PEDEAPSA CAPITALĂ

Student-Moldovan Marius-Iulian,

Facultatea de Drept, UMFST “George Emil Palade” din Tg. Mureș

Rezumat: Cum poate fi interpretat raportul contradictoriu „dreptul la viaţă -

pedeapsa cu moartea”?... Pedeapsa cu moartea este concepută în istoria socială ca o
sancțiune supremă. Tema acestui tip de sancțiune a fost dezbătută încă din cele mai vechi
timpuri de personalități precum Cicero, Caesar sau Sfântul Augustin, însă, abia începând cu
secolul al XVIII-lea, odată cu scrierile lui Cesare Beccaria, statele au început să acorde o
atenție sporită teoriilor umaniste ce militau în favoarea renunțării la pedeapsa cu moartea.
Prezența controversată a pedepsei capitale în legislațiile unor țări prezintă interes deosebit,
căci multiplele opinii ni se revelează.

În lucrarea prezentă am expus argumente pro și contra pedepsei capitale în scopul de a oferi
o imagine nouă și personală în această realitate contradictorie, sublimată în esența ei de
problematica gravă a acestei pedepse, aflată în plin proces de rezoluțiune.

Cuvinte-cheie: pedeapsă capitală, dreptate, viață, moarte, justiție.

Abstract: How the contradictory relationship between “the right to life and the death
penalty” can be interpreted?... Capital punishment is designed in social history as a supreme
penalty. Its topic has been debated for centuries by personalities, such as: Cicero, Caesar or
Saint Augustin. However, not until the 18th century, along with Cesare Beccaria`s writings,
have states begun to pay importance to the humanistic theoris that advocate repealing the
death penalty. The controversial presence of death penalty in the piece of legislation of some
countries presents today a particular interest, as long as multiple opinions are revealed.

In this essay I exposed arguments for and against the death penalty with the purpose of
offering a new and personal view in this contradictory reality, reduced to its essence, the
serious dilemma of this punishment, which is today in a full process of resolution.

Key words: death penaly, justice, life, death.

1|Page
 A fi sau a nu fi umană pedeapsa morții? A o legitima sau nu în numele condiției și
existenței umane? Sub acest hamletian semn de întrebare se înscrie problematica pedepsei cu
moartea, văzută ca o situație critică a dreptului, ce a frământat gândirea juridică de
pretutindeni și dintotdeauna. Menirea legii, de a orienta și modela comportamentul uman,
vine în contradicție cu suprimarea dreptului la viață, cu scopul declarant al legii, acela de a
corecta atitudinile deviante. Așadar, “legitimă apărare socială” ori “monstruozitate juridică” 1?
Cinism sau rațiune? Soluție sau crimă? Răspunsul la aceste întrebări au alternat, de-a lungul
veacurilor, între un “da” răspicat ori un “nu” la fel de brutal.

Dreptatea era considerată „virtutea perfectă” în concepţia lui Aristotel şi „podoaba

cea mai frumoasă a virtuţii” de către Cicero. Măsurile prin care s-a făcut dreptate au variat
de-a lungul timpului, pedeapsa ocupând un rol important în încercarea de a restabili un
echilibru în societate. Uneori, acest echilibru cerut de justiţie se poate înfăptui, în cazuri
concrete, prin privare de libertate sau în cazurile cele mai grave de ce nu și prin pedeapsa
capitală a celui care a încălcat norma juridică şi a tulburat viaţa societăţii prin fapta sa.

Societatea se dezvoltă în chip natural și, împreună cu această dezvoltare, argumentele

în favoarea sau împotriva pedepsei capitale se modifică și ele. O discuţie despre oportunitatea
şi necesitatea pedepsei cu moartea, nu este niciodată complet eliminată, subiectul rămâne
unul deschis și în România, unde de fiecare dată când o crimă cu impact mediatic puternic va
fi comisă, se va pune problema, cel puțin în cadrul opiniei publice, dacă nu ar fi mai potrivită
pedeapsa cu moartea în locul unei eventuale detențiuni pe viață, de vreme ce, așa cum am
văzut, condamnatul are minime șanse să mai fie reeducat.

Din punctul meu de vedere, condamnarea la moarte, în cele mai multe cazuri, nu
este o soluție, fiind adeptul justiției restaurative prin reabilitarea și reformarea indivizilor și
nicidecum prin anihilarea acestora de dragul opinii publice. Pe de altă parte, în ciuda cruzimii
și primitivismului ei, pentru un număr limitat de infracțiuni grave ca o ultima ratio, sunt de
părere că, pedeapsa cu moartea este totuși în măsură să asigure eficace apărarea socială.

Pe de-o parte, aplicarea pedepsei capitale este un act de justiție feroce, intolerabil,
ineficient și inuman prin caracterul ei crud care nu are nicio finalitate, de facto, prevenția
specială se descurcă de minune întrucât o persoană lipsită de viață nu mai poate săvârși o altă
faptă infracțională, însă în ceea ce privește prevenția generală, aparența ar trimite la concluzia

1
Iulian Poenaru, “Contribuții la studiul pedepsei capitale”, Editura Academiei Publice Socialiste
România, București, 1974, pag. 5.

2|Page
eronată că s-ar produce o descurajare și intimidare a membrilor societății în a mai comite
infracțiuni.

Crimele dintotdeauna au existat în postura lor de fenomen social, însăși E. Durkheim

susținea că infracționalitatea nu este doar ceva normal pentru societate, dar este necesară 2,
deoarece catalizează progresul legal. Pe cale de consecință, nici pedeapsa capitală nu a reușit
să soluționeze această problemă, dar nici nu sunt studii care ar demonstra eficiența acesteia în
reducerea numărului de infracțiuni, în special, ale celor violente, săvârșite.

John Stuart Mill a recunoscut că pedeapsa cu moartea nu descurajează infractorii. El a

remarcat că acele persoane „a căror modalitate obişnuită de viaţă îi ţine, ca să spunem aşa,
cu gândul la spânzurătoare, ajung să aibă grijă mai puţin de ea”3. În opinia mea, ar putea fi
susținut în mod rezonabil că acei criminali, care cu bună ştiinţă şi de bună voie comit crimele
cele mai atroce şi crude sunt, de asemenea, susceptibili de a fi indiferenţi faţă de pedeapsa cu
moartea, pentru acelaşi motiv oferit de Mill, şi anume, că au permanent în vedere
posibilitatea morţii prin spânzurare. Astfel, raţiunea menţinerii pedepsei capitale pentru
aceste crime atroce (şi, implicit, pentru infracţiuni mai puţin grave) este deficitară.

În plus, cercetările întreprinse în unele state americane contigue, au demonstrat că

ratele de omucidere rămân aceleaşi, pe o perioadă lungă de timp, indiferent dacă statul are
sau nu introdusă pedeapsa cu moartea. Cu privire la probele acumulate până în prezent, ar
putea fi susţinut că nu există nici o corelaţie semnificativă, între pedeapsa capitală şi o
scădere a infracţiunilor violente, cum ar fi crima.4

Totodată, învederez teoria beccariană contra pedepsei cu moartea, Cesare Beccaria,

“părintele” dreptului penal modern, a susținut în sec. al XVIII-lea o teorie menită să
desființeze pedeapsa capitală. Cesare Beccaria spune: “Pentru mine este o absurditate ca
legea, care exprimă voința comună și detestă și pedepsește omuciderea, să comită ea însăși
una, și pentru a împiedica cetățenii de la a săvârșii o crimă, să comande comiterea uneia în
public.”5, militând astfel împotriva pedepsei capitale, pe care o numește “această risipă
inutilă de chinuri care nu i-a făcut niciodată pe oameni mai buni”6. Mai mult, un argument
deseori invocat este cel al caracterului inuman al acestei pedepse. Pedeapsa cu moartea este
2
https://scholarlycommons.law.northwestern.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=4674&context=jclc.
3
JS Mill, "Discursul în favoarea pedepsei capitale" (1868), în J. Feinberg si H. Gross (eds), Filosofie
și Drept, Encino, California, Dickenson Publishing Company Inc, 1975, 620.
4
T. Sellin, "Pedeapsa capitală" în Enciclopedia Brittanica, 1965, vol. 4, pag. 848-849.
5
Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Rosetti, București, 2001, pag. 103.
6
Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Rosetti, București, 2001, pag. 97.

3|Page
nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este “prin natura sa o cruzime ce
foarte rar s-a dovedit dreaptă și niciodată eficientă”7.

Raționalismul modern a dezavuat această sancțiune inumană, crima instituționalizată,

în mod disimulat și prețios denumită “pedeapsa capitală”, un paliativ arhaic și ineficient,
simbol al talionului ancestral: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viață pentru viață, etc.”,
un talion atât de repugnant pentru Iisus Hristos, dar și pentru Mahatma Gandhi: “Ochi pentru
ochi și-ntreaga lume va fi oarbă”. Pedeapsa capitală mi se pare aberantă, atât ca instituție
juridică, cât și ca factor psihosociologic în raport cu semnificația actuală a răspunderii și
responsabilității juridice, în general, și punitivității, în special, într-o societate deschisă,
liberală, însă, acceptarea acesteia în circumstanțe absolut excepționale nu echivalează cu o
licențiere a represiunii specifice oricărei dictaturi.

În completare, o simplă formulă matematică ar reda esența condamnării la moarte.

Dacă un exponent al statului, deși autorizat prin lege, ia viața unei persoane care anterior a
săvârșit, de exemplu, infracțiunea de omor calificat, efectiv, numărul de ucigași în societate
rămâne același. Diferența constă doar în faptul că unuia dintre ei legea îi permite să omoare.
Pe cale de consecință, revenirea la pedeapsa capitală ar reintroduce valorile și principiile după
care se conduceau triburile barbare sau cele care guvernau perioada inchizitorială.
Reintroducerea pedepsei cu moartea ar marca un pas în urmă, accentuând regresul social și
moral.

Un alt argument împotriva pedepsei capitale, constă în posibilitatea comiterii unor

greșeli iremediabile, astfel că sentința poate fi aplicată unei persoane nevinovate, în urma
unor greșeli birocratice, juridice ori din cauza neglijenței. Au existat o mulțime de cazuri în
istorie în care abia după moartea acuzaților, când era, în mod evident, prea târziu, s-a
descoperit că aceștia fuseseră, în realitate, nevinovați. De exemplu, în 1953, Berthely, un
tânăr de 19 ani analfabet și debil mintal a fost acuzat că a ucis un agent de poliție și, în cele
din urmă spânzurat. Ulterior, s-a descoperit că adevăratul vinovat era complicele său în vârsta
de 16 ani, Craig.8

În cazul în care persoana a fost condamnată la moarte și, ulterior, executată, se

demonstrează a fi nevinovată, cum are loc repunerea în drepturi și repararea prejudiciului,
dacă dreptul său esențial – dreptul la viață – i-a fost încălcat?
7
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, “Drept constituțional și instituții politice”, Vol. I, Editura
C.H. Beck, 2011, pag. 165.
8
Iulian Poenaru- Pedeapsa cu moartea. Pro sau contra, Ed. Lumina Lex, București, 1994, pag. 139.

4|Page
 Pe de altă parte, deși la o primă vedere poate părea crudă și imorală, pedeapsa cu
moartea este necesară pentru a restabili balanța morală, pentru “a reparea datoria față de
societate”, în cazuri excepționale strict prevăzute de Constituție. Nu cumva societățile care
respectă memoria victimelor inocente spun adio pentru totdeauna tiranilor sângeroși,
ucigașilor în serie sau mercenarilor teroriști? Să fie oare doar mitul “retrograd” al lui Vlad
Țepeș (1431-1476) ori cel al lui Alexandru Lăpușneanu (1552-1568) responsabile pentru o
atare retorică?

În opinia mea, există fără îndoială, categorii de infracțiuni pentru care ar trebui
aplicată pedeapsa cu moartea. Așadar, doar acei indivizi care acționează ca și cum ar avea
drept de viață și de moarte asupra altora, care îi supun pe ceilalți la torturi fizice și psihice
sunt vizați.

În concret, în favoarea aplicării pedepsei capitale consider că “lista neagră” a

infracțiunilor deosebit de grave ar arăta în felul următor: crime de genocid, împotriva
umanității, războiului și terorism9, omorul calificat săvârșit prin cruzimi și omor calificat
săvârșit asupra mai multor persoane sau de către o persoană care a mai comis anterior o
infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor. În ce privește ultimele două
categorii, sancțiunea supremă își găsește justificarea în periculozitatea infractorului, care
stârnește un sentiment de teroare în rândul publicului prin comiterea unui omor prin cruzime
sau care își dovedește periculozitatea fie prin numărul de victime, fie prin faptul că a mai
comis o infracțiune de omor după ce săvârșise deja o astfel de faptă. Cum omorul a fost
considerat dintotdeauna o crimă dintre cele mai grave, și pedeapsa aplicată pentru această
infracțiune a fost, în general, cea mai severă.10

De asemenea, pledez pentru pedeapsa capitală în cazurile expuse anterior, deoarece este unica
soluție eficace. De ce? Dacă o persoană este condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață și
există posibilitatea eliberării condiționate, persoana în cauză ar putea comite și alte
infracțiuni.

9
De altfel, pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile de terorism este un subiect intens discutat și în
plan internațional. Pentru argumente în favoarea pedepsei cu moartea pentru astfel de infracțiuni, a se
vedea Thomas M. McDonnell, The Death Penalty--An Obstacle to the "War on Terrorism"?, 37
Vand. J. Transnat'l L. 353 (2004), p. 389, http://digitalcommons.pace.edu/lawfaculty/279.
10
Potrivit unui document scris pe o tabletă de argilă, păstrat la Muzeul Universității din Philadelphia
și care datează din 1850 î. e.n., cel mai vechi proces penal cunoscut în istoria omenirii a avut ca obiect
o crimă de omor, ai cărei autori au fost condamnați la moarte.

5|Page
Cu alte cuvinte, sunt categoric neîncrezător în posibilitatea ca încarcerarea unei persoane
pentru o perioadă determinată să poată aduce o schimbare în conduita sa viitoare. Pe cale de
consecință, aplicarea pedepsei cu moartea este cel mai eficient mod de prevenire a altor
infracțiuni, fiind în strânsă legătură cu argumentul descurajării. Astfel, James Fitzjames
Stephen îşi exprimă frumos convingerea că pedeapsa capitală este un mijloc descurajator
eficient, atunci când el spune că pedeapsa capitală "descurajează bărbaţii atât de eficient de la
comiterea de crime... este una din acele propuneri care este dificil de dovedit, pur şi simplu
pentru că sunt în sine mai evidente decât orice dovadă le poate face"11.

Potrivit sondajelor, acest tip de sancţiune sporeşte sentimentul individual şi colectiv

de siguranţă, iar alternativele pedepsei capitale actuale se presupun a fi deosebit de drastice:
supunere la muncă forţată grea, ergastolo sau închisoare riguroasă pe viaţă. Însă, conform
tendinţelor exprimate în literatura juridică, se presupune că şi pedeapsa închisorii pe viaţă
este prea derutantă, deoarece "demoralizează deţinutul şi nu îi dă nici un stimul de a deveni
mai bun"12.

Un ultim argument în sprijinul reintroducerii și aplicării pedepsei capitale, este cel al

statisticii judiciare. Realitatea juridică a demonstrat succesiv că pedeapsa cu moartea se
constituie într-o frână a creșterii numărului infracțiunilor. De aici decurge necesitatea acestui
tip de sancțiune, ce servește nu numai apărării vieții umane, ci și ocrotirii și salvării unor
valori culturale și sociale aflate sub protecția legii. Există, așadar, o legitimă întrebare: Cine
respectă drepturile victimelor?! Nu merită oare acestea o răzbunare? Statul ar trebui
postmortem să facă acest lucru prin refuzarea dreptului la viață ucigașului.

În concluzie, atât percepția subiectivă, cât și cele mai reci statistici se pot conjuga în
direcția ambelor filozofii: respectul pentru victime sau compasiunea pentru potențialul
inculpat nevinovat. Cu toate că este deseori afirmat că numai societățile bolnave permit încă
pedeapsa cu moartea13, deși sunt, în general, împotriva pedepsei cu moartea, în anumite
circumstanțe așez excepționalismul împrejurărilor deasupra argumentelor raționale obișnuite.

Întrebarea firească ce se poate pune după lecturarea acestui eseu este: de ce am expus
perspective diametral opuse? Consider că, soluțiile eficiente se pot găsi doar din ciocnirea
ideilor extreme, iar drepturile omului și pedeapsa cu moartea pot coexista, în pofida criticilor,
practicarea acestui tip de sancțiune nu violează dreptul la viață, de vreme ce principiul său nu
11
L. Blom-Cooper și G. Drewry (eds), Drept și moralitate, Londra, Duckworth, 1976, 51.
12
TANOVICEANU, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol III, Bucureşti, 1925, p. 144.
13
A se vedea R. Badinter, Contre la peine de mort, Libraire Artheme Fayard, 2006, p. 28.

6|Page
rezidă în susținerea criminalității, ci pedeapsa cu moartea și-a stabilit deja ca principiu
respectarea legii. (Immanuel Kant, Metafizica Moravurilor, 1999, pag. 164).

BIBLIOGRAFIE:

Tratate, monografii, cursuri:

1. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice,

Vol. I, Editura C.H. Beck, 2011.
2. Iulian Poenaru, Contribuții la studiul pedepsei capitale, Editura Academiei
Publice Socialiste România, București, 1974.
3. Iulian Poenaru- Pedeapsa cu moartea. Pro sau contra, Ed. Lumina Lex,
București, 1994.
4. JS Mill, Discursul în favoarea pedepsei capitale (1868), în J. Feinberg si H. Gross
(eds), Filosofie și Drept, Encino, California, Dickenson Publishing Company Inc,
1975.
5. Immanuel Kant, Metafizica Moravurilor (traducere de Rodica Croitoru, București,
Antaios, 1999).
6. T. Sellin, Pedeapsa capitală, Enciclopedia Brittanica, Ed, vol. 4, 1965.
7. Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Rosetti, București, 2001.
8. L. Blom-Cooper și G. Drewry (eds), Drept și moralitate, Londra, Duckworth,
1976.
9. TANOVICEANU, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol III, Bucureşti,
1925.
10. R. Badinter, Contre la peine de mort, Libraire Artheme Fayard, 2006.
11. Oana-Roxana Rusu, Etica pedepsei privative de libertate teză de doctorat,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de filosofie şi ştiinţe
social -politice, 2018.

Surse virtuale:
1. https://scholarlycommons.law.northwestern.edu/cgi/viewcontent.cgi?
article=4674&context=jclc.
2. http://digitalcommons.pace.edu/lawfaculty/279.
3. http://wwjmrd.com/upload/1507872466.pdf.

7|Page
8|Page