Planul lucrării

Cap. I Importanta protecţiei vieţii persoanei prin reglementările dreptului

penal
Secţiunea I – Caracterizarea generală a infracţiunilor contra vieţii
1.1. Cadrul juridic penal de ocrotire a vieţii persoanei umane
1.2. Aspecte comune privind infracţiunile contra vieţii
Secţiunea a II-a – Reglementarea infracţiunii de ucidere din culpă
2.1. – „ Uciderea din culpă”: referinţe istorice în legislaţia română
2.2. – Reglementarea juridică a infracţiunii de ucidere din culpă in Codul
penal actual

Cap. II Uciderea din culpă – în special

Secţiunea I – Caracterizarea infracţiunii de ucidere din culpă
1.1. Noţiunea şi caracterizarea generala a infracţiunii de ucidere din culpă
1.2. Specificul stării de pericol al infracţiunii de ucidere din culpă şi impactul
său în societate
Secţiunea a II-a – Condiţii preexistente ale infracţiunii de ucidere din culpă
2.1. Obiectul juridic special al infracţiunii de ucidere din culpă
2.2. Obiectul material al infracţiunii de ucidere din culpă
2.3. Subiecţii infracţiunii de ucidere din culpă
2.3.1. Subiectul pasiv
2.3.2. Subiectul activ

Secţiunea a III-a – Conţinutul constitutiv al infracţiunii de ucidere din culpă

3.1. Latura obiectivă

1
 3.1.1. Actele de violenţă ce s-au săvârşit asupra subiectului pasiv al
infracţiunii
3.1.2. Raportul de cauzalitate între actele de violenţă şi rezultatul
infracţiunii de ucidere din culpă
3.2. Latura subiectiva. Felurile intenţiei şi specificul acesteia
Secţiunea a IV-a – Forme. Modalităţi. Sancţiuni
1. Forme
„ Uciderea din culpă” – infracţiune consumată
2. Modalităţi
- Uciderea din culpa săvârşita în modalitatea simplă
- Uciderea din culpa săvârşită în modalităţi agravante
3. Sancţiunea pentru infracţiunea de ucidere din culpă

Cap. III Aspecte criminologice specifice infracţiunii de ucidere din culpă

Secţiunea I – Cauze şi condiţii care favorizează săvârşirea infracţiunii de
ucidere din culpă
Secţiunea a II-a – Prevenirea şi combaterea infracţiunii de ucidere din culpă

SPEŢE
BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I
Importanţa protecţiei vieţii persoanei prin reglementările dreptului penal

2
 Secţiunea I
Caracterizarea generală a infracţiunilor contra vieţii

1.1. Cadrul juridic penal de ocrotire a vieţii persoanei umane

Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană, sancţionând pe cei care

atentau la viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.
Problematica omului a stat şi stă nu numai în atenţia juriştilor, ci şi a
filozofilor şi politicienilor, economiştilor, artiştilor, însă niciodată omenirea nu a fost
mai preocupată de drepturile sale decât în zilele noastre.
La 10 decembrie 1948 Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a
proclamat „ Declaraţia Universală a drepturilor omului în al cărei cuprins sunt
stipulate drepturile fundamentale arătându-se că „toate fiinţele se nasc libere şi
egale în demnitate şi drepturi; orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi
securitatea persoanei sale; nimeni nu poate fii ţinut în sclavie , nici în servitute,
sclavajul şi comerţul de sclavi sunt interzise sub toate formele lor; nimeni nu va fi
supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul său,
corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onorii sau reputaţiei sale, în executarea
drepturilor şi libertăţilor sale, nici un om nu este supus decât numai îngrădirilor
stabilite prin lege, inclusiv a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute
justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate
democrată”.1
De asemenea, Pactul cu privire la drepturile civile şi politice prevede în art.6
pct.1 că „dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit
de lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”. 2

1
I. Suceavă, Marcu Viorel, Gh. Constantin – Omul şi drepturile sale, Editura M.I. , Bucureşti , 1991. p.23
2
I. Cloşcă, I. Maxim, I. Suceavă, E. Dumitrescu – Drepturile Omului în Sistemul Naţiunilor Unite, vol.I,
Editura M.I., 1992, p.41

3
 Acest drept este prevăzut şi în alte documente internaţionale precum:
Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
( art.2), cât şi în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru
dimensiunea umană a C.S.C.E.
Cu preponderenţă în ultimii ani drepturile omului au încetat să mai fie doar
un subiect „fierbinte” al dezbaterilor, devenind unul din factorii esenţiali care au dus
la producerea unor ample mutaţii în viaţa politico- economică a unui număr de ţări
ale lumii.
„Drepturile omului” au devenit o sursă majoră de dinamizare a evoluţiei
istorice, ca urmare a împletirii a penetrării reciproce a câtorva tendinţe.
Afirmarea crescândă a individului şi conştientizarea faptului că
recunoaşterea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor omului este specifică nu numai
afirmării personalităţii indivizilor ca atare, ci şi societăţii într-un sens mai larg,
umanităţii în ansamblul său, reprezintă unul din marile adevăruri ale vremurilor
noastre.
„……. Pentru a exista un stat de drept nu eeste suficient să se instituie un
mecanism juridic care să garanteze respectarea riguroasă a legii, ci este totodată
necesar ca acestei legi să se dea un anumit conţinut inspirat de ideea promovării
drepturilor şi libertăţilor umane în cel mai autentic spirit liberal şi al unui larg
democratism ( Conf. Dr. Tudor Drăgan).3
Declaraţia Universală a drepturilor omului a declanşat un vast proces de
elaborare a unui mare număr de reglementări în Europa, America Latină, Africa,
Ţările Arabe, toate având ca subiect recunoaşterea şi respectarea drepturilor
fundamentale ale omului.

3
Dr. Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului – mijloace interne şi internaţionale –
Editura LuminA Lex, 1998, p.27.

4
 Noile realităţi existente în România după 1989 au determinat alinierea ţări
noastre la standardele internaţionale şi în ceea ce priveşte apărarea drepturilor
omului.4
Constituţia României din decembrie 1991, acordă în Cap. II – „drepturile şi
libertăţile fundamentale” o nouă însemnătate ocrotirii drepturilor şi libertăţilor omului,
cuprinzând asemenea principii, cum sunt: garantarea dreptului la viaţă, precum şi a
dreptului la integritate fizică şi psihică ale persoanei ( art.22, alin.1); libertatea
individuală şi siguranţa persoanei ( art.23); inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei
( art.27); secretul corespondenţei, interzicerea muncii forţate ( art.39).
Respectarea acestor precizări constituţionale este asigurată de toate
ramurile dreptului potrivit cu specificul lor, o contribuţie importantă având-o şi legea
penală.
Sub denumirea generică de „ omucidere” Codul nostru penal incriminează
faptele care aduc atingere vieţii omului, ca atribut fundamental şi indispensabil ale
persoanei umane.
Aceste incriminări sancţionează cele mai grave atentate împotriva persoanei:
omor, omorul calificat, omorul deosebit de grav, uciderea din culpă, pruncuciderea
şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Apărarea persoanei şi în deosebi a vieţii sale constituie o preocupare
comună a tuturor sistemelor de drept.
În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege nu atât ca fenomen
biologic, ci în primul rând ca fenomen social ca valoare primară şi absolută a
oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei sociale omeneşti.
Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-şi conserva
şi a prelungi viaţa, ci mai ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată

4
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Paşcu, V. Lazăr – Drept penal – parte specială –
ediţie revăzută şi adăugită, Editaura All Beck, ediţie 2002, p.24

5
şi respectată de ceilalţi, conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru
existenţa societăţii, care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viaţă.
Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure
ocrotirea vieţii indivizilor prin orice mijloace, fie că a apelat la reguli cutumiare , la
reguli religioase, la reguli morale sau la cele juridice.
Dintre toate mijloacele juridice de apărare legea penală a avut, de timpuriu,
un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influenţare a
relaţiilor sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale ale societăţii.
Grija pentru ocrotirea vieţii omului a stat în centrul atenţiei legiuitorului
începând cu Codul Hammurabi ( sec.XVIII î. Hr. ) codurile chinezeşti, cărţile sacre
egiptene, legile lui Manu, legile române, ale popoarelor germanice şi până la legile
din epoca modernă.5

1.2. Aspecte comune ale infracţiunilor contra vieţii

Infracţiunile contra vieţii persoanei sunt reglementate într-un capitol special

destinat în legislaţie tuturor statelor.
Ca exemplu în Codul penal italian , infracţiunile contra persoanei sunt
prevăzute în Titlul XII – Cartea a II-a Capitolul I fiind dedicat delictelor contra vieţii.
Noul Cod penal francez, în Titlul II- denumit „Faptele care prejudiciază
persoana umană” – incriminează faptele contra vieţii persoanei în două secţiuni ale
Capitolului I şi anume: „Faptele voluntare contra vieţii” şi „ Faptele involuntare
contra vieţii”.
Codul penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în Capitolul 16,
unde este incriminată uciderea unei persoane în condiţii agravante ( paragraful
212); uciderea unei persoane în condiţii atenuate (paragraful 216).

5
Alexandru Boroi – Infracţiuni contra vieţii – Editura Naţional, ediţia 1966, p.12

6
 Codul penal spaniol cuprinde infracţiuni contra persoanei în Titlul VIII –
Cartea a II-a :
Capitolul I – Asasinatul ( art.406); Omorul simplu ( art.407);
Capitolul 2 – Pruncuciderea ( art.410);
Capitolul 3 – Avortul;
Capitolul 4 – Vătămările
Codul penal modern american incriminează omorul în art.210. 1) – 210.4
atât în cazul intenţiei directe ( murder) cât şi cu intenţie indirectă (manalanghet) sau
din neglijenţă ( neglijent).
Viaţa umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg de ocrotire
a persoanei şi a principalelor atribuţii ale acesteia: viaţa, integritatea corporală,
sănătatea, libertatea, ş.a.
Aceste însuşiri ale persoanei constituie valori pe care statul are menirea şi
obligaţia să le respecte, să le asigure existenţa şi dezvoltarea, valori ce nu
reprezintă realităţi izolate, exclusiv individuale, ci au o importanţă deosebită din
punct de vedere social, în jurul lor formându-se şi dezvoltându-se relaţii interumane
conferindu-le de asemenea caracterul de valori sociale.
Săvârşirea oricăror infracţiuni contra persoanei aducând atingere uneia din
valorile sociale care reprezintă atribute, însuşiri ale persoanei , pune în pericol sau
vatămă relaţiile sociale care s-au format şi se desfăşoară pe baza acestor valori
sociale.
Legea penală ocrotind valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără
totodată relaţiile sociale ce se nasc şi se dezvoltă în jurul acestor valori. 6
În analiza obiectului infracţiunilor contra vieţii ar trebui să se distingă între
obiectul juridic generic al infracţiunilor contra persoanei, , între obiectul juridic

6
V. Dongoroz şi I. Oancea - Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.III, partea specială, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1971, p.19

7
specific fiecăruia dintre infracţiunile componente ale acestei categorii şi obiectul
material al infracţiunii.
Infracţiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic ansamblul relaţiilor
sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei,
privată sub totalitatea atributelor sale ( viaţa, integritatea, inviolabilitatea sexuală,
libertatea, demnitatea.)
Este cunoscut că aceste infracţiuni prezintă un grad generic de pericol
social, determinat pe de o parte de importanţa valorilor sociale şi penale şi de
gravele urmări pe care le poat6e avea pentru comunitate săvârşirea acestor
infracţiuni, iar pe de altă parte de faptul că infracţiunile contra persoanei se
realizează de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente şi au o
prezenţă deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni.
Incriminarea faptelor care aduc atingere vieţii persoanei ţine seama de
existenţa unui obiect juridic comun al infracţiunilor subgrupului infracţiunilor contra
vieţii, şi anume, acel mănunchi de relaţii sociale care se formează şi se dezvoltă în
jurul acestei valori sociale, viaţa, omul, relaţii sociale ocrotite de lege. Legiuitorul
este îndrituit să prezinte tuturor cetăţenilor să-şi respecte reciproc viaţa şi să se
obţină de la orice fapte care ar duce la atingere acestei valori sociale şi implicit
intereselor vitale ale comunităţii.
Fiecare din aceste infracţiuni au şi un obiect juridic special , constituit din
relaţiile sociale referitoare la fiecare din atribuţiile esenţiale ale persoanelor luate în
parte şi privite ca drepturi absolute ale acestora opozabile tuturor, erga omnes.7
Aceste drepturi denumite şi drepturi personale nepatrimoniale sunt inseparabil şi
indisolubil legate de persoana omului prin ele garantându-se şi ocrotindu-se
personalitatea omului atât sub aspect fizic şi material cât şi sub aspectul drepturilor

7
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. D obrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr – Drept penal – partea generală,
Editura All Beck, ediţia 2002, p.25

8
persoanei de a se manifesta liber în societate cu respectarea atributelor
personalităţii sale.
Viaţa omului dobândeşte adevărata semnificaţie şi valoare numai în cadrul
relaţiilor sociale; dreptul nu reglementează decât relaţiile sociale şi nu o ipotetică
relaţie a individului cu el însuşi, explicându-se astfel de ce nu este posibilă
incriminarea şi sancţionarea încercării de sinucidere.
Aceasta nu este de conceput, nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul
să-şi ridice viaţa sau că poate nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru
că în această situaţie nu se poate vorbi de o relaţie socială cu privire la viaţă. 8
O persoană nu poate stabili relaţii sociale cu sine însăşi ca urmare lipseşte
obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relaţia socială care se creează în
jurul acesteia şi conferă semnificaţie acestei valori devenită o valoare socială.
Vincenzo Manzani sublinia că viaţa ca interes protejat de lege, se bucură de
ocrotire ca relaţie între oameni deoarece dreptul penal se preocupă numai de
raporturile între oameni aceştia şi colectivitate şi nu de acţiunile chiar imorale pe
care individul le-ar putea comite faţă de propria persoană. Dacă acestea nu lezează
colectivitatea, ele n-au relevanţă juridică.
Activitatea infracţională îndreptată împotriva persoanei umane are ca obiect
material corpul victimei privit ca o entitate materială ca o totalitate de funcţii şi
procese organice care menţin o persoană în viaţă, ca o unitate anatomică şi
fiziologică, fizică şi psihică.
Nu are relevanţă dacă acel corp aparţine unei persoane tinere sau în vârstă
dacă persoana este sau nu în deplinătatea facultăţilor psihice sau fizice. Este
necesar însă ca persoana respectivă să fie în viaţă indiferent dacă a fost şi viabilă

8
A. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura Naţional Bucureşti, 1996, p.16.

9
în momentul naşterii ori dacă este sau nu este normală din punct de vedere
anatomo – fiziologic.9
Nu are importanţă nici dacă victima ar fi un muribund sau o persoană pe
care o aşteaptă o moarte apropiată ( stabilirea timpului) cât persoana ar mai fi trăit
dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanţă sau aspectul existenţei infracţiunii
şi nici dacă era pe punctul de a-şi ridica singură viaţa; legea noastră penală nu
acordă nici o importanţă consimţământului victimei ( eutanasia – un vast obiect de
cercetare – nefiind consacrată în nici o legislaţie, legiuitorul manifestând o
explicabilă prudenţă în a permite suprimarea viaţii la cererea unei persoane, oricât
de motivată ar fi o atare soluţie, persoana beneficiază de circumstanţe atenuante
dar fapta nu rămâne nepedepsită. 10
Se cere însă ca făptuitorul să acţioneze asupra corpului acesteia şi nu
asupra propriului corp ( aceste situaţii de regulă) nu au relevanţă penală, dacă se
aduce concomitent atingere şi altor valori.
Referitor la situaţiile concrete în care se desfăşoară procesul morţii unei
persoane este dificil de adoptat reguli absolute. Medicii iau în considerare însă,
două situaţii distincte şi anume: moartea clinică determinată de încetarea funcţiilor
aparatului respirator şi ale aparatului circulator şi moartea cerebrală sau biologică,
se instalează ceva mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai scurtă sau mai
lungă, în funcţie de cauza morţii.
Între aceste două momente, deşi funcţiile sistemului nervos central respirator
şi circulator sunt oprite, viaţa mai poate fi salvată, 11în unele cazuri dacă se intervine
prin metode de reanimare , lucru care nu mai este însă posibil după ce a intervenit
moartea cerebrală sau biologică.

9
V. Dongoroz, I. Oancea – Explicaţii teoretice ale Codului penal român , vol. III, partea specială, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1971, p.26
10
A. Boroi, Infracţiuni contra vieţii , Editura Naţional , 1996, p.12
11
I. Dobrinescu – Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987, p.17

10
 În ceea ce priveşte subiectul activ nemijlocit ( autorul)al infracţiunilor contra
persoanei, poate să fie orice persoană deoarece de regulă, legea nu prevede
cerinţe ca subiectul să aibă vreo calitate.
Numai la unele infracţiuni legea cere ca subiectul activ să aibă o anumită
calitate ( de exemplu pruncuciderea , subiectul trebuie să aibă calitatea de mamă a
nou –născutului, la infracţiunea de incest subiectul trebuie să fie un ascendent sau
descendent , ori frate sau soră).
La alte infracţiuni calitatea subiectului activ atrage încadrarea faptei într-o
variantă agravată a infracţiunii ca de exemplu la omorul din culpă, când subiectul
este conducătorul de autovehicul.
Infracţiunile contra vieţii săvârşite cu intenţie se pot comite în participaţie
( coautor, instigare , complicitate), fie că este vorba de participaţie proprie sau
improprie, în afară de cazul când subiectul activ trebuie să aibă calitate determinată,
calitatea de mamă a nou –născutului. În acest caz, coautorul este exclus.
Subiectul pasiv ( victima ) al infracţiunilor contra vieţii este persoana fizică
lezată prin săvârşirea faptelor incriminate .
De regulă subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană numai rareori
legea cere o anumită calitate subiectului pasiv ( exemplu: calitatea de copil, nou –
născut) în cazul art.177 Cod penal; alteori calitatea subiectului pasiv constituie o
agravantă a infracţiunii.
Subiectul pasiv devine victima infracţiunii după săvârşirea faptei, iar uneori
poate avea un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţional. Studierea
rolului victimei în provocarea faptei ilicite nu constituie o preocupare a dreptului
penal, ci a criminologiei.
Sub aspectul elementului material , aceste infracţiuni se comit de regulă prin
acţiune ( ucidere, lovire).

11
 La unele infracţiuni elementul material nu se poate realiza decât prin acţiune,
alte infracţiuni permiţând şi inacţiunea ( exemplu: pruncuciderea).
Infracţiunile de omucidere sunt infracţiuni de comisiune, adică cele care se
încalcă preceptul legii de a nu face ceea ce legea opreşte. Acest precept poate fi
încălcat însă, atât printr-o faptă comisivă, cât şi printr-o omisiune.
Acţiunea este directă când făptuitorul prin propria sa energie provoacă,
nemijlocit moartea victimei prin împuşcare, înjunghiere, otrăvire, înecare, sufocare,
strangulare, etc.
Acţiunea este indirectă când făptuitorul se foloseşte de anumite mijloace
sau procedee , de anumite forţe străine, stări psihice ori fizice ale victimei sau de
anumite situaţii preexistente, concomitente sau provenite, şi prin acestea provoacă
moartea victimei, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase,
comunicarea unei ştiri false de natură să-i provoace victimei, în urma unei puternice
emoţii, un infarct, etc.
Omuciderea prin inacţiune există când făptuitorul omite să îndeplinească un
act la care era obligat spre a împiedica efectul unor factori care puteau provoca
moartea victimei, o astfel de obligaţie de intervenţie ar putea rezulta din îndatoririle
profesionale sau de serviciu ale subiectului activ ( medic, pompier), din raporturile
personale pe care le are cu victima: părinţi, copii sau tutore, sau din activitatea sa
anterioară cel care a pis pe cineva în pericol, este obligat să întreprindă acţiuni de
salvare.
În toate cazurile infracţiunile contra vieţii persoanei ( care sunt infracţiuni de
rezultat) se produce şi o urmare imediată – suprimarea vieţii victimei, prevăzută
expres sau implicit în textul de incriminare
Intenţia este directă când făptuitorul prevede că prin fapta sa, fie acţiune, fie
inacţiune, va produce moartea unei persoane şi urmăreşte anume , producerea
acestui rezultat.

12
 Intenţia este indirectă când autorul deşi nu urmăreşte producerea rezultatului
aflat în reprezentarea sa, îl acceptă .
Culpa întâlnită la infracţiunea de ucidere din culpă în ambele forme, există
când făptuitorul prevede că, prin activitatea sa, va produce moartea, nu doreşte şi
nu acceptă acest lucru, dar speră, fără temei ca acest rezultat să nu se producă (
culpa cu prevedere) sau când făptuitorul nu a prevăzut producerea rezultatului dar
în condiţiile date, trebuie şi putea să prevadă aceasta ( culpa simplă – neglijenţa).
Stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul şi a modalităţilor
acesteia corespunzătoare fiecărei forme prezintă importanţă pentru încadrarea
juridică a faptei şi, uneori pentru individualizarea pedepsei.
Mobilul cu care a acţionat făptuitorul sau scopul urmărit de acesta nu
prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii ci doar pentru dozarea pedepsei dar
ca excepţie, uneori, legiuitorul cuprinde mobilul sau scopul fie ca o cerinţă a textului
incriminator, fie ca o circumstanţă agravantă.
Infracţiunile contra vieţii persoanei sunt susceptibile de regulă de o
desfăşurare în timp ca urmare pot avea forme imperfecte cum ar fi: actele
pregătitoare sau tentativa, care deşi posibilă la majoritatea infracţiunilor contra
vieţii, totuşi nu este incriminată ca atare.
În raport de existenţa urmării imediate, se deosebesc infracţiunile de rezultat
de cele de simplă acţiune.
De obicei, mijloacele de săvârşire a faptei sunt irelevante, totuşi în multe
cazuri, folosirea unor anumite mijloace condiţionează fie existenţa infracţiunii în
formă simplă, fie existenţa unor forme mai grave. Uneori locul sau timpul săvârşirii
faptei condiţionează existenţa infracţiunii ca atare sau a unei forme calificate, însă
infracţiunile contra vieţii nu prezintă cerinţe speciale în acest sens, ele putând fi
săvârşite în orice moment şi în orice loc. Numai excepţional în cazul infracţiunii de
pruncucidere legea cere ca fapta să fie comisă imediat după naştere.

13
 Totodată infracţiunile contra vieţii, fiind infracţiuni condiţionate de producerea
unui rezultat, implică întotdeauna stabilirea raportului de cauzalitate, între fapta
săvârşită şi rezultat ( moartea victimei).
Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândeşte anumite
trăsături specifice, datorită împrejurării că se referă la fapte social –umane, la
relaţiile dintre oameni.
Latura subiectivă. Sub aspectul formei de vinovăţie infracţiunile contra vieţii
persoanei pot fi săvârşite cu intenţie ( omorul), praeterintenţie ( lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte) sau din culpă ( uciderea din culpă).
Tentativa este posibilă sub forma celor 3 situaţii: imperfectă, perfectă sau
improprie; legea nu sancţionează însă tentativa decât în cazul omorului.
Consumarea infracţiunilor contra persoanei are loc în momentul când se
produce urmarea imediată descrisă în norma de incriminare.
Faptele contra vieţii persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalităţi
normative: simple, calificate ( atenuate sau grave). 12Fiecare modalitate normativă
poate cunoaşte la rândul ei numeroase modalităţi faptice, de realizare concretă,
determinate de împrejurările în care fapta a fost comisă în raport cu mijloacele
folosite cu locul şi timpul, cu relaţiile dintre infractor şi victimă, cu mobilul.

Secţiunea a II -a
Reglementarea infracţiunii de ucidere din culpă

2.1. Uciderea din culpă – referinţe istorice în legislaţia română

12
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, I. Pascu, V. Dobrinoiu, V. Lazăr – Drept penal – Partea specială -
ediţie revăzută şi adăugită cu dispoziţiile Legii nr.140/1996, pentru modificarea şi completarea codului
penal. Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002. p.23

14
 Dreptul la viaţă pe care legea îl asigură fiecărui om impune ocrotirea penală
a vieţii şi împotriva faptelor săvârşite din culpă . Aceste fapte deşi sunt mai puţin
grave decât cele săvârşite cu intenţie, produc totuşi în esenţă acelaşi rezultat şi
anume moartea unei persoane. De aceea, legiuitorul român a incriminat
întotdeauna , în afara omorului şi uciderea din culpă.
Cele dintâi legiuiri române au fost Cartea românească de învăţătură de la
pravilele împărăteşti tipărită în 1646 la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi Îndreptarea
legii, tipărită în 1652 la Târgovişte.
În aceste legi, omorul era pedepsit cu asprime şi discriminare. Omorul era
considerat infracţiunea cea mai gravă fiind judecat la început de căpeteniile oştii,
după aceea de către domn făcându-se deosebire între omorul intenţionat şi cel fără
de voie.
Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală care a intrat în vigoare la 1
septembrie 1818 şi a ieşit din vigoare la 1 decembrie 1865.
Omorul , potrivit acestei legi „ iaşte mai înainte cugetat sau necugetat”, cine
va omorî cugetat, singur sau dimpreună cu altul să se omoare.
Omorul este necugetat după întâmplări, micşorează sau măreşte vina; cine
va omorî apărându-şi viaţa de primejdie, nevinovat iaşte; cine asvârlind ceva şi cu
nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui
omorât.
Aceste coduri au constituit instrumente juridice valoroase pentru epoca
respectivă nu numai pentru că au înlocuit vechile legiuiri cu dispoziţiile lor arhaice şi
uneori confuze, aducând dispoziţii bine sistematizate dar au introdus un spirit
novator, ştiinţific, în abordarea problemelor de drept penal.
La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal în care infracţiunile
de omucidere sunt reglementate sub chiar această titulatură , în cadrul titlului II,
infracţiuni contra persoanei.

15
 În Codul penal de la 1864 uciderea din culpă sub denumirea de „omucidere
fără voie” era prevăzută în art.248 care prevedea pedeapsa închisorii de la 3 luni la
un an şi amendă.
În Codul penal de la 1936 uciderea din culpă sub denumirea de „omor fără
voie” era prevăzută în dispoziţiile art.467, pedeapsa pentru modalitatea simplă fiind
închisoarea de la 1 la 3 ani.
Între prevederile conţinute de cele două acte legislative se observă diferenţe
privind limitele sancţionărilor. Ambele coduri determină culpa din sursele acesteia:
nedibăcie, nebăgare de seamă, nepăzirea legilor sau regulamentelor.

2.2. Reglementarea juridică a infracţiunii de ucidere din culpă în Codul penal

actual

Uciderea din culpă este reglementată în Codul penal român la art.178, astfel:
Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la
5 ani.
Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru
efectuarea unei anumite activităţi, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător
de vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce
depăşeşte limita legală, sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 15 ani.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta săvârşită din culpă, de orice
altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei, şi care se află în stare de
ebrietate.

16
 Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor
persoane la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate
adăuga un spor până la 3 ani.
Uciderea din culpă constituie o formă particulară a infracţiunii de omor
săvârşită în condiţii specifice care justifică atenuarea sancţiunii penale.

CAPITOLUL II
Uciderea din culpă - în special

Secţiunea I
Caracterizarea infracţiunii de ucidere din culpă

Dreptul la viaţă pe care legea îl asigură fiecărui om, impune ocrotirea penală
a vieţii şi împotriva faptelor săvârşite din culpă. Aceste fapte, deşi sunt mai puţin
grave decât cele săvârşite cu intenţie, produc totuşi în esenţă acelaşi rezultat şi
anume, moartea unei persoane.
De aceea legiuitorul român, a incriminat întotdeauna, în afara omorului şi
uciderea din culpă.
Infracţiunea de ucidere din culpă face parte din grupa infracţiunilor contra
persoanei şi din subgrupul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii.
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni, îl consideră relaţiile sociale a
căror bună desfăşurare implică ocrotirea vieţii omului şi impune incriminarea
faptelor ce i-ar putea aduce atingere.
Uciderea din culpă are acelaşi obiect juridic ca şi omorul. Cu toate acestea,
cele două fapte penale sunt şi rămân esenţial diferite atât sub aspectul gradului de

17
pericol social care le este propriu, cât şi din punctul de vedere al tratamentului penal
ce le-a fost rezervat de legiuitor.
Prin consecinţele pe care le produc, suprimarea vieţii unei persoane ,
periclitarea securităţii relaţiilor sociale, etc. – amândouă aceste fapte penale sunt
deosebit de grave. Gravitatea lor nu poate fi însă pusă pe acelaşi plan de vreme ce
sub aspectul laturii subiective ele se deosebesc fundamental – uciderea din culpă
este o infracţiune neintenţionată , iar omorul este o infracţiune săvârşită cu intenţie.
În fine ecoul social produs de infracţiunea de omor este mult mai profund decât
acela determinat de infracţiunea de ucidere din culpă, tot aşa semnificaţia socială a
celor două infracţiuni fiind sensibil diferenţiată.
În ceea ce priveşte participaţia în cazul uciderii din culpă forma este cea
prevăzută de art.31 alin.1 Cod penal, participarea improprie când instigatorul sau
complicele au intenţie, iar autorul din culpă.
Folosirea cu intenţie a unor elemente umane imprudente în săvârşirea
activităţilor de ucidere este posibilă şi se desfăşoară ca o formă de participaţie care
de cele mai multe ori, rămâne ocultă sau vag cunoscută.
Infracţiunea de ucidere din culpă este o infracţiune condiţionată, de
producerea unui rezultat specific: moartea victimei. Dacă acest rezultat nu se
produce, fapta nu constituie infracţiunea de ucidere din culpă. În situaţia în care un
accident se soldează cu vătămarea gravă a unei persoane, iar făptuitorul este
condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru această infracţiune, dacă victima
moare totuşi ca urmare a accidentului, nu se mai poate reexamina soluţia rămasă
definitivă pentru a se reţine uciderea din culpă, intervenind autoritatea lucrului
judecat. În acest caz operează prevederile art.10 lit.j Codul de procedură penală
care arată că există autoritate de lucru judecat chiar dacă faptei definitiv judecate i
s-ar da o altă încadrare juridică.

18
 În afara uciderii din culpă în formă simplă legiuitorul a prevăzut în alineatele
următoare ale art.178 Cod penal mai multe modalităţi normative agravate . Prima
modalitate agravată se referă la nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la
exercitarea unei anumite profesii, meserii, activităţi. În practica judiciară s-a decis că
ori de câte ori o persoană cu sau fără cunoştinţe multiple, se angajează într-un
sector în care există reguli specifice de exercitare a acelei activităţi şi prin
nerespectarea regulilor săvârşeşte un accident mortal, răspunde în baza agravantei
de mai sus.13
O altă modalitate agravată este cea dina rt.178 alin3. Cod penal, care
prevede sancţiuni mai severe când uciderea din culpă se săvârşeşte de un
conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică
ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate.
Ultima modalitate normativă agravată priveşte pluralitatea de victimă şi
anume că prin fapta incriminată sunt ucise două sau mai multe persoane.
Uciderea din culpă după cum o arată şi denumirea, se săvârşeşte din culpă,
fie în forma culpei cu preveziune, fie în forma culpei simple. În cazul uciderii din
culpă, făptuitorul nu voieşte să se producă rezultatul constând în moartea
persoanei, dar într-o primă ipoteză speră în mod uşuratic şi fără temei că rezultatul
aflat în reprezentarea sa nu se va produce, iar într-o a doua ipoteză, nici nu-l
prevede, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
La uciderea din culpă întâlnim existenţa cazului fortuit asimilate unei cauze
care înlătură caracterul penal al faptei.
Uciderea neintenţionată a unei persoane produce consecinţe serioase
pentru societate ca şi pentru familia victimei, astfel că legea penală trebuie să
intervină şi să combată atitudinea de uşurinţă, neatenţie, nebăgare de seamă care
are ca urmare moartea unei persoane.

13
Plenul Tribunalului Suprem, Decret Îndr. Nr.8 , 1980, în C.D. p.48

19
 1.1. Specificul stării de pericol al infracţiunii de ucidere din culpă şi impactul
său în societate
Faptele de ucidere din culpă provoacă un număr mult mai mare de victime
decât faptele intenţionate de omor. Asemenea fapte se comit în legătură cu
exercitarea celor mai diverse profesii şi ocupaţii cum ar fi: circulaţia rutieră,
activitatea sanitară, în construcţii, industrie, etc. Tocmai frecvenţa unor asemenea
fapte a determinat legiuitorul să sancţioneze din ce în ce mai aspru aceste fapte
spre a crea în conştiinţa oamenilor o anumită forţă inhibitivă , de natură să-i
determine la o reflecţie mai profundă atunci când efectuează acte ce ar putea să
provoace moartea unei persoane.14
O asemenea concentrare a atenţiei, a spiritului de prudenţă şi de grijă faţă
de cei din jur este cu atât mai necesară, în condiţiile moderne ale progresului tehnic
şi a sporirii factorilor care pun în pericol viaţa omului. O serie de activităţi moderne,
riscante, pe care societatea trebuie să le tolereze. Ca de exemplu: activitatea
nucleară, folosirea otrăvurilor în industria de medicamente, fabricarea de arme şi
substanţe explozibile, etc. pot să aibă consecinţe negative asupra vieţii persoanei
dacă nu se manifestă maximum de diligenţă şi grijă în exercitarea profesiunii
respective.15 Un exemplu elocvent ne-a fost prezentat în cadrul Conferinţei rutiere
de la Paris, din 1975 unde s-a arătat că numai automobilul de-a lungul existenţei lui,
a provocat uciderea a 25 de milioane de oameni. Fireşte, nu poate fi învinuită
tehnica pentru asemenea consecinţe. Câtă vreme viaţa omului modern nu poate fi
concepută fără aparatajul cel mai perfecţionat, devenit bun de consum, trebuie să
reconsiderăm, în raport de condiţiile actuale, obligaţia pe care o are fiecare
persoană de a se comporta astfel încât să nu se producă victime omeneşti.

14
R. M. Stănoiu, în Explicaţii teoretice ale codului penal român, Partea specială, vol. III, Bucureşti,
Editura Academiei, 1971, p.207
15
V. Dongoroz şi colaboratorii în Explicaţii teoretice… op. Cit. vol. III, p.207

20
 Unii autori propun ca infracţiunile neintenţionate deci şi uciderea din culpă
să nu aparţină legislaţiei penale, dat fiind faptul că ele nu relevă acel grad de
perversitate ce justifică blamul şi sancţionarea penală. 16
Uciderea unei persoane, chiar neintenţionat produce însă consecinţe prea
grave în structura grupului social pentru a rămâne indiferentă dreptului penal. În
epoca modernă la unele congrese internaţionale s-au luat în considerare nu numai
temele referitoare la necesitatea incriminării, cât mai ales cele privind modul
incriminării, gradele culpei, caracterul sancţiunilor şi măsurilor celor mai eficiente
pentru a asigura viaţa persoanelor în cadrul complicatelor activităţi care domină
viaţa curentă.
Prin pericolul social al unor acte de conduită înţelegem particularizarea
acestora de a aduce atingere sau periclita unele valori sociale, de un anumit interes
pentru societate.
Caracterul social al pericolului rezultă din împrejurarea că el vizează
rânduieli şi valori sociale, provocând nemulţumire, teamă şi îngrijorare, pentru ceea
ce s-a săvârşit şi s-ar mai putea comite.
Deşi uciderea din culpă constituie o infracţiune autonomă, un tip aparte de
omucidere, în esenţă rămâne o faptă de omor sancţionată mai blând în
considerarea condiţiilor speciale în care acţionează subiectul activ al infracţiunii. 17
Grupul de pericol social pe care îl prezintă uciderea din culpă este deosebit
de ridicat, această faptă aducând atingere celui mai important atribut al persoanei,
viaţa.
Suprimarea vieţii persoanei interesează nu numai din punctul de vedere al
persoanei victimei deoarece fără respectarea vieţii persoanei nu poate fi concepută
existenţa paşnică a colectivităţii ori convieţuirea membrilor acesteia. Valoarea lezată

16
L. Vavcon – Les delits involontaires au point de vue de la responsabilite penale, în R.S.C. nr.4/1963,
arată că această propunere aparţine profesorului Jerome de la Universitatea Indiana, S.U.A.
17
I. Dobrinescu – Infracţiunea contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române, Bucureşti , 1987

21
prin uciderea din culpă este aceeaşi ca în toate celelalte infracţiuni la care codul
penal face referire de la art.174 la art.178
Un factor important în lupta pentru prevenirea comiterii unor asemenea
infracţiuni este reprezentat de societatea care este datoare să-şi protejeze absolut
toţi membrii, să asigure cadrul necesar dezvoltării normale a tuturor componenţilor
săi.

Secţiunea a II-a
Condiţii preexistente ale infracţiunii de ucidere din culpă

2.1. Obiectul juridic special al infracţiunii de ucidere din culpă

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale a
căror dezvoltare şi desfăşurare nu este posibilă fără ocrotirea vieţii omului, chiar în
raport cu faptele comise din culpă, care ar putea aduce atingere acestei valori
sociale fundamentale.
Viaţa umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, acela al
ocrotirii persoanei şi a principalelor atribute ale acesteia. Aceste valori nu
reprezintă realităţi izolate exclusiv individuale, ci au o importantă socială, în jurul şi
pe baza lor se formează, se desfăşoară şi se dezvoltă relaţii interumane, conferind
acestor valori sociale, adică de valori în a căror existenţă este interesată întreaga
societate şi totodată de valori a căror conţinut se relevă pe deplin numai în cadrul
relaţiilor sociale.
Legea penală ca expresie a voinţei societăţii apără viaţa omului nu ca bun
individual deşi este neîndoios că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare
individ, ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii
însăşi. Aceasta îndreptăţeşte pe legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi

22
respecte reciproc viaţa şi să se abţină de la orice fapte care ar aduce atingere
acestei valori sociale.
Deşi infracţiunile de ucidere din culpă au acelaşi obiect juridic special ca şi
omorul, cu toate acestea între cele două fapte penale există unele deosebiri
evidente atât sub aspectul gradului de pericol social care le este propriu, cât şi din
punct de vedere al tratamentului penal ce le-a fost rezervat de legiuitor.
Concluzionând obiectul juridic special este constituit din ansamblul relaţiilor
speciale a căror existenţă este indisolubil legată de asigurarea fondului uman al
societăţii şi deci de ocrotirea vieţii membrilor acesteia, ocrotire care creează dreptul
la viaţă al oricărui om şi obligaţia societăţii de a respecta acest drept.

2.2Obiectul material al infracţiunii

În sens strict, obiect material al infracţiunii este corpul victimei, privit ca o
entitate materială, ca o totalitate de funcţii şi procese organice, ca o unitate
anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică, asupra căreia s-a săvârşit acţiunea
incriminată.
NU are relevanţă dacă acest corp aparţine unei persoane tinere sau în
vârstă, ori dacă este în plenitudinea forţelor fizice sau psihice; este necesar însă să
fie vorba de o persoană în viaţă indiferent dacă a fost şi viabilă în momentul naşterii,
ori dacă are sau nu o constituţie care să prezume că va putea trăi mai departe. Nu
are importanţă nici dacă victima ar fi un muribund sau o persoană pe care o aştepta
o moarte apropiată şi nici dacă era pe punctul să-şi ridice singură viaţa; de
asemenea stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este
lipsită de orice relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii. 18
Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi până la
încetare.

18
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice… Vol. III, op. Cit. p.181

23
 Momentul de început al vieţii persoanei este cel al naşterii. În literatura de
specialitate s-au exprimat mai multe păreri asupra momentului în care se poate
considera că un om este în viaţă. După o opinie mai veche, omul era considerat în
viaţă din momentul în care fătul a dobândit prin naştere, existenţa extrauterină, fiind
dependentă, moment marcat de către respiraţia copilului. 19
Într-o altă opinie se susţine că, despre un om în viaţă se poate vorbi chiar în
momentul în care copilul se angajează în procesul naşterii. 20
Există şi opinia potrivit căreia nu ar fi posibil să se fixeze teoretic momentul
apariţiei vieţii, acest moment fiind condiţionat de particularităţile procesului naşterii
în fiecare caz în parte.21
Momentul când se sfârşeşte viaţa de asemenea constituie o problemă care
nu a fost pe deplin elucidată. Cu excepţia unor cazuri rare, moartea nu constituie un
fapt instantaneu. Există situaţii de tranziţie ale dispariţiei vieţii caracterizate prin
şoc , colaps, sincopă , comă, agonie, moarte aparentă, când trecerea spre moartea
definitivă se desfăşoară în etape.22
Avându-se în vedere această sferă largă de situaţii concrete este dificil de
adoptat reguli absolute totuşi medicii i-au în considerare două situaţii distincte, şi
anume: moartea clinică determinată de încetarea funcţiilor aparatului respirator şi
ale aparatului circulator şi moartea cerebrală sau biologică care se instalează ceva
mai târziu, după o stare de comă. 23 Legea fixează ca moment al decesului moartea
biologică.

2.3Subiecţii infracţiunii de ucidere din culpă

2.3.a. Subiectul activ

19
Saltelii Romano – Di – Falco , Nouvo codice penale commentato , Torino 1940, p.232
20
Gr. Râpeanu , Manual de drept penal al RPR partea specială, Bucureşti, 1960, p.73
21
I. Dobrinescu, op. Cit. p.23
22
Gh. Scrpcaru, M. Terbancea – Patologia medico – legală Editura Medicală 1967, p.63
23
R. Caman , Z.eitschrifft Fur des gesante Familierecht nr.11/1969, p.576

24
 Subiectul activ al infracţiunii de ucidere din culpă poate fi orice persoană
care îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal. Uneori , legea cere să
existe o anumite calitate – conducător de vehicul cu tracţiune mecanică sau orice
altă persoană, aflată în exerciţiul profesiei sau a meseriei – a subiectului activ dar
nu pentru existenţa variantei simple, ci a variantei agravate a infracţiunii.
După unii autori la infracţiunile din culpă ar fi posibil coautoratul ca formă de
participaţie atunci când rezultatul este produs prin actele culpabile, săvârşite
simultan sau succesiv de mai multe persoane; în acest caz toate persoanele care
au produs rezultatul comun vor fi socotite coautori ai faptei din culpă. 24
Această ipoteză trebuie deosebită de situaţia în care rezultatul este produs de mai
multe persoane, printre care unele au acţionat cu intenţie, iar altele din culpă,
deoarece, în acest caz, va exista participaţie improprie în condiţiile art.31 alin.1 Cod
penal. În această ipoteză se remarcă faptul că persoana care a comis fapta din
culpă răspunde autonom, răspunderea sa nefiind influenţată de cea a persoanei
care a instigat sau ajutat intenţionat la comiterea faptei din culpă. Astfel participaţia
improprie există pentru persoanele care au comis fapta cu intenţie, deoarece
acestea s-au folosit de existenţa unei acţiuni din culpă pentru a realiza scopuri
proprii deliberate.
Alţi autori exclud însă această posibilitate motivând că participaţia nu este
posibilă decât la infracţiunile comise cu intenţie.25
Există şi un punct de vedere intermediar 26 care admiţând posibilitatea
coautorului la infracţiunile din culpă, o limitează numai la cazurile în care mai multe
persoane realizează simultan sau succesiv acte care întregesc conţinutul unei
acţiuni comune săvârşite din culpă. În această viziune, activitatea din culpă a

24
V. Dongoroz şi colaboratorii – Explicaţii teoretice… vol. I, op. Cit. p.124
25
V. Papadopol, Condiţiile generale ale participanţiei penale în R.R.D. nr.5 1970, p.46
26
C. Filişanu, Coautorul în cazul infracţiunilor din culpă, în S.C.J., nr.1 , 1989, p.61

25
coautorilor nu poate fi raportată la rezultatul produs , ci numai la acţiunea comună
desfăşurată de ei.
Spre exemplificarea acestor puncte de vedere următoarele speţe sunt
sugestive:
- un medic a comis o eroare asupra dozei de substanţă toxice în conţinutul
unei reţete, iar farmacistul nu a observat greşeala şi a predat pacientului
medicamentul toxic care i-a cauzat moartea; ambii sunt coautori.
- în practica judiciară s-a stabilit că, în caz de coliziune a două autovehicule,
din care a rezultat moartea unei persoane şi când ambii şoferi sunt în culpă, aceştia
sunt coautori ai infracţiunii de ucidere din culpă. 27
- s-a reţinut că tractoristul M.B. care transporta într-o remorcă mai mulţi
muncitori şi elevi , după ce a consumat băuturi alcoolice , a spus elevului G.N.
despre care ştia că vrea să înveţe să conducă tractorul, să treacă la volan. Acesta
a refuzat la început, dar la insistenţele lui M.B. care l-a asigurat că va sta tot timpul
lângă el şi-i va arăta să conducă, a acceptat; după o distanţă, G.N. a scăpat
conducerea tractorului care s-a agăţăt cu remorca de o pantă, iar unul din muncitori
a sărit şi, fiind prins sub roţile remorcii, a decedat.
Instanţa de judecată a reţinut că G.N. se face vinovat de ucidere din culpă,
iar M.B. de infracţiunea de încredinţare a volanului altei persoane conform
Decretului nr.328/1996 comentează speţa 28 consideră că şi M.B. este autor al
uciderii pentru că, luându-şi angajamentul de a –l ajuta pe elev, a participat
nemijlocit la conducerea vehiculului, cooperând deci cu acesta.
Într-o altă opinie se susţine că coautorul este incompatibil cu infracţiunile din
culpă. Dacă mai multe persoane au cooperat la uciderea din culpă, aceştia sunt
autori ai unor infracţiuni autonome şi nu coautori. Ceea ce transformă pe autori în

27
Trib. Jud. Argeş, dec. Pen. Nr.2567 din 1972, în RRD nr.7 , 1973, p.177
28
O. Stroca, I Cariolan, D. Modola, Unele aspecte ale rapoertului de cauzalitate în practica judiciară , în
J.N. nr.8/1962, p.59

26
coautori pe lângă cooperarea materială, este legătura subiectivă ce se stabileşte
între ei sub aspect intelectiv şi volitiv, legătură care presupune intenţia. Când două
persoane au executat o infracţiune, dar una a lucrat cu intenţie, iar alta din culpă, nu
există coautor, ci fiecare va răspunde ca autor pentru o faptă proprie.
Or, dacă nu există coautor nici când un autor a lucrat cu intenţie, iar altul din
culpă cu atât mai mult nu poate să existe când ambii au lucrat din culpă.
Ceea ce se poate reproşa acestei opinii este că, în dezacord cu concepţia
Codului penal despre participaţie, rupe unitatea infracţiunilor săvârşite din culpă,
considerând că în locul, unei singure infracţiuni, există atâtea infracţiuni autonome,
câşi autori au conlucrat la săvârşirea ei. Pentru aplicarea ei ar trebui, însă
modificarea concepţiei tradiţionale despre coautor, în sensul că nu intenţia este
caracteristica acestuia , ci voinţa comună şi identitatea factorului intelectiv. 29
Într-o altă viziune s-a motivat că în cazurile în care făptuitorul creează prin
fapta sa posibilitatea producerii unor consecinţe antisociale, posibilitatea ce nu se
poate transforma prin ea însăşi în realitate, ci numai prin fapta vinovată a altei
persoane, astfel că faptele sunt incriminate de legiuitor ca infracţiuni distincte,
infracţiuni obstacol ( de exemplu, aproape toate infracţiunile de neglijenţă în
serviciu).
Deşi aceste fapte au fost incriminate pentru a preveni săvârşirea unor
infracţiuni mai grave subsecvente de unde şi denumirea lor de infracţiuni obstacol,
acestea din urmă, în cazul când se săvârşesc nu absorb în conţinutul lor
infracţiunile obstacol, infracţiuni ce-şi păstrează autonomia şi atrag în mod
independent răspunderea penală a făptuitorului chiar şi atunci când acesta ar
săvârşi şi infracţiunea subsecventă. Această soluţie a fost deja adoptată de
instanţa noastră supremă prin reţinerea în sarcina făptuitorului a unui concurs de

29
V. Dongoroz, op. Cit. p.190

27
infracţiuni în cazul uciderii din culpă ca urmare a nerespectării regulilor de protecţie
a muncii.30
Existenţa independentă a infracţiunii obstacol şi a infracţiunii subsecvente
exclude posibilitatea identificării unei legături de cauzalitate între fapta care
constituie elementul material al infracţiunii obstacol şi urmarea imediată cerută
pentru existenţa infracţiunii subsecvente. Legătura dintre cele două infracţiuni
corelative nu trebuie să fie identificată cu legătura cauzală, după cum conexiunea
dintre cele două infracţiuni nu conduce la unitatea acestora. Neexistând legătura de
cauzalitate între fapta celui care săvârşeşte infracţiunea obstacol şi urmarea
imediată a infracţiunii subsecvente nu se poate pune nici problema unui coautor la
infracţiunea din culpă.
2.3.b. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana împotriva căreia se îndreaptă
acţiunea de ucidere, aceasta poate fi orice persoană.
După săvârşirea faptei subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Nu are nici
o relevanţă dacă victima este o persoană tânără sau în vârstă , ori dacă este în
plenitudinea forţelor fizice sau psihice; este necesar însă să fie vorba de o persoană
în viaţă, indiferent dacă este normală sau nu din punct de vedere anatomo-
fiziologic. Nu are importanţă nici dacă subiectul pasiv ar fi un muribund sau o
persoană pe care o aştepta o moarte apropiată şi nici dacă era pe punctul să-şi
ridice singură viaţa; de asemenea stabilirea timpului cât ar mai fi trăit dacă nu era
ucisă, este lipsită de orice relevanţă.
Contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni de violenţă chiar împotriva
ei nu se rezumă la provocare, ci ea constă din orice pact care direct sau indirect,
antrenează un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos ( de exemplu
pietonul care intră intempestiv şi total neglijent în faţa unui autovehicul aflat în

30
G. Antoniu, C. Bulai şi colab. – Practica Judiciară… vol. III, op. Cit. p.49

28
mers). De fapt nici o victimă nu acţionează împotriva viaţii ei, dar poate contribui la
rezultat.
Aceasta înseamnă că nu avem pentru victimă o formă de conexiune a
acţiunilor similară cu a coautorului aflat în culpă, ci numai o formă de cuprindere a
conduitei victimei în cadrul aceluiaşi model explicativ.
Se află în această relaţie integrativă, victima care, printr-un anume consens
cu făptuitorul, dă dovadă de conduită greşită într-o situaţie periculoasă provocând
rezultatul constând în pierderea propriei vieţi.
Sunt autonome şi deci nu pot fi cuprinse în acelaşi sistem de determinare
formele de conduită a victimei, comisive sau omisive care deşi apropiate în timp sau
chiar concomitente cu acţiunea sau inacţiunea făptuitorului nu au nici o legătură cu
acestea, par imprevizibile şi exprimă riscul propriu al victimei.
Aceeaşi persoană poate fi uneori în mod concomitent, subiect activ şi
subiect pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă (de exemplu, în cazul unui accident
de circulaţie cauzat din culpa conducătorului) unui vehicul accident în care şi-a găsit
şi el moartea.
În literatura de specialitate s-a subliniat de drept cuvânt că nu permite
confundat subiectul pasiv al infracţiunii, adică victima cu subiectul pasiv de drept
civil al infracţiunii adică cu persoana care a suferit paguba de infracţiune. 31

Secţiunea a II-a
Conţinutul constitutiv al infracţiunii de ucidere din culpă

3.1. Latura obiectivă

3.1.a. Aspectele de violenţă ce s-au săvârşit asupra subiectului pasiv al
infracţiunii

31
V. Dongoroz şi colab. Explicaţii teoretice .. vol. III, op. Cit. p.206

29
 Uciderea din culpă, fiind o variantă de omucidere, se comite – în ce priveşte
elementul material – prin orice acţiune ( inacţiune) susceptibilă să suprime viaţa
victimei.

Există o anumită asemănare între activităţile care au ca rezultat uciderea

unei persoane , indiferent dacă sunt intenţionate sau neintenţionate, asemănare
reflectată şi în aceea că legea foloseşte pentru ambele activităţi materiale
substantivul „ uciderea” , indiferent de modul în care s-a desfăşurat activitatea care
a avut ca rezultat pierderea vieţii; o asemenea tehnică de incriminare nu permite o
diferenţiere între actul în sens de omor şi actul în sens de ucidere din culpă. Cu
toate acestea actul intenţionat şi cel din culpă sunt esenţial diferite.

Actul de omor intenţionat de expresie unei conduite violente, reprezentând o

formă de manifestare a făptuitorului care a luat hotărârea de a suprima viaţa unei
persoane şi se foloseşte de mijloace apte să realizeze acest scop. În materie de
ucidere din culpă nu avem un act de violenţă ci o conduită greşit a agentului într-o
situaţie periculoasă, susceptibilă ca în anume împrejurări să se producă consecinţe
grave pentru viaţa persoanei. 32
32
Decizia Tribunalului Suprem, Secţia militară, nr.61, 1987
S-a reţinut corect că există ucidere din culpă şi nu omor, când în timpul unei întreceri
neregulamentare între doi militari privind încărcarea pistoalelor mitralieră aflate asupra lor, unul dintre ei
declanşează focul şi-l împuşcă pe celălalt militar.
Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit cu intenţie indirectă, infracţiunea de omor
prevăzută de art.174 C. Pen. Deoarece a prevăzut posibilitatea rezultatului mortal pe care l-a acceptat.
Instanţa de recurs nu a acceptat acest raţionament, motivând că întrucât inculpatul a manevrat
corect pistolul automat în timpul în timpul întrecerii organizate din iniţiativa victimei până în momentul
declanşării focului inculpatul şi victima au acţionat identic asupra armelor lor, că au existat relaţii bune
între ei anterior, ceea ce ar face inexplicabilă acceptarea de către inculpat a posibilităţii producerii unui
rezultat atât de grav cum este împuşcarea victimei, că după comiterea faptei, inculpatul s-a arătat a fi
deosebit de impresionat şi chiar diperat nu se poate reţine că el a acţionat cu intenţie indirectă. Dimpotrivă
apare reala apărare inculpatului că după terminarea întrecerii în momentul în care a acţionat pentru a
readuce pistolul mitralieră în poziţia iniţială la umăr, a atins din neatenţie trăgaciul acestuia.
Fiind astfel evident că inculpatul nu a acţionat asupra trăgaciului cu intenţia de a ucide pe victimă
ci din culpă în condiţiile nerespectării dispoziţiilor regulamentare referitoare la mânuirea armamentului

30
 Infracţiunile de omucidere sunt infracţiuni de comisiune, adică cele prin care
se încalcă preceptul legii de a nu face ceea ce legea opreşte. Acest precept poate fi
încălcat însă, atât printr-o faptă comisivă, cât şi printr-o omisiune.
De aceea vor putea exista ucideri din culpă săvârşite prin acţiune sau
inacţiune . Acestea din urmă se mai numesc fapte de comisiune prin omisiune.
Acţiunea este directă când făptuitorul prin propria sa energie, provoacă nemijlocit
moartea victimei ( de exemplu, prin împuşcare, înjunghiere, otrăvire, înecare, tăiere,
înţepare. Acţiunea este indirectă când făptuitorul se foloseşte de anumite mijloace
sau procedee, de anumite forţe străine sau de anumite situaţii preexistente,
concomitente sau survenite.
Există uciderea din culpă prin inacţiune când făptuitorul omite să
îndeplinească un act la care era obligat spre a împiedica efectul unor factori care în
desfăşurarea lor puteau provoca moartea victimei; o stare obligatorie de intervenţie
ar putea rezulta din îndatoririle profesionale sau de serviciu ale subiectului activ
( medic, pompier) din raporturile personale cu victima (părinţi, copii, soţ, tutore), sau
din activitatea sa anterioară , cel care a pus pe cineva în pericol, o persoană este
obligat să întreprindă acţiuni de salvare.
În cadrul manifestărilor şi îndeletnicirilor lui curente, îndeosebi în conjunctura
alertă a vieţii moderne, omul este confruntat cu forme variate de pericol pentru viaţa
lui sau a altor persoane ; el nu le dă întotdeauna rezolvarea cea mai fericită ceea
ce în raport cu o conduită greşită, produce efecte mortale.
Dar în materialitatea în sine a actului interesează pentru ca efectele
respective să corespundă infracţiunii de ucidere din culpă, ci caracterul lor
periculos pentru viaţa persoanei, rezultat din incidenţa manifestării cu o anume
împrejurare care conţine surse de periculozitate. Dacă acţiunea sau inacţiunea nu

faptul că trebuie încadrată în infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art.178 alin.2 C. Pen şi n u în
aceea de omor prevăzută de art.174 C. Pen.

31
este periculoasă nici prin natura ei, nici printr-o altă împrejurare aptă să pună în
pericol viaţa cuiva, nu prezintă interes penal. 33
Pe lângă majoritatea manifestărilor umane care sunt lipsite de pericol pentru
viaţa altor persoane există şi acţiuni – care din ce în ce mai frecvente şi care pot
afecta profund viaţa omului – conţinând într-o măsură mai mare sau mai mică, o
potenţialitate de pericol: conducerea unui autovehicul , mânuirea unui agregat ,
dispozitiv mecanic, aparat, efectuarea unei operaţii chirurgicale, etc.
În raport cu această situaţie se elaborează reguli de diligenţă care trebuie
respectate ( semnalizarea unui obstacol, presiunea vaporilor sau gazelor într-un
dispozitiv) luarea de măsuri de precauţie, etc. spre a ţine sub control şi a evita
producerea de consecinţe grave pentru viaţa omului.
În cazul instalaţiilor sau surselor de energie, puse în mişcare sau acţionate
de făptuitor, în măsura în care se află sub controlul omului persoana care le are în
grijă trebuie să manifeste maximum de prudenţă şi diligenţă pentru supravegherea
lor cu atenţie şi urmărirea continuă a bunei lor funcţionări.
Uneori, stările periculoase sunt create chiar de persoanele care din această
cauză devin victimele propriei lor neglijenţe. Spre exemplu pietonii care traversează
strada prin locuri interzise şi cu trafic rutier ridicat. Alteori aceste stări periculoase
sunt rezultatul unor conduite neglijente, considerate numai aparent a fi lipsite de
pericol pentru viaţa altor persoane.34
În situaţia în care un automobilist împrumută maşina lui unei persoane care
nu posedă permis de conducere şi aceasta săvârşeşte un accident mortal de
33
I. Dobrinescu, op. Cit. p.129
34
Dec. Curt. Suprem. De Justiţie, Secţ, pen, nr.86, 1991, ( nepublicată)
Inst. Supremă a admis că nerespectarea dispoziţiilor art.40 lit.f din Regulamentul de aplicare a
Decretului nr.328/1966 prin care se interzice staţionarea autovehiculelor pe partea carosabilă a drumurilor
naţionale – constituie contravenţie numai atâta vreme cât din această cauză nu s-a produs consecinţe care
cad sub incidenţa legii penale.
Dacă însă nerespectarea acestor dispoziţii a contribuit la producerea unui accident care a avut ca
urmare moartea unei persoane, fapta constituie infracţiune de ucidere din culpă; de asemenea asigurarea
necorespunzătoare a stabilităţii maşinii dacă aceasta s-a pus în mişcare în absenţa şoferului şi a provocat
un accident mortal, se califică ucidere din culpă.

32
circulaţie, automobilistul răspunde pentru rezultatul produs pentru că fapta lui a fost
riscantă şi periculoasă; dacă însă împrumutul se face unui conducător auto cu
permis de circulaţie, fapta nu prezintă nici o semnificaţie penale, neavând caracter
periculos.
În consecinţă materialitatea actului prin care din culpă, este ucisă o
persoană deşi în cele mai multe cazuri ne apare expresivă, nu este prin ea însăşi
concludentă pentru fixarea cadrului obiectiv, al infracţiunii respective, nici
aptitudinea acelui act sau a inacţiunii lui de a suprima viaţa persoanei şi nici
caracterul lor ilicit. Singura condiţie care se pretinde este starea de pericol pe care o
conţine acţiunea sau inacţiunea, fie prin ea însăşi, fie prin modul în care este
săvârşită şi prin împrejurările care condiţionează un anume comportament.
În situaţia în care acţiunea sau inacţiunea devine periculoasă prin contribuţia
a două sau mai multe persoane, toate aceste persoane răspund pentru starea de
pericol creată şi rezultatul produs iar dacă victima însăşi participă la starea de
pericol ( spre exemplu o persoană traversează strada fără să se asigure fiind ucisă
de o maşină), caracterul periculos al situaţiei create se deduce în raport cu toţi cei
care au contribuit la producerea lui.
Nu se produce în acest din urmă caz, o compensare a culpelor, fiecare din
persoanele care au avut o contribuţie la rezultat răspund autonom pentru culpa
proprie.35
Infracţiunea de ucidere din culpă este o infracţiune condiţionată de
producerea unui rezultat specific, moartea victimei. Dacă acest rezultat nu se
produce, fapta nu constituie infracţiunea de ucidere din culpă.
În situaţia în care un accident se soldează cu vătămarea gravă a unei
persoane, iar făptuitorul este condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru această
infracţiune, dacă victima moare totuşi ca urmare a accidentului, nu se mai poate

35
Al. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura Naţional, 1996

33
reexamina soluţia rămasă definitivă pentru a se reţine uciderea din culpă,
intervenind autoritatea de lucru judecat.
În acest caz operează prevederile art.10 lit.j din Codul de procedură penală
care arată că există autoritatea de lucru judecat chiar dacă faptei definitiv judecate,
i s-ar da o altă încadrare juridică.
3.1.b. Raportul de cauzalitate între actele de violenţă şi rezultatul infracţiunii
de ucidere din culpă

În marea majoritate a soluţiilor acţiunea sau inacţiunea periculoasă , prin

modul şi condiţiile în care este săvârşită relevă şi pregătirea cauzală între acea
acţiune sau inacţiune şi rezultatul survenit.
Element al laturii obiective legătura de cauzalitate reprezintă relaţia de la
cauză la efect care trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea care constituie
elementul material al infracţiunii şi urmarea imediată cerută de lege pentru existenţa
acestei infracţiuni.
Prin urmare, prin activitatea desfăşurată de făptuitor şi moartea victimei
trebuie să existe un raport de cauzalitate.
În doctrina penală s-au exprimat multiple păreri asupra modului de izolare a
legăturii de cauzalitate considerându-se că poate avea caracter cauzal prin
ansamblul condiţiilor fenomenului condiţia eficientă, condiţia preponderentă ,
condiţia ilicită, condiţia tipică, condiţia indispensabilă, etc.
În dreptul anglo- american s-a exprimat ideea că are caracter cauzal condiţia
cea mai apropiată şi în relaţie directă şi imediată cu rezultatul (proximate cause). 36

V. Dongoroz, Tratat , op. Cit. p.225. G. Antoniu, op. Cit. p.109, H. Blei, Strafresht, p.134, G. Bettiol,
36

Diritto penale, parte generală, ottava odizionel, CEDAM, Padova, 1973, p.251

34
 Teoria dominantă consideră că, de regulă este cauză a rezultatului orice
acţiune care a constituit condiţia necesară producerii rezultatului (conditio sine qua
non).37
Când de exemplu făptuitorul aruncă de la etaj un corp greu şi acesta în
cădere ucide o persoană, ori când făptuitorul conduce o maşină în mare viteză şi
accidentează mortal un pieton sau manevrează un agregat fără să respecte
normele de securitate şi un muncitor este ucis, în toate asemenea situaţii, stabilirea
raportului de cauzalitate, ca element necesar al angajării răspunderii penale, nu
comportă dificultăţi.
În fiecare din aceste cazuri avem o acţiune sau o inacţiune într-un domeniu
cu potenţial periculos care se soldează cu uciderea unei persoane, iar corelaţia
dintre cauză şi efect se impune cu evidenţă.
Există însă situaţii când intervin elemente sau factori adiacenţi fie anterior
sau concomitent cu acţiunea sau inacţiunea, fie mai târziu până la producerea
rezultatului , factori care se interferează şi provoacă o complexitate a legăturii
cauzale.
Atunci când acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane sunt concordante
şi de natură să realizeze împreună rezultatul infracţional toate aceste acţiuni sau
inacţiuni alcătuiesc antecedenţa cauzală a rezultatului produs – mai mulţi muncitori
pe un şantier ridică împreună un bloc de piatră, rupându-se dispozitivul de
susţinere este ucisă o persoană. Toţi au lucrat cu aceeaşi culpă, deci răspunzătorii
pentru infracţiunea de ucidere din culpă.
Nu întotdeauna acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane sunt
concordante şi deci capabile să alcătuiască împreună antecedenţa cauzală a
rezultatului survenite.

Trib. Suprem, Secţ, Pen., Dec. Nr.98, 1974, în RRD, nr.12, 1974, p.66, Trib. Suprem Secţ, Pen, Dec.
37

Nr.2068, 1980, în RRD, nr.7, p.1981, p.61

35
 În exemplu menţionat dacă legătura de susţinere a blocului de piatră a fost
făcută de o altă persoană – nu de muncitori – şi se constată că a fost superficial
executată rezultatul se impune acelei persoane, nu muncitorilor.
Cu alte cuvinte nu orice acţiune sau inacţiune anterioară rezultatului poate fi
pusă în legătură cauzală cu acel rezultat ci numai aceea sau acelea care obiectiv şi
subiectiv sunt concordante sub aspectul urmăririlor şi al semnificaţiei lor juridice.
Uneori deşi acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane se produc aproape
concomitent şi realizează cauzalitatea faptică sau fizică , adică rezultatul constând
în moartea victimei, apare drept consecinţa lor directă, totuşi unele nu alcătuiesc şi
cauzalitatea juridică a acelui rezultat căci sunt lipsite de semnificaţie sub aspect
juridic.
O speţă în acest sens este reprezentată de situaţia când un şofer conducea
în mod corect autocamionul în care se aflau mai multe persoane, iar în aceeaşi
direcţie de mers se deplasa un microbuz. La un moment dat microbuzul a virat pe
neaşteptate la dreapta, derapând şi aşezându-se perpendicular în faţa
autocamionului.
Pentru a evita impactul cu microbuzul şoferul a virat şi el puternic spre
stânga, dar a intrat în şanţul de pe marginea şoselei şi patru persoane din
autocamion au fost proiectate în afară , decedând.
Cu toate că victimele au fost ucise de şoferul autocamionului, totuşi acesta
nu a încălcat cu nimic vreo regulă de circulaţie şi ca urmare conduita lui nu exprimă
o formă de intervenţie periculoasă şi nu poate sta la baza rezultatului care s-a
produs. Singură, acţiunea şoferului care a condus dezordonat microbuzul,
dereglând traficul normal reprezintă antecedenţa fenomenului negativ produs.
Pentru această urmare răspunde şoferul microbuzului şi nu cel al
autocamionului.38

38
Curt. Supr,. Secţ. Pen. Dec. Nr. 99, 1990

36
 Mai complicate sunt situaţiile în care mai multe acţiuni sau inacţiuni se
interferează în cadrul aceleiaşi stări de pericol, dar rezultatul constând în moartea
unei persoane în mod natural nu se poate produce decât de o singură acţiune sau
inacţiune rămasă neindetificată.
Victima are în multe cazuri un rol important în producerea accidentului în
urma căruia îşi pierde propria viaţă. Este suficient de amintit situaţiile în care
victima circulă pe drumurile publice în stare de ebrietate sau nu respectă regulile de
circulaţie ori regulile de securitate a muncii. Sub aspect cauzal, contribuţia victimei
poate avea, ca orice altă contribuţie, caracter determinant.
În clarificarea situaţiei referitoare la raportul de cauzalitate şi rolul victimei
trebuie avute în vedere două probleme esenţiale:
- cazurile de conexiune a acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului şi victimei,
când legătura cauzală între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi moartea victimei
nu este întreruptă şi subzistă răspunderea penală, putându-se lua în considerare
cel mult circumstanţele atenuante;
- cazurile de autonomie a acţiunii sau inacţiunii victimei când aceasta îşi
asumă singură riscul unei anume activităţi intrând în starea de pericol sau
provocând ea însăşi acea stare fără contribuţia făptuitorului; în această situaţie actul
făptuitorului nu poate sta la baza rezultatului survenit deoarece nu conţine
potenţialul periculos specific fenomenului.
Exemple de conexiune: împrejurarea că victima sare din maşină şi se
accidentează mortal, în momentul când inculpatul nu mai era stăpân pe volan
deoarece intrase cu maşina în şanţul şoselei , izbind-o de un pom, nu modifică
procesul cauzal şi nu înlătură răspunderea penală a inculpatului 39 , conduita
neatentă a victimei care, cu ocazia demolării unui perete a lucrat contrar

39
Trib. Suprem col. pen. Dec. Nr. 1406, 1999

37
instructajului şi indicaţiilor primite de la şeful de şantier, acţionând asupra bazei
peretelui şi împingându-l , a determinat surparea cestuia. 40
Exemple de autonomie a acţiunii sau inacţiunii victimei: nu este vinovat
şoferul dacă o persoană în timpul rulajului maşinii, sare pe neaşteptate din maşină
şi se accidentează. 41; nu poartă răspundere penală cel care deşi are atribuţii pe
linia protecţiei muncii lucrând la un ferestrău mecanic alunecă şi intră cu mâna în
dispozitivul mecanic aflat în plină activitate. 42
De fapt nici o victimă nu acţionează împotriva vieţii ei, dar poate contribui la
producerea rezultatului.
În ce priveşte factorii externi care intervin în spaţiul unei acţiuni sau inacţiuni
periculoase ei înşişi au caracter periculos şi contribuie în legătură cu acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului la producerea rezultatului pot fi împărţiţi în: factori cunoscuţi
şi factori întâmplători .
Dacă făptuitorul acţionează în cunoştinţă factorii externi se consideră că el în
mod implicit a acceptat intrarea într-o situaţie periculoasă generată şi de acei
factori. Drept urmare acţiunea sau inacţiunea făptuitorului alcătuieşte împreună cu
acei factori antecedenţa cauzală a rezultatului survenit. Exemple în acest sens sunt
considerate următoarele situaţii: este vânt puternic şi zăpadă, totuşi automobilistul
nu ia măsurile necesare şi accidentează un pieton; se constată trepidaţii puternice
la recipient, dar nu se verifică la timp, şi se produce o explozie.
Într-o altă speţă, din jurisprudenţa franceză se arată că într-o noapte, în
urma unor altercaţii între două persoane una a lovit-o pe cealaltă violent cu pumnul
când se afla în mijlocul străzii astfel încât a căzut pe jos şi a fost zdrobită de o

40
Trib pop. Deva, sent. Pen.. nr.120, 1963, citată de O. Stoica, A. Dincu. Probleme legate de noua
reglementare a protecţiei muncii, în J.N. nr.3 1966, p.60
41
Trib. Mun. Bucureşti, secţ. Pen. Dec. Nr.2150, 1984
42
Trib. Reg. Bacău, dec. Pen. Nr.790, 1955, în L.P. nr.3/1955, p.273

38
maşină care venea în mare viteză. Fapta trebuie pusă în legătură cu uciderea din
culpă care a avut loc ca urmare a violenţei respective. 43
În situaţia în care făptuitorul acţionează într-un domeniu profesional factorii
externi aflaţi în legătură cu acel domeniu de activitate se prezumă a fi cunoscuţi şi
ca urmare, dată fiind diligenţa care se pretinde de la un profesionist, răspunderea
nu poate fi înlăturată decât dacă se face dovada imposibilităţii cunoaşterii acelor
factori.
Un vânzător trage în aer, pentru a avertiza pe ceilalţi vânzători că drumul
este jalonat dar focul secţionează un cablu electric din apropiere şi provoacă
electrocutarea altui vânzător. O persoană este accidentată de un automobil şi
operată pentru fractură, dar moare din cauza unei sincope. Se pronunţă
condamnarea automobilistului. 44
Rezultă că asemenea situaţii nu pot fi soluţionate pe baza unor criterii
general valabile ci exclusiv de la caz la caz, în raport de particularizarea speţei.
Factorii care intervin în mod întâmplător în spaţiul de acţiune sau omisiune al
făptuitor, prin însuşi caracterul lor nu pot fi asociaţi la acea acţiune sau omisiune
şi ca atare , făptuitorul nu răspunde pentru rezultatul produs.
Prin „ întâmplător” nu trebuie să înţelegem cazul fortuit, ci orice împrejurare
care în raport de condiţiile concrete în care se află făptuitorul de starea lui psihică şi
fizică şi de posibilitatea de informare de care beneficia în momentul respectiv, nu
putea să fie prevăzută.
De exemplu: inculpatul care conduce maşina cu viteză excesivă nu
răspunde pentru accidentarea mortală a victimei, dacă se stabileşte că maşina s-a
răsturnat ca urmare a surpării neaşteptate a şoselei în porţiunea de teren în care s-
a circulat.45

43
G. Levansseur, Notă, în RSC, nr.1, 1972, p.110
44
Citate de R. Merle, A. Vitu. Traite de droit criminel, Paris , Cujas, 1967, p.417
45
Trib,. Reg., Maramureş, dec. Pen. Nr.573, 1963, în J.N. , nr.6/1964, p.154

39
 În jurisprudenţa franceză se face diferenţă între situaţiile în care acţiunea
făptuitorului concură cu alte cauze concomitente sau anterioare şi situaţiile în care ,
urmare a unor factori imprevizibili se produc consecinţe indirecte.
Juridic, în situaţiile menţionate acţiunea sau inacţiunea unei persoane care
poate fi pusă în legătură cauzală cu rezultatul survenit nu se mai află în
dependenţă exclusivă de potenţialitatea de pericol a acelei acţiuni sau inacţiuni, ci
de potenţialitatea de pericol a tehnologiei în ansamblul ei, foarte variabilă şi
continuu modificată de coeficientul de risc.

3.2. Latura subiectivă. Felurile intenţiei şi specificul acesteia

Latura subiectivă ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii cuprinde
totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei
făptuitorului faţă de faptă ţi urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca
infracţiune.

Uciderea din culpă după cum o arată şi denumirea se săvârşeşte din culpă
fie în forma culpei cu previziune ( uşurinţă) fie în forma culpei simple ( neglijenţă),
aşa cum sunt definite în art.19 Cod penal.
În cazul uciderii din culpă făptuitorul nu voieşte să se producă rezultatul
constând în moartea persoanei, dar într-o primă ipoteză speră în mod uşuratic şi
fără temei că rezultatul aflat în reprezentarea sa , nu se va produce, iar în a două
ipoteză nici nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
În sens general culpa exprimă o conduită greşită faţă de modul de
comportament acceptat de conştiinţa grupului, iar în concret ea traduce formele de
manifestare neadmise de acea conştiinţă: nerespectarea unor reguli, neatenţia,
nesocotinţa, temeritatea , uşurinţa, etc.

40
 Infracţiunile neintenţionate mai sunt denumite infracţiuni „imperfecte” ( sau
incomplete) ele prezentând o ruptură esenţială cât priveşte legătura psihologică
dintre act şi rezultat46 sau o disociere o voinţei inerentă actului şi străină
consecinţelor sale.47
Elementul de diferenţiere între actele şi manifestările omului considerate
acceptabile pentru comunitate şi cele contrare intereselor comunităţii într-o măsură
în care exprimă pericol social, este culpa. Aceasta reprezintă de fapt criteriu de
intervenţie al dreptului penal.
Criteriul previzibilităţii rezultatului, emis de autorii clasici stă la baza definiţiei
culpei. Deci se propun şi alte criterii48, el rămâne criteriul general acceptat.
În codul nostru penal fapta este săvârşită din culpă când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că nu se va produce
( uşurinţa) sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuie şi putea să-l
prevadă ( neglijenţa).
Uşurinţa corespunde cu acea atitudine inadmisibilă caracteristică, celui care
riscă iraţional socotind fără temei, într-o situaţie primejdioasă că rezultatul constând
în moartea unei persoane nu se va produce. 49
Cele mai frecvente cazuri de uşurinţă sunt: conducerea autovehiculului sub
influenţa alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de boală sau de oboseală;
depăşirea riscantă a autovehiculului din faţă; organizarea defectuoasă a lucrătorilor
pe un şantier ; efectuarea unui experiment riscant; examinarea bolnavului de către
medic în mod superficial, etc.

46
J. Pindel, La criminologie devant la criminalite routiere d’ imprudence, în RSC nr.3, 1969, p.699
47
J.B. Herzog, La prevention des infractions conztre la vie et l’integrite de la personne humaine, vol. I,
p.217
48
R. Pannain, Manuale de diritto penale, vol. I, Torino, 1967, p.449
49
Trib. Mun. Bucureşti, dec. Pen. Nr.642 ( pepublicată)
Un muncitor primeşte dispoziţia de serviciu de a demola împreună cu mai mulţi colegi o clădire
cu trei etaje. Aflându-se la ultimul nivel acesta după ce a desprins o fereastră fără să se asigure, o aruncă
jos. În cădere fereastra loveşte un muncitor , cauzându-i moartea. Fapta constituie ucidere din culpă,
deoarece făptuitorul a considerat fără temei că rezultatul nu se va produce.

41
 Uşurinţa este foarte apropiată de intenţie indirectă. Când făptuitorul nu are
nici un temei să considere că rezultatul mai grav nu se va produce, ci se bazează
exclusiv pe jocul întâmplării ( spre exemplu un individ având asupra sa o armă,
trage mai multe focuri în mulţime, există în acest caz intenţia indirectă de omor;
când făptuitorul crede sincer, dar greşit că rezultatul nu se va produce, avem culpă
din uşurinţă.
Neglijenţa sau neprevederea denumită şi culpă simplă echivalează cu lipsa
de precauţie; nu se prevede ceea ce trebuia să se prevadă în raport de conduita
ipotetică a omului normal care în condiţii similare se presupune că ar fi prevăzut
ceea ce făptuitorul n-a prevăzut.50
În cazul neglijenţei făptuitorul nu are deci o reprezentare mintală a
rezultatului constând în moarte unei persoane , el ignoră în mod nepermis un
asemenea rezultat demonstrând o anume deficienţă, nu în legătură cu elementul
volitiv, ci cu însăşi omisiunea de a nu fi cuprins în conştiinţa sa posibilitatea
survenirii rezultatului respectiv.
Imposibilitatea subiectivă de a prevede un rezultat, dimpotrivă, nu poate fi
stabilită decât dacă se ştie cine este făptuitorul şi numai după examinarea stării
personale a acestuia.
Se mai foloseşte denumirea de „ greşeală scuzabilă” în sensul că
răspunderea penală nu trebuie să funcţioneze în cazul existenţei culpei. Dacă
adăugăm şi problema încă nesoluţionată a dualităţii culpelor – dacă există o singură
culpă atât în dreptul penal, cât şi în dreptul civil, sau din contră, culpa penală este
diferită şi cuprinde elemente proprii de identificare faţă de culpa civilă, observăm că

50
Trib. Suprem, secţ, mil, dec. Nr.81 1975, în C.D. 1975, p.348
Un militar în termen aflat în serviciu de pază de lângă un depozit de carburanţi, lasă arma
încărcată şi nesupravegheată în apropierea unui grup de copii care se aflau în preajmă. Unul dintre copii se
joacă cu arma, aceasta se descarcă, şi un alt copil este ucis. Militarul în termen este vinovat de uciderea
din culpă, pentru că putea şi trebuia să prevadă rezultatul .

42
tabloul de incertitudini pe care-l oferă răspunderea penală pentru fapte săvârşite din
culpă este destul de bogat.
Mai sunt folosite denumirile de culpă conştientă şi culpă inconştientă. Astfel
în Codul penal elveţian neglijenţa în general, se califică „ conştientă” când
făptuitorul acţionează fără să-şi dea seama sau fără să ţină seama de consecinţele
actului, sau „ inconştientă” când făptuitorul nu uzează de precauţiile impuse de
circumstanţe şi de situaţia personală. 51 După unii autori, caracterul conştient al
culpei se deduce din încălcarea cu bună ştiinţă a dispoziţiilor legale sau a normelor
de conduită, făptuitorul sperând că rezultatul nu se va produce, iar caracterul
inconştient al culpei din apariţia unor împrejurări în sfera de acţiune a subiectului în
faţa cărora, deşi ar fi avut posibilitatea unui răspuns corespunzător printr-un anume
efort, nu l-a ales pe acesta, ci un altul, care a avut ca rezultat uciderea persoanei.
În practica noastră judiciară, vinovăţia pentru ucidere din culpă se fixează în
raport cu elementele concrete care permit să se ajungă la concluzia că făptuitorul a
putu să prevadă rezultatul, dar a riscat în mod uşuratic.
Elementele specifice fiecărei cauze sunt într-adevăr utile, ele afirmând
uneori judecăţile şablon şi dezvăluind date în baza căror se obţine o mai bună
înţelegere a condiţiilor în care s-a aflat făptuitorul în momentul săvârşirii faptei şi-n
raport cu care se alcătuieşte judecata de valoare privind posibilitatea prevederii
rezultatului de către acesta.
Există situaţii, condiţii sau stări psihologice particulare care nu permit
făptuitorului să reacţioneze corespunzător, persoană în vârstă sau bolnavă ,
înspăimântată, atmosferă poluată, frig sau căldură excesivă, etc. , când vinovăţia
sub formă de culpă nu poate fi reţinută decât de la caz la caz.

51
J. Graveau, La Repression de l’homocide en droit suisse, în RSC, NR.2 , 1966, P.233

43
 În unele cazuri avem culpe concurente ( culpa făptuitorului în concurs cu
culpa victimei) care nu se anihilează sau compensează, ci sunt independente ,
culpa victimei servind numai la individualizarea răspunderii penale.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă împrejurarea că victima, aflată pe
şosea într-un grup de persoane care aşteptau repararea unei defecţiuni la
autobuzul cu care călătoreau , de a se deplasa în momentul depăşirii grupului de
către autoturismul condus de inculpat dincolo de axul şoselei, fiind accidentată
mortal, se înscrie în raportul de cauzalitate a producerii decesului alături de
încălcarea de către inculpat a regulilor de circulaţie privind trecerea pe lângă grupuri
de persoane ; ca atare instanţa trebuie să reţină culpa comună a inculpatului şi a
victimei accidentului.
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din
culpă prevăzută de art.178 alin.2 Cod penal.
Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat.
Se constată că prin hotărârea acordată s-a reţin culpa exclusivă a
inculpatului în producerea accidentului mortal , el conducând autoturismul la
trecerea pe lângă grupul de persoane, fără a reduce viteza până la limita evitării
oricărui pericol şi a încălcat astfel dispoziţiile legale în materia circulaţiei pe
drumurile publice.
Din probele administrate rezultă că, cum de altfel a reţinut şi instanţa în
hotărâre, că în momentul în care autoturismul trecea prin dreptul grupului de
oameni din spatele autobuzului, victima a făcut câţiva paşi imprudenţi, depăşind
axul şoselei pe banda de circulaţie a autoturismului, fiind lovită, proiectată de
capotă şi apoi la şofer.
Potrivit reglementărilor în vigoare, pietonii sunt obligaţi între altele să circule
numai pe trotuare, iar în lipsa acestora, pe potecile laterale ale drumurilor publice,
fiindu-le interzise plimbările şi staţionările în grup pe partea carosabilă a acestora.

44
 Or aşa cum s-a reţinut , victima a încălcat dispoziţiile legale menţionate
astfel încât activitatea sa şi rezultatul produs există legătură de cauzalitate, situaţie
pe care instanţa trebuie să o aibă în vedere şi să reţină că accidentul s-a produs din
culpa comună a inculpatului şi a victimei, în proporţii egale. 52
O formă a culpei profesionale stă şi la baza manoperelor abortive care au
condus la moartea femeii însărcinate. În această situaţie vor opera prevederile
art.178 Cod penal, chiar dacă au fost abrogate dispoziţiile speciale din materia
avortului, deoarece altfel ar însemna ca autoarea faptei care a provocat decesul
victimei să nu poată fi trasă la răspundere penală. În acest fel se orientează şi
practica juridică.
Astfel, într-o speţă instanţa a decis că inculpatul care întrerupe cursul sarcinii
victimei în condiţii necorespunzătoare, ceea ce i-a provocat acesteia moartea va fi
tras la răspundere în baza art.178 alin.2 Cod penal. 53
Într-o altă speţă s-a decis că în cazul în care în timpul judecării intervine
abrogarea art.185 – 188 Cod penal referitoare la infracţiunea de provocare ilegală
de avort, instanţa de judecată trebuie să pună din oficiu în discuţie schimbarea
încadrării juridice a faptei celei care a provocat un avort care s-a soldat cu decesul
victimei, din infracţiunea prevăzută de art.185 alin.4 Cod penal în aceea prevăzută
de art.178 alin.2 Cod penal. 54
În unele situaţii se impune să facem diferenţă între culpă şi praeterintenţie ,
adică între cazurile în care o persoană este ucisă din culpă şi violenţele care au ca
urmare moartea victimei. În general, actele de violenţă exprimă, prin materializarea
lor, voinţa de a cauza suferinţe altei persoane ceea ce apare suficient pentru
stabilirea intenţiei primului delict (lovirea sau vătămarea). Chiar actele de intensitate
redusă cum ar fi lovirea uşoară, îmbrâncirea, punerea unei piedici, sunt considerate

52
Trib. Suprem, secţ. Pen. Dec. Nr.463, 1989 ( nepublicată)
53
Trib. Jud. Bihor, Sent. P.12, 1981, în „Dreptul” NR.6 1991 P.81
54
Curt. Just. Secţ. Pen. Dec. Nr.241, 1992, ( nepublicată)

45
acte intenţionate atâta vreme cât, prin modul în care au fost săvârşite, exprimă
cauzarea de suferinţe.55 Dacă se produce moartea victimei, făptuitorul nu răspunde
pentru ucidere din culpă, ci pentru infracţiunea praeterintenţională prevăzută de
art.183 Cod penal.
În acest mod s-a reţinut în practica judiciară că aplicând victimei aflate în
stare de ebrietate, o lovitură de pumn sau bărbie, inculpatul a determinat căderea,
lovirea cu capul de trotuar, şi în cele din urmă decesul victimei.
În aceste condiţii inculpatul a săvârşit cu intenţie fapta de lovire, dar nu a
prevăzut rezultatul survenit – deşi în raport cu experienţa sa de viaţă şi cu
îndatorirea sa personală de a se comporta în aşa fel încât să nu lezeze alte
persoane – putea şi trebuie să-l prevadă aşadar el a acţionat cu praeterintenţie,
element subiectiv specific infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Deci, această faptă nu constituie de ucidere din culpă, deoarece din punct de
vedere subiectiv, această infracţiune se caracterizează numai prin culpă, atât în
ceea ce priveşte lovirea victimei produsă din nedibăcie, nepricepere, ceea ce nu
este cazul, cât şi cu privire la rezultatul letal produs. 56
Se consideră că forma comisivă ( prin acţiune) este mai periculoasă
socialmente , dat fiind că acţiunea este de regulă voluntară, intenţionată, în timp ce
vinovăţia din culpă este determinată fie de o judecată greşită cu privire la
producerea efortului, fie de absenţa previziunii efectului, posibil al conduitei
considerate.
Un asemenea raţionament este aparent exact. Actul comisiv sau actul
omisiv, component al infracţiunii din culpă, nu va da prin el însuşi gradul de pericol
social concret al faptei penale.
Dacă, în regula generală, faptele săvârşite din culpă sunt mai puţin
periculoase decât cele săvârşite cu intenţie, totuşi între diferitele modalităţi de
55
Trib. Suprem, secţ. Pen. Dec. Nr.575, 1970, în C.D. 1970, p.339
56
Trb. Suprem, secţ. Pen., dec. Nr.1881, 1971, în RRD nr.3 1978, p.65

46
săvârşire a infracţiunilor din culpă, cele cu un grad de pericol social mai pronunţat
vor fi determinate în raport cu valorile sociale ocrotite de lege, cu urmările
periculoase produse sau care s-ar fi putut produce şi cu elementele caracterizante
ale persoanei făptuitorului. Astfel, pentru o bună realizare a justiţiei, organele
judiciare trebuie să discearnă , în analiza cazurilor concrete, datele exacte ale
problemei.
În timp ce răspunderea penală pentru infracţiunile intenţionate se axează pe
libertatea de voinţă a persoanei respectiv capacitatea ei de a hotărî în cunoştinţă de
cauză, la infracţiunile neintenţionate, nu ne mai aflăm în faţa voinţei de a cauza un
anume rezultat, ci în faţa unei simple posibilităţi de alegere a conduitei.

Secţiunea a IV-a
Forme. Modalităţi. Sancţiuni
A. Forme
„ Uciderea din culpă” – infracţiune consumată
Infracţiunea de ucidere din culpă ca şi omorul, este o faptă comisivă, care
poate rezulta atât dintr-o activitate pozitivă, cât şi din atitudini negative şi o
infracţiune materială ( de rezultat).
Cum în principiu la infracţiunile săvârşite din culpă nu există o hotărâre
infracţională a cărei realizare să fie pregătită şi pusă î n executare, este exclusă
posibilitatea formelor imperfecte ( acte pregătitoare sau tentativă) implicit şi la
infracţiunea de ucidere din culpă nu vor exista aceste forme.
Infracţiunea se consumă în momentul producerii morţii persoanei ca rezultat
al activităţii făptuitorului.

47
 Dacă nu se produce rezultatul, violenţele exercitate se vor putea încadra în
unul din textele care incriminează loviturile sau vătămările corporale ( art.180 –182)
Cod penal.

B. Modalităţi
Infracţiunile contra vieţii sunt incriminate sub numeroase modalităţi
normative: simple , calificate. Fiecare modalitate normativă poate cunoaşte la rândul
său, numeroase modalităţi faptice, de realizare concretă, determinate de
împrejurările în care fapta a fost comisă de mijloacele folosite, de relaţiile dintre
autor şi victimă, etc.
În afara uciderii din culpă în formă simplă de la alin.1 al art.178 Cod penal
legiuitorul a prevăzut, în alineatele următoare ale articolului , mai multe forme
agravate de calificare, acestea fiind reglementate în raport de trei împrejurări
specifice: una privind caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului;
a doua privind starea de ebrietate sau îmbibaţie alcoolică peste limita legală în care
se săvârşeşte actul şi ultima privind pluralitatea de victime.

1. Caracterul profesional al conduitei

„Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru
efectuarea unei anume activităţi , se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani” –
art.178 alin.2 Cod penal.
Această formă agravată se referă la caracterul activităţii în legătură cu care
s-a săvârşit fapta şi nu la îndeletnicirea ca atare a celui care a săvârşito.
Profesionistul sau meseriaşul care nu săvârşeşte fapta în exerciţiul profesiei
sau meseriei sale ori al alteia răspunde pentru forma simplă sau de bază în schimb
cel care n-are nici o profesie sau meserie, dar se angajează într-un sector de

48
activitate specific şi, din uşurinţă sau neprevedere ucide o persoană , răspunde
pentru forma agravată .
În practica judiciară se arată că ori de câte ori o persoană cu sau fără
cunoştinţe minime, se angajează într-un sector de activitate normal şi prin
nerespectarea regulilor, săvârşeşte un accident mortal , răspunde în baza
agravantei de calificare.57
Culpa profesională în semnificaţia dată de textul incriminator, cuprinde orice
domeniu de activitate în care se angajează o persoană şi care este caracterizat prin
anumite cunoştinţe şi a anumită abilitate practică. Sunt profesiuni în care prin
specificul lor ambele cerinţe sunt întrunite ( medicii, ingineri, farmacişti, tehnicieni,
laboranţi, chimişti) altele însă nu relevă elementul de îndemânare practică şi nici o
formă de pericol aparte ( artişti, muzicieni, avocaţi, profesori) deci nu aparţin
categoriei prevăzute de text. Meseriaşii, în general ( mecanicii, electricienii, zidarii,
instalatorii) precum şi cei care efectuează „ o anumită activitate” adică o
îndeletnicire care este socialmente utilă sau distractivă şi pretinde cunoştinţe şi
îndemânare (vânzătorii, pescarii, barcagii, etc) răspund în caz de ucidere din culpă
pentru forma agravată.
Din punct de vedere al conţinutului său subiectiv, culpa profesională
cuprinde ambele modalităţi de culpă definite de lege, adică atât uşurinţa cât şi
neprevederea, în măsura în care acestea se produc în exerciţiul profesiei, meseriei
sau activităţii specifice.
Menţiunea din textul privind „ nerespectarea dispoziţiilor legale, ori a
măsurilor de prevedere” nu limitează şi obligaţia implicită de a se respecta cu
stricteţe regulile instituite pentru a numite activităţi.
Culpa se relevă şi în situaţiile în care deşi făptuitorul nu a încălcat o anume
dispoziţie, se constată că a acţionat cu lipsă de atenţie sau prevedere.

57
Plenul Trib. Supr. Dec. Îndr. Nr.8 1960, în C.D. p.48

49
 De la orice persoană care se angajează într-un domeniu profesional se cere
să respecte normele prescrise tocmai pentru că acele norme au rolul de a
preîntâmpina eventualele pericole iar pedeapsa mai aspră prevăzută de lege este
justificată de existenţa care se impune pentru asemenea situaţii.
Specificul culpei profesionale este dat de un element distinct: cunoaşterea
de către făptuitor a dispoziţiilor sau regulilor prescrise în domeniul în care el
acţionează.
Numai atunci făptuitorul răspunde penal când a cunoscut dispoziţiile sau
regulile respective şi a acţionat fără să ţină seama de ele sau când nu le-a
cunoscut, dar, trebuia şi avea posibilitatea să le cunoască. În raport de aceste date
se pot ivi următoarele situaţii:
- făptuitorul a cunoscut regulile domeniului de activitate şi a înţeles
finalitatea lor dar ne le-a respectat, sperând în mod uşuratic că rezultatul ne se va
produce; într-un asemenea caz culpa este evidentă;
- făptuitorul a ignorat regulile instituite, dând dovadă de lipsă de interes faţă
de ele, sau le-a cunoscut greşit, vag sau trunchiat fără să aibă o prezentare clară a
funcţionalităţii lor; într-un asemenea caz există culpă simplă;
- făptuitorul nu a cunoscut şi nici nu a avut ocazia să cunoască datorită
anumitor factori interveniţi, dispoziţiilor prescrise dar a intuit pericolul accidentării
unei persoane ( de exemplu, un muncitor este obligat să lucreze la o maşină pe
care nu o stăpânea suficient sau faţă de care nu avea capacitatea intelectuală să
înţeleagă manevrele şi finalitatea lor); într-un asemenea caz subzistă culpa cea
mai uşoară – levissima .
Există domenii profesionale deosebit de complicate, altele foarte simple,
după cum sunt persoane cu nivel superior de cunoştinţe, dar şi persoane care se
descurcă greu în situaţii lipsite de dificultate. Manualitatea şi spiritul de prevedere

50
nu funcţionează după indici şablon şi ca urmare nici criteriile de apreciere a culpei
penale nu trebuie să funcţioneze uniform.
Instanţele noastre se orientează în raport de specificul fiecărei cauze şi ţin
seama de formele de exercitare a profesiei sau meseriei de actele de ordin
ştiinţific , tehnic în care se plasează utilajul de procentul de risc pe care-l implică
acesta şi de toţi acei factori care într-un fel sau altul contribuie la diminuarea
capacităţii de con centrare a muncitorului şi apariţia de fenomene negative pentru
viaţa persoanelor.58
În unele domenii de activitate profesională sunt instituite reguli speciale
pentru protecţia vieţii persoanelor şi ca urmare soluţiile privind culpa profesională se
obţin prin referire la aceste reguli cât şi la cele de drept comun.
Pe plan internaţional, există numeroase discuţii cu privire la culpa
profesională.
Unii autori fac distincţie între comportările pozitive săvârşite din culpă şi
omisiunea de a da ajutor sau de a îndeplini o îndatorire profesională care când,
este voluntară şi conştientă şi a condus la producerea morţii unei persoane
constituie infracţiunea de omor cu intenţie indirectă.
Mulţi autori sunt de acord că greşelile scuzabile nu ar trebui să atragă
răspunderea penală când este vorba de exercitarea unei profesii sa meserii. O
asemenea concepţie a fost adoptată de exemplu de legislaţia turcă şi austriacă. 59
Unii consideră că ar trebui să se revină la distincţia tripartită din dreptul
roman, răspunderea penală trebuind să intervină numai în caz de culpă lata şi
levis, pentru culpa levissima impunându-se măsuri disciplinare.
Alţii dimpotrivă admit răspunderea penală pentru orice greşeală
profesională, cerând astfel un grad superior de atenţie, prudenţă sau precauţie.

58
Alex. Boroi, Pruncuciderea şi uciderea din culpă, Editura M.I., Bucureşti, 1992
59
S. Erman, La responsabilite penale pour negligence professionnelle, Analele Facultăţii de drept din
Instambul , tome 17, nr.26-27-28, 1967, p.53

51
 Circulaţia rutieră
În prezent asistăm la un trafic rutier din ce în ce mai intens, circulaţia rapidă
şi sigură a persoanelor şi bunurilor economice fiind o competenţă a dezvoltării
economice.
Un asemenea trafic aglomerat trebuie însă să fie asigurat, adică să aibă
fluenţă şi să ofere siguranţă tuturor participanţilor.
Agravanta prevăzută la alin.2 art.178 Cod penal are aplicare pentru orice
persoană care conduce un autovehicul ( autoturism, autobuz, automecanism,
troleibuz, tramvai) şi ca urmare o nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul acestei activităţi, săvârşeşte un accident mortal. Nu are
relevanţă dacă persoana respectivă are sau nu cunoştinţe de conducere, dacă este
profesionist sau amator, dacă posedă permis de conducere pentru acel tip de
autovehicul sau altul. Bicicliştii şi căruţaşii îndeplinesc de asemenea o anumită
activitate în sensul legii penale, ori răspund în baza aceluiaşi alineat, dacă nu
respectă regulile instituite.60
Probleme dificile se nasc în legătură cu limitele răspunderii penale în
materie de circulaţie pe drumurile publice, în situaţiile în care sunt angajate de
obicei mai multe persoane şi mai multe vehicule.
În domeniul circulaţiei rutiere survin des situaţii neprevăzute prin implicarea
unor factori la care nu întotdeauna conducătorul auto poate găsi soluţia cea mai
indicată , (pietoni care circulă neregulamentar, maşini oprite care încurcă circulaţia,
etc.)
În toate asemenea situaţii instanţa trebuie să ia în considerare şi să
analizeze limita până l acare conducătorul auto a putut să găsească în timpul scurt
pe care l-a avut la dispoziţie, soluţia indicată pentru a evita accidentul.

60
C. Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptulpenal, Craiova, Editura Scrisul, 1977, p.130; Trib. Suprem, secţ.
Pen. Dec. Nr.742 , 1981, în RRD nr.2 1982, p.71

52
 În practica judiciară s-au ivit discuţii cu privire la culpa comună, aşadar
răspunderea pentru accidentul provocat de doi sau mai mulţi participanţi la
circulaţie.
În acest sens s-a stabilit ca într-o atare situaţie să se declare cauză unică
sau pluralitatea de cauze care au provocat accidentul, inclusiv a condiţiilor care au
constituit posibilitatea certă, concretă şi efectivă a producerii rezultatului dăunător şi
s-au transformat astfel într-o cauză indirectă.
În general, sectorul circulaţiei rutiere pentru a fi ferit de evenimente nedorite
pretinde discriminarea conducătorului auto – care este, fireşte prim factor în
realizarea ordinii rutiere – dar mai pretinde şi alte condiţii, unele pe pietoni, altele
privind starea drumurilor, inclusiv amplasarea indicatoarelor rutiere, starea
vehiculelor, etc.

Culpa medicului
În prezent asistăm la o extindere a noţiunii de responsabilitate medicală care
reclamă un plus de rigoare şi de claritate în definirea culpei penale şi a domeniului
ei de aplicare.
Medicul intervine când sănătatea unei persoane se află în pericol şi are ca
scop înlăturarea sau limitarea acelui pericol.
Greşelile pe care le poate săvârşi un medic în cadrul exercitării profesiei
sale, de natură să atragă în loc de îmbunătăţirea sănătăţii persoanei, grăbirea
evoluţiei bolii spre un rezultat fatal, se pot împărţi în două categorii: greşeli de
comportament faţă de pacient şi erori de diagnostic sau de tratament medical.
Sunt considerate greşeli acele fapte care constau în acte de neglijenţă sau
de neatenţie , consultaţie superficială a bolnavului sau orice alte acte care relevă
îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

53
 Medicul are obligaţia de a face tot ce-i stă în putinţă pentru salvarea unui
bolnav sau pentru î întreţinerea sănătăţii lui. Dacă este depăşit de caz, trebuie să
apeleze la un alt specialist cu experienţă , şi nu să se angajeze într-o intervenţie pe
care nu o stăpâneşte suficient de bine. Astfel medicul fără experienţă care
procedează la extragerea fătului , dând dovadă de nepricepere şi cauzând moartea
mamei, şi a copilului săvârşeşte infracţiunea de ucidere din culpă.
Chiar şi organizarea greşită sau dispoziţii greşit date pot să atragă
răspunderea pentru ucidere din culpă.
Erorile de diagnostic sau de alegere a tratamentului medical prezintă
particularităţi. Dacă aceste erori ar atrage automat vinovăţia medicului, soluţia ar
echivala cu reprimarea spiritului de iniţiativă şi, în final cu şablonarea profesiei. Nu
este posibilă nici înlăturarea de la răspundere a oricărei greşeli privind diagnosticul
sau tratamentul medical, căci aceasta ar consemna un privilegiu acordat unei
categorii profesionale.
Soluţia se bazează pe diferenţierea între părere şi greşeala ca atare. Când
însă există procedee clinice verificate, medicului nu-i este permis să se dezinterese
de ele, ci trebuie să le aplice în limita în care sunt intrate în practica medicală
curentă; aceasta pentru că orice medic are obligaţia – îndeosebi când e vorba de
viaţa unei persoane să nu nesocotească nimic pentru salvarea ei. 61
Pe plan internaţional se pune tot mai mult problema răspunderii penale
pentru practicarea unor sporturi care implică folosirea forţei brutale (box, lupte, etc.).
În unele ţări au apărut reglementări separate care prevăd răspunderea penală
pentru organizatori sau pentru judecătorii în caz de încălcare a regulilor jocului.
În multe ţări au apărut reglementări privind riscul în cazul activităţilor care
prin natura lor constituie izvoare de pericol pentru viaţa umană. Se consideră, în
general, că dacă activitatea desfăşurată în pofida pericolului ei inerent a putut fi
61
A. Moga, erori de diagnostic în medicina internă, Editura medicală, Bucureşti, 1970. p.6; R. Ozun, E.
Poenaru, Responsabilitatea profesională şi socială a mediului , Editura medicală, Bucureşti , 1973, p.178

54
apreciată la timpul ei ca socialmente utilă şi o asemenea apreciere are o bază
obiectivă , se poate vorbi de un risc admis.
În măsura în care astfel de probleme s-ar ridica la noi în lipsă de
reglementare specifică, se aplică regulile privind infracţiunile contra persoanei şi
acele din partea generală a codului penal, iar culpa va fi stabilită după regulile
comune .

2. Îmbibaţia alcoolică peste limita legală şi starea de ebrietate

Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de

vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte
limita legală sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa legală sau care se află
în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani – alin.3 din art.178
Cod penal.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta săvârşită din culpă de orice
altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei , şi care se află în stare de
ebrietate.
Pentru existenţa agravantei se cere pe de o parte ca făptuitorul să fie un
conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, iar pe de altă parte, acesta să aibă în
sânge în domeniul săvârşirii faptei, o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau să
fie în stare de ebrietate.
Prin „ îmbibaţie alcoolică” sau alcoolemie se înţelege gradul de concentrare
a alcoolului în corpul uman, exprimat în grame la litrul de sânge. 62 Limita legală a
alcoolemiei ce atrage răspunderea penală este arătată de O.U.G. nr.195 / 12
decembrie 2002 şi este de 0,80/000. În literatura de specialitate se arăta că influenţa
negativă a alcoolului începe să se manifeste, uneori la o concentraţie de alcool în

62
G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar juridic penal, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.29

55
sânge de o,20/00 la o,30/00 apar greşeli în aprecierea distanţei şi a vitezei, la o,5 0/00 la
mulţi şoferi apar tulburări de vedere ţi la o,6 0/00 tulburări de echilibru, la 0,90/00 se
diminuează simţitor capacitatea de adaptare la întuneric şi că atunci când atinge
10/00 durata de reacţie descreşte considerabil, atenţia scade, iar conduita de dirijare
a autovehiculului devine nesigură. 63 Fără îndoială aceste consecinţe nu sunt
identice la toate persoanele, dar este cert că, chiar la alcoolemii reduse, reflexele,
capacitatea de discernământ şi reacţie a conducătorilor auto se resimt şi pe măsură
ce alcoolemia creşte , ele descresc progresiv. Pe baza datelor statistice s-a stabilit
că la o alcoolemie de 0,5 0/00 riscul de accident se triplează, la 1 0/00 este de 5 ori
mai mare iar la 20/00 creşte de 55 de ori.
Prin „ stare de ebrietate” se înţelege starea de tulburare psihofizică, produsă
sub influenţa intoxicaţiei alcoolice asupra însuşirilor psihofizice ale individului.
În funcţie de gravitatea ei, starea de intoxicaţie alcoolică a organismului se
poate prezenta sub trei forme: o stare de euforie sau de excitaţie alcoolică , beţia
propriu- zisă şi starea comatoasă. Conceptul de „ stare de ebrietate” întrebuinţat de
legea penală vizează numai cea de-a doua fază a intoxicaţiei alcoolice, în care se
produc atât tulburările psihosenzoriale , caracterizate prin dezorientare confuzie,
alterarea judecăţii şi a memoriei, cât şi tulburările neuromusculare, constând în
special în tulburări de echilibru şi coordonare, deosebit de periculoase pentru
siguranţa circulaţiei.
Cele două stări – starea de îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală –
şi starea de ebrietate – nu sunt neapărat echivalente. Există cazuri când
conducătorul unui autovehicul are alcool în sânge sub limită, şi totuşi prezintă
simptomele caracteristice stării de ebrietate după cum sunt şi cazuri când îmbibaţia
alcoolică este mai mare de limită, dar conducătorul nu prezintă simptomele acestei
stări.
63
H. Vlăşceanu, V. Buzea , V. Beda, Circulaţia rutieră modernă, Editura sport – turism, Bucureşti, 1976,
p.229

56
 Starea de îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală nu poate fi dovedită
decât prin efectuarea unei analize de laborator asupra probelor biologice recoltate.
Spre deosebire de gradul îmbibaţiei alcoolice, starea de ebrietate se poate
constata pe baza diagnosticului clinic, făcându-se dovada modului de comportare a
atitudinii, a capacităţii de orientare în timp şi spaţiu, a memoriei a siguranţei
gesturilor mâinii a stării pupilelor, etc. 64 În lipsa buletinului de examinare clinică ,
starea de ebrietate se poate dovedi prin alte mijloace de probă, cum ar fi declaraţia
inculpatului coroborată cu dispoziţiile martorilor , atunci când din acestea rezultă
împrejurări semnificative de natură a forma convingerea instanţei asupra situaţiei
reale.
Un conducător auto sau orice alt profesionist aflat sub influenţa alcoolului
periclitează grav securitatea lui şi a altora prin starea de dezechilibru psihic în care
se află sau lipsa de stăpânire de care dă dovadă.
De altfel, conducerea pe drepturile publice a unui autovehicul de către o
persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau
care se află în stare de ebrietate este reglementată ca o infracţiune distinctă în
Regulamentul privind circulaţia pe drumurile publice.
Problema încadrării juridice a faptei unei persoane care conducând un
autovehicul pe drumul public, având în sânge o îmbibaţia alcoolică peste limita
legală sau în stare de ebrietate, accidentează o persoană a fost pe larg dezbătută
în literatura juridică şi a făcut de asemenea şi obiectul unor numeroase soluţii în
practica judiciară.
Este cert că soluţiile din practica judiciară sunt constante şi unitare în sensul
că se bazează pe caracterizarea infracţiunii prevăzute de art.178 alin.3 Cod penal
ca fiind o infracţiune complexă care absoarbe infracţiunea prevăzută de
Regulament privind circulaţia pe drumurilor publice.

64
M. Kernbach, op. Cit. p.384

57
 Raţiunea adoptării art.178 alin.3 Cod penal o constituie creşterea numărului
autovehiculelor şi a pericolelor legate de folosirea acestora. Uciderea din culpă a
unei persoane săvârşită de un conducător auto aflat sub influenţa băuturilor
alcoolice este o infracţiune care penala.

OPINIE PROPRIE
In opinia mea actuala reglementare a art.178 alin.3 Cod penal incrimineaza
foarte bine fapta de ucidere din culpa a unei persoane de catre un conducator de
vehicul ce are imbibatia alcoolica in sange ce depaseste limita legala si, avand in
vedere pedeapsa mare cu care este sanctionata aceasta fapta, respectiv 5-15 ani,
se retine o singura fapta in sarcina faptuitorului.. In situatia in care ar fi concurs de
infractiuni cum se prevede in noul proiect a Codului penal s-ar aplica prevederile
art.178 alin.2 din Codul penal si art.87 alin.1 din O.U.G. 195/2002 Republicata.
Pentru uciderea din culpa pedeapsa este de la 2 – 7 ani, iar pentru
conducere pe drumurile publice cu imbibatie alcoolica de peste 0,80 g/l alcool pur in
sange, pedeapsa este de la 1 – 5 ani. In consecinta, in actuala reglementare se
poate aplica o pedeapsa mai mare decat in situatia in care ar fi concurs de
infractiuni.

3. Pluritatea de victime
„ Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor
persoane la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate
adăuga un spor până la 3 ani” – alin.5 al art.178 Cod penal.
Această ultimă împrejurare agravată este consecinţa exorbitanţei rezultatului
survenit ca urmare a conduitei necorespunzătoare a făptuitorului.

58
 Prin însuşi faptul că sunt ucise două sau mai multe persoane, fără orice alte
considerente de ordin subiectiv, se consideră că pericolul social al faptei este în
mod obiectiv agravat.
Din modul în care este redactat textul, rezultă că legiuitorul a păstrat, în
cazul dat, unitatea de interacţiune.
Astfel, dacă prin fapta săvârşită inculpatul a cauzat din culpă, moartea a
două persoane există o singură infracţiune de ucidere din culpă, în forma agravată
prevăzută în art178 alin.5 Cod penal, şi nu două infracţiuni de ucidere din culpă în
concurs.
Agravanta prevăzută în textul menţionat, constând în cauzarea morţii a două
sau mai multor persoane, caracterizează o infracţiune unică, o unitate infracţională
legală, compusă din fapte care altfel ar fi rămas infracţiuni distincte. 65
Se înţelege însă că în situaţia în care s-a săvârşit şi o infracţiune de pericol,
reglementată distinct pentru această infracţiune se face aplicarea legii speciale.

C. Sancţiuni pentru infracţiunea de ucidere din culpă

Infracţiunea de ucidere din culpă se pedepseşte diferenţiat , în raport cu
forma simplă şi agravantele de aplicare.
În practica judiciară, culpa comună a autorului şi victimei determină în cele
mai multe cazuri scăderea substanţială a pedepsei, fie prin aplicarea de
circumstanţe, atenuante, fie prin fixarea pedepsei cât mai aproape de minimul
special.
În puţine cazuri însă se acordă interes gravităţii culpei în raport cu
diferenţierile clasice.
Într-o rezoluţie a Congresului internaţional de drept penal de la Hamburg se
presupune, în legătură cu infracţiunile din culpă, să se utilizeze cu precădere
65
Trib. Supr. Secţ. Pen. Dec. Nr. 331, 1983, în RRD, nr.5, 1984 , p.67; în acelaşi sens, a se vedea Trib.
Suprem, secţ. Pen. Dec. Nr.3174, 1974, în RRD, 1975, p.72

59
pedepsele neprivative de libertate şi în caz de privare de libertate, semidetenţia sau
măsuri analoage. Se poate recurge prin excepţie şi la pedepse asociate cu forme
de acţiuni social- educative. Se mai propune să se acorde atenţie deosebită
studiului cauzelor intrării în infracţiune al tipologiei , al condiţiilor în ansamblu şi a
măsurilor preventive cele mai adecvate.66
De fapt infracţiunile neintenţionate în general provoacă pe linia tratamentului
penal discuţii aprinse.

Pedeapsa principală
În forma sa simplă, uciderea din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 1
la 5 ani. În raport de agravantele de calificare există următoarele pedepse
principale:
- agravanta prevăzută la alin.2 art.178 Cod penal este pedepsită cu
închisoare de la 2 la 7 ani;
- agravantele de calificare prevăzute la alin.3 şi 4 art.178 Cod penal sunt
pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani.
- în fine pentru agravanta prevăzută la alin.5 art.178 Cod penal, la maximul
pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor până la 3
ani.
Pedeapsa are rolul de a transforma în viitor conduita făptuitorului, astfel
încât acesta să răspundă armonios la incitaţiile externe să-şi creeze structuri
inhibatorii mai rezistente şi să aibă o mai mare forţă de chibzuire atunci când
acţionează în situaţii de pericol potenţial pentru viaţa persoanelor. Dificultatea apare
în domeniul realizării acestui obiectiv în materia infracţiunilor neintenţionate cu
rezultat exorbitant în care tocmai acest rezultat neacceptat de făptuitor constituie
temei pentru o pedeapsă privativă de libertate cât mai severă.

66
Rezoluţiile Congresului internaţional de drept penal de la Hamburg , 1979, RSC nr.1, 1980, p.250

60
 Ceea ce caracterizează o infracţiune intenţionată este unitatea între
materialitatea actului, elementul subiectiv care generează acel act şi rezultatul
produs. Or la infracţiunile neintenţionate unitatea respectivă nu funcţionează
producându-se o disociere între actul volitiv şi rezultatul acelui act, niciodată
acceptat de făptuitor. Elementele de uşurinţă sau neprevedere care dau expresie
culpei relevă deficienţele structurii psihice a făptuitorului în momentul săvârşirii
faptei, dar nu sunt în măsură să explice şi rezultatul exorbitant constând în
pierderea vieţii uneia sau mai multe persoane.
Între existenţa socială care pretinde o pedeapsă aspră în raport cu gravitatea
rezultatului şi imperativul resocializării făptuitorului prin întărirea funcţiilor conştiinţei
( atenţie şi prevedere) care nu necesită o asemenea pedeapsă are loc un dezacord
vădit pentru rezolvarea căruia se propun cele mai variate soluţii.
Marea majoritate a autorilor consideră că sancţionarea infracţiunilor
neintenţionate cu pedepse intimidative , nu provoacă o influenţă pozitivă asupra
comportamentului . Ceea ce se impune este dozarea sancţiunilor nu după
gravitatea rezultatului , ci în raport cu intensitatea culpei ( starea de beţie, refuzul de
a opri maşina în anumite situaţii) 67, ori folosirea pe scară largă a altor forme de
tratament penal în locul închisorii. 68
Între sistemele de sancţionare cele mai frecvente sunt următoarele:
obligarea la muncă corecţională în condiţii de libertate; folosirea pedepselor
discontinui sau intermitente ( care asigură păstrarea locului de muncă şi contactul
permanent cu familia); arestul la sfârşitul de săptămână; supravegherea
protectoare; lăsarea condamnatului sub supravegherea unui agent şi probator.
Se înţelege că fiecare ţară are sistemul său propriu considerat cel mai
adecvat particularităţilor ei şi nu se pot emite judecăţi comparative. După părerea
67
R. Merle, A. Vitu, op. Cit. p. 458
68
Expresia de caz fortuit este pleonastică în raport cu terminologia latină. În dreptul roman tot ceea ce era
intenţie era casus, adică fortuit , înţelegându-se prin aceasta şi culpa; abia mai târziu în dreptul roman s-a
făcut deosebirea între culpă şi casus; V. Manzani, II, p.1

61
multora soluţia de principiu trebuie căutată nu atât în dimensiunea pedepsei, cât în
modul ei de executare.
În afară de măsurile prioritare şi absolut necesare care se impun a fi luate
( acordarea imediată de ajutor familiei victimei, luarea de măsuri de siguranţă,
dezalcoolizarea , ridicarea permisului de conducere, ridicarea dreptului de a
exercita temporar sau definitiv o anume profesie, etc.) dacă totuşi se consideră
necesar a fi luată o pedeapsă privativă de libertate aceasta să fie executată după
alte criterii decât cele din materia infracţiunilor internaţionale.
Penitenciarele trebuie să fie astfel organizate încât să primeze conţinutul
educativ al sancţiunii faţă de privarea de libertate ca atare.
Din punct de vedere al executării în concret a pedepsei se poate prevedea
că deţinutul să beneficieze la anumite intervale de timp, de „ieşiri” care să-i permită
să păstreze contactul cu viaţa de familie şi mediul social, iar după împlinirea unui
anume coeficient din totalul pedepsei se beneficiază de suspendarea condiţionată
a restului de pedeapsă.
Aşadar acest tratament penal poate fi şi mai mult îmbunătăţit prin axarea lui
nu pe un regim strict de privare de libertate , ci pe un regim semideschis de
executare a pedepsei , care să permită condamnatului să păstreze legăturile de
grup social în timpul executării pedepsei şi să-şi formeze un alt orizont asupra
responsabilităţilor şi a îndatoririlor pe care le are în societate, ca persoană
componentă a acesteia.

Cazul fortuit - cauză care înlătură caracterul penal al faptei

Potrivit art.47 Cod penal „ constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
Cu alte cuvinte, întâlnim această cauză atunci când peste o faptă umană,
social –utilă se suprapune o întâmplare sau împrejurare imprevizibilă care deviază

62
direcţia şi rezultatul firesc al faptei iniţiale a omului, realizându-se conţinutul unei
fapte prevăzute de legea penală. 69
În acest caz agentul produce un rezultat pe care nu l-a conceput sau
urmărit, ci este consecinţa intervenţiei unei energii, obiectiv imprevizibile, care i-a
interpus în desfăşurarea acţiunii ori a amplificat acţiunea subiectului.
Caracterul penal al faptei este înlăturat tocmai pentru că făptuitorul a fost în
imposibilitate de a prevedea intervenţia energiei străine care a produs rezultatul.
Lipsind factorul intelectiv, fapta prevăzută de legea penală este săvârşită fără
vinovăţie , acesta fiind şi argumentul pe baza căruia se înlătură caracterul penal al
faptei. Nu interesează cauza împrejurărilor fortuite. Energia intervine pe neaşteptate
, poate să provină din partea unor factori foarte diferiţi, cum ar fi: imprudenţa
victimei , de exemplu un copil care se joacă pe balcon, cade în stradă şi este rănit
de un autovehicul care circula normal; ori să provină din partea făptuitorului , de
exemplu conducătorul auto are o stare de leşin pe neaşteptate, provocând un
accident de circulaţie ; sau din partea unor fenomene ale naturii , cutremur,
alunecări; sau din partea unor defecţiuni tehnice imprevizibile, ca de exemplu
explozia unui cazan sau a unei anvelope, un defect de fabricaţie a frânelor la
autocamion, etc.
Uneori energia străină imprevizibilă poate să reprezinte o dezvoltare în
continuare , o amplificare a acţiunii agentului , de exemplu o persoană în timp ce
sapă o groapă pentru nevoi gospodăreşti în curtea casei, declanşează în mod
imprevizibil o alunecare de teren care distruge gospodăria vecinului; sau poate să
nu aibă nici o legătură cu acţiunea anterioară a acestuia, ca de exemplu sora de
spital îi dă bolnavului medicamentul indicat fără să ştie că din greşeala farmacistului
, medicamentul valabil fusese substituit cu unul otrăvitor.

69
V. Dongoroz, Tratat , op, cit., p. 428, V. Dongoroz, explicaţii teoretice … I, p.383-385, C. Bulai, op.
Cit. p.255 - 256

63
 Majoritatea legislaţiilor nu reglementează cazul fortuit permiţând instanţelor
să soluţioneze problemele privind raportul de cauzalitate şi vinovăţia în baza
principiilor generale.
Cazul fortuit trebuie să se grefeze pe anumite condiţii absolut necesare
pentru a produce efecte pe linia înlăturării caracterului penal al faptei.
a) În primul rând trebuie să se săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală. Prin urmare acţiunea sau inacţiunea făptuitorului a avut ca rezultat o faptă
prevăzută de legea penală. Nu prezintă importanţă dacă făptuitorul voia sau nu să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, căci această condiţie trebuie privită
în raport cu rezultatul efectiv produs, şi nu cu cel urmărit de făptuitor.
b) Fapta săvârşită este rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni peste care s-a
suprapus însă o anumită împrejurare care a provocat rezultatul periculos.
c) Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia
împrejurării care a determinat producerea rezultatului. Deşi astfel de împrejurări
sunt cunoscute, imprevizibil, este momentul
apariţiei lor.70
În doctrina penală cazul fortuit este socotit ca o cauză de excludere a
răspunderii penale „ fără patrie” fiind controversată poziţia acestuia în sistematica
infracţiunii.

70
Trib. Mun. Bucureşti, sec.I pen. Dec. Nr. 1073, 1980, în RPJ în materie penală pe anii 1981-1985
Nu se poate reţine infracţiunea de ucidere din culpă în sarcina unui conducător auto, chiar aflat în
stare de ebrietate în cazul în care în timp ce conducea autoturismul pe lângă un refugiu de pietoni victima
– aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi fiind îmbrâncită de o altă persoană de pe acel refugiu pe
partea carosabilă a străzii – a apărut pe neaşteptate la o distanţă mai mică de 2 metri, în faţa
autovehiculului , care a lovit-o producându-i moartea; în această situaţie sunt aplicabile prevederile art.47
Cod penal, deoarece lovirea victimei s-a datorat unei împrejurări imprevizibile şi în nici o situaţie nu ar fi
putut să fie evitată, indiferent de viteza de circulaţie şi de starea conducătorului autor.
Trib. Reg. Argeş, dec. Pen. Nr.3451, 1967, în RRD nr.3 1968, p.156
Caz fortuit există şi în situaţia în care accidentul care a cauzat moartea victimei s-a produs ca
urmare a defecţiunii tehnice de construcţie a motorului constând în fisurarea axului levier şi ruperea lui în
timpul mersului, astfel încât conducătorul auto a pierdut posibilitatea de control, precum şi direcţia.
Defecţiunea neputând fi observată la revizia maşinii ci numai în cadrul unui control cu aparate speciale,
inculpatul s-a aflat în faţa unei împrejurări imprevizibile, în care nu a putut stăpâni maşina

64
 Teza dominantă propune examinarea fortuitului în legătură cu inexistenţa
culpei accentului ( ca urmare a imposibilităţii absolute de prevedere). 71 În cazul
fortuitului ceea ce i se cere agentului este să se găsească în imposibilitatea
obiectivă de a prevedea energia străină care va interveni şi va produce rezultatul,
nu i se cere să fi putut lua măsuri ca rezultatul negativ să nu se producă.
Esenţial pentru caracterizarea cazului fortuit este caracterul obiectiv şi
general al imposibilităţii de previziune; de aceea nu are relevanţă condiţia personală
a agentului starea sa de sănătate, studii, experienţă, etc.
În raport cu prevederea rezultatului este de observat că în cazul fortuitului,
ceea ce nu este în măsură să prevadă agentul, în mod direct, este intervenţia
împrejurării fortuite ( a cauzelor şi a proceselor ascunse) care vor produce
rezultatul; din această cauză agentul este în imposibilitatea să prevadă şi
producerea rezultatului.
Existenţa cazului fortuit înlătură prin urmare, întotdeauna caracterul penal al
faptei, prin excluderea vinovăţiei.

CAPITOLUL III
Aspecte criminologice privind infracţiunea de ucidere din culpă

Secţiunea I
Cauze şi condiţii care favorizează săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă

O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluţia criminalităţii

infracţiunilor contra vieţii este suficientă pentru a ridica serioase semne de întrebare
privind ocrotirea vieţii. Se scrie că violenţa este un indiciu asupra crizei unei

71
T. Padovani, op. Cit. p.294

65
societăţii, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă modele viabile membrilor săi, ori
nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi să-şi facă respectate normele.
Societatea românească plăteşte un tribut greu infracţionalităţii care aduce
atingere vieţii, deoarece continuu sunt curmate vieţile a numeroase persoane.
Evaluând datele statistice, în raport cu anul 1989, se constată o creştere
masivă a infracţiunilor contra vieţii, chiar fără luarea în considerare a cauzelor
rămase cu autori nedescoperiţi.
De altfel şi numărul cauzelor privind infracţiunile contra vieţii aflate în
evidenţă, a suportat unele fluctuaţii determinate nu numai de cauze obiective
( nedescoperirea autorilor), dar şi de cauze subiective (neînregistrarea tuturor
acestor cauze ori încadrarea unora dintre ele în categoria „ persoanelor dispărute”
şi a cadavrelor neidentificate).
În ce priveşte persoana infractorilor trimişi în judecată, datele statistice
evidenţiază că între 1998 - 2002 au fost trimise în judecată 12481 persoane
pentru infracţiuni contra vieţii. Influenţa alcoolului a fost constată la 2862 inculpaţi
din totalul celor trimişi în judecată. Atrage atenţia faptul că din infracţiunile săvârşite
sub influenţa alcoolului, 947 de inculpaţi au comis infracţiuni de omor şi tentativă de
omor, iar restul infracţiunea de ucidere din culpă.
Încercând găsirea nuor anumite explicaţii asupra cauzelor infracţiunilor
contra vieţii este de observat că în majoritatea cazurilor aceste infracţiuni sunt
comise de indivizi care şi-au pierdut simţul uman, dominaţi de mentalităţi profund
retrogradate de concepţii suburbane , primitive şi josnice elemente inadaptate ale
căror structuri psihologice şi etice proiectează răsturnat valorile sociale, aceştia
manifestând o desăvârşită insensibilitate cel mai adesea unită cu o imbecilizare
intelectuală cu trăsături esenţiale dizarmonice, adică cu tendinţe impulsive,
agresive, opresive, paranoice sau chiar schizoide ori cu sugestibilitate exacerbată.

66
 În funcţie de gradul de pregătire infracţională, în baza unei ample sinteze
asupra literaturii de specialitate , L. Yablonski 72 diferenţiază două categorii de
infractori:
1. Criminali de carieră ;
2. Criminali situaţionali
Criminalii de carieră sunt de obicei formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii
crimei. Cei mai mulţi au fost socializaţi şi formaţi într-un sistem de valori şi norme,
reguli , „ definiţii” ale unor acte comportamentale diferit de cel utilizat de către
societate pentru majoritatea populaţiei. Ei tind să ia iniţiativa în comiterea crimelor ,
chiar şi în situaţiile în care sunt foarte vulnerabili în a fi arestaţi şi condamnaţi.
Deşi dezvoltarea conceptului de „ criminal de carieră” aparţine în special lui
Walter Reckless,73, Yablonski arată că trăsăturile esenţiale ale criminalului de
carieră sunt următoarele:
- crima este mijlocul său principal de asigurare a traiului
- criminalul de carieră îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune
folositoare pentru comiterea infracţiunilor
- îşi dezvoltă aptitudini favorabile pentru infracţiune şi nefavorabile pentru
poliţie şi societate în general
- debutează cu calitatea de copil delicvent
Criminalii situaţionali sunt, în general cei ocazionali, întâmplători.
Caracteristicile generale ale acestora sunt următoarele:
- individul a fost confruntat cu o problemă care a solicitat acţiunea;
- individul a ales acţiunii care a constituit violarea legii
- până la comiterea infracţiunii , criminalul s-a supus sistemului normativ al
societăţii

72
Yablonski L. – Criminology. Crime and criminality, Harper Collins Publishers, New York, 1990, cap.
VI
73
Reckless W, The Crime Problem, New York: Random House, 1961, p.153-177

67
 În marea majoritate a infracţiunilor de ucidere din culpă, responsabilitatea
săvârşirii acestora este purtată de către aceşti criminali situaţionali care acţionează
din culpă.
Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate 74, orientarea antisocială a
personalităţii infractorilor este diferită ca grad de intensitate şi mod de manifestare .
Prin aceste considerente conceptul de orientare antisocială a personalităţii
dobândeşte două semnificaţii :
- într-o primă accepţie el defineşte incapacitatea individului de a răspunde
adecvat sistemul de norme şi valori promovat de societate
Individul orientat antisocial recunoaşte sistemul licit de valori, dar
personalitate sa prezintă o disfuncţie, o inadaptare nereuşind să reacţioneze
întotdeauna în conformitate cu aceste norme şi valori.
- într-o a doua accepţie, personalitatea orientată antisocial elimină sistemul
de norme şi valori general acceptate de societate, însuşindu-şi norme şi valori
proprii care sunt contrare celor eliminate. În acest caz nu mai este vorba de o
disfuncţie sau de inadaptare , ci dimpotrivă personalitatea infractorului este pe
deplin adaptată , dar la norme şi valori ilicite.
Gradul de intensitate a criminalităţii antisociale a personalităţii infractorului
sugerează pericolul social potenţial pe care îl prezintă acesta. Spre exemplu un
individ neadaptat dar care nu contestă sistemul de norme şi valori impus de
societate prezintă un pericol social potenţial mai redus deşi într-o situaţie concretă
favorabilă el poate săvârşi o infracţiune.
Etiologia faptei antisociale nu presupune doar existenţa unui anumit tip de
personalitate, ci şi a unei situaţii concrete de viaţă, deoarece actul infracţional
constituie răspunsul pe care personalitatea orientată antisocial îl oferă unei situaţii
determinate.

74
R. M. Stănoiu , op. Cit. p.144

68
 Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare
personalităţii delicventului care precedă actul infracţional.
Situaţia concretă de viaţă creează premise mai mult sau mai puţin favorabile
trecerii la act. În funcţie de intensitatea orientării antisociale a personalităţii
infractorului pentru a se trece la săvârşirea infracţiunii , situaţia concretă de viaţă
poate îmbrăca atât forma condiţiei necesare, cât şi pe cea a condiţiei necesare şi
suficiente.
Posibilitatea ca infracţiunile să fie săvârşite spontan, din culpă ori cu
praeterintenţie este excepţia care confirmă regula şi constituie tot o expresie a
unor personalităţi orientate antisocial, caracterizate prin impulsivitate, agresivitate
sau neglijenţă faţă de valorile sociale ce sunt protejate de legea penală.
Încălcarea legilor nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în
istoria şi evoluţia umanităţii; aceasta este în primul rând un fenomen individual ce
cuprinde faptele indivizilor care, cu vinovăţie, săvârşesc acţiuni sau inacţiuni care
prezintă pericol social , fapte interzise de legea penală.
Studiul încălcării legii penale ridică o serie de probleme între care cea mai
importantă vizează cauzele care determină săvârşirea faptelor antisociale.
Clarificarea etiologiei actului infracţional presupune relevarea rolului
personalităţii infractorului a situaţiei concrete de viaţă în care se săvârşeşte fapta
antisocială şi a mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la
comiterea actului interzis de legea penală. 75
Această problematică este rezultatul concepţiei conform căreia fapta
antisocială la fel ca şi fapta licită este rezultatul unui proces de interacţiune
dinamică, dialectică între personalitatea individului şi situaţia concretă de viteză. 76

75
Gh. Nistoreanu, C. Păun Criminologie, Edit. Europa Nova, Bucureşti, 2000, p.160
76
Jean Pinatel, Troite de droit penal et de criminologie, Tome III, Paris, Dalloz, 1963

69
 În consecinţă etiologia crimei ca act individual poate fi situată fie în planul
personalităţii infractorului, fie în domeniul relevanţei situaţiei concrete de viaţă fie în
planul conjugării dinamice dintre cele două elemente enunţate anterior.
În criminologie, teoriile care abordează etiologia actului infracţional acordă
valori diferite rolului acestor factori. Astfel teoriile grupate în orientarea bio –
psihologică pun accentul pe importanţa personalităţii infractorului situaţia
precriminală nefiind decât o circumstanţă care declanşează sau precipită săvârşirea
actului punând în valoare trăsături individuale negative care s-ar fi examinat oricum
mai devreme sau mai târziu.77
Pe de altă parte, teoriile sociologice acordă o importanţă deosebită situaţiilor
precriminale , considerând că între personalitatea infracţiunilor şi aceea a
noninfractorilor nu există deosebiri decât în măsura în care factorii de mediu au
determinat apariţia personalităţilor discordante, deviante, antisociale.
Rolul victimei în comiterea infracţiunii
În cadrul legislaţiei noastre atât în Codul penal cât şi în Codul de procedură
penală privitor la raportul infractor – victimă atenţia este concentrată maximal
asupra celui ce săvârşeşte fapta antisocială şi mult mai puţin asupra celui se
suportă efectele directe ale comiterii infracţiunii.
Deşi victimei i s-a acordat mai puţină atenţie din partea legiuitorului, analiza
şi cunoaşterea locului şi rolului pe care acesta îl ocupă, contribuie la formarea unor
recomandări pentru conduita preventivă şi autoprolectivă în raport cu pericolul
victimizării şi la o mai rapidă şi mai corectă aplicare a legii.
În cazul infracţiunii de ucidere din culpă, victima are în multe cazuri un rol
important în producerea accidentului în urma căruia îşi pierde propria viaţă. Este
suficient ca în această privinţă să amintim situaţiile în care victima circulă pe căile
publice în stare de ebrietate sau nu respectă regulile de circulaţie ori regulile de

77
R. Gassin, op. Cit. p.356

70
securitate a muncii. Viaţa modernă cu stilul ei trepidant, nu permite dezinteres din
partea nimănui şi deci şi sub aspectul cauzal, contribuţia victimei poate avea, ca
orice altă contribuţie caracter determinant.
În rezolvarea problemei privind raportul de cauzalitate şi al rolului victimei
trebuie să ţinem seama de cazurile când există o conexiune a acţiunilor sau
inacţiunilor făptuitorului şi victimei şi când legătura cauzală între acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului şi moartea victimei nu este întreruptă. Ca urmare subzistă
răspunderea penală a acestuia putându-se lua în considerare cel mult contribuţia
victimei ca o circumstanţă atenuantă judiciară.
Pe această linie se situează speţele: inculpatul este de acord ca victima , în
stare de ebrietate să fie transportată pe aripa din dreapta a tractorului pe care-l
conducea; aceasta la un moment dat s-a dezechilibrat, a căzut şi a fost ucisă sub
roţile tractorului.
În această situaţie făptuitorul nu poate să susţină că ar fi şi culpa victimei,
atât timp cât a avut conştiinţa de la început că prin fapta sa încalcă dispoziţiile
Regulamentului privind circulaţia pe drumurile publice şi expune victima unui risc
periculos. 78
Situaţia de mai sus trebuie deosebiră de cazurile de autonomie a acţiunii sau
inacţiunii victimei , când aceasta îşi asumă singură riscul unei anume activităţi deşi
îşi dă seama de starea de pericol legată de acţiunea respectivă provocând ea
însăşi acea stare de pericol fără contribuţia făptuitorului. În această situaţie actul
făptuitorului nu poate sta la baza rezultatului survenit, deoarece nu conţine
potenţialitatea periculoasă care să justifice răspunderea sa. În practica judiciară s-a
decis că nu va exista răspunderea conducătorului auto dacă victima s-a urcat fără
ştirea şoferului în camion şi la o curbă periculoasă , nu s-a sprijinit de barele

78
Trib. Jud. Prahova, dec. Nr.63 , 1990, ( nepublicată)

71
maşinii, a căzut accidentându-se mortal 79 - nu este vinovat şoferul dacă în timpul
rulajului maşinii, sare pe neaşteptate din maşină şi se accidentează. 80
În aceste speţe, rezultatul s-a datorat exclusiv culpei victimei. Deşi există
multe aspecte ce ţin de relaţia infractor – victimă , cel mai important dintre ele se
referă la faptul dacă victimele pot sau nu să împartă într-o anumită măsură
responsabilitatea cu informatorii ce comit acte de natură antisocială împotriva lor.
Într-un mod clar această problemă apare în lucrarea lui Hans von Hentig
„ Criminalul şi victima sa” ( 1948) în care sunt evidenţiate posibilităţile de
interacţiune dintre infractor şi victimă.
Introducând noţiunea de „ victimă activantă” prin care înţelege rolul jucat de
victimă în declanşarea rezultatelor, von Hentig ajunge la concluzia că direct sau
indirect, poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale.
Diverşi autori s-au străduit să realizeze clasificări în funcţie de o serie de
criterii. Cele mai multe clasificări iau în atenţie criteriul privind gradul de implicare şi
de responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel Mendelsohn ( 1956)
diferenţiază următoarele categorii: 1. complet inocent ; 2. având o vinovăţie minoră;
3. la fel de vinovat ca şi infractorul; 4. mai vinovat decât infractorul; 5. cel mai
vinovat, responsabilitatea totală în comiterea infracţiunii. După cum se poate
observa această tipologie foloseşte practic o scară gradată privitoare la
răspunderea ce revine celor doi „ parteneri” ai cuplului penal privind comiterea
infracţiunii. La o extremitate a ei se află nevinovăţia, iar la cealaltă , întreaga
responsabilitate a victimei .
O foarte interesantă clasificare o realizează Sheley ( 1979): 81 1.infractor activ
– victimă; 2. infractor activ – victimă semi – activă; 3.infractor activ – victimă activă;
4. infractor semi-pasiv - victimă activă; 5. infractor pasiv – victimă activă.

79
Trib. Mun. Bucureşti, secţ a II-a pen. Dec. Nr.2150, 1984, ( nepublicată).
80
Trib. Reg. Bacău, Dec. Pen. Nr.790, 1955, în L.P. nr.3 , 1955, p.273
81
Sheley, J. Understanding crime: Conceps, isures, decisions, Belmont, CA: wodsworth, 1979

72
 Această tipologie scoate în evidenţă mult mai clar care este rolul pe care îl
poate juca victima, ca membru al cuplului penal în comiterea infracţiunii.
Lucrări foarte recente insistă asupra discriminării victimelor în funcţie de
gradul lor de responsabilitate în comiterea infracţiunilor precum şi de reacţia socială
în raport cu acestea. Astfel, A. Karmen82 împarte victimele în două categorii:
a) victime acuzate;
b) victime apărate
În prima categorie intră acele cazuri de victime împotriva cărora sunt dovezi
că ele împart răspunderea în forme diferenţiate cu infractorul. Tipurile de
comportament de care pot fi făcute vinovate victimele sunt în special cele de
facilitate, precipitare şi provocare. În a doua categorie întră acele victime împotriva
cărora nu există nici un fel de dovadă sau argument că ar avea vreo vină sau r fi
avut vreo legătură cu infractorul înainte de comiterea infracţiunii.

Secţiunea a II-a
Prevenirea şi combaterea infracţiunii de ucidere din culpă
Prevenirea criminalităţii desemnează un proces social permanent, care
presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural,
economic, politic, administrativ şi juridic destinate să preîntâmpine săvârşirea
faptelor antisociale prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea actului infracţional.
Prevenirea nu înseamnă doar preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a
unei infracţiuni ci şi împiedicarea respectării faptei penale de către acelaşi autor.
Acest tip de prevenire, în care subiecţii sunt calitativ definiţi, se realizează
prin măsuri de resocializare şi reintegrare socială post – penală a persoanelor care
au comis deja infracţiuni, şi au fost condamnate pentru aceasta.

82
Karmen A. – Crime victims. An introduction to Victimology, Brooks / cole Publishing Company,
Pacific Grave, California, 1990, p.9

73
 În cazul infracţiunii de ucidere din culpă, în practica judiciară culpa comună a
autorului şi victimei determină, în cele mai multe cazuri, scăderea substanţială a
pedepsei.
De regulă instanţele aplică sancţiuni corecte în această materie, fiind
preocupate să influenţeze prin pedeapsă conduita viitoare a făptuitorului astfel încât
acesta să răspundă corespunzător la solicitările exterioare, să-şi creeze structuri
inhibitorii mai rezistente şi să aibă o mai mare forţă de chibzuire atunci când
acţionează în situaţii de pericol potenţial pentru viaţa persoanelor.
Între existenţa socială, care pretinde o pedeapsă aspră în raport cu
gravitatea rezultatului şi imperativul resocializării făptuitorului prin întărirea funcţiilor
conştiinţei ( atenţie şi prevedere) care nu necesită o asemenea pedeapsă pot să
apară unele dezacorduri; aceasta explică încercările doctrinei de a găsi noi şi mai
eficiente soluţii de tratament penal a infracţiunilor din culpă.
Majoritatea autorilor consideră că sancţionarea infracţiunilor neintenţionate
cu pedepse intimidante nu are o influenţă pozitivă asupra comportamentului; ceea
ce se impune este dozarea corespunzătoare a sancţiunilor , nu după gravitatea
rezultatului, ci în raport cu intensitatea culpei ( starea de beţie, refuzul de a opri
maşina în anumite situaţii , etc.) 83 ca şi folosirea pe scară largă a altor forme de
tratament penal în locul închisorii. 84
Dacă la primul Congres al Naţiunilor Unite referitor la prevenirea crimelor şi
tratamentul delincvenţilor ( Geneva – 1955) a fost adoptat „Ansamblul de reguli
minimale pentru tratamentul deţinuţilor” ceea ce a însemnat un jalon important în
procesul de reformă penală, la cel de al V-lea Congres ( 1975) au fost învederate
eforturile desfăşurate la scară mondială pentru a găsi înlocuitorii eficienţi ai

83
R. Merle, A. Vitu, op.,cit. p.458
84
J. Baumann, Problemes reels et faux problems de la reforme du droit penal en Rep. Fed. D’ Allemagne,
citat de I. Dobrinescu, op. Cit. p.150

74
întemniţării, cel puţin pentru infractorii care nu pun în pericol pacea şi securitatea
publică.
Indiferent de argumentele tradiţionale referitoare la contradicţiile inerente
funcţiilor de pază şi reeducare ale închisorii – se spune în document – alţi factori
precum aspectul dezumanizant al întemniţării, incidentele debilizante ale unei
întemniţări totale asupra personalităţii umane , realizarea din ce în ce mai netă că
întemniţarea nu este în stare să îmbunătăţească şansele ca n infractor să urmeze
calea cea dreaptă şi faptul că instituţiile penitenciare nu au reuşit să facă să scadă
criminalitatea , au dat un nou impuls mişcărilor care favorizează tratamentele
delicvenţilor în afara închisorii sau fără închisori. 85
„ Închisoarea, constată documentul citat, tinde să accentueze tendinţele
criminale ale infractorului condamnat . Sub unghiul oricărei analize de cost –
utilitare, întemniţarea este costisitoare şi constituie o risipă, mai cu seamă de
resurse umane şi sociale, în timp ce condamnările la alte pedepse decât
închisoarea, ating ţelul de îndreptare de maniere cel puţin tot atât de eficace şi
afectivă ca întemniţarea, fără a fi atât de costisitoare şi fără să antreneze efectele
nocive ale acesteia”.
În contextul orientărilor menţionate, Comitetul pentru prevenirea criminalităţii
şi pentru lupta împotriva delicvenţei a recomandat următoarele principii în materia
stabilirii pedepselor:
a) Atunci când o persoană este trimisă la închisoare, pedeapsa ce i se aplică
să fie considerată ca un mijloc nu ca un scop.
b) Pe timpul cât se află în închisoare cel în cauză nu trebuie să fie lipsit
decât de libertatea sa şi de drepturile a căror suspendare derivă în mod expres sau
în mod necesar din această privaţiune de libertate.

85
Revista de Ştiinţă Peninteciară, nr. 1-2( 1990, Editor Direcţia Generală a Peninteciarelor din Ministerul
Justiţiei, p.31 şi următoarele

75
 c) Delicvenţii nu trebuie întemniţaţi decât pe o durată cât mai scurt posibilă.
Dacă nu este cazul să se recurgă de la început la alte soluţii decât închisoarea ( ca
eliberarea condiţionată sau eliberarea supravegheată).
d) Nu ar trebui să se trimită la închisoare decât numărul cel mai mic de
delicvenţi şi numai după ce vor fi epuizate toate celelalte soluţii în afară de
închisoare.
Punerea în aplicare a diverselor formule de tratament penal, în afara
instituţiilor penitenciare, ridică problema categoriei de persoane, ( infractori
pedepsiţi) care vor fi internate şi a criteriilor de stabilire a acestora.
Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea
personalităţii acestuia, ameliorarea tendinţelor reacţionale, reînnoirea motivaţiilor şi
modificarea atitudinilor în scopul prevenirii recidivei şi a facilitării reinserţiei sociale
prin readaptarea individului la mediul social.
Condiţia esenţială a tratamentului de resocializare este necesitatea
colaborării delicventului la transformarea propriei personalităţi.
Indiferent dacă se desfăşoară în mediul liber, semi – liber ori închis în
penitenciar , tratamentul est e individualizat în funcţie de diagnosticul pus fiecărui
subiect.
Numărul victimelor din ucidere din culpă este mult mai mare decât al celor
de omor. Numai automobilul, de-a lungul existenţei lui a provocat moartea a 25 de
milioane de oameni. Obligaţia pe care o are fiecare persoană este de a se
comporta astfel încât să nu producă victime omeneşti.
Încriminarea uciderii din culpă are tocmai acest scop adică, „ crearea unei
acţiuni inhibitive pentru conştiinţa oamenilor de natură să-i oblige la cântărire, la
chibzuire atunci când efectuează acte ce ar putea provoca moartea unui om”.

76
 BIBLIOGRAFIE

I. Legislaţie:

1. Constituţia României – adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21

noiembrie 1991
2. Codul penal 1864
3. Codul penal Carol al II-lea , promulgat prin înaltul decret regal, nr.471 din
17 martie 1936 şi publicat în M.O. Partea I, nr.65 din 18 martie 1936
4. Codul penal 1968
5. Codul penal al României publicat în Buletinul Oficial nr.79-79 bis din 21
iunie 1968, republicat în Buletinul Oficial nr.55-56 din 23 aprilie 1973 republicat în
martie 1977
6. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite prin rezoluţia 217 ( A III) din 10 decembrie 1948
7. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 septembrie 1966, ratificat de România
la 9 decembrie 1947, cu rezerve de la paragraful I, art.48
8. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

II. Practica Judiciară :

1. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de V. Berreger;

Institutul Român pentru drepturile omului, Bucureşti, 1997
2. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1969 – 1987

77
 3. Deciziile Curţii Supreme de Justiţie pe anii 1990 – 1992, Editura Orizonturi
, Bucureşti, 1993
4. Culegere de decizii ale Curţii Supreme de Justiţie pe anii 1993 - 1999
5. Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 – 1975, de
V. Papadopol, M. Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977
6. Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 –
1980 de V. Papadopol, M. Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982
7. Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981 – 1985, de
V. Papadapol, Ştefan Daneş, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
8. Culegere de practică judiciară pe anul 1996 note de V. Papadapol, Casa
de editură şi presă „ Şansa” S.R.L. , Bucureşti, 1997
9. Culegere de practică judiciară pe anul 1997 note de V. Papadopol , Casa
de editură şi presă „ Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1998
10. Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti pe anii 1994 –
1997
11. Revista română de drept nr.2/ 1974, 11/1981, 5/1989

III. Doctrină Penală

1. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.
Stănoiu – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I –III, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1972
2. V. Dongoroz, S. Kahane, Gh. Dărângă , D. Lucinescu, A. Nemeş, A.
Petrovici, F. Bărbulescu, V. Stoica – Noul Cod şi Codul penal anterior, prezentare
comparativă, Editura politică, Bucureşti, 1968
3. Gh. Nistoreanu, A. Boroi, – Drept penal – partea specială, editura ALL
Beck, Bucureşti, 2002

78
 4. Gh. Antoniu - Codul penal român comentat şi adnotat , Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975
5. V. Dobrinoiu – Drept penal partea specială, vol.I, Teorie şi practică
judiciară, Editura Lumina Lex, 2000
6. Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Dumitru Lucinescu , Vasile
Papadopol, Virgil Rămurescu - Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat – vol. I –
editura Ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti , 1975
7. O. Loghin, T. Toader – Drept penal român, partea specială, Casa de
editură şi presă „ Şansa” S.R.L. Bucureşti, 2001
8. I. Cloşcă, I. Maxim, I. Suceavă, E. Dumitrescu – Drepturile Omului în
Sistemul Naţiunilor Unite, vol.I, Editura M.I. , 1992
9. I. Suceavă, Marcu Viorel, Gh. Constantin – Omul şi drepturile sale ,
Editura M.I. Bucureşti, 1991
10. Alexandru Boroi – Infracţiuni contra vieţii -Editura Naţional, 1996
11. Alexandru Boroi – Pruncuciderea şi Uciderea din culpă, Editura M.I. 1992
12. I. Dobrinescu – Infracţiuni contra vieţii persoanei – Editura Academiei
Române Bucureşti 1987
13. Gh. Nistoreanu , C. Păun – Criminologie, editura Europa Nova,
Bucureşti, 2000

79
80