CAPITOLUL I.

CARACTERISTICA GENERALĂ ŞI CLASIFICAREA

CIRCUMSTANŢELOR AGRAVANTE ALE INFRACTIUNII DE OMOR

1.1. Noţiunea şi trasaturile generale ale omorului

Doctrina este în unanimitate de acord cu faptul că infracțiunile contra vieţii, reprezintă cele
mai grave infracţiuni contra persoanei deoarece prin săvârşirea lor, omului i se răpeşte bunul cel
mai de preţ, care este viaţa. Pentru acest motiv, faptele îndreptate împotriva vieţii omului au fost
incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancţionate cu mare severitate.
Omul reprezintă suprema creaţie a lumii, singura fiinţă superioară din universulcunoscut,
înzestrată cu conştiinţă. El este creatorul tuturor bunurilor materiale şispirituale, care, fiind
transmise din generaţie în generaţie, asigură progresul continuu al societăţii; spiritul său continuu
neobosit tinde mereu spre perfecţionare. Totodată, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, omul
este acela care reuşeşte să-şi domine pornirile primare.
Odată pătruns în lume, omul a încetat să fie un animal dominat şi călăuzit exclusiv de
instincte. În procesul evoluţiei sale social-istorice a reuşit performanţa de a şi le stăpâni, de a le
orienta direcţiile. Omul poate refuza chemări instinctuale, le poate reprima, se poate abţine, poate
amâna răspunsurile la aceste chemări sau le poate converti sensul. Omul reuseşte să ridice la
înălţimea unor principii fundamentale de viaţă tot ceea ce este bun, adevărat şi drept,
impunându-se în plan etic şi dând dovadă de personalitate.
Viaţa omului apare astfel ca valoare primară şi absolută, indispensabilă manifestării în sine,
şi ceea ce este mai important, condiţie a continuităţii biologice a grupului social. Î n această
privinţă, încă în urmă cu două milenii, Titus Lucretius afirma: "vitaque manicipio nulli datur,
omnibus usus" (viaţa nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor), atrăgând astfel atenţia
asupra importanţei valorii vieţii persoanei, sub aspectul succesiunii generaţiilor şi permanenţei
omului în lume.
După cum s-a observat din nenumăratele studii făcute asupra ei, viaţa este un fenomen
complex. Ca formă superioară de mişcare, ea are la baza procese biologice şi psihice, care îşi
subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dar mai presus de toate ea este un
fenomen social, o valoare socială, adică acea relaţie socială care, reglementată din punct de
vedere juridic, constituie dreptul absolut la viaţă al persoanei umane.
Şi totuşi, deşi nimeni nu contestă acest adevăr, realitatea ne arată că în societate s-au
produs şi continuă să se producă acte de suprimare cu vinovăţie a vieţii omului, ceea ce este în
discordanţă flagrantă cu idealurile de libertate şi dreptate pentru care a luptat omenirea. Aceste
acte ne apar vădit contrastante cu prestigiul creator al omului şi mândria pe care el o manifestă,
fiind totodată de mare periculozitate, datorită caracterului lor ireparabil şi incompatibil cu
ordinea de drept. După cum afirmă I. Dobrinescu "nu există compensaţie în unităţi convenţionale
de schimb pentru pierderea vieţii persoanelor apropiate sau a altor persoane din grup, nici pentru
investiţia de ordin material şi spiritual cuprinsă în această valoare socială care este viaţa
omului".1
Aşa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii vieţii
persoanei, pe care societatea este datoare să i-o asigure. Această ocrotire se realizează în maniera
dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc
atingere vieţii persoanei. Legiuirile penale din toate timpurile şi din toate orânduirile sociale au
recunoscut gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care îl prezintă infracţiunile contra
vieţii, uciderea unei persoane constituind una din cele mai grave fapte. Încălcarea dreptului de a
trăi creează o nesiguranţă socială, un dezechilibru periculos pentru însăşi existenţa societăţii.
De aceea este firesc ca astfel de acte de încălcare a legii penale care vizează relaţiile sociale
ce ocrotesc viaţa, bunul cel mai de preţ al omului, să stea în atenţia întregii colectivităţi şi
desigur, în primul rând al organelor juridice, cărora le revine sarcina de a acţiona împotriva
faptelor antisociale în vederea ocrotirii fizice şi protecţiei juridice a vieţii persoanei şi
principalele ei suporturi: integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
Astfel încă din cele mai vechi timpuri lipsirea de viaţă a persoanei era considerată ca o
faptă antisocială, deoarece nimic nu este mai de preţ decât viaţa persoanei. Graţie acestei
concepţii protecţia vieţii persoanei îşi găseşte protecţia în locul de frunte al legii. Însă în acele
perioade ale dezvoltării societăţii nu fiecărei persoane îi era protejată viaţa. Astfel nu se bucurau
de o asemenea protecţie sclavii, gladiatorii unele categorii de cetăţeni străini, ci dimpotrivă erau
apărate persoanele care aveau un statut special de soţ, franc, homine liberum şi cele de o anumită
stare socială, naţionalitate, religie, stare materială şi ierarhie socială.
Faptele îndreptate împotriva vieţii persoanei prezintă un pericol social vădit, deoarece
conflictul pe care îl generează ameninţă însăşi existenţa societăţii. Traiul în societate nu este cu
putinţă decât în condiţii de securitate pentru fiinţa umană şi atributele fizice şi spirituale ale
membrilor acesteia, care au o valoare inestimabilă.
De aceea ocrotirea persoanei împotriva actelor de violenţă care le pun în pericol viaţa s-a
impus înca din epocile cele mai îndepărtate. Într-adevăr, legile tuturor timpurilor au apărat
persoana umană, sancţionând cu asprime pe cei care atentau la viaţa omului. Chiar dacă în
decursul istoriei dreptului penal, omul şi drepturile sale au făcut obiectul unor legislaţii
contradictorii şi limitate, capacitatea geniului creator uman n-a putut fi niciodată tăgăduită.
Creaţiile milenare ca piramidele egiptene, templele greceşti, cetăţile romane, arta medievală ca şi

1
Alexandru Boroi - "Infracţiuni contra vieţii", Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag.6;
marile cuceriri ale epocii moderne şi contemporane sunt mărturi grăitoare despre puterea de
creaţie a geniului uman.
Corespunzător intereselor ocrotirii unei asemenea valori fundamentale ale omenirii, legile
penale din toate epocile istorice au incriminat şi sancţionat infracţiunile contra vieţii persoanei.
Fiecare grup în viaţă, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate mijloacele,
ocrotirea vieţii indivizilor, fie apelând la reguli internaţionale (cutumiare), la reguli religioase,
morale, fie la cele juridice.
Dintre mijloacele juridice de apărare, legea penală a avut de timpuriu un rol tot mai
important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influenţare a relaţiilor sociale şi de
ocrotire a valorilor fundamentale ale societăţii. În toate legiuirile grija pentru ocrotirea vieţii
omului stă în centrul atenţiei legiuitorului.
În perioada existenţei formaţiunilor tribale măsurile împotriva celor care ucideau, persoane
din aceeaşi colectivitate nu erau axate pe ideea de vinovăţie, ci pe necesitatea de apărare şi
conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului - răzbunarea nelimitată. Aceste măsuri
constau în alungarea făptuitorului din comunitate şi numai atunci când nu era în joc securitatea
tribului se lăsa părţilor interesate posibilitatea răzbunarii. Şi într-un caz şi în celălalt făptuitorul
rămânea lipsit de protecţia tribului şi era practic supus pieirii. Treptat răzbunarea nelimitată a
fost înlocuită cu legea talionului (ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte), care introducea în
gândire ideea de compensaţie sub formă incipientă, ca cel care face rău să sufere tot atâta rău.
Codul Regelui Hamurabi din Babilon (1792 - 1750 i.e.n.) are la bază legea talionului. Astfel, el
prevedea: dacă cineva ucidea femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcţie se prăbuşea dintr-
un viciu de constructie şi omora fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber,
deţinut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a
cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilor.2
În Grecia Antică orice omor era pedepsit, fie că era comis premeditat, fie involuntar.
Omorul premeditat se judeca în Arheopag, de un tribunal suprem alcătuit din mai mulţi arhonţi
aleşi pe viaţă şi prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligaţi să se rezume la expunerea
faptelor şi să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentinţele prevedeau fie condamnarea la moarte,
fie achitarea. În caz de paritate de voturi, preşedintele adăuga un vot în favoarea condamnatului.
Chiar dacă o vreme, pedepsirea faptelor de acest fel era lăsată la discreţia victimei şi a rudelor
acestuia, omuciderea n-a încetat niciodată să fie şi o încălcare a intereselor grupului social. În
vechile obiceiuri latine, omuciderea era lăsată părţilor victimei dar cu autorizarea anticipată a
comunităţii, iar potrivit celei mai vechi legi romane, cea a lui Numa Pompilius, uciderea unei
persoane libere era privită ca o crimă contra comunităţii. Cel mai vechi cuvânt roman care

2
Ghe. Nistoreanu - „Drept penal. Partea specială", Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, pag 15;
denumea omuciderea era ’’paricidum’’, ceea ce însemna orice ucidere intenţionată a unei
persoane. Numai spre finele existenţei Republicii acest termen va însemna în mod exclusiv
uciderea unei rude, crimă pentru care s-a păstrat veche pedeapsă pentru omucidere în generalin.
Cuvântul ‘’homucidum’’ apare în latina clasică alături de ‘’sicarius’’(ucigaş plătit) şi veneficius
(otrăvitor)3.
Omuciderea era considerată orice ucidere intenţionată a unei persoane libere, chiar
săvârşită în scop de furt. Aplicarea pedepsei cu moartea unui cetăţean străin, fără o judecată
anterioară, era considerată omucidere. La fel şi otrăvirea sau uciderea prin vrăjitorie sau magie.
La început omuciderea era pedepsită cu moartea, însă forma execuţiei varia conform
modului de omucidere (de exemplu: înecare, ardere pe rug etc.). Mai târziu se interzice aplicarea
apei şi focului pentru realizarea pedepsei cu moartea. De asemenea ca pedeapsă pentru
omucidere servea deportarea pentru persoanele de condiţie socială înaltă. În Roma Antică era
recunoscut exercitarea dreptului la viaţă şi la moarte de către un ascendent asupra descendenţilor
supuşi autorităţii sale şi nu constituia o faptă de omucidere. Până în epoca lui Constantin era
posibilă uciderea fiului supus autorităţii părinteşti de către acela care era desemnat de părinţi. De
asemenea, pedeapsa pentru omucidere nu era aplicată celui care omora o persoană, aflându-se în
legitimă apărare, sau celui care îşi ucidea adversarul pe timp de război, sau care suprima viaţa
unei persoane executând prescripţiile legii sau din ordinul autorităţii. La fel era scutit de
răspundere cel care îl ucidea pe un exilat, dacă acesta încerca să evadeze din exil. De asemenea
era scutit de orice pedeapsă cel ce omora o rudă adulteră.
Astfel în Roma Antică unde dreptul a ajuns la o dezvoltare foarte înaintată în acea perioadă
de timp au existat legi care reglementau relaţiile sociale de pe acele timpuri şi în conţinutul
cărora se găseau prevederi ce apărau viaţa persoanei. Astfel de legi au fost : Legea celor XII,
Table, Lex Cornelia, Legea lui Sylla, Legea lui Pompei, ş.a. Însă nu putem să neglijăm nici alte
legi apărute la diferite popoare pe acele timpuri. Aici putem menţiona: Codul lui Hammurabi,
Legile lui Manu, Legea Salică, Legea Barbaroum, Legile celţilor ş.a.
Însă odată cu căderea Imperiului Roman de Apus şi invadarea Europei de către triburile
barbare multe din prevederile antice nu mai sunt aplicabile, însă nu putem să negăm că acestea
au avut o puternică influenţă asupra normelor obişnuielnice şi asupra dezvoltării dreptului în
general.
Odată cu apariţia statelor feudale problemele legate de aplicarea pedepselor pentru
omucidere erau aplicate de către feudal care putea să se pronunţe asupra vieţii unui ţăran iobag
aflat pe teritoriul său. Însă începând cu unificarea statelor feudale şi apariţia statelor centralizate
acest drept îl are regele care era suveran asupra tuturor şi de rând cu acesta în teritorii activează

3
Alexandru Boroi - "Infracţiuni contra vieţii", Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag.10;
reprezentanţi regali care aveau menirea de a soluţiona diferite litigii apărute în societatea
medievală, cât şi cauzele de omor. Astfel în acea perioadă cea mai gravă infracţiune era
considerată atentarea la viaţa regelui care era considerată ca o infracţiune împotriva statului.
Referindu-ne la evoluţia istorică a omuciderii pe teritoriul aflat între Nistru, Dunăre,
Carpaţi şi Marea Neagră putem menţiona că odată cu cucerirea Dacie de către Imperiul Roman
băştinaşii erau judecaţi de guvernator sau de locţiitorul acestuia. El avea „jus gladii” adică
dreptul de a pedepsi cu moartea, atunci când cel judecat era un fruntaş din rândul popoarelor
supuse, iar pedeapsa capitală nu putea fi pronunţată decât de împărat. Chir după retragerea
Aureliană din 227 în Dacia continuă să se aplice dreptul roman, dar numai în parte, locul
acestuia luându-l treptat obiceiurile sau normele juridice autohtone, formate în decursul
secolelor.
Odată cu apariţia primelor formaţiuni statale pe acest teritoriu, dar mai ales cu formare
Ţării Româneşti, Ţării Moldovei şi Transilvaniei, în legislaţiile acestor state apar unele
reglementări inclusiv referitoare la omucidere. Astfel în acea perioadă în Ţările Române se
aplica pe larg „Jus Valahicum”.
Putem menţiona că Ţările Române au avut o dezvoltare asemănătoare cu ţările Europene
însă nu putem să nu menţionăm reglementările locale care au stat la baza dezvoltării dreptului
românesc în general. Astfel în perioada evului mediu au activat pe teritoriul Ţărilor Româneşti
următoarele acte ca de exemplu: „Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti”,
„Îndreptarea legii”, în care uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurare sau
decapitare, dar pedeapsa putea fi mai uşoară în raport cu categoria socială căreia îi aparţinea
vinovatul. De asemenea se pedepsea şi tentativa de omor, însă existau şi cauze care scuteau de
pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului şi legitima apărare) şi cauze care
reduceau asprimea pedepsei (vârsta, mânia, beţia, ignoranţa, somnabundismul). Mai târziu a
apărut şi legiunea Caragea potrivit căreia omorul „iaşte mai inainte cugetat sau necugetate” cine
va omorî „cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se omoare”4.
Omorul era considerat infracţiunea cea mai gravă, fiind judecată la început de căpeteniile
obşteşti, iar după aceea de către domni, făcându-se deosebire între omorul intenţionat şi cel fără
de voie.
Referindu-ne la teritoriul aflat între Nistru şi Prut putem menţiona că aici s-au aplicat
aceleaşi prevederi ca şi în Ţara Moldovei, însă începând cu 1812 când acest teritoriu este
transformat în gubernie a Imperiului Rus care o numeşte „Basarabia”, aceasta are o dezvoltare
atât culturală cît şi spirituală influenţată de Imperiul Rus. În perioada cît Basarabia a făcut parte
din componenţa Imperiului Rus, iar mai târziu a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste

4
Honga V., IDR, Vol.I, Bucureşti, 1990, pag.63;
(URSS) ca Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) pe teritoriul acesteia s-a
aplicat legislaţia URSS care după mai multe încercări de codificare a legislaţiei penale
elaborează Codul Penal al URSS din 1961 care serveşte drept exemplar pentru toate republicile
sovietice socialiste care erau componente a URSS.
Astfel la 24 martie 1961 este adoptat Codul Penal al RSSM, unde era reglementată
infracţiunea de omor premeditat săvîrşit cu circumstanţe agravante (art.88) şi omorul premeditat
(art.89) în Capitolul II al Părţii Speciale care se întitula: infracţiuni contra vieţii, sănătăţii,
libertăţii persoanei. În contextul analizei a acestor prevederi, ne dăm cu părerea că utilizarea
termenului de „premeditate” nu este corectă deoarece, premeditarea este circumstanţa agravantă
constînd în săvîrşirea în mod deliberat, pe baza unei pregătiri minuţioase, a unei infracţiuni.5
Acest cod s-a aplicat până la 18.04.02 când Parlamentul Republicii Moldova adoptă noul
Cod Penal, unde în Capitolul II care se intitulează „Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii
persoanei” în art.145 este reglementată infracţiunea de omor. Acest articol iniţial a fost alcătuit
din 3 aliniate care ulterior a fost modificat prin Legea nr.277-XIV din 18.12.2008 şi este alcătuit
din 2 aliniate.6
În esenţă în urma modificărilor, infracţiunea de omor nu a suferit mari schimbări, accentul
fiind pus la anumite modalităţi de circumstanţe agravante şi la conţinutul sancţiunii prevăzute.
Referindu-ne la noţiunea de lipsire de viaţă a unei alte persoane sau cum mai este întâlnită
în literatura de specialitate „omucidere” sau putem menţiona că legea penală nu conţine o
definiţie generală de omor. Trebuie de menţionat însă că importanţa acestei noţiuni este greu de a
o subestima atât din punct de vedere al teoriei, cât şi mai ales, din punct de vedere al practicii
aplicării legii la categoria respectivă de cauze.
Conform prevederile Codului penal putem spune că atentarea la viaţa şi sănătatea persoanei
este cea mai gravă infracţiune pentru care sunt prevăzute şi cele mai aspre pedepse penale. Însă
nu putem condamna pe toţi infractorii care au săvârşit asemenea acţiuni la pedepse egale. De
aceea în Codul penal foarte bine sunt prevăzute cele mai diverse feluri de lipsire a persoanei de
viaţă ţinându-se cont de prezenţa circumstanţelor agravante şi/sau atenuante ale fiecărui caz în
parte. Astfel legea penală prevede omorul unei persoane în alin.1 art.145 şi în alin. 2 al aceluiaşi
articol circumstanţele agravante ale omorului, pentru care legea penală prevede pedeapsa
maximă – detenţia pe viaţă.
Astfel luând în consideraţie că omorul este considerat ca infracţiune contra vieţii, putem
menţiona că acesta este o parte a infracţiunilor contra persoanelor, o importanţă mare având-o
corelaţia noţiunilor dintre „personalitate” şi „persoană”. În literatura de specialitate nu este o
părere cvasiunanimă în privinţa acestor noţiuni. În această ordine de idei se consideră că
5
DEX, Editura Cartier, Chişinău, 2005, p.534;
6
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.41-44 din 24.02.09;
„personalitatea” nu se naşte, dar aceasta se obţine de om pe parcursul vieţii sale şi de aceea
noţiunea de „personalitate” este diferită de cea de „persoană”. În dezvoltarea acestei idei putem
spune că „personalitate este în drept a se considera nu fiecare persoană, ci numai acea care odată
cu naşterea intrând în posesia drepturilor şi libertăţilor poate de sine stătător să le exercite după
bunul plac şi totodată să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de stat”7 . Nu putem fi de acord cu astfel
de definiţie pentru că legea penală apără viaţa tuturor persoanelor şi nu numai a personalităţilor.
Aşadar din punct de vedere al teoriei dreptului penal omorul este „privirea ilegală,
intenţionată sau imprudentă, a persoanei de viaţă”8. Potrivit altei opinii, omorul este definit ca
„privarea ilegală, intenţionată sau imprudentă, de viaţă a unei alte persoane, atunci când cauzarea
morţii constituie temeiul răspunderii penale”. Totodată Cuzneţov A. V. critică, pe bună dreptate,
partea finală a celei de-a doua definiţie, susţinând că orice acţiune sau inacţiune este considerată
infracţiune doar cu condiţia că ea este prevăzută de lege în calitate de faptă socialmente
periculoasă şi evoluează în calitate de temei al răspunderii penale, de aceea o indicaţie specială
asupra acestui semn este în plus. Acelaşi autor propune o altă formulare a noţiunii de omor, şi
anume; „omorul reprezintă fapta social periculoasă săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală, care atentează la viaţa altei persoane şi-i cauzează acesteia moarta”.
După părerea altor autori omorul nu este altceva decât „lipsirea ilegală de viaţă săvârşită
prin acţiune sau inacţiune” 9. Lipsirea de viaţă mai este considerată şi cauzarea intenţionată a
morţii altei persoane. Din această noţiune reiese că omorul poate fi comis numai prin intenţie.
Însă din categoria infracţiunilor contra vieţii mai fac parte şi lipsirea de viaţă din imprudenţă care
astfel ar rămâne ne pedepsită. Putem menţiona că omorul este o faptă prevăzută de Codul Penal
în Partea Specială şi care este considerată fapta săvârşită cu vinovăţie, atentând la viaţa altei
persoane cauzându-i în rezultat moartea acesteia 10. Potrivit art. 105 al CP. al F.R. omorul este
lipsirea intenţionată de viaţă a unei alte persoane. Potrivit art. 174 alin.1 CP. Român infracţiunea
de omor constă în fapta persoanei care ucide o altă persoană 11. De o asemenea părere sunt şi
Octavian Loghin şi Tudorel Toader care susţin că omorul este „uciderea unei persoane”, însă ei
susţin că aceasta se realizează cu intenţie, adică cu ştiinţa şi voinţa făptuitorului 12. După Caşepov
V.P. lipsirea de viaţă este considerată ca acţiune social periculoasă, care este îndreptată pentru
lipsirea de viaţă a unei alte persoane, săvârşită atât intenţionat cât şi din imprudenţă 13. După
Gheorghe Diaconescu „omorul este fapta incriminată de Codul Penal, din suita acelora comise
cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane”. Însă tot el explică că prin ucidere se defineşte acea
7
Бородин С. Я., Прест. против жизни, С.-П., pag 18;
8
Brînză S., Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei, Chişinău, 1999, pag. 8;
9
Козаченко И.Я., Незнамова З.А., Новоселов Г.П., Уголовное право, Москва, 2001, pag. 59;
10
Бородин С. Я., Op.cit., pag. 21;
11
Dobrinoiu V., Drept penal. Partea Specială, Teorie şi practică judiciară, Vol.I, Bucureşti, 2000, pag.75
12
Loghin O., Toader T., Drept penal, ed.III, Bucureşti, 1999, pag.76
13
Кашепов В.П., Уголовное право, Москва, 2004, pag. 259.
acţiune întreprinsă de o persoană, prin orice mijloace apte de a provoca încetarea funcţiilor vitale
ale organismului altei persoane şi, în consecinţă, decesul acesteia.14
G. Nistoreanu şi Alin. Boroi susţin că nici chiar formularea în sensul că omorul ar
reprezenta „fapta persoanei care, cu intenţie, ucide o altă persoană” sub un anumit aspect nu ar fi
completă, deoarece nu ar scoate în evidenţă toate elementele conţinutului juridic al infracţiunii
de omor (de pildă aş evidenţia numai actul de violenţă asupra altei persoane, dar nu şi rezultatul
constând în moartea acelei persoane, precum şi raportul de cauzalitate între act şi rezultat). Ei
susţin că legiuitorul român în definirea omorului se foloseşte de însuşirea obiectivă a
substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea acţiunii
(manifestarea de violenţă faţă de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei) cât şi legătura
realităţii. Este interesantă şi definirea omorului dată de juristul englez J. Coke în secolul al XVII-
lea „când un om cu memoria sănătoasă şi la vârsta la care răspunde pentru faptele sale ucide pe
nedrept, cu premeditate sau intenţionat orice fiinţă raţională”.15
În literatura de specialitate întâlnim şi alte noţiuni care însă nu conţin toate semnele
necesare ale noţiunii de omor. Astfel omorul reprezintă o fapta ilegală ce cauzează moartea unei
alte persoane.
O altă definiţie a noţiunii date este: omorul este privarea ilegală de viaţă a unei alte
persoane. Potrivit unei alte opinii aspru criticată la timpul său, omorul este doar cauzarea
intenţionată a morţii unei persoane. Însă această ultimă definiţie o găsim reprodusă în alin.1 art.
105 CP. al Federaţiei Ruse. Intenţia legislatorului este pe deplin salutabilă, însă legiuitorul rus
definind noţiunea omorului a omis un foarte important cuvânt – că această faptă este săvârşită
„ilegal”. Căci interpretarea literară a alin.1 art.105 CP. al Federaţiei Ruse face posibilă de a
atribui la fapta de omor cauzarea morţii celui care atacă, în condiţiile legitimei apărări.
Autorii ruşi L.A. Prohorov şi M.L. Prohorova susţin că sub noţiunea de omor trebuie de
înţeles acţiunea ilegală săvârşită cu intenţie cauzând moartea altei persoane. În continuare ei
consideră că nu este omor cauzarea morţii altei persoane, săvârşită în lipsa măcar a unui singur
element menţionat: ilegalitatea (de exemplu omorul comis în situaţia legitimei apărări), sau
atitudinea făptuitorului faţă de acţiunile săvârşite şi faţă de consecinţe(de exemplu: lipsirea de
viaţă din imprudenţă). Nu este considerat omor lipsirea de propria viaţă, sinuciderea16.
O altă definire a noţiunii de omor e dată în lucrările autorilor Pobeigalo E.F. şi Mendelson
G.A.. Identică la ambii definiţia evocă următoarele: „Omorul este privarea ilegală, intenţionată
sau imprudentă, de viaţă a unei alte persoane”. Practic aceeaşi opinie este împărtăşită şi de către

14
Diaconescu G., Drept Penal, Bucureşti, 2003, pag. 162
15
Nistoreanu G., Boroi Alin., Drept penal – curs selectiv pentru examenul de licenţă, Bucureşti, 2002, pag. 60
16
Прохоров Л.А. Прохоров М.Л., Уголовное право, Москва, 1999, pag. 216;
savantul Roşca C. : „omorul este lipsirea ilicită culpabilă de viaţă a altei persoane”. 17 Însă în
legea penală a Republicii Moldova este reglementată „lipsirea de viaţă prin imprudenţă” în
art.149 CP RM
Una dintre cele mai reuşite definiri a omorului este dată în teoria dreptului penal autohton
ca: omorul intenţionat (sau pur şi simplu omorul) este lipsirea ilegală şi intenţionată de viaţă a
unei alte persoane. Această definiţie a noţiunii de omor este aplicabilă tuturor infracţiunilor
săvîrşite de omor, prevăzute la art.145-148 CP al RM.18
Această scurtă expunere istorică demonstrează strădania spiritului uman în decursul
secolelor de a explica fenomenul crimă şi de ocroti pe om împotriva violenţelor provenite chiar
de la semenii săi. Efortul continuă şi în prezent. Sub egida ONU funcţionează organisme de
combatere şi prevenire a criminalităţii, iar cercetătorii din toate ţările îşi conjugă eforturile în
diferite congrese sau colocvii internaţionale pentru a stabili căile cele mai sigure în realizarea
obiectivului menţionat.

17
Brînză S., Op.cit., pag.9
18
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcan I., Grosu V., Drept penalin. Partea Specială, Vol.II, Ed.II, Chişinău,
2005, pag.52