REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr.
10-12, 2009
Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii
persoanei în viziunea dreptului comparat
A părarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie
o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor
de drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită
de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci, mai presus de
toate, ca fenomen social, ca valoare primară şi absolută
a oricărei societăţi, ca o condiţie indespensabilă a însăşi
existenţei societăţii omeneşti. Legea ocroteşte nu nu-
mai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-şi conserva
şi prelungi viaţa, dar, mai ales, interesul societăţii ca
viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi,
conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru
existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca
formată din indivizi în viaţă.
Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a
preocupat să asigure prin toate mijloacele ocrotirea vieţii
indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiţionale (cutumia-
re), la reguli religioase, la reguli morale, fie la cele juri-
dice. Dintre mijloacele juridice de apărare legea penală
a avut, din timpuriu, un rol tot mai important, dreptul
penal fiind forma cea mai energetică de influenţare a
relaţiilor sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale
ale societăţii. În toate legiuirile, începând cu Codul
Hammurabi (sec. XVIII î.Hr.), codurile chinezeşti (sec.
XIII), cărţile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI),
legile lui Licurg, Solon, Dracon (sec. VII-IX), legile
romane, legile popoarelor germanice, şi până la legiuirile
epocii moderne, grija pentru ocrotirea vieţii omului stă în
centrul atenţiei legiuitorului. Vechile pravile româneşti
incriminau, de asemenea, faptele de omor, întocmai ca
şi codurile penale ale României – din 1864, 1936...
Dreptul la viaţă reprezintă un drept definitoriu al
fiinţei umane, iar Curtea Europeană îl consideră una
dintre valorile fundamentale ale societăţii noastre, dar
şi în materia drepturilor omului pe plan internaţional.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte
în art.3 dreptul oricărei persoane la viaţă şi la inviola-
bilitate. Articolul 2 al Convenţiei europene prevede că
dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege, iar
Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice
stabileşte că dreptul la viaţă este inerent persoanei. În
ceea ce priveşte locul dreptului la viaţă în Constituţiile
statelor lumii, el este consacrat expres de majoritatea
acestora. Totuşi, un număr limitat de Constituţii, printre
care cea a Franţei, Italiei, Suediei şi toate Constituţiile
statului nostru până în prezent, nu îl con­sacră în mod
expres, deşi şi acestea, prin reglementările lor, urmăresc
ocrotirea vieţii.
82
Ludmila Dumneanu,
doctor în drept, conferenţiar universitar
Pentru a poziţiona dreptul la viaţă în doctrina şi juris-
prudenţa actuală, vom aminti problemele deosebite ce le
ridică biotehnologiile şi medicina. Acestea aduc gradual
importante modificări în conţinutul acestor drepturi şi în
felul în care înţelegem să le protejăm. Din acest punct de
vedere, se vorbeşte despre o veritabilă revoluţie în dome-
niul drepturilor omului, ale cărei influenţe se manifestă în
special în domeniul dreptului la viaţă şi integritate fizică
şi psihică. În aceste condiţii, putem spune că cele mai
vechi drepturi existente în catalogul drepturilor omului
şi cetăţeanului revin în prim-plan atenţiei juris­prudenţei
şi doctrinei.
Foarte interesantă din punctul de vedere al protecţiei
vieţii este şi reflectarea în textul Constituţiilor a pro-
blemelor ce ţin de bioetică. Aceste dispoziţii prezintă
interes, atât timp cât asemenea practici pot prezenta
eventuale riscuri pentru viaţă sau pot pune în discuţie
viito­rul speciei, mai ales atunci când vorbim despre
experimente asupra genomului uman. Aceste practici
redefinesc noţiunea dreptului la viaţă, aducând în aria
sa de protecţie datele genetice ale persoanei şi viaţa in-
trauterină. În lumina acestor noi evoluţii, se poate pune
problema dacă dreptul la viaţă îşi va lărgi conţinutul şi
devine mult mai dificilă trasarea limitelor între dreptul
la viaţă şi dreptul la integritate fizică.
Cea mai avansată în acest domeniu este la ora actuală
Constituţia Elveţiei, care prevede în art.24 unele prin-
cipii generale privind ingineria genetică şi tehnologiile
reproductive. Cele mai interesante dispoziţii sunt cele
care interzic intervenţiile genetice de natură să afecteze
moştenirea genetică a gârneţilor umani sau a embrionilor.
De asemenea, este interzis transferul sau fuziunea între
celulele sau moş­tenirea genetică a speciilor neumane
spre/sau cu cele umane. Aceste prevederi, deşi au un
caracter general, par să anticipeze problema donării sau
a practicilor eugenice.
Frontierele dreptului la viaţă înseamnă, de fapt,
frontierele vieţii însăşi. Această problemă poate avea o
abordare atât filosofică, etică, religioasă, cât şi juridică.
Aici ne referim atât la momentul începutului vieţii şi felul
în care el este perceput de principalele curente doctrinare
şi de către jurisprudenţa organismelor în materie, cât şi
la sfârşitul acesteia. Se pare că răspunsul este încă căutat
atât de practicieni ai dreptului, de doctrinari, cât şi de
societate în general.
În dreptul comparat se admite faptul că, în general,
dreptul la viaţă este consacrat expres doar stricto sensu,
 Nr. 10-12, 2009
ca un drept al individului de a cere protecţia de către stat
a inviolabilităţii vieţii sale, împotriva oricărei atingeri
ilicite comise de alte persoane, indiferent de statutul
legal al acestora şi de interesul privat sau public, pe care
aceştia îl reprezintă.
În legislaţiile din alte ţări infracţiunile contra vieţii
ocupă, de obicei, un loc prioritar. Astfel, în Codul penal
italian ele sunt prevăzute în Capitolul 1 din Titlul XII,
Cartea a ll-a – „Delictele contra vieţii, integrităţii sau
sănătăţii”.
Noul Cod penal francez, în Titlul II intitulat „Fapte
care preju­diciază persoana umană”, incriminează, de
asemenea, faptele îndreptate contra vieţii persoanei; ele
sunt sistematizate în două secţiuni ale Capitolului I, şi
anume: „Fapte voluntare contra vieţii” (Secţiunea l) şi
„Fapte involuntare contra vieţii” (Secţiunea ll). În prima
Secţiune este incriminat omorul (art.221-1); omorul
agravat (art.221-2); omorul cu premeditare (asasinatul)
(art.221-3); omorul comis în alte circumstanţe agravante
(art.221-4); atentatul la viaţa per­soanei prin otrăvire
(art.221-5). În a doua Secţiune este incriminat omorul
involuntar (art.221-6) şi uciderea din culpă a persoanelor
(art.221-7)...
 Problema statutului juridic al eutanasiei este una de
durată, având diverse modalităţi de manifestare pe toată
perioada, fiind caracterizată prin necesităţile perioadelor
istorice respective şi prin atitudinea luată de un stat sau
altul faţă de un asemenea fenomen. Problema vieţii şi
morţii persistă chiar de la începutul apariţiei comu-
nităţilor umane, fiind determinată de factori naturali,
geografici şi fiziologici. Pe parcurs, odată cu apariţia
statului şi dreptului, s-a încercat să se găsească o soluţie
viabilă privind natura eutanasiei şi importanţa ei pentru
o anumită comunitate, civilizaţia sec. XXI rămânând în
căutarea unei asemenea soluţii.
În urma analizei istorice asupra originii infracţiunii de
vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii conclu-
zionăm asupra unor aspecte importante. În primul rând,
această infracţiune s-a aplicat în antichitate sub forma
mecanismului de reacţie împotriva încălcării normelor
sociale – răzbunarea sângelui. Pedepsele aplicate erau
considerate ca o plată pentru răul provocat ori ca o ispă-
şire a păcatului săvârşit. La baza Codului lui Hammurabi
se află „legea Talionului”. Cu toate că la prima vedere
este declarată egalitatea tuturor membrilor societăţii, to-
tuşi, pedepsele se diferenţiau în funcţie de poziţia socială
a vinovatului sau a părţii lezate. În epoca medievală nu
persistă o diferenţiere sau un progres mare în legătură cu
această infracţiune, doar că legea Talionului o schimbă
prin „leziunea, lovirea şi rănirea”, acestea fiind cuprinse
în capitolele „Infracţiuni contra persoanei şi sănătăţii”
sau „Infracţiuni împotriva vieţii”, „Infracţiuni contra
personalităţii”. Regresul constă în faptul că pedeapsa
pentru „leziunea corporală” se aplica în dependenţă de
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
poziţia socială a vinovatului. Pedeapsa se aplica şi în
raport de partea lezată a corpului.
Problema atingerilor aduse integrităţii fizice a per-
soanei îmbracă două aspecte: atingerile ilegale aduse
acestei integrităţi şi atingerile legale ale acesteia. Atin-
gerile ilegale aduse integrităţii fizice a persoanei sunt
sancţionate de dreptul penal. Sunt sancţionate, mai întâi,
atingerile aduse integrităţii fizice a persoanei, de către
terţe persoane fără consimţământul victimei sau, uneori,
şi atingerile aduse integrităţii fizice in prezenţa acestui
consimţământ.
Infracţiunea de vătămare a integrităţii corporale
atentează la integritatea fizică a persoanei. Conceptul de
integritate fizică este tratat divers în doctrina dreptului
comparat. Dreptul la integritate fizică este sinonim cu
principiul inviolabilităţii corporale a individului care
comportă, de fapt, două faţete. Pe de o parte, este vorba
despre principiul noi me tangere, ce impune celorlalte
subiecte de drept o obligaţie negativă de a nu aduce
atingere acestei integrităţi, iar, pe de alta, este vorba
despre dreptul oricărui individ de a dispune de sine in-
suşi. Principiul noi me tangere este unul opozabil altora,
protejează individul împotriva oricăror intruziuni din
exterior, intenţionate sau nu, de natură să aducă atingere
integrităţii sale fizice. Această atingere poate avea un ca-
racter profilactic, ca, de exemplu, în cazul tratamentelor
medicale, precum şi un caracter sancţionator, şi anume:
vătămările integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Legiuirile penale din toate timpurile şi în toate orân-
duirile sociale au recunoscut gradul de pericol social de-
osebit de ridicat pe care îl reprezintă infracţiunile contra
vieţii şi sănătăţii, uciderea unei persoane constituind una
dintre cele mai grave fapte.
Bibliografie:
1. Al.Boroi. Infracţiuni contra vieţii. – Bucureşti: ALL, 1999.
2. I.Dobrinescu. Infracţuni contra vieţii persoanei. – Bucureşti:
Editura Academiei, 1987.
3. J.Pradel. Droit penal general. – Paris: Cujas, 1991.
4. Donneddieu de Vebres. Trate de droit criminel et de legislation
penale compare. Troiseme edition. – Paris: Sirey, 1947.
5. N.Marian Vlâdoiu. Protecfia constituţională a vieţii, integrită-
ţii fizice şi a integrităţii psihice. – Bucureşti: Hamangiu, 2006.
6. M.Laşcu, O.Pop. Aspecte de teorie şi practică judiciară în
materia infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. –
Chişinău: Elan Poligraf, 2001.
7. Vl.Hanga. Istoria dreptului românesc. Vol.1. – Bucureşti:
Editura Academiei, 1980.
8. C.Bârsan. Convenţia euro­peană a drepturilor omului – co-
mentariu pe articole. Vol.I. Drepturi şi liber­tăţi. – Bucureşti: AII
Beck, 2005.
9. I.Muraru, S.Tănâsescu. Blocul de constituţionalitate, concept
specific sistemului constituţional francez // Dreptul (Bucureşti),
1998, nr.4.
10. O.Tinca. Constituţii şi alte texte de drept public. – Oradea:
Imprimeria de Vest, 1997.
11. I.Diculescu, C.Călinolu, G.Diiculescu. Drept constitu­ţional
comparat. Ed. a II-a, revăzută şi adăugită. Vol.I. – Bucureşti: Lumina
LEX, 1999.
83