Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
-referat-
Cuprins
Pedeapsa cu moartea
Controversa costitutionalitatii pedepsei
cu moartea
Pro si contra
10 lucruri de despre...
Pedeapsa cu moartea
În unele țări, celor găsiți vinovați de crimă, spionaj sau trădare li se aplică această
pedeapsă. Curțile marțiale dau cel mai des această sentință, fiind comună în dreptul
militar.
În alte societăți pedeapsa cu moartea este folosită și pentru actele de viol, adulter,
incest, homosexualitate sau trafic de stupefiante.
Ardere pe rug
Decapitare
Execuție cu ajutorul unui elefant
Execuția prin tăierea cu ferăstrăul
Ghilotină
Lapidare
Scaun electric
Spânzurare
Tragere pe roată
Trasul în țeapă
Controversa constituționalității pedepsei cu moartea
Pedeapsa capitală este cea mai aspră formă de represiune care a existat vreodată.
Tema acestui tip de sancțiune a fost dezbatută încă din cele mai vechi timpuri de
personalități precum Cicero, Caesar sau Sfântul Augustin, însă, abia începând cu
secolul al XVIII-lea, odată cu scrierile lui Cesare Beccaria, statele au început să
acorde o atenție sporită teoriilor umaniste ce militau în favoarea renunțării la
pedeapsa cu moartea. O importanță la fel de mare a reprezentat teoria lombrosiană,
potrivit căreia unii oameni, încă de la naștere, au un anumit instinct criminal care
se poate dezvolta pe parcursul vieții. De aceea, cel mai bine este ca astfel de
indivizi să fie definitiv și irevocabil izolați de societate, pentru a nu o pune în
pericol.
Este pedeapsa cu moartea constituțională sau nu? Aceasta este una din problemele
controversate existente la nivel global în momentul de față. De-a lungul timpului
societatea a căutat diferite forme de menținere a ordinii. Astfel, s-a ajuns la
adoptarea unor norme de conduită care să facă diferența între ceea ce este sau nu
este permis. Ulterior, a apărut pedeapsa ca măsură luată împotriva nerespectării
unei reguli de conduită. De exemplu, pedeapsa morții civile prevăzută în legiuirile
medievale, care a fost abolită în Franța în 1854, iar în statul Victoria din Australia
abia în 1958, avea la bază ficțiunea că cel condamnat este „ca și mort”, încetând a
mai fi subiect de drept. Dacă era căsătorit, căsătoria se considera desfăcută prin
deces, deschizându-se succesiunea celui „decedat”, iar actele pe care le încheia
după condamnare se loveau de o nulitate absolută, fiind considerate inexistente.
Teoria beccariană
În secolul al XVIII-lea, Cesare Beccaria lansa o teorie conformă cu cele susținute
până atunci de Cicero, Caesar, Sf. Augustin, Sir Thomas More, dar într-o formă
modernă, care avea să atragă atenția anumitor state europene și să le determine,
într-un final, să desființeze pedeapsa capitală. Cesare Beccaria spune: „Pentru mine
este o absurditate ca legea, care exprimă voința comună și detestă și pedepsește
omuciderea, să comită ea însăși una și, pentru a împiedica cetățenii de la a săvârși
o crimă, să comande comiterea uneia în public.”1, militând astfel împotriva
pedepsei capitale, pe care o numește „această risipă inutilă de chinuri care nu i-a
făcut niciodată pe oameni mai buni.” Într-adevăr, executarea cuiva într-o piață
publică putea instiga la violență sau chiar, fără să vrea, la sinuciderea prin
spânzurare. Un alt argument adus de Beccaria în sprijinul abolirii pedepsei cu
moartea este faptul că „pe măsură ce supliciile devin mai crude, sufletele
oamenilor se obișnuiesc. Nu intensitatea pedepsei are cel mai mare efect asupra
sufletului omenesc, ci durata ei.”
Cesare Beccaria mai preciza că este imoral ca statul să recurgă la omor, că
execuțiile nu sunt necesare pentru protejarea societății, că lungii ani de servitute
oferă un exemplu mai bun ș i că spânzurarea atrage simpatie pentru criminal: „Nu
este utilă pedeapsa cu moartea pentru exemplul de cruzime pe care-l dă
oamenilor.” Tot el este cel care afirmă: „Spectacolul înspăimântător, dar
trecător al morții unui ticălos este o frână mai slabă împotriva infracțiunilor decât
îndelungul și continuul exemplu al unui om privat de libertatea sa.”
Criminologia clasică, a cărui reprezentant este Beccaria, este caracterizată de
centrarea studiului criminologic asupra faptei comise, de considerarea liberului
arbitru ca fundament al oricărei acțiuni umane și de proporționalizarea pedepsei în
raport cu gravitatea faptei. Ulterior, cercetările privind crima, criminalulș i
criminalitatea capă tă un caracter constant ca urmare a influenței curentului
pozitivist, a studiilor statistice ale fenomenului, a apariției clinicilor de psihiatrie, a
studiilor din penitenciare asupra deținuților. Astfel, apare criminologia pozitivistă,
care se caracterizează prin următoarele trăsături: centrarea studiului criminologic
asupra făptuitorului, determinismul ca fundament al acțiunii umane și
proporționalizarea pedepsei în funcție de pericolul pe care îl prezintă făptuitorul.
Reprezentanții școlii pozitiviste italiene sunt: Cesare Lombroso, Enrico Ferri,
Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet, André-Michel Guerry etc. „Dacă din
perspective clasicilor, sistemul pedepselor trebuie umanizat, iar pedeapsa cu
moartea trebuie să fie utilizată cu reținere și numai în anumite situații de o
gravitate extremă, din punctul de vedere al pozitiviștilor prioritară este ideea de
apărare socială fermă, mai ales în raport cu cei predestinați să devinăcriminali, față
de care trebuie dispuse măsuri de siguranță chiar ante delictum.”, menționează
Olivian Mastacan.
Pedeapsa cu moartea a fost abolită pentru toate infracțiunile în Italia (1994),
Germania (1987), Noua Zeelandă (1989), Andora (1990), Angola (1992), Australia
(1985), Austria (1968),Belgia (1996), Canada (1998), Croația, Cehia, Irlanda și
Ungaria (1990), Danemarca (1978), Spania (1995), Finlanda (1972), Franța (1981),
Monaco (1962), Moldova (1995), Namibia și Nepal (1990),Norvegia (1979),
Polonia (1997), Portugalia (1976), Regatul Unit (1998), Republica Dominicană
(1966), Suedia (1972), Elveția (1992), Venezuela (1863), România (1989).
Rata criminalității la nivel global
Autoritățile din Statele Unite sunt de mult timp preocupate de infracțiuni și de rata
omuciderilor. Deși Londra are o populație de trei ori mai mare decât Chicago, în
1916 în orașul britanic au fost identificate 45 de cazuri de crimă, față de 198 de
crime în cel american , ceea ce ridică multe semne de întrebare, ținând cont de
faptul că SUA, în ansamblu, sprijină pedeapsa cu moartea, ceea ce ar presupune o
mai mare precauție sau prevenție împotriva infracțiunilor. În ultimii 47 de ani, rata
criminalității în SUA a crescut cu 350%, deși în 1993 a existat o ușoară scădere.
Tocmai în acest an guvernul american a introdus Legea celor trei lovituri, care
prevedea că acele persoane care au fost declarate vinovate pentru comiterea a trei
delicte grave erau condamnate la închisoare pe viață. De aici deducem faptul că
asprimea pedepselor era, totuși, o soluție pentru anihilarea crimelor și pentru
protejarea indivizilor ce aparțineau societății.Trebuie menționat, însă, că există și
orașe în care criminalitatea a scăzut uimitor de mult, cum ar fi New York City,
unde, în anul 2005, numărul omuciderilor ajunsese la cel mai mic nivel al
său încă din 1963.
În anul 2007, în New York s-au înregistrat mai puțin de 500 omucideri, pentru
prima dată de când s-au publicat date despre rata criminalității, în 1963. Deși rata
omuciderilor din SUA, în ansamblu, a rămas constantă în ultimii ani, aceasta este
una dintre cele mai ridicate din societatea modernă. În 2004, pe teritoriul american,
s-au produs 5.5 omucideri la suta de mii de locuitori, aproape triplu față de Canada
(1.9) și de cinci ori mai mult decât în Germania (1.0), în condițiile în care
majoritatea țărilor europene care nu acceptă pedeapsa cu moartea, au o rată a
crimelor de sub 2.5. Concluzia cu privire la acest aspect este că, oricâtă teamă ar
impune oamenilor obișnuiți pedeapsa cu moartea, ea nu pare să aibă același efect
asupra criminalilor. Conform datelor de mai numărul omuciderilor, făcându-i pe
cei ce intenționează să încalce legea să se gândească de două ori
înainte de a face acest lucru.
Cu toate acestea, se poate foarte ușor demonstra viceversa. De exemplu, în Suedia,
după abolirea pedepsei capitale în 1921, numărul persoanelor condamnate pentru
omor a crescut de la 49 la 100.000 de locuitori în perioada 1910-1921, la 58 la
100.000 de locuitori între 1919 și 1935. La data de 23 noiembrie 1950, în Franța,
edictarea pedepsei cu moartea pentru furtul săvârșit de autori înarmați a atras o
diminuare a acestui gen de infracțiune, fapt care sprijină argumentul de menținere
a pedepsei cu moartea pentru infracțiunile grave ce pun în pericol viețile
oamenilor, a căror protecție trebuie să fie asigurată de stat.
Reglementările Uniunii Europene în domeniul pedepsei capital
Desi este inca practicata la nivel mondial, se depun constant eforturi pentru ca
pedeapsa capitala sa fie abolita complet, cea mai recenta initiativa in acest sens
fiind apelul international semnat la 10 octombrie 2013 de 42 de tari europene.
"Justitia care ucide nu este justitie. Convinse de inumanitatea inerenta a pedepsei
cu moartea, cele 42 de state reprezentate aici se opun, in totalitate, folosirii
acesteia, oriunde in lume", se arata in textul apelului.
Argumente PRO
Argumente CONTRA
Pedeapsa cu moartea este "veche de cand lumea". Motiv pentru care este
considerata de multi o intoarcere la barbarism, un pas inapoi pentru
civilizatie si pentru democratie. In loc sa evoluam si sa gasim solutii pentru
pedepsirea vinovatilor, apelam in continuare la o metoda dura, care nu face
cinste omenirii si constituie o incalcare a drepturilor omului la viata.
Pedeapsa capitală în România a fost abolită prin decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie
1990, abolire reconfirmată de Constituția României din 1991.
Istoria: Pedeapsa cu moartea are o istorie lungă și variată în Româ nia. Vlad al
III-lea Ț epeș (care a domnit în Ț ara Româ nească , în principal în perioada
1456-62) este cunoscut în toată lumea pentru că a executat mii de oameni
prin tragere în țeapă . Unul dintre succesorii să i, Constantin Hangerliu, a fost
strangulat, împușcat, înjunghiat și decapitat de otomani în 1799. Horea și
Cloșca au fost trași pe roată de că tre autorită țile imperiale austriece (care
stă pâ neau în acel moment Transilvania) în 1785.Romanul scris de Liviu
Rebreanu în 1922, „Pădurea spânzuraților” (la fel filmul din 1965 bazat pe
acest roman), este inspirat din viața fratelui să u Emil care a fost spâ nzurat
pentru dezertare în 1917, cu puțin timp înainte de dispariția Austro-Ungariei
și Unirea Transilvaniei cu Româ nia.
Regatul României: România ca stat modern s-a format în 1859, după Unirea
Principatelor. Codul Penal adoptat în anul 1864 nu prevedea pedeapsa cu moartea,
unele infracțiuni comise în timp de război fiind stipulate însă de Codul Militar.
Constituția din 1866 adoptată în timpul regelui Carol I și inspirată de modelul
belgian liberal din 1831, nu prevedea pedeapsa cu moartea pentru crime pe timp de
pace. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, doar alte șase țări europene au abolit
pedeapsa cu moartea: Belgia, Finlanda, Italia, Luxemburg, Olanda și Portugalia.
Art. 15. Pedeapsa cu moartea se aplică în timp de război potrivit codului de justiție militară. Consiliul de Miniștri va putea decide aplicarea
dispozițiunilor din alineatul precedent și în timp de pace, pentru atentate contra Suveranului, Membrilor Familiei Regale, Șefilor Statelor străine
și demnitarilor Statului din mobile și în legătură cu exercițiul funcțiunilor ce le sunt încredințate, precum și în cazurile de tâlhărie cu omor și
asasinat politic.
În timpul celui de-al doilea război mondial, regimul fascist a crescut numărul
infracțiunilor pedepsite cu moartea, incluzând jaful, insurecția, rebeliunea,
trădarea, spionajul și altele, în vreme ce numărul execuțiilor a crescut rapid.
Perioada de după reforma penală din 1969 a fost legată în mod particular de
personalitatea lui Nicolae Ceaușescu. Prevederile legale, așa cum au fost explicate
populației, au fost elaborate în spiritul așa-zisului umanitarism al regimului,
condamnându-se represiunile violente specifice perioadei staliniste. Idealul unei
aboliri ideologice este recuperat printr-un discurs privitor la dispariția de la sine a
pedepsei cu moartea, însoțind construirea Omului nou și scăderea generală a
fenomenului infracțional. Această discuție ideologică nu a avut însă nici o legătură
cu cadrul legal rigid și cu atât mai puțin cu interpretarea lui în aplicarea politizată a
pedepsei capitale.
Între 1944 și 1989 nu sistemul juridic a fost cel care a luat deciziile importante în
legătură cu pedeapsa cu moartea. Principalii factori de decizie în adoptarea
prevederilor legale precum și în aplicarea pedepsei capitale au fost Ministerul de
Interne, Securitatea și Comitetul Central al P.C.R. Deși între cele două perioade
delimitate a existat atât o diferență interpretativă la nivelul discursului oficial, cât și
o reducere substanțială în utilizarea pedepsei cu moartea ca unealtă politică, cu
toate acestea, pedeapsa capitală a fost dominată în România de factorul politic de-a
lungul întregii perioade comuniste.
După 1989: Pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Decretul-Lege nr. 6 din 7
ianuarie 1990 și a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii pe viață.Ultimele persoane
condamnate la moarte și executate au fost soții Ceaușescu (25 decembrie 1989).
10 lucruri de ştiut despre... pedeapsa cu moartea
Pedeapsa cu moartea rămâne încă unul dintre subiectele controversate. Unele ţări sunt
total împotriva ei, altele au păstrat-o în legislaţie pentru câteva tipuri de delicte. În
România, un sondaj recent a relevat că o parte dintre români ar dori-o reintrodusă în
lege, iar alţii o asociază cu regimul comunist. Iată zece lucruri despre istoria pedepsei
cu moartea.