Teoria si practica separatiei puterilor in stat.

Cazul
Republicii Moldova
 
Categorie: Drept 
 
 Publicat: 19 Iunie 2019 
 
 Accesări: 911
1111111111 Rating 0.00 (0 Votes)

Facebook Twitter Ресурс
 

Introducere

Orce proces de conducere social – politică desfăşurat în vederea unor obective de interes
general, sau prin care se urmăreşte „binele comun” al naţiunii, presupune specializarea
activităţilor statale, adică stabilirea unor orcanizme investite cu autoritate care se
desfăşoară neîntrerupt şi potrivit anumitor metode acelaş tip de activităţi. Chiar şi în cele
mai vechi state ale antichităţii s-au stabilit în timp modelele de distribuire autorităţii de
guvernare anumitor organizme specializate.În concepţia şi filosofia politică antichităţii
elene găsim primele informaţii despre distribuirea autorităţii – puterea aparţinea şi era
exercitată, fie de un singur individ, fie de un corp politic restrîns. Astfel apare necesitatea
separării puterilor. Aristotel menţiona că în orce stat, sunt trei părţi, de care legiutorul se va
ocupa, dacă e înţelept să le rînduiască cît mai bine şi avînd în vedere, înainte de orce,
interesele fiecăruia.[1] Cea din tîi din aceste trei părţi este Adunarea generală, care
deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul majistraţilor, căruia trebuie să-
i se hotărască natura, atribuţiile şi modul de numire; a treia este corpul judecătoresc.

 Noţiuni generale cu privire la separarea puterilor în stat

Marele gînditor şi filosof Platon afirma cu referire la stat şi la puterile lui „eu prevăd
apropiata pierire a acelui stat, în care legea nu are forţă şi se află sub puterea cuieva. Acolo,
însă, unde legea e regină asupra guvernaţilor iar aceştea din urmă sunt robii ei, eu prevăd
salvarea statului”.

O viziune nouă a separării puterilor în stat apare în lucrările lui John Locke şi Montesquieu.
Astfel Locke considera că cetăţenii au dreptul la control asupra guvernului iar puterea
legislativă fiind o putere supremă în stat, în acelaş timp el subliniază că ea prezintă în sine
numai o putere împuternicită, care trebuie să acţioneze pentru trasarea scopurilor şi de
aceea puterea supremă rămîne în mîinile poporului care poate înlătura ori schimba
componenţa organului suprem cînd vede că el perde încrederea acordată. De asemenea
garantarea principiului separării puterilor în stat el o vede în dreptul la răscoală, însă
aceasta avînd un caracter excepţional.Aceasta este ultima şansă a poporului care nu vine în
contrazicere cu formele constituţionale de control asupra activităţii statului.
Însă pentru a nu ajunge la aceasta Locke recomandă trei principii de separare a puterilor
care i-ar păzi pe oameni de la conducere să nu cadă în ispită şi să-şi concentreze toată
plinătatea de putere în mîinile lor în folosul personal. Ca aceasta să nu se întîmple, Locke
propune separarea puterii legislative de cea executivă şi supunerea legislatorilor legilor
elaborate de ei înşişi şi realizate de către puterea executivă.[2] Aceasta este unul din cele
mai importante principii în învăţătura lui Locke care a acordat o influienţă puternică asupra
gîndirii şi practicii politicii ulterioare, devenind unul din principiile de bază .ale statului.[3]

Montesquieu, deasemenea, a rămas în istoria gîndirii politice, în egală măsură şi în istoria

doctrinelor politice şi prin faptul că el a reluat teoria separării puterilor întîlnită de noi la
John Locke. Gînditorul arată, că în fiecare stat există trei puteri: „puterea legislativă, puterea
executivă care rezolvă problemele de drept internaţional şi puterea executivă care conduce
cu întrebările dreptului civil”. În continuare el lămureşte că prima putere în persoana
diriguitorului ori a unei instituţii emite legi temporare ori permanente, corectează sau
abordă legile existente. Puterea a doua declară război sau încheie pace, primeşte ori trimite
ambasadori, asigură securitatea, preîntîmpină invaziile. Puterea a treia pedepseşte
infractorii, rezolvă problemele apărute între persoanele particulare. Ultima, după
Montesquieu, poate fi numită judecătorească, iar a doua simplu – putere executivă de stat.

Raţiunea divizării puterilor reiese din necesitatea asigurării libertăţii şi îngrădirii abuzului.
Montesquieu justifică această separare prin faptul că atunci cînd puterea legislativă şi
executivă sunt în mîinile unui corp sau ale unei persoane, nu există libertate, deoarece
există teama că acelaşi senat sau monarh pot face legi tiranice şi le pot aplica în mod
tiranic. De asemenea, el menţionează că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu
este separată de puterea legislativă şi executivă, deoarece judecătorul ar putea fi şi
legiuitor, şi agresor.Ideile sugerate de Montesquieu în modelul său teoretic de separaţie a
puterilor şi-au găsit pe deplin aplicarea în practică, implimentîndu-se în normele
constituţionale ale marii majorităţi a statelor lumii.[4]

Montesquieu este interesat îndeosebi, de separarea celor trei puteri, întrucît de modul în
care acestea sunt separate şi se exercită sau nu libertatea politică. Atunci cînd în mîinele
aceloraşi persoane sau ale aceluiaş corp de dregători se află întrunite puteri legiuitoare şi
puterea executivă, nu există libertate deoarece se naşte teama că acelaşi monarh sau
acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există,
deasemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de legislativă şi cea
executivă.De asemenea, puterea executivă trebuie „să ia parte la legiferare prin dreptul său
de veto; altminteri, ia va fi curînd deposedată de prerogativele sale”. Monarhului – care
deţine dreptul de veto, în virtutea căruia se poate împotrivi voinţa puterii legislative – îi este
interzis să ia parte la ligiferare, adică să statuieze. În schimb, puterea legislativă, - deşi nu ar
trebui „să aibă, la rîndul ei, dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci activitatea
executivă fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi”, - are dreptul „şi trebuie să
aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut
ea”.[5]

Montesquieu a intuit că separarea puterilor aplicată în mod apsolut şi apsurd ar bloca

practic, procesul de guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar coopera şi s-ar înfrîna neproductiv
şi ne eficient una pe alta, doar de dragul înfrînării, ar ajunge la un punct mort, adică la
inacţiune.[6] Remediul unei asemenea impas este colaborarea puterilor. „Datorită mersului
necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcţioneze, vor fi nevoite să funcţioneze de comun
acord.[7]

În plus, fiecare putere are o posibilitate legală şi materială de a supraveghea cealaltă putere
şi, dacă observă încercări ale acesteia de a-şi asuma puteri suplimentare faţă de o altă
putere, fie prin preluarea unor prerogative ce aparţin altei puteri, fie prin adăugarea unor
puteri suplimentare de natura celor care i-au fost conferite, trebuie să sancţioneze această
încercare.[8]

După cum se vede, în învăţătura lui Montesquieu separarea puterilor nu este o separare
simplă a funcţiilor între diferite organe ale forţelor politice, înfăptuită în numele realizării
libertăţii politice.[9]

Teoria separării puterilor şi-a găsit reflecţie în Constituţia Franţei din anul 1791 şi în
Constituţia SUA din anul 1787, serveşte ca exemplu pentru toate ţările lumii.

O altă concepţie despre separarea puterilor în stat o regăsim la J.Rousseau. În modelul

politic conceput de Rouseau, voinţa generală a poporului adică puterea legislativă trebuie
să fie suverană, celelalte puteri în stat fiindui subordonate. Rousseau acceptă astfel implicit
existenţa unor puteri în stat: poporul stabilit într-un corp politic( Parlamentul), care
stabileşte legile, şi Guvernămîntul, compus din indivzi care le pun în executare. Executivul ar
fi deci un simplu agent de executare a legilor votate de Parlament. Guvenămîmtul deţine
puterea ca depozitar, el neavînd o putere proprie. Ceea ce compun Guvernămîntul, fiind ,
prin graţia suveranului ( poporului), depozitari temporari ai puterii şi exercitînd în această
calitate anumite prerogative de putere, adoptă diferite acte, pe care suveranul le poate
modifica, limita sau anula, după bunul său plac. Puterea legislativă fiind supremă, rezultă că
putere executivă este supusă acesteia, ceea ce exclude independenţa puterilor.Îmbătrînirea
teoriei separaţiei puterilor este explicată prin acea că a fost elaborată într-o perioadă în care
nu se înfiinţaseră încă partidele politice şi că principalele probleme puse de putere erau de
ordin instituţional.[10] Apariţia partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea
instituţiilor politice şi juridice, determină ca astăzi apărarea sau echilibrul să nu se realizeze
între parlament şi guvern, ci între o majoritate, formată dintr-un partid sau partide
învingătoare la alegeri şi care dispun în acelaş timp de parlament şi de guvern şi o opoziţie
(sau opoziţiei) care aşteaptă următoarele alegeri pentru „ aşi lua revanşa”. Manifestîndu-se
rezerve faţă de teoria clasică a separaţiilor puterilor nu trebuie să se interpreteze că ea şi-a
pierdut din importanţă şi actualitate şi că deci rămîne o teorie a trecutului.

                      

2. Evoluţia implementării conceptului separaţiei puterilor

În măsură în care s-a simţit necesitatea instaurării regimului constituţional, şi-a făcut
apariţia şi principiul separaţiei puterilor. Putem menţiona că regimul constituţional a fost
conceput ca o instituţie menită să realizeze separaţia puterilor. Mai mult chiar, atunci când,
odată cu regimul constituţional, s-a ajuns la ideea statului de Drept, principiul separaţiei
puterilor a fost considerat ca singurul instrument în măsură să-l realizeze. Într-un regim
absolutist, în care ordinea de drept este totalmente înlăturată, în care voinţa arbitrară a
Şefului statului este hotărâtoare, ideea de separaţie a puterilor nu poate încolţi decât ca un
mijloc de limitare a acestei puteri arbitrare. Pe măsură ce lupta dintre colectivitate şi
suveran se accentuează, pe măsură ce colectivitatea dobândeşte o serie de drepturi ce-i
aparţineau suveranului şi se creează organe cu atribuţii determinate, principiul separaţiei
puterilor îşi lărgeşte sfera sa de activitate. iar atunci când, graţie acestui principiu şi la
adăpostul puterii sale doctrinare, s-a reuşit să se creeze organe de stat, cărora li s-au
acordat un statut de funcţionare, a luat naştere regimul constituţional. separaţia puterilor,
ca şi ideea suveranităţii naţionale sunt elemente determinante ale regimului constituţional;
iar regimul constituţional nu se justifică decât din necesitatea de a realiza aceste principii.

Principiul separaţiei puterilor, în cea mai intimă analiză constă în ideea, că statul are
atribuţii distincte, iar naţiunea delegă aceste atribuţii unor titulari diferiţi şi independenţi unii
de alţii şi fiecare din aceste atribuţii constituie o putere. statul nu poate funcţiona în condiţii
prielnice decât atunci când aceste atribuţii (puteri) sunt separate, având organe diferite, cu
titulari deosebiţi. În această concepţie, „corpul legislativ poate singur decreta regulile
generale, sau regulile de drept; autoritatea executivă poate singură să întreprindă măsuri
particulare de guvernare şi administraţie; la rândul său magistraţii singuri aplică legea în
litigiile care se ivesc". La această concepţie s-a ajuns însă cu timpul, printr-o lungă şi
pasionată discuţie, în special interesantă pentru organizarea constituţională americană şi
pentru revoluţia franceză.

ideea separaţiei puterilor, care sub înrâurirea lui Montesquieu, a dobândit o însemnătate
atât de mare, este o idee mult mai veche, care într-o formă cu totul diferită, a apărut chiar în
antichitate.

Astfel, Aristotel în lucrarea sa „Politica", vorbea despre existenţa trei părţi în stat: Adunarea
generală care delibera afacerile publice, Corpul magistraţilor (funcţionarilor) căruia îi
aparţinea comandamentul şi Corpul judiciar ce avea ca misiune înfăptuirea justiţiei. Dar a
vedea în această distincţie germenii separaţiei puterilor, astfel cum a fost concepută în
epoca contemporană, ar constitui o gravă eroare. Aristotel descrie diversele forme de
activitate ale organelor statului; el nu stabileşte însă nici un fel de repartiţie a funcţiilor între
aceste organe. Dealtfel, nici nu pretinde să fie exercitate de titulari diferiţi; concepe foarte
bine că aceiaşi persoană poate să exercite în acelaşi timp cele trei funcţii ale statului.

De asemenea, în Evul mediu, şcoala dreptului natural cu Grotius, Wolf şi Puffendorf,

deosebeau şapte atribuţii ale suveranităţii şi anume: puterea legislativă, dreptul de a stabili
pedepse ca sancţiune a legilor, puterea judecătorească, dreptul de a face război şi pace şi a
încheia tratate, dreptul de a numi miniştri şi funcţionari subalterni, dreptul de a stabili şi
percepe impozite şi dreptul de a organiza învăţământul public. Dar, cum ei ţineau ca Statul
să fie puternic, pretindeau ca toate aceste puteri sau ca toate aceste atribuţii, să fie întrunite
în aceiaşi mână. Cu această concepţie principiul separaţiei puterilor nu putea progresa.

La fel Bodin şi şcoala sa deosebeau diferite atribuţii ale suveranităţii, dar ei considerau că
aceste atribuţii sunt indivizibile şi că, în orice caz, ele sunt cuprinse în puterea legislativă,
care le poate conţine pe toate celelalte. Totuşi, Bodin semnalează în lucrarea sa
„Republique", pericolul ce-l prezintă concentrarea în mâinele aceleiaşi persoane a rolului de
legiuitor şi judecător.
Dar toate aceste păreri, care se găsesc formulate şi de publiciştii englezi Swift şi
Bolingbroke, nu reuşesc să creeze o teorie de sine stătătoare, care să marcheze începutul
unei ere noi în organizarea Statului. O realizare practică a acestor principii întâlnim în sec.
XVII, în timpul revoluţiei puritane din Anglia, când Cromwell, în urma abuzurilor
Parlamentului cel Lung, reuşeşte să stabilească o separaţie între puterea executivă şi cea
legiuitoare. El se declară contra independenţei puterii judecătoreşti. Această realizare
practică n-a avut nici o consecinţă, nici în Anglia, nici în străinătate şi a dispărut odată cu
Cromwell.

Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor statului, atribuindu-i
valoarea unui principiu general de organizare a statului a fost filosoful englez John Locke
(1632-1704), în opera sa „Essay on Civil Governement". În lucrarea amintită, scrisă îndată
după revoluţia din 1688 el distinge în stat trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă,
puterea federativă, adică dreptul de a face război, pace şi de a încheia tratate. Între acestea,
puterea supremă este cea legislativă, întrucât adoptă norme general obligatorii. Puterea
executivă are caracter limitat şi este încredinţată monarhului. Potrivit concepţiei sale,
puterea executivă şi cea legislativă trebuie să fie separate, adică încredinţate unor persoane
diferite, spre deosebire de puterea executivă şi federativă care trebuie să fie întrunite în
aceleaşi mâini. În ce priveşte puterea judecătorească, Locke , nu o menţionează ca o putere
deosebită ci o consideră ca o dependenţă a puterii leguitoare. Publicistul englez ajunge la
formularea acestei teorii inspirându-se de la realitatea vieţii publice pe care i-o oferă Anglia
din acele timpuri.

Influenţat de doctrina engleză, preconizată de Locke, Charles de Secondat, baron de

Montesquieu (1689-1755) în cartea sa „L esprit des lois" a reluat şi adâncit problema
separaţiei puterilor, dându-i o formă şi o strălucire nouă.

După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă, executivă şi
judecătorească. Aceste trei puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate şi
independente unele de altele. Într-adevăr, - spune Montesquieu - experienţa arată că: „orice
om care are putere este înclinat să abuzeze de ea". De aceea, este necesar să se găsească
un mijloc de a se stăvili această tendinţă inerentă naturii umane. 2

Teoria separaţiei puterilor a statului a stat la baza Constituţiei Statelor Unite ale Americii de
Nord din 1787 şi a constituţiilor diferitor state care alcătuiesc această federaţie, iar art.16 al
Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului a ridicat-o la rangul de principiu
esenţial al oricărei constituţii.

Astfel am putea menţiona că principiul separaţiei puterilor în stat a apărut ca o armă în

mâna acelora ce luptau împotriva monarhiei absolute. Deci, iniţial a fost folosit pentru
reducerea autorităţii acestuia, forţei monarhului opunându-i-se puterea adunărilor alese de
popor. Astfel opoziţia dintre executiv şi legislativ apărea ca un reflex al antagonismului
dintre monarh şi popor. Pe măsură însă ce ideile democratice şi-au extins sfera de
cuprindere şi de acţiune, puterea legiuitoare, deţinută la început mai mult de monarh, a fost
în mod progresiv restrânsă în favoarea adunărilor alese de popor. „L , Etat c , est moi" este
înlocuit cu „L , Etat c , est nous", un stat al cetăţenilor care sânt consideraţi de doctrina
revoluţiei franceze ca deţinători suverani ai puterii.
În aceste condiţii, regele şi miniştrii săi tind să devină simpli executanţi ai politicii dorite de
adunările alese care reprezintă ansamblul naţiunii. Prezenta tendinţă este evidentă, de
exemplu, în Constituţia franceză de la 1791, în Franţa nemaiexistând, potrivit acestui act
juridic fundamental, autoritate superioară legii. Corpul legislativ are prioritate asupra
monarhului ereditar. Începând de acum puterea politică aparţine poporului sau
reprezentanţilor săi direcţi, potrivit doctrinei dominante şi constituţiei ţării. Adunarea aleasă
decide în problemele fundamentale ale naţiunii, iar executivul este redus la rolul său
etimologic, adică la punerea în executarea a hotărârilor luate de acesta. În aceste condiţii
şeful statului nu mai are decât o funcţie de reprezentare, iar miniştrii săi sunt simpli
executanţi ai legilor, opera adunărilor alese. 3

La începutul sec. XX executivul se degradase într-atât încât expresia puterea executivă"

dispăruse din studiile de drept constituţional, iar specialiştii se ocupau primordial şi prioritar
de analiza adunărilor alese, a comisiilor lor, a modelului lor de organizare etc., executivului
atribuindu-se o foarte mică atenţie. Este epoca în care în Franţa celei de a iii-a Republici
preşedintele nu mai constituie o autoritate politică autonomă, iar în SUA Congresul devine
deosebit de puternic. Este de asemenea, epoca în care regimul de cabinet din Marea
Britanie este compromis, celor două partide clasice (conservator şi liberal) alăturându-li-se
un al treilea (laburist) care, prin intrarea sa în Camera Comunelor împiedica formarea unei
majorităţi omogene şi stabile în sprijinul unui cabinet stabil. Se remarcă astfel şi aici, ca şi
în alte ţări din occident, decăderea executivului. În Germania, Republica de la Weimar este
măcinată de crize continue, în Spania Constituţia din 1931 apare şi ea ca o expresie a
voinţei de reducere sistematică a autorităţii executivului.

După anii 1910 - 1930, în care dependenţa executivului se pare că a atins apogeul, începe o
epocă ce se caracterizează prin faptul că acesta devine inima instituţiilor politice, devine din
nou o Putere. Întărirea executivului a fost determinată de o serie de necesităţi printre care
dominante sunt cele ce decurgeau din creşterea gradului de complexitate a sarcinilor
statului şi lărgirea ariei lor. În Franţa, de exemplu, prin procedeul decretelor - lege practicat
de cea de a iii-a Republică, executivul îşi extinde sfera în domeniul legislativului, experienţă
care s-a răspândit rapid în Europa.

O altă dovadă a întăririi executivului o constituie creşterea prestigiului şi competenţei

instituţiei preşedintelui. Astfel, în SUA Roosvelt, ca preşedinte a conferit instituţiei
prezidenţiale o forţă mult superioară celei existente anterior, schimbând astfel raportul
dintre şi congres în favoarea primului. Întărirea executivului, a fost însă dusă la extrem în
unele state precum Germania, italia, Spania, unde elemente şi grupări sociale extremiste au
impus regimul politic spre totalitarism şi fascism. 4

Referitor la puterea judecătorească putem menţiona, că în diferite state au fost şi există

încă mulţi jurişti care neagă caracterul de „putere" a autorităţii judecătoreşti. Astfel, de
exemplu, Ducrocq, Berthelemy în Franţa, Anibal Teodorescu în România etc., au susţinut
idea existenţei doar a două puteri în stat. Şi totuşi, sunt foarte mulţi autori care au susţinut
sau mai susţin şi azi teza existenţei a trei „puteri" în stat, cea judecătorească fiind pusă pe
acelaşi plan cu celelalte două. Astfel, M. Duverger arată că nu vom avea de-a face cu o
adevărată separaţie a puterilor atât timp cât puterea executivă nu ar fi îngrădită de legi şi
cât timp legalitatea actelor de execuţie nu ar fi cenzurată de un organ jurisdicţional, diferit
de cel care face legea.
Examinând constituţiile statelor lumii vom observa că foarte rar, am putea vorbi chiar de
excepţii, unele înscriu explicit acest principiu. În cele mai multe constituţii, însă, principiul
rezultă implicit. Printre constituţiile care menţionează expres acest principiu este
Constituţia Republicii şi Cantonului Jura, Elveţia, care în art. 55, intitulat Separaţia Puterilor
menţionează: „Puterile - legislativă, executivă şi judiciară sunt separate".

Mai multe constituţii denumesc autorităţile statale ca puteri, ce sânt legislative, executive,
judecătoreşti. În acest sens pot fi menţionate constituţiile: Spaniei (art.66 şi 117); Belgiei
(art.25, 26, 29, 30); SuA (art.1-3 § 1); ' R. Moldova (art.6). Toate constituţiile statelor
democratice realizează însă echilibrul puterilor publice.

În Republica Moldova prima reglementare privind separarea puterilor a fost enunţată în

Declaraţia Suveranităţii adoptată la 23 iunie 1990. După 27 august 1991, R. Moldova, ca stat
suveran şi independent, a început implementarea noilor principii de dezvoltare a statalităţii,
bazate pe tradiţiile statelor democratice occidentale. 5

În art.6 al Constituţiei Republicii Moldova a fost fixată reglementarea:

„În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi

colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei".

Evident, astăzi nu există un etalon al separării sau echilibrului puterilor, după care s-ar putea
verifica corectitudinea aplicării principiului. Fiecare stat găseşte mecanismele necesare
pentru a echilibra puterile, pentru exercitarea atribuţiilor ce le revin în limitele stabilite de
Constituţie, pentru a nu permite uzurparea puterii, suprimarea democraţiei şi libertăţii.

3. Influenţa formelor de guvernămînt asupra separării puterilor în Republica Moldova.

Un rol important în cadrul separării puterilor îl are forma de guvernămînt, pe care statul o
îmbracă. Forma statului este un mijloc de organizare şi realizarea puterii de stat. Prin forma
de guvernămînt se înţelege modul de organizare a puterii supreme de stat, competenţa
organelor supreme ale puterii de stat, caracterul autorităţii pe care ele o exercită. Astfel,
după forma de guvernămînt se poate constata cine se află în fruntea statului, cum este
organizată instituţia şefului statului, dacă ea este instituită prin lege sau succesiune, are o
putere limitată sau nu. Cele mai răspîndite forme de guvernămînt sînt monarhia şi
republica.

În ceea ce priveşte republica (din care face parte şi Republica Moldova) este o formă de
guvernămînt în care puterea supremă aparţine unui organ ales pe un timp determinat.
Controlul asupra guvernului se exercită de către parlament şi de către preşedintele
republicii. În literatura de specialitate se evidenţiază mai multe tipuri de republici:[11]
 1. Republica parlamentară ce presupune că parlamentul din competenţa sa şi a
fracţiunilor majoritare formează guvernul (monopartinic sau de cualiţie), care poartă
în faţa lui răspundere pentru activitatea desfăşurată.
2. Republica prezidenţială ce presupune că Guvernul este format nemijlocit de
preşedintele republicii, sub un control parlamentar, şi este responsabil în faţa
parlamentului pentru activitatea sa. Drept exemplu tipic de republică prezidenţială
poate servi SUA.

Aceste două varietăţi de republici în multe ţări se îmbină, constituind o nouă formă de
guvernămînt – republica semiprezidenţială sau semiparlamentară, cum sunt, de exemplu
România, Bulgaria.[12]

În cazul în care abordăm forma de guvernămînt a Republicii Moldova, putem menţiona în

acest sens, că Republica Moldova pe parcursul unei perioade mici de timp (adică de la
declaraţia de independenţă şi suveranitate), a avut două forme de guvernămînt, prima fiind
cea semiprezidenţială sau semiparlamentară şi a doua fiind cea parlamentară (2000).

Dacă să ne referim la Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994 [13], în cea ce
priveşte forma de guvernămînt, subliniază că statul nostru este republică (regim politic în
care puterea constituie „un lucru public”, ceea ce înseamnă că deţinătorii ei o exercită nu în
virtutea unui drept propriu ci a unui mandat conferit de către corpul social), fără să specifice
dacă ea este parlamentară, prezidenţială sau semiparlamentară. Însă, ţinînd cont de alte
prevederi constituţionale, se poate afirma că ea se apropie mult de regimul
semiprezidenţial.

Această formă de guvernămînt în cazul Republicii Moldova pune o mare amprentă asupra
separării puterii în stat reeşind mai ales din poziţia puternică a Preşedintelui Republicii
Moldova (care este un mediator între cele trei puteri: legislativă, executivă şi judiciară)
deoarece are dreptul de a recurge la referendum, de a conduce şedinţele Guvernului, de a
dizolva Parlamentul. Din cele menţionate mai sus putem conchide că Preşedintele
Republicii Moldova poate influenţa într-o formă sau alta toate celalte puteri, adică putea
influenţa veaţa politică a ţării.Aşadar, regimul politic semiprezidenţial din Republica
Moldova care într-o formă sau alta a fost instaurat prin Constituţia Republicii Moldova din
29 iulie 1994 prezintă următoarele caracteristici, care reese nemijlocit din articolele acestei:

 Preşedintele nu este ales de Parlament ci de corpul electoral, prin sufragiul universal

(art. 78)[14]; din acest punct de vedere putem afirma că preşedintele se află pe picior
de egalitate în ce priveşte reprezentativitatea, cu autorităţile legiuitoare;
 Preşedintele are dreptul de a recurge la referendum, aceasta constituind de fapt un
mijloc de presiune în potriva Parlamentului. Astfel, aceasta ne demonstrează
echilibrul puterilor, dintre puterea executivă şi cea legislativă, care se datorează
rolului Preşedintelui.
 Preşedintele nu poate să numească descreţionar Guvernul, el trebuind să-l
desemneze astfel încît aceasta să se bucure de încrederea majorităţii.

Din cele menţionate mai sus am putea spune că regimul semiprezidenţial  care a fost
prezent în Republica Moldova pînă la întroducerea regimului parlamentar reprezenta o
combinaţie de elemente aparţinînd unor regimuri politice diferite, în special regimului
prezidenţial şi cel parlamentar, care  subliniază că şefului executivului (şeful de stat) nu
răspunde în faţa parlamentului, dar guvernul trebuie să fie aprobat de către parlament.

O nouă etapă a evoluţiei statalităţii Republicii Moldova a fost cea cînd, Partidul Popular
Creştin Democrat împreună cu Partidul Comunist au votat în ceea ce priveşte modificarea
formei de guvernămînt, astfel, noua formă de guvernămînt devenind cea parlamentară,
stîrnind multe critici şi obecţii. Însă, acest pas după părerea majorităţii parlamentare va
influenţa pozitiv democratizarea societăţii şi avînd la bază ideea colaborării puterilor.
Regimul parlamentar instaurat a dat posibilitate separaţiei suple sau a colaborării puterilor
în Republica Moldova, în care gestinarea afacerilor publice este asigurată de colaborarea
dintre executiv şi legislativ, prin intermediul unui guvern, responsabil în faţa parlamentului.
[15]

Regimul parlamentar din Republica Moldova are următoarele caracteristice:

1. Puterea executivă (Guvernul) este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă

informaţiile şi documentele cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi.[16]
2. Executivul este compus dintr-un şef de stat iresponsabil din punct de vedere politic
şi dintr-un guvern numit de şeful de stat şi responsabil în faţa parlamentului;
3. Datorită faptului că şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, actele
sale sunt contrasemnate de un ministru;
4. Executivul este responsabil nu numai în faţa parlamentului dar şi în faţa şefului de
stat. Dubla responsabilitate a guvernului îi permite acestuia de a se prevala pe lîngă
fiecare dintre ele (şeful statului sau parlament) de încrederea şi voinţa celuilalt şi de
a încerca să realizeze, prin sinteza aspiraţiilor lor, o politică acceptabilă pentru a
mîndouă părţi;
5. Guvernul este sprijinit în activitatea sa de o majoritate parlamentară ori de o coaliţie
parlamentară; dacă guvernul pierde încrederea parlamentului, este obligat să se
retragă;
6. Guvernul, prin şeful statului, poate să determine dizolvarea parlamentului, provocînd
noi alegeri;
7. Legislativul dispune de prerogativa adoptării legilor şi de a controla activitatea
executivului;
8. Relaţiile dintre executiv şi legislativ sînt caracterizate de un echilibru garantat prin
ezistenţa mijloacelor de acţiune reciproce.

Separarea puterilor în regimul parlamentar al Republicii Moldova este evidentă şi reese

nimijlocit din capitolul VII al Constituţiei Republicii Moldova, care este denumit „Raporturile
Parlamenului cu Guvernul” .  Acest raport,  echi-libru îl putem deduce din articolele aceluiaş
capitol: Informarea Parlamentului art. 104; Întrebări şi interpelări art.105; Exprimarea
neîncrederii art. 106; Angajarea răspunderii Guvernului art. 106[17]; Delegarea legislativă
art. 1062.

Cea mai mare modificare care a fost făcută prin regimul parlamentar, este cea că
Preşedintele Republicii Moldova, care reprezintă cu Guvernul puterea executivă, nu mai este
ales de către populaţie prin vot universal,egal, discret şi liber exprimat, ci este ales de către
parlament prin vot secret (potrivit Constituţiei Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994
cu modificări şi completări conform situaţiei din 21 noiembrie 2002). Este nevoie de
menţionat faptul că aproape toate atribuţiile Preşedintelui Republicii Moldova în fond au
rămas aceleaşi (Preşedintele poate proceda la dizolvarea parlamentului,  desemnează un
candidat pentru funcţia de Prim – ministru, poate declara cu aprobarea prealabilă a
parlamentului mobilizarea parţială sau generală, art. 87, poate declara starea de război) 
astfel, există multe opinii potrivit cărora regimul parlamentar din Republica Moldova este
doar o aparenţă, o dorinţă a unui stat în tranziţie de a imita alte state democratice,
dezvoltate din Europa.

Totuşi, regimul parlamentar din Republica Moldova este un regim politic în care organul
executiv şi organul legislativ, efectiv distincte, sunt ţinute să colaboreze în exercitarea
funcţiilo etatice şi dispun de mijloace politice care le permit să se controleze mutual.

4. Interdependenţa şi corelarea puterilor politice în Republica Moldova: aspecte

actuale şi perspective.

După adoptarea noii Constituţii s-a purces la implimentarea prevederilor ei în cadrul

construcţiei statale. Au fost adoptate un şir de legi ce realizează normele constituţionale
referitoare la organizarea şi activitatea Parlamentului, a Curţii Constituţionale, a Guvernului,
a Curţii de Conturi, legi ce determină autonomia puterii judecătoreşti, locul şi rolul
instanţelor în cadrul sistemului statal, precum şi referitoare la statutul judecătorilor etc.

Realizarea prevederilor constituţionale ne va arăta pe parcurs cît de obectiv şi de potrivit au

fost chibzuite normele legii supreme, care reflectă relaţiile politice, juridice, economice,
sociale şi spirituale de moment şi de perspectivă.[18]

Cît priveşte soluţiile politice şi juridice date de normele constituţionale, ale căror obecte de
reglementare este sistemul de organizare a puterii în stat, acestea, pe parcursul mai multor
ani, au fost obectul principal al dezbaterilor publice. Aceste dezbateri include aprecieri şi
obiecţii ce vizează raţionalitatea şi oportunitatea normelor referitoare la repartizarea
atribuţiilor constituţionale ale Preşedintelui Republicii, Guvernului şi Parlamentului. Altfel
spus, se pune la îndoială modelul de separaţie a celor trei ramuri ale puterii statului,
determinat de Constituţie. Drept urmare a acestor discuţii publice s-a organizat un
referendum republican, la care 21 la sută din voturi s-au expus asupra necesităţii modificării
modelului de guvernămînt în folosul puterii executive. În consecinţă au fost propuse cîteva
proiecte de modificare a Constituţiei, ale căror obiecte principale de reglementare sunt
atribuţiile Parlamentului, Preşedintelui Republicii şi Guvernului.

Făcînd o apreciere a situaţiei şi a împrejurărilor ce le-a influenţat, constatăm că la baza

conflictelor ce s-au declanşat între ramurile puterii au stat premise obiective şi subiective,
de ordin teoretic şi practic. Fiecare din ramurile puterii, nefiind capabilă să amelioreze
situaţia de una singură, încearcă să atribuie rezultatele negative pe seama activităţii altei
ramuri a puterii sau să dobîndească atribuţii suplimentare ca o condiţie pentru a-şi asuma
responsabilitatea de soluţionare a problemelor dificile. Un alt factor subiectiv dar foarte
important este comportamentul liderilor politici, exponenţi ai ramurilor puterii,
comportament influenţat şi determinat de intelect, instruire, nivelul de educaţie, capacităţi şi
cunoştinţe, de tactica politicii promovate, de împrejurări preelectorale şi necesitatea de a
avea simpatia electorului etc.[19]

Referindu-ne la obiecţiile sau sugestiile critice abordate, care reflectă neajunsurile

modelului de separaţie şi colaborare a puterilor, model determinat de normele
constituţionale din ţara noastră, reţinem proiectul legii de modificare a Constituţiei înaintat
de Preşedintele Republicii, din care rezultă:

1. Atribuţiile Preşedintelui privind participarea acestuia la formarea Guvernului,precum

şi cele referitoarela remanierile guvernamentale sunt neînsemnate şi se reduc doar
la legiferare formală a unor acţiuni, la propunerea prim-ministrului
2. Preşedintele republicii nu dispune de pîrghiile constituţionale necesare pentru a
influenţa asupra politicii promovate de Guvern în diferite domenii, precum şi asupra
actelor Guvernului
3. Pe marginea ce vizează raporturile dintre Preşedinte şi Parlament, la realizarea
procesului legislativ, se propune modificarea art.93 din Constituţie, prin care se
stabileşte obligaţiunea revotării cu două treimi a legilor remise spre reexaminarea în
cadrul procedurii de promulgare etc.

Toate aceste proceduri şi tendinţe, caracteristice pentru majoritatea ţărilor, sunt descrise în
literatura de specialitate. Ele sunt apreciate ca tendinţe ale ramurilor puterilor şi mai cu
seamă a puterii executive de a-şi asuma atribuţiile altor puteri, fapt ce poate conduce la
uzurparea puterii de stat.

În contextul dezbaterilor asupra sistemului de organezare a puterilor în stat au fost înaintate

încă o dată proiecte de legi pentru modificarea Constituţiei, în care s-au făcut propuneri
privind învestirea Guvernului cu:

1. dreptul de a emite ordonanţe în cadrul institutului de delegare legislativă în

domeniile şi termenile stabilite de Parlament;
2. dreptul procedurii legislative de urgenţă care ar permite examinarea cu precădere a
unor proiecte de legi propuse de Guvern, ceea ce ar favoriza determinarea
priorităţilor legislative în dependenţa directă de necesităţile Guvernului.

Parlamentul revine a patra oară asupra conceptului reformei administrative şi odată cu

adoptarea Legii privind administraţia publică locală nr. 186 din 6 noiembrie 1998 părea că s-
a pus temelia unor noi concepte în dezvoltarea puterii locale. În contextul realizării noilor
principii referitoare la autonomia locală, a fost soluţionată şi problema reprezentantului
Guvernului în teritoriu. Astfel, prefectul asigura realizarea intereselor naţionale, respectarea
legilor în teritoriu şi a ordinii de drept etc. Însă, după adoptarea Legii nr. 781 – XV din 28
decembrie 2001[20], prin care s-a modificat legea administraţiei publice locale, instituţia
prefectului a fost lichidată şi s-a întrodus instituţia preşedintelui comitetului executiv raional
care trebuia să îndeplinească şi atribuţiile prefectului. Reglementînd raporturile dintre
autorităţile administraţiei publice locale şi cele centrale, Parlamentul a adoptat, la 10
februarie 2000, Legea conteciosului administrativ nr. 739 – XIV, care stabileşte modalitatea
de influienţă a puterii centrale asupra celei locale şi invers, respectînd principiile autonomiei
locale şi ale colaborării.[21]
Drept cauză a conflictului apărut între ramurile puterii, parlamentarii au invocat atribuţiile
limitate ale Parlamentului asupra promovării politicii externe. Astfel, numirea personalului
diplomatic se efectuiază fără acordul Parla-mentului, de asemenea, se consideră
marginalizată şi influienţată asupra mini-sterelor de forţă. Aducînd învinuiri la adresa
Preşedintelui Republicii, unii deputaţi au calificat acţiunile acestuia ca tentativă de uzurpare
a puterii de stat şi au înaintat un alt proiect de legi pentru modificarea Constituţiei, în care
se propune ca Preşedintele Republicii să fie limitat în anumite atribuţii şi să fie ales de către
Parlament.[22]

Pentru a soluţionare a problemei abordate, Parlamentul a luat în dezbateri proiectele de legi

privind modificarea Constituţiei şi la 5 iulie 2000 a adoptat Legea nr. 1115 – XIV, prin care
este modificată Constituţia. Această lege a dispus alegerea Preşedintelui de către
Parlament, a introdus institutul delegării legislative şi a dat posibilitate Guvernului să-şi
angajeze răspundere în faţa Parlamentului pentru un program, o declaraţie de politică
generală sau un proiect de legi.

În viziunea noastră, una din principalele probleme ale separaţiei puterilor este însăşi
delimitarea atribuţiilor între cele trei ramuri. Dacă puterea legislativă şi-a determinat locul în
societate şi în sistemul de drept al ţării, avînd o deosebită importanţă şi un rol decisiv în
societate, iar puterea executivă se afirmă pe deplin în acest sens, fiind învestită cu atribuţii
ce pot conduce la luarea sub control a echilibrului între puteri, atunci puterea
judecătorească este doar pe cale de a se afirma.

Locul şi rolul puterii judecătoreşti în Republica Moldova este determinat de jurisprudenţa şi

practica judiciară, prin care se realizează norma juridică. Puterea judecătorească în
Republica Moldova este întruchipată de o serie de organe, suprem în acest sens fiind
Curtea Constituţională. Fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională, la sesizare
supune controlului consituţionalităţii legilor, regulamentele şi hotărîrile Parlamentului,
decretele Preşedintelui RM, hotărîrile şi ordonanţele guvernului precum şi tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, toate acestea ne demonstrează că
puterea judecătorească colaborează cu celalte puteri. În viziunea noastră problema întăririi
puterii judecătoreşti este cea mai importantă la momentul de faţă, prin urmare, toată
atenţia şi dizbaterele publice ar trebui îndreptate anume în această direcţie.

Concluzii

Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau şi separaţia) puterilor", este
un termen politic creat şi folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al
epocii Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu[1][2], constituind un model
de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi.

Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri
şi responsabilităţi separate şi independente. Cea mai normală separare a acestor puteri
este cea tripartită, care se întâlneşte la majoritatea naţiunilor moderne, unde este vorba de
puterile legislativă, judiciară şi executivă, cu menţiunea că aceste funcţii nu au voie să se
afle în aceeaşi mână. Acest principiu a fost enunţat încă de către John Locke ("Two
treatises on government", 1690) şi mai ales de către C. de Montesquieu ("De l'esprit des
lois", 1748) în lupta împotriva statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului
constituţional modern. Prin separata transmitere a funcţiilor către parlament, guvern,
administraţie, precum şi către judecători independenţi, puterea statală este ţinută în
echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe
cetăţeni de eventualele acţiuni despotice ale statului.

Bibliografie

1. Boc E., Instituţii politice şi constituţionale în România, Cluj-Napoca: Accent, 2003;

2. Deleanu , Instituţii şi proceduri constituţionale, Arad: Servo-Sat, 2004;
3. Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti: Lumina-Lex, 2000;
4. Ionescu C., Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti: Lumina Lex, 1999;
5. Muraru , Tanasescu S., Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti: Lumina
Lex, 2000;
6. Muraru , Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti: Actami, 1999;
7. Gicquel J., Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris: Montchrestien, 1997;
8. Duhamel O., Les Democracies, Paris: Seuil, 1993;
 9. Lijphart A., Modele ale democraţiei, formele şi guvernare şi funcţionare în
treizecisisase de ţări, Bucureşti: Polirom, 2000;
10. Chantebout B., Droit constitutionnel et science politique, Paris: Armand Colin, 1998;
11. Iancu G., Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România, Bucureşti: All
Beck, 2003.

[1] Voiculescu M. Doctrine politice contemporane – Bucureşti, 2000, ed. Victor, p. 12.

[2]  Lipa Mungui – Pipide, Doctrine politice – Bucureşti, 1998, ed. Polirom , p.14.

[3] Strah D. Istoria gîndirii politice – Chişinău, 1996, p. 217.

[4] Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costaş R. Teoria Generală a Dreptului – Chişinău, Ed.
Cartier juridic, 2004, p.129.

[5] Drăganu T.Întroducere în practica statului de drept – Cluj-Napoca, , 1997,  ed. Dacia.p.45

[6] Popescu S. Teoria Generală a Dreptului – Bucureşti, Ed. LuminaLex, 2000, p.342-344.

[7] Muraru I. Drept constituţional şi instituţii publice // vol. II  - Bucureşti, 1995, ed. Actami, p.
9.

[8] Miculescu P. Statul de drept – Bucureşti, 2000, p.130-133.

[9] Strah D. Istoria gîndirii politice – Chişinău, 1996, p. 235.

[10] Chagnalloud D. Dicţionar al veţii politice şi sociale – Bucureşti, 1998, ed. ALL, p. 30.

[11] Rusu I. Regim politic Românesc – Bucureşti, 2000, ed. Bren, p. 31.

[12] Borodac A. Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova  - Chişinău, 1997, ed. Ştiinţa, 
p. 80.

[13] Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la

29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1-1994.

[14] Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la

29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1-1994.

[15] Moldova suverană, nr.195, 14 septembrie 2000.

[16] Ibidem, p. 3.

1 Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la

29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1-1994.
[18] Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii publice – Chişinău, 1995, ed. Civitas, p. 115.

[19] Trăsnea O. Filozofia politică – Bucureşti, 1956, ed. Politică, p. 176.

[20] Legea cu privire la administrarea publică locală, nr. 781 – XV din 28 decembrie 2001.

[21] Legea cu privire la conticiosul administrativ, nr. 739 – XIV , 10 februarie 2000.

[22]
 Nezavisimaea Moldova, nr. 85 – 86, 10 aprilie 1997.

INTERESTING FOR YOU

Эта схема озолотила 428 человек из города Каушаны

Простая инструкция принесет 2 485 леев за неделю

CELE MAI CITITE