Pedeapsa cu moartea

,,Pedeapsa cu moartea este crima comisă cu cel mai mare grad de premeditare”- Albert Camus

Pedeapsa cu moartea, cunoscută şi sub denumirea de „pedeapsa capitală”, este întâlnită încă
din cele mai vechi timpuri, chiar mai mult decât pedeapsa cu închisoarea, care este în prezent
mai folosită. Concret, pedeapsa capitală reprezintă uciderea unui om, în urma unor fapte
săvârşite de acesta, şi este prevăzută prin lege în mai multe ţări ale lumii, chiar şi în zilele
noastre. De obicei, această pedeapsă extremă este aplicată după un proces judiciar, celor găsiţi
vinovaţi de diverse infracţiuni – crimă, viol, spionaj sau înală trădare, adulter, incest sau trafic de
stupefiante, depinde de ţara în care sunt săvârşite aceste fapte.

Politica Uniunii Europene

În 1998, ţările Uniunii Europene au decis să îşi intensifice activităţile pentru abolirea pedepsei
cu moartea, deşi în momentul respectiv pedeapsa cu moartea fusese abolită în majoritatea ţărilor
membre, iar cele care nu o aboliseră încă nu o mai aplicau. De atunci, toate ţările Uniunii au
ratificat Protocolul nr. 6 la Convenţia europeană a drepturilor omului cu privire la abolirea
pedepsei cu moartea, iar aceasta a devenit una dintre condiţiile aderării la UE.

În 2007, rezoluţia UE referitoare la un moratoriu privind aplicarea pedepsei cu moartea a fost

adoptată în cea de a şaizeci şi doua sesiune a Adunării generale ONU. Prin această rezoluţie se
cere utilizarea normelor minime privind protejarea drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa
cu moartea, restricţionarea progresivă a aplicării pedepsei cu moartea şi stabilirea unui moratoriu
asupra execuţiilor. Mai mult, UE lucrează în colaborare cu organizaţiile neguvernamentale
(ONG-urile), în special prin intermediul instrumentului financiar pentru promovarea democraţiei
şi a drepturilor omului în lume.

Unde se mai aplică pedeapsa cu moartea

Pedeapsa cu moartea există, totuşi, în cel puţin 40 de state din lume. Cel mai adesea, aceasta
este aplicată în China, Iran şi Irak, dar şi în Egipt, Malaiezia, Sudan, Tailanda, Coreea de Nord,
Vietnam, Japonia şi Statele Unite, chiar dacă mai puţin frecvent. În SUA, pedeapsa cu moartea
se aplică numai în unele state, în funcţie de legislaţia fiecăruia.
 Belarus este singura țară de pe continentul european care aplică în continuare pedeapsa cu
moartea, în timp ce în Rusia există un moratoriu.

Oamenii au fost inventivi, din cele mai vechi timpuri, în privinţa modului de execuţie. Cei
găsiţi vinovaţi de infracţiuni erau pedepsiţi în moduri dintre cele mai crude, iar execuţiile erau
publice, pentru a fi răspândită groaza în rândul cetăţenilor care ar fi fost ispitiţi să comită fapte
reprobabile. În prezent, cel mai folosit mod de execuţie este prin administrarea de injecţii letale
(SUA, China, Thailanda), urmat de execuţia prin spânzurare (Iran, Irak, Syria, Egipt, Sudan,
Botswana, Japonia, Singapore), execuţia prin împuşcare (China, Vietnam, Yemen, Coreea de
Nord, SUA), execuţia prin decapitare (Arabia Saudită), execuţia prin electrocutare (SUA),
execuţia prin lapidare – uciderea cu pietre (Iran).

În încercarea de a descuraja această practică, Uniunea Europeană a adoptat norme prin care se
interzice comerţul cu bunuri utilizate pentru aplicarea pedepsei capitale sau a torturii şi a
tratamentelor degradante, precum şi furnizarea de asistenţă tehnică legată de astfel de bunuri.

Pedeapsa capitală în România

Chiar dacă în ţara noastră pedeapsa cu moartea a dispărut de peste 30 de ani, în perioada
medievală era foarte răspândită. Prima oară când a fost interzisă a fost la adoptarea Constituţiei
din 1866, interdicţia fiind menţinută până în 1938, când a fost reintrodusă.

După venirea comuniştilor la putere, respectiva Constituţie a fost abolită, fiind considerată
„fascistă”, însă pedeapsa capitală a fost menţinută, printr-o lege specială. Un tribunal militar era
considerat „braţul înarmat al poporului”. Pedeapsa cu moartea se aplica în primul rând celor care
se răzvrăteau împotriva regimului, deţinuţilor politici, dar şi celor de drept comun, în această
categorie intrând criminalii deosebit de periculoşi, violatorii sau toţi cei care comiteau infracţiuni
grave împotriva ordinei şi liniştii publice. În 1957 a fost introdusă pedeapsa cu moartea chiar şi
pentru cei care cauzau o pagubă economică mai mare de 100.000 de lei, comuniştii considerând
că hoţii nu mai pot fi reabilitaţi.

Pedeapsa capitală a fost abolită prin Decretul Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, când s-a hotărât
aplicarea sancţiunii de închisoare pe viaţă. În România comunistă au fost executate peste 100 de
persoane, potrivit datelor oficiale.  De notorietate este cazul lui Ion Râmaru sau al lui Gheorghe
Ştefănescu, botezat şi „Bachus”, afaceristul inculpat care a vândut milioane de litri de vin
contrafăcut. Ultimele persoane condamnate la moarte şi executate în ţara noastră au fost soţii
Elena şi Nicolae Ceauşescu, pe 25 decembrie 1989.

Pro şi contra pedepsei cu moartea

Pedeapsa cu moartea are, însă, şi susţinători, nu numai opozanţi. Cei care se opun aduc ca
argumente faptul că aceasta este barbară, învechită, nepotrivită cu vremurile moderne.
De asemenea, se consideră că ar contrazice normele democraţiei, de aceea statele democratice au
renunţat sau sunt pe cale să renunţe la ea.

La polul opus, cei care susţin pedeapsa capitală aduc argumente economice: de ce să cheltuim
bani cu un criminal, menţinându-l în viaţă în închisoare? Mai ales în cazul celor condamnaţi pe
viaţă, banii pentru hrana zilnică, pentru pază, pot fi consideraţi aruncaţi pe fereastră, căci ei nu
vor mai fi niciodată reintegraţi în societate, nu vor mai contribui la bunul mers al acesteia. Apoi,
este dat argumentul psihologic: dacă infractorii ar şti că există posibilitatea să fie condamnaţi la
moarte, ar fi descurajaţi să mai comică fapte antisociale. Nu în ultimul rând, dacă un criminal
periculos este executat, se elimină riscul ca el să evadeze şi să comită noi infracţiuni violente.

Susţinătorii pedepsei cu moartea mai spun şi că, oricum, infractorii nu se „îndreaptă” în

închisoare. Au existat puţine cazuri în care criminalii periculoşi au cunoscut o schimbare
dramatică, au descoperit religia şi le-a părut rău cu adevărat pentru faptele comise. Mai frecvent,
cei închişi se înrăiesc şi mai mult, învăţând unii de la alţii şi influenţându-se reciproc.

Dreptul la viaţă

Argumentele contra pedepsei capitale sunt în special de natură religioasă, de genul „Dumnezeu
a dat viaţa oamenilor şi doar El o poate lua”. Aici, însă, există multe voci care spun că Biserica
nu ar trebui să aibă niciun cuvânt de spus, având în vedere câţi „eretici” a ars pe rug de-a lungul
vremii.

În ceea ce priveşte argumentul economic, opozanţii arată că şi pedeapsa capitală presupune

costuri la fel de mari; cât despre efectul psihologic, acesta nu mai poate fi adus în discuţie în
zilele noastre, când execuţiile nu mai sunt publice şi nu mai îngrozesc marea masă a populaţiei.

Argumentul suprem adus de cei care se declară împotriva pedepsei cu moartea este faptul că
erorile judiciare pot fi reparate, dacă acuzatul se află în închisoare pe nedrept. În cazul în care
este executat un nevinovat, nimic nu mai poate fi îndreptat.
Există şi o discuţie filosofică pe această temă, subiectul fiind dreptul la viaţă. Susţinătorii
pedepsei capitale spun că viaţa cetăţenilor trebuie respectată, iar atunci când un criminal ia viaţa
cuiva, acel criminal trebuie pedepsit pe măsură. Opozanţii vin cu răspunsul: putem să mai
vorbim despre dreptul la viaţă, dacă noi suntem pregătiţi să ucidem pe cineva, indiferent de ce a
făcut?

In opinia mea, pedeapsa cu moartea nu este o solutie care rezolva problemele societatii. Trebuie
gasite cauzele care imping indivizii sa comita fapte de o gravitate ridicata si aduse solutii
echitabile pentru a-i ajuta sa constientizeze si sa isi doreasca sa se reintegreze. Spre deosebire de
închisoare, pedeapsa capitala lucreaza asupra corpului infractorului, nu asupra minţii sale.
Bader și Kanbor împotriva Suediei

Reclamanții erau o familie de patru resortisanți sirieni, ale căror cereri de azil în Suedia au fost
respinse, făcând obiectul unor decizii de expulzare în Siria. S-au plâns că, întrucât tatăl a fost
condamnat în lipsă, pentru complicitate la omor, la pedeapsa cu moartea în Siria, acesta era
expus unui risc real de a fi executat acolo, în cazul returnării sale.
Curtea a considerat justificată și întemeiată teama primului reclamant cu privire la executarea
pedepsei cu moartea pronunțată împotriva sa, în cazul în care ar fi obligat să se întoarcă în țara sa
de origine. Având în vedere că execuțiile se desfășurau fără niciun control public și fără ca
cineva să fie considerat răspunzător, circumstanțele execuției reclamantului i-ar cauza în mod
inevitabil sentimente intense de frică și angoasă. În ceea ce privește procesul penal care a condus
la condamnarea acestuia la pedeapsa cu moartea, Curtea a constatat că, având în vedere
caracterul său sumar și ignorarea totală a dreptului la apărare, acest proces a constituit o denegare
flagrantă a dreptului la un proces echitabil. Curtea a concluzionat că pedeapsa cu moartea impusă
reclamantului, ca urmare a unui proces inechitabil, i-ar cauza acestuia și familiei lui sentimente
de frică și angoasă cu privire la viitorul lor, în cazul în care aceștia ar fi forțați să se întoarcă în
Siria. În consecință, Curtea a hotărât că, dacă ar fi pusă în aplicare, măsura de expulzare a
reclamanților în Siria ar determina încălcarea art. 2 (dreptul la viață) și art. 3 (interzicerea
tratamentelor inumane sau degradante) din Convenție.

Jabari împotriva Turciei

Reclamanta, un resortisant iranian, a fugit din Iran, unde fusese reținută pentru că avea o relație
cu un bărbat căsătorit. După ce a fost arestată în Istanbul pentru utilizarea unui pașaport canadian
falsificat, aceasta s-a plâns de faptul că, în cazul returnării sale în Iran, era expusă unui risc real
de a fi supusă pedepsei cu moartea prin lapidare. A primit statutul de refugiat din partea Înaltului
Comisariat pentru Refugiați al Organizației Națiunilor Unite (UNHCR), care a constatat că – în
cazul returnării sale în Iran – ar risca să fie supusă unei pedepse inumane, și anume uciderea prin
lapidare.
Curtea a acordat o importanță deosebită concluziei UNHCR cu privire la riscul la care ar fi
expusă reclamanta dacă ar fi expulzată în Iran. După ce a remarcat, de asemenea, că pedeapsa
uciderii prin lapidare, aplicată pentru adulter, era încă prevăzută de legislație și că autoritățile
iraniene ar putea recurge la această pedeapsă, Curtea a concluzionat că exista un risc real ca
reclamanta să fie supusă unui tratament contrar Convenției, dacă ar fi returnată în Iran. În
consecință, dacă ar fi pusă în executare, decizia de expulzare în Iran a reclamantei ar
determina o încălcare a art. 3 (interzicerea torturii) din Convenție. Curtea a hotărât, de
asemenea, că, în speță, a fost încălcat art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenție.