Republica Romană

Republica Romană (din latină Res publica romana, „Lucrurile publice ale Romei”) a fost organizarea de
stat a Romei și a teritoriilor sale în perioada cuprinsă între abolirea Regatului Romei (510 î.Hr.)[2] și până
la numirea lui Cezar ca dictator pe viață în anul 44 î.Hr., sau, mai probabil, până în anul 27 î.Hr., anul în
care Senatul roman i-a acordat lui Octavian titlul de Augustus.
Orașul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a peninsulei Italia.
Roma era situată pe granița dintre teritoriul în care era vorbită limba latină, la sud de Roma, și cel în care
se vorbea limba etruscă, la nord de Roma.

Instituțiile guvernamentale

Adunările romane

Adunările romane erau alcătuite din cetățenii ce aveau ca rol să voteze legile propuse de senat și de
magistrați, să aleagă magistrații, având atribuții administrative, juridice și religioase. Deciziile erau luate
prin vot, iar calcularea rezultatelor se întocmeau în funcție de curii sau centurii. Problemele erau
dezbătute în adunări contiones. Existau mai multe tipuri de adunări cetățenești (în latină Comitia), iar
toate deciziile erau votate. Erau trei tipuri de adunări: comițiile curiate, comițiile tribute și comițiile
centuriate, ce reprezentau trei modalități de adunare a poporului în funcție de criterii.

Comițiile curiate erau cele mai vechi. Au fost fondate de regele legendar Romulus și cuprindea membri
adulți din cetate organizați în 30 curii (erau cele trei ginti fondatoare-Tities, Ramnes și Luceres, fiecare
având câte 10 curii). Comițiile curiate aveau un rol religios și un caracter aristocratic, reprezentând
instanța ce vota principalele legi ale senatului. Din perioada Republicii, plebea avea acces la această
adunare, ce era convocată în Forum, de către un lictor curiat, oferind investituta solemnă magistraților
aleși, de a declara război sau decide semnarea tratatelor de pace. Curiile erau convocate pe Capitoliu, în
prezența unui Pontifex Maximus, la fiecare început de luna, aducându-se la cunoștință sărbătorile și
oficializându-se adopțiile. În timpul principatului, curiile erau reprezentate de 30 de lictori.

După reformele militare și fiscale ale regelui Servius Tullius, poporul era organizat în cinci clase
cenzitare plătitoare de tributum (impozit direct) și de o clasa cenzitară scutită de obligații fiscale și fără
drepturi politice și militare. Cele cinci clase cenzitare erau organizate pe centurii, unități militare și
electorale. Avea rol legislativ și electoral.Adunarea comițiilor centuriate-poporul înarmat, ce venea cu
echipament militar propriu, se organiza în afară incintei sacre a Romei, pe Câmpul lui Marte (Vaticanul
de azi), iar convocarea era inițiată și condusă de un magistrat ce deținea "imperium"-dreptul la comandă
militară. Atribuțiile centuriilor erau votarea legilor și alegerea magistraților senatului. Apelul la adunare
era publicat înainte cu 30 de zile și afișat în Forum.

Comițiile tribute își au originea din adunările vechi ale plebeilor (fondate în timpul conflictelor dintre
patricieni și plebei, în anii 494-300 î.Hr.), ce își alegeau proprii magistrați ce reprezentau plebeii și
decideau legile pentru aceștia. Legile erau extinse până la nivelul patricienilor în cazul în care erau votate
de Senat. Din 287 î.Hr., deciziile plebeilor erau recunoscute și fără acordul senatorial. Comițiile tribute
erau individualizate, având rolul de a alege magistrații inferiori din 104 î.Hr. 27 de triburi trase la sorți
alegeau Marele Pontif. Adunările de triburi aveau atribuții juridice, dar le păstrau pentru probleme
private. Convocarea triburilor era anunțată cu 17 zile înainte. Comitia adopta plebiscita-lex Hortensia,
care capătă valoarea unei legi. Atribuțiile membrilor era să numere alegerea magistraților inferiori fără
imperium, tribunii și edilii plebei.
Sistemul electoral era censitar, iar voturile erau numărate de fiecare curie, centurie sau trib. Cel
mai bine recunoscut vot era cel al comițiilor centuriate de pe Câmpul lui Marte. Votau întâi prima clasa
cenzitară (80 centurii de pedestrași) și cele 18 centurii de călăreți, urmând celelalte clase. Se vota cu bile
sau cu pietre, voturile scrise fiind aplicate la sfârșitul republicii, iar urnele erau amenajate pe o tribună în
față armatei. Din cele 193 de centurii, călăreții și prima clasa cenzitară aveau 98 de voturi, astfel bălanța
votului era mereu înclinată spre prima centurie.
Senatul roman
Prima și cea mai importantă instituție a Republicii Romane era Senatul Roman.[3] Era principalul
organism de conducere a statului. Conform istoricului Polybius, senatul dispunea de visteria statului,
putea trimite soli în afara Italiei, rezolva dispute.
Conform tradiției, a fost fondat de Romulus. În Senat existau două partide
neoficiale: optimații și popularii. Senatul a avut o importantă majoră, iar prestigiul său s-a format prin
prisma participării instituționale a patricienilor bogați, aparținând aristocrației, și a plebeilor.[4] În epoca
republicană era compus din 300 de membri, foști magistrați. În timpul dictaturilor lui Sulla și Cezar,
numărul senatorilor va crește la 600-900. Sub Augustus, numărul de 600 de senatori va fi definitiv fixat.
Pentru ca un om să ajungă senator trebuia să fie cetățean roman, să aibă statutul juridic de om
liber (exceptând liberții), vârsta de minim 46 de ani și onorabilitate. Treptat, vârstă legală va scădea la 30
de ani în Republica romană târzie, iar liberții vor putea intra și ei în senat, în contextul conflictelor civile
și politice.
Senatorii purtau toga laticlavă - cu bandă lată de purpură, inelul de aur, pantofii "calcei", aveau
un cal și locuri rezervate la spectacolele de teatru și circ.
Magistrații care dețineau "imperium" (responsabilitate) - consulii, pretorii, magisteri equitum,
interrex și tribunii plebei - puteau convoca senatul. Ședințele senatoriale se desfășurau într-un "templum",
un loc desemnat de magistrații care convocau senatul, fie în Curia Calabra pe Capitoliu, fie în Comitium
sau în alte temple ori teatre. Ședințele durau o zi, dar se puteau prelungi.
Atribuțiile senatului erau decizionale, pregăteau ședințele comițiilor, soluționau crimele grave și
împărțeau jurisdicția publică la Roma și în provincii. Pregătea ședințele, adunărilor poporului, examina
proiectele de legi, administra viață religioasă (stabilea calendarul religios, jocurile, supraveghea
activitatea preoților, structura panteonului, ridicarea lăcașelor de cult, raporturile dintre Roma și cultele
străine). Prin "senatus-consulta", senatul dispunea de putere legislativă. Pe plan extern, senatul primea
ambasadele străine, iar pe plan informal, influențau votul comițiilor.
Magistraturile

În cadrul magistraturilor republicii romane, existau două principii: anualitatea și colegialitatea.

Anualitatea presupunea participarea unui număr cât mai mare de cetățeni în administrarea Romei, dar și o
limitare temporală a puterii magistrale. Colegialitatea depindea de antipatia romanilor față de deținerea
permanentă a puterii de către un magistrat superior, care tindea să ajungă tiran, având rolul controlului
reciproc din partea participanților la o magistratură egală că prestigiu și putere. Magistrații romani se
împărțeau în:

 ordinari, ce aveau un mandat doar de un an, precum consulii,

editiil, pretorii, chestorii, tribunii plebei.
  extraordinari-își exercitau mandatul timp de 6 luni, precum
dictatorii, magister equitum. Censorii aveau 18 luni.
Din perspectiva prestigiului, existau două categorii de magistrați-curuli: cei care ședeau pe scaunul curul-
consulii, pretorii, edilii curul, dictatorii, magister equitum; și necuruli-chestorii, edilii plebei, tribunii
plebei.
Din punct de vedere al puterii deținute, erau magistrați care dețineau imperium-consulii, pretorii,
dictatorii, magister equitum; și cei fără "imperium"-chestorii, censorii, edilii sau tribunii plebei. Imperium
reprezenta dreptul de recrutare și comandă militară, atribuții administrative, civile și juridice. Cei care
dispuneau de imperium puteau avea drept de arestare a nesupușilor și de "vocatio", dreptul de a
constrânge înfățișarea acuzaților în față instanței. Puteau convoca comitia centuriada în afară Romei.
Consulii, în număr de doi, erau cei mai importanți magistrați. Erau aleși pentru un an, erau deținători de
imperium, aleși de comitia centuriada. Erau aleși numai dintre patricieni, dar abia după secolul IV î.Hr.,
după impunerea legilor licino-sextiene, plebeii vor avea acces la consulat. Aveau atribuții juridice și
civile, convocau și conduceau senatul, comițiile curiate și centuriade, dispuneau de imunitate pe timpul
mandatului, coordonau strângerea impozitelor și puneau în aplicare legile votate de comiții. Recrutau și
comandau o armata. Erau însoțiți de o garda de 12 lictori-purtători de fascii, se așezau pe scaunul curul,
purtau toga praetexta pe timp de pace și toga de culoare purpurie paludamentum pe timp de război.
Cenzorii, care erau doi, erau aleși pentru 18 luni, din 5 în 5 ani, desemnați de comițiile centuriade. Nu
dispuneau de imperium, dar întocmeau recesamantul populației, organizau orașul, administrau parțial
tezaurul public, întocmeau listele senatorilor și supravegheau moravurile. Censorii erau aleși dintre foștii
consuli, despre care se credea că aveau o moralitate ireproșabilă.
Pretorul era magistrat ordinar, ales de comitia centuriada, deținea imperium, avea atribuții juridice la
Roma. Supraveghea procesele și întocmea listele cu jurați. Dispunea de doi lictori la Roma și avea drept
să se așeze pe scaunul curul. Din secolul III î.Hr., a apărut praetor peregrinus, însărcinat cu litigiile dintre
provinciali și dispunea de 6 lictori.
Edilii, magistrați inferiori, erau de două tipuri-curuli-patricieni și plebei.

 Edilii curuli erau aleși de comițiile tribute, luau auspiciile,

supravegheau festivalurile romane, activitatea edilitară și poliția
orașului și supravegheau moravurile.
 Edilii plebei erau aleși prin plebiscit în cadrul comițiilor tribute,
păzeau arhivele plebei, depuse în templul lui Ceres, convocau
comitia tributa și supravegheau tranzacțiile comerciale ale
plebeilor. Se ocupau cu aprovizionarea Romei și cultelor. Erau
patru: doi edili curuli și doi curuli plebei.
Chestorii erau aleși de comitia tributa, indeplineua un pas către carieră politică și puteau accede la Senat.
Aveau ca atribuții administrarea tezaurului public și supravegheau arhivele statului. Inițial erau doi, apoi
erau patru, ulterior șase în Italia din secolul al III-lea î.Hr.
Tribunatul plebei, ca magistratură anuală și colegială, era o metodă de control din partea
plebeior asupra consulatului. Erau aleși anual dintre plebei și erau colegiali, de către comițiile tribute,
având atribuții și drepturi. Persoană lor era sacrosanctă și inviolabilă la Roma, dispuneau de dreptul de
intercessio-să se opună unei decizii ce contravenea intereselor plebei, aveau drept de veto și ius
coercitionis-dreptul de a apară în instanța orice plebeu. Existau dezavantaje: puterea temporală anuală și
limitată doar în cadrul Romei, precum și anularea competențelor lor în timpul unei dictaturi. Inițial doi, au
crescut la cinci și ulterior, la 10 în secolul V î.Hr.
 În timpul expansiunii romane, era nevoie de persoane care să guverneze noile provincii. Astfel,
promagistratii-foști magistrați, îi înlocuiau pe magistrații în atribuțiile militare în provinciile atribuite lor.
Spre sfârșitul republicii, când apăreau persoane care aveau tendințe de a deține puterea permanent, au
apărut consulatul "sine collega", dictatura sau tribunatul plebei pe viață, noi magistraturi în timpul
triumviratului.
Romanii respectau două principii pentru oficialii lor: anualitatea sau durata de un an a mandatelor,
și colegialitatea sau deținerea aceleiași funcții simultan de către cel puțin două persoane. Statutul suprem
de consul, de exemplu, era întotdeauna deținut de două persoane în același timp, fiecare dintre ele
exercitând o putere mutuală de veto asupra oricăror acțiuni ale celuilalt consul. Dacă de exemplu
întreaga Armată Romană ieșea pe câmpul de luptă, era întotdeauna sub comanda celor doi consuli, care
alternau zilele de comandă. Majoritatea celorlalte funcții erau deținute de mai mult de două persoane; în
Republica târzie existau 8 pretori în fiecare an și 20 chestori.[5]
Dictatorii erau o excepție a anualității și colegialității, iar cenzorii doar a anualității. În vremuri
de urgență militară era ales un singur dictator pentru un termen de 6 luni, pentru a deține singur comanda
asupra statului roman. În mod regulat, însă nu anual, erau aleși doi cenzori: la fiecare cinci ani, pentru un
mandat de 18 luni.
Coloana vertebrală a puterii militare romane era formată de către legiunile romane. Roma își
folosea legiunile pentru a-și extinde granițele dincolo de malurile Tibrului, ajungând până la dominarea
majorității spațiului european și mediteranean. De fiecare dată când Roma cucerea noi teritorii, zona era
împărțită într-una sau mai multe provincii, fiecare aflată sub comanda unui guvernator ales de către Senat.
Instituțiile religioase

Erau sub comanda regelui, iar în timpul Republicii, era sub comanda marelui Pontif, dar sub
supravegherea Senatului. Erau organizate într-o serie de colegii de preoți:

 flaminii (în număr de 15, dintre care trei le dedicau cultul triadei
străvechi: Jupiter-Marte-Quirinus),
 colegiul pontifilor,
 colegiul vestalelor (o slujeau pe zeiță Vestă, păzind focul sacru-
simbol al vetrei și căminului)
 colegiul salienilor (care își celebrau sărbătoriile în cinstea lui
Marte)
 fețialii care desfășurau ceremoniile religioase pentru declarația de
război, aruncând cu lancea spre terenul inamicilor, și erau devotați
lui Jupiter
 lupercii care în fiecare an, pe 15 februarie, celebrau purificarea și
fertilizarea cetății în față grotei de pe Palatin;
 colegiul augurilor ce studiau semnele cerești și zborul păsărilor.
 Augurii puteau întrerupe orice activitate, ședințele politice și
alegerile, dacă considerau că zeii nu sunt favorabili.
 Haruspicii interpretau organele interne ale mieilor sau vitelor
sacrificate.
Funcțiile religioase erau ocupate doar de patricieni inițial, ulterior fiind gratuite și ocupate prin cooptare.
Armata
 Armata era o instituție fundamentală, a cărei sistem a fost moștenit de la reformele regelui
Servius Tullius. Armata avea în centrul ei centuria (unitate militară alcătuită din 100 de pedestrași)
condusă de un centurion. Două centurii formau un manipul, iar șase centurii alcătuiau o cohorta. 10
cohorte alcătuiau o legiune. Călăreții erau organizați în turrnae. Fiecare clasa cenzitară avea un nume
propriu de centurii pedestre, fiind în total 193 de centurii, la care se adăugau o centurie 10 centurii de
călăreți și 4 centurii de meșteșugari și instrumentiști. O legiune cuprindea 6000 de soldați, condusă de un
consul, pretor ori dictator. Erau înrolate trupe de italici pe post de trupe auxiliare, iar din secolul al III-lea
î.Hr., a fost creată o flota militară. Cetățenii erau înrolați pe Câmpul lui Marte. Fiecare soldați își cumpără
echipamentul pe cont propriu. Din anul 107 î.Hr., când generalul Marius, care a impus reforma militară, s-
a renunțat la principiul claselor cenzitare în favoarea voluntariatului, iar statul se ocupă de echiparea
soldaților și plata soldelor din pradă de război.

Istoria Republicii Romane: de la înființare la expansiune

Versiunea lui Livius a înființării republicii spune că fiul ultimului rege al Romei, Lucius
Tarquinius Superbus (Tarquin cel Mândru), Sextus Tarquinius, a violat o nobilă romană pe
nume Lucreția.[6][7] Lucreția și-a obligat familia să acționeze, prin aceea că și-a adunat rudele masculine,
le-a spus ce s-a întâmplat și apoi s-a sinucis.[8] Aceștia au fost obligați să o răzbune și au condus o
răscoală prin care au expulzat din Roma casa regală (Tarquinii), aceștia găsindu-și un refugiu în Etruria.
Soțul Lucreției, Lucius Tarquinius Collatinus[9] și Lucius Junius Brutus au fost aleși primii
doi consuli, ofițerii șefi ai noii Republici. (Marcus Junius Brutus, care mai târziu avea să-l asasineze
pe Gaius Iulius Cezar, a revendicat descendența sa din acest prim Brutus.)
Consulii timpurii au preluat rolurile regelui cu excepția înaltului său statut de preot în venerarea
lui Jupiter Optimus Maximus la templul sacru de pe Colina Capitoliului. Pentru această îndatorire romanii
au ales un Rex sacrorum[10] sau „rege al lucrurilor sfinte”. Până la sfârșitul Republicii, acuzația că un om
puternic ar fi vrut să se facă rege a rămas un memento de clătinarea carierei pentru urmași (asasinii lui
Iulius Cezar au spus că încercau doar să ferească Roma de reabilitarea ei ca monarhie).[11]
Patricieni și plebei
Cetățenii din Roma erau împărțiți în patricieni și plebei. Aceste două clase se moșteneau
ancestral. Deși patricienii monopolizaseră toate oficiile politice și probabil majoritatea averilor în
Republica timpurie, au existat și plebei avuți, menționați în diferite documente istorice. Pe de altă parte,
multe familii de patricieni și-au pierdut în decursul vremurilor atât bogăția cât și influența politică.
Clasificările aveau sens predominant în funcțiile religioase, unde multe dintre posturile de preot erau sub
restricția de a fi ocupate doar de patricieni.
Relația dintre plebei și patricieni s-a înăsprit. Plebeii doreau să aibă proprii magistrați, dar au fost
refuzați. Între anii 494-493 î.Hr., au refuzat să se mai înroleze și s-au retras pe Aventin, sau pe Muntele
sacru, pentru a clădi propria lor comunitate În contextul nefavorabil, se acceptă înființarea tribunilor
plebei, ajungând la un număr de 10, care aveau influență numai în interiorul Romei, participând la
ședințele senatului, exprimându-și opoziția-dreptul de vot și își apărau interesele, reprezentantul lor fiind
sacră. Aveau drept de inițiativa legislativă, iar tribunii plebei erau aleși de adunările plebei, apoi de
comițiile tributa. Tribunii aveau în subordine edilii și chestorii, asemenea consulilor.
Dar pentru a fixa cutumele juridice, a început un alt conflict. Magistraturile au fost suspendate în
451 î.Hr., instituindu-se o comisie de decemviri formată din 10 patricieni care conduceau cetatea și aveau
că rol redactarea scrisă a legilor romane.
După terminarea mandatelor, decemvirii refuzau să predea puterea, astfel este formată o altă
comisie, alcătuită din 5 patricieni și 5 plebei, care forează cele 12 pachete de legi. Legile erau redactate pe
tabule de bronz și afișate în forum, făcând referire la normele procedurale de judecată, aspectele privind
moștenirile, tutela, datorii, interdicția înmormântării în interiorul orașului, interdicția căsătoriei dintre
patricieni și plebei. Ultima a fost abolită în 445 î.Hr., prin Lex Canuleia. Plebeii doreau să aibă accesul la
magistraturi consulare prin legile licino-sextine în 367 î.Hr. Primul consul plebeu a fost numit în 343
î.Hr., atribuțiile juridice ale consulului fiind cincedate pretorului. Obțin accesul și la colegiile religioase-
cel al augurilor, prin Lex Ogulnia în 300 î.Hr. Deciziile plebeilor-plebiscitele, capătă valoare ded legi
prin lex Hortensia din 287 î.Hr., și au devenit obligatorii fără acceptul senatului pentru patricieni.

Cucerirea Italiei: Războiul cu etruscii

Italia era la început ocupată de populații numeroase indoeuropene, iar relațiile dintre acestea și
Roma au presupus contacte militare sau stabilirea unor alianțe. Nevoia de a ocupă zone agricole, ogoare și
pășuni, accesul la sare și resurse metalifere, i-a determinat să conducă campanii împotriva samniților,
campanienilor, etruscilor, galilor și orașelor grecești. Roma se afla în coaliția latină, membră cu drepturi
și obligații egale cu ale celorlalte cetăți. Roma se impune că hegemon al acestei ligi, afirmându-și
preponderență asupra altor populații vecine din Latium.
Expansiunea începe imediat după alungarea ultimului rege. În 507 î.Hr., Clusium, un oraș etrusc,
și-a impus autoritatea asupra Romei, impunându-i interdicția de a utiliza fierul în afară utilajului agricol,
și a demarat o procedura de confiscare a pământurilor. Etruscii și-au impus stăpânirea teritoriului până în
Campania, unde sunt opriți de coloniile grecești. romanii își obțin independența în 506 î.Hr., prin victoria
de la Aricia. În primul sfert al secolului al V-lea, puterea etruscilor intră în declin, atunci când etruscii
sunt înfrânți în față tiranului Siracuzei, Hieron I, la Cumae. Etruscii își pierd teritoriile din nordul Italiei
după intervenția celtilor.
În anul 496 î.Hr., sub comanda lui Postimus Albus și Titus Aebutius Elva ca Magister Equitum,
romanii au învins Liga Latină în Bătălia de lângă lacul Regillus. Presiunea exercitată de triburilor
muntene asupra Latiumului i-a determinat pe romani să încheie în 493 î.Hr. un tratat "foedus" Cassianum,
inițiat de Spurius Cassius, asigurând autonomia Romei față de Liga Latină, și care prevedea: furnizarea
contingentelor militare în proporții egale, împărțirea egală a prăzilor de război și a pământului. Politică
externă era stabilită în comun, astfel, luptele împotriva hernicilor, volscilor și equilor erau datorate unor
eforturi comune ale membrilor Ligii Latine.
În 491 î.Hr., un trădător de patrie, Coriolan, ce comandă un contigent de volsci, este înfrânt de
romani. În 460 î.Hr., Sabinii au pătruns în Roma, sub comandă lui Herdonius, susținut din interiorul
orașului. Au fost respinși de romani susținuți de Tusculum. Volscii, ernicii și equii au aderat la tratatul lui
Spurius Cassius. Între 458 și 431, după eforturile depuse de L. Quinctius Cincmnatus și A. Posthumius.,
volscii sunt învinși.
Din 448 î.Hr., sabinii nu au mai reprezentat o amenințare pentru Roma. Volscii și equii au
continuat să-i hărțuiască pe latini și pe romani până la sfârșitul secolului V î.Hr. Romanii au cucerit două
poziții, Tibur și Praeneste. Spre sfârșitul secolului al V-lea, romanii cuceresc capitală volscă, Terracina,
pe locul ei înființând colonia latină de la Circei. Equii sunt definitiv înfrânți între 418-415, iar cetățile lor
sunt ocupate. Etruscii se mențin între timp, cucerind Ianiculum, în timp ce romanii ocupă Fidenae, vechi
aliat al orașului etrusc Veii, în 435 î.Hr.
Temându-se de influențele etrusce ce au pătruns la Roma, latinii și grecii din Cumae au militat
pentru restaurarea Tarquinilor. Roma a profitat concurența pentru supremație în interiorul confederației
latine, întocmită între Ardea, Lavinium, Aricia și Tusculum, însă era izolată în cadrul limitei incintei sale
și ale "ager-ului" (ogorul roman), întins până la câteva mile de oraș. Roma era supusă de multe decade
unui asediu permanent exercitat de vecinii săi de-a lungul secolului V î.Hr. Relațiile cu Etruscii nu au fost
excelente, iar Veii, la granița Etruriei, la 17 km de Roma, pe malul drept al Tibrului, au blocat comerțul
cu sare și pădurile de pe acest țărm și căile de acces spre Campania (ce avea sol fertil). Conform
legendelor, 300 de membri și clienți ai gintei Fabia, au purtat un război pe aceste meleaguri. În 426 î.Hr.,
romanii au ocupat Fidenae, iar în 416 î.Hr. și Veii. Veienii au trimis soli în restul Etruriei, lăudându-se că
au învins trei generali romani într-o singură bătălie. M. Furius Camillus, fiind sprijinit de etruscii din
Caere, a cucerit și distrus orașul Veii din temelii și i-a vândut locuitorii ca sclavi. Etruscii aliați au primit
cetățenie romană limitată. Nu au dispărut litigiile cu latinii, miza fiind controlul așezării Ardea, situată la
42 de km de Roma. Romanii obțin salinele de la gurile Tibrului și supun alte centre etrusce, printre care și
Volsinii, centru religios etrusc.
Roma și restul Latiumului s-au confruntat cu puternică presiune din partea populațiilor sabellice,
coborâte din munți. Muntenii doreau să se stabilească în Latium, iar samniții s-au stabilit în Campania.
Volscii, sabini, equii și hernicii invadau au invadat Latium. Multe dintre cuceririle și coloniile puse pe
seama Romei aparțineau Ligii Latine, iar Roma a făcut compromisul de a acceptă invadatorii, printre care
cei 5000 de sabini, conduși de Appus Claudius. Sabinii au ocupat regiunea etruscizată de pe valea
mijlocie a Tibrului, blocând accesul Romei spre Campania.
În 393 î.Hr., Roma se baza pe 152 000 de cetățeni mobilizabili.
Invazia celtică
Celții au fost ultimul val de populație indo-europeană ce au coborât în Italia, dinspre nordul
peninsulei. Prima migrare a fost în timpul domniei primului rege etrusc, la sfârșitul secolului al VI-lea, iar
cea de-a două a fost între secolele V-IV î.Hr. Migrația celtilor a stopat expansiunea etruscă din nordul
peninsulei atunci când s-au stabilit în Câmpia Padului, de unde vor organiza incursiuni militare spre
centrul și sudul peninsulei. Între 391-390 î.Hr., are loc prima mare invazie a celtilor, devastând cetatea
Clusium. Fabii au rezistat împotriva celților, determinând atacul celților asupra Romei în 390.
Galii senoni au năvălit asupra orașelor etrusce din valea Padului, formându-se Galia Cisalpină.
Sfătuite de emisarii Siracuzei, aflată în război cu cetatea etruscă Caere, numeroase cete de gâli s-au
răspândit în Italia centrală și meridională. Una dintre aceste bande celtice, cea comandată de Brennus,
la 18 iulie 387-386 î.Hr., pe râul Allia, la 15 km de Roma, a zdrobit forțele romane și a ocupat Roma , cu
excepția Capitoliului, unde s-au retras ultimii apărători ai cetății.
Romanii au trebuit să-și răscumpere eliberarea și să-i convingă pe gâli să se retragă, după ce au
asediat Capitoliul timp de 7 luni. O legendă spune că într-o noapte, când galii se îndreptau să asedieze
Capitoliul, pașii lor au trezit Gâștele Capitoliului. Gălăgia făcută de gâste i-au anunțat pe romani sosirea
invadatorilor și i-au respins. Retragerea galilor a costat 1000 de libre de aur. Potrivit lui Titus Livius, în
timpul unei dispute ce priveau ponderile utilizate pentru a măsură aurul, Brennus și-a aruncat sabia pe
cantar și a rostit faimoasele cuvinte " Vae Victis !", care se traduce din latină: "Vai de cei învinși !".
Senatul apelează la Camillus, aflat în exil la Ardea. Îl numește în funcția de dictator și-i
încredințează, odată cu ultimele forțe armate, soarta Romei. Cunoscând tactica galilor, Camillus își
adaptează trupele la această, izbește surprinzător și toacă sistematic armata dușmană, reușind să-i alunge
pe gâli din Latium. La Veii și la Ardea, Camillus a reconstruit armata romană, iar cetatea Caere a sprijinit
Roma, primindu-i zeii, preoții, obiectele sacre, furnizându-i un ajutor militar substanțial, care i-a permis
să îi învingă pe gali. Alte raiduri celtice au fost respinse.
După 380 î.Hr., Roma a fost reconstruită, fiind ridicată o nouă incinta și primind un perimetru de
430 hectare. Republica Romană a fost în continuare aliată cu etruscii din Caere, sprijind expedițiile
maritime ale acestora. S-a încercat încheierea unei coalizări cu cetatea greacă a Massiliei și Roma, ajunsă
una dintre cele mai importante orașe italiene, cunoscută de istoricii greci.
Între 367-360 î.Hr., celții atacă din nou Roma, iar în 358 î.Hr., ajung în Campania, unde sunt
respinși. Invazia celtilor a reliefat slabă organizare defensivă a cetății, atunci nefiind ziduri care să
oprească atacurile, precum și organizarea slabă a trupelor. Invaziile au determinat multe cetăți să iasă din
coaliția romană, inclusiv cele etrusce ca Falerii, Caere, Tarquinium , Fidenae și cele ale voileilor. În
privința organizării militare, se asigura o atenție asupra mobilității trupelor terestre, cască de piele fiind
înlocuită cu una din fier, iar scutul este întărit cu lame din bronz.Se introduc manipulii, formațiuni mici și
mobile, în locul falangei grele. Între 358-354 î.Hr., Roma impune latinilor pacea între așezările lor și au
exercitat un protectorat asupra Etruriei. În 348 î.Hr., a încheiat un tratat cu Cartagina.
Invaziile ulterioare ale celtlor au slăbit Etruria și Latium. Amenințarea galică a fost eliminată în
332-329 î.Hr.
Războaiele romano-samnite

Samniții și triburile sabelice erau reunite într-o confederație, în zona central-sudică, fiind o
populație de păstori. Din zonele montane au traversat Campanie spre zonele de câmpie litorală, intrând în
conflict cu cetățile campaniene. Roma a reluat și accelerat expansiunea în toate direcțiile. Armata romană
concentra 10 legiuni. A intervenit în conflictele dintre muntenii samniți și agricultorii campanieni.
Inevitabilă ciocnire cu federația samniților a avut loc și a fost cumplită. Romanii stânjeneau transhumanța
samniților spre pășunile de pe litoral, samniții fiind săraci, dar numeroși și buni războinici. Au atras de
partea lor populații italice, iar în anii 348-338 î.Hr., a fost momentul crucial în expansiunea maritimă
romană, Roma, fiind abia intrată într-o politică mediteraneană datorită raporturilor sale cu orașul etrusc
Caere, care măsură 150-420 hectare, dispunând de o flota numeroasă, cu strânse legături cu Cartagina.
Treptat, prin înfrângerea samniților de lângă muntele Gaurus și de la Suessula, Capuâ și și Neapolis au
fost subordonate Romei, trecute sub protectorat roman, iar Latium era încercuit de garnizoanele romane,
creându-se coloniile de la Norba și Setia.
Între 343-272 î.Hr., s-au desfășurat cele patru războaie romano-samnite. În 343 î.Hr., campanienii
sunt înfrânți de samniți și se retrag în capitală lor Capua, de unde cer ajutor Romei.Romanii nu au
intervenit în conflict pentru că semnaseră anterior un acord cu samniții. Campanienii au promis că vor
intră sub deplină lor stăpânire dacă romanii vor interveni de partea lor. Capua era un oraș bogat, iar
ogoarele fertile vor constitui un important câștig pentru romani. Din punct de vedere strategic, o instalare
romană în zona, ar fi însemnat o încercuire a Latimului și o eficientă modalitate de a o controla. Miza era
dominarea peninsulei italice. Romanii au tăiat accesul samniților spre cele două țărmuri maritime, i-au
atacat din spate, din Apulia.
Pentru a încerca să-și recapete libertatea, orașele ligii latine, precum și orașele Capua și Cumae se
revoltă între 341-338 î.Hr. Revolta este suprimată prin victoria romană de la Capua în 340 î.Hr. și prin
cucerirea centrului Antium din 338 î.Hr., marcând instaurarea hegemoniei romane în Latium și Campania.
Prin noul acord, Liga Latină a fost desființată, iar orașelor latine li s-au impus interdicția de a practică
comerțul între ele și de a încheia căsătorii, dar își păstrau autonomia internă, singurele raporturi externe
fiind cele încheiate cu Roma. Nu mai aveau drepturi politice, aveau obligația de a datora Romei
contigente militare pe timp de război și contribuții fiscale. Roma întemeiează colonii romane, populate cu
cetățeni soldați, la Antium și Terracina. S-a ajuns la un acord cu Capua, care era principalul rival al
romanilor la dobândirea supremației în Italia. Cetățile grecești din sud au solicitat sprijinul romanilor spre
a-și rezolva divergențele interne, iar diverse familii nobile romane au acționat în Campania și Italia
meridională. Sunt încheiatelegături, alianțe familiale, între aceste ținuturi și Roma.
În 321 î.Hr., când armata romană se străduia să se strecoare în inima zonei samnite, între Capua și
Benevent, s-a produs catastrofă-trupele romane, comandate de consulii Veturius și Postumius, au fost
atrase în cursa întinsă în trecătoarea Caudium de samnitul Gavius Pontius. Romanii au capitulat și au
trecut dezarmați sub jugul alcătuit din lăncile învingătorilor-celebrele furci caudine. A fost una dintre cele
mai mari eșecuri din istoria militară a Romei. Roma pierde Luceria și Fregellae.
Teritoriul este recâștigat prin recucerirea litoralului adriatic, dar în 312 î.Hr. o nouă ofensivă
samnită provoacă grave pierderi romanilor, în bătălia de la Lautullae. Deși zona Campaniei trecuse de
partea samniților, Roma a reușit să recupereze Terracina, Capua și Nocera. romanii au început construirea
drumului care trebuia să lege Capua de Roma, via Appia.
 În 315 î.Hr., samniții i-au învins pe romani la Lautulae. Numeroase populații și orașe italice au
fost captate într-o coaliție antiromană, din care făceau parte etrusci, munteni sabellieni și gali. Soarta
războiului închină în favoarea Romei din 314 î.Hr. Între 318-312 î.Hr., Capua a fost anexată de romani și
au instalat colonii în fertilă Campania. În 304 î.Hr., s-a încheiat o pace favorabilă romanilor, însă
intervenția lor în Lucania a determinat reluarea conflictului și victoria clară a legiunilor la Sentinum în
295 î.Hr. , asupra armatei gallo-samnito-etrusce. Samniții au fost alungați de pe teritoriile lor și împinși
spre Etruria. Roma a câștigat controlul asupra Italiei, dar samniții au continuat să reziste și să se opună,
astfel, abia în 272 î.Hr., au fost definitiv învinși și supuși Romei. Astfel, a luat astfel naștere statul
romano-campanian.
Războiul cu Pyrrus

Un pericol major s-a conturat în sud, când bogata și influenta cetate grecească din sudul Italiei,
Tarentul, nu a acceptat distrugerea samniților, nici alianța dintre Roma și Cartagina, prin care și-au
delimitat zonele lor de influență în Italia și Sicilia. Sprijinită de aliații ei oșci și campanieni, Roma a lansat
o expediție militară în golful Tarentului. Tarentinii au solicitat și obținut sprijinul militar al generalului
elenistic,Pyrrhus din Epirus. El a ajuns rege al Epirului în 296 î.Hr., și după ce a fost alungat din
Macedonia, a debarcat în Italia în fruntea unei armate elenistice disciplinate și bine antrenate de 25 000
soldați, dispunând și de 25 de elefanți de luptă. Înfruntarea la Heracleea a fost un dezastru pentru legiunile
romane, elefanții de lupta i-au înspăimântat pe romani, iar falanga i-a derutat, pierzând o treime din
efectivele lor de lupta. Pyrrhus a lansat un marș triumfal asupra Romei , la 60 km de oraș, iar Senatul,
îndemnat de Appius Claudius, nu a acceptat conditile de pace propuse.
În 279 î.Hr., Pyrrhus a repurtat o victorie îndoielnică asupra romanilor în Apulia, la Asculum-
Victorie a la Pyrrhus. Romanii au pierdut 6000 de soldați dintre cei 40000, dar și Pyrrhus a pierdut 3000.
Pyrrhus a traversat Sicilia, unde timp de 2 ani a luptat împotriva cartaginezilor și grecilor, răsculați
împotriva să. Reîntors în Italia, este înfrânt în 275 î.Hr. de romani la localitatea Maleventum, rebotezată
după luptă-Beneventum. Dezamăgit, regele se reîntoarce în Grecia. Romanii au învățat din acest război să
lupte mai organizat, să ridice tabere fortificate și castre. În 272 î.Hr., Tarentul a capitulat și este jefuit,
romanii cunoscând vesela de lux a grecilor și sculpturile lor magistrale, i se impun mari despăgubiri de
război, dărâmarea zidurilor, primirea unei garnizoane romane, intrarea cetății în sistemul alianțelor
romane. Roma a devenit incontestabilă stăpână a Italiei-de la Rubicon până la strâmbtoarea Messina. În
265 î.Hr., sub presiunea aristocrațiilor locale, Volsinii și Vulci, ultimele cetăți etrusce independente, au
trecut sub ocupația Romei. Pentru a supune alte populații italice, Roma a recurs la soluția "Divide et
impera", a recurs de de la anihilarea totală până la temelii a așezărilor inamice și primirea în rândurile ale
cetățeniei romane, fie ale aliaților, socii-noii supuși, fără a exclude amputarea teritoriilor ce le aparțineau,
năruirea fortificațiilor, obligațiile, tribut și furnizarea proviziilor livrate romanilor, alianțe, implantarea de
colonii-populate cu soldați lăsați la vatră așezați în punctele strategice ale Italiei. Multe cetăți subjugate își
păstrau largă autonomie locală, în domeniul instituțiilor, iar alianța cu Roma se baza pe cooperarea între
orligarhiile locale și nobilimea romană, iar elitele indigene erau dependențe de nobilii romani prin
complexe legături de ospitalitate, clientelă, obligații reciproce, înrudiri. Clienții , ca negustori activi,
aveau nevoie de supunerea altor populații, care le aduceau profit, iar romanii și-au reprezentat cucerirea
Italiei ca o defensivă permanentă, pradă de război și ambițiile expansioniste cântărind mult. Latinizarea n-
a fost impusă cu forța, aculturația nefiind obligată, ci acceptată voit de aliați-socii, însă latină cu
dificultate se va impune în Magna Graecia. Roma a devenit o superputere mediteraneană veritabilă, de ea
depinzând orașe maritime și comerciale. Confruntarea dintre Italia și Cartagina în plină expansiune părea
inevitabilă, iar Sicilia era prea bogată și importantă strategic ca să opereze că un tampon dintre cele două
mari puteri.
Războaiele punice(264-146 i.Hr.)
 Imediat ce Roma și-a consolidat controlul în peninsula italiană, a trebuit să înfrunte o serioasă
confruntare cu Cartagina, într-o serie de trei războaie punice (punic este latinul pentru fenician) (264-241
î.Hr., 218-202 î.Hr. și 149-146 î.Hr.).[12] După aceste conflicte, Roma a devenit indiscutabil cea mai
puternică națiune din Europa și spațiul mediteranean, un statut pe care îl va păstra până la divizarea
Imperiului Roman între Imperiul Roman de Apus (care a căzut în anul 476) și Imperiul Roman de Răsărit,
numit și Imperiul Bizantin (care a supraviețuit până în 1453).
Cartagina, o colonie feniciană de pe coasta Tunisiei de azi, era în anul 264
î.Hr. o republică oligarhică, un puternic oraș-stat cu un vast imperiu, și, cu excepția Romei, cea mai mare
putere din vestul mediteranean.[13] În vestul Atenei, dominanța navală a Cartaginei era incontestabilă, însă
armata sa de uscat era foarte incompletă. Cetățenii săi rareori luptau direct împotriva inamicilor lor pe sol;
în loc de asta preferau să folosească imensa avere agonisită prin comerț pentru a angaja mercenari să lupte
în războaie în locul lor.
Primul Război Punic
În acest conflict nu mai era în joc destinul Italiei, ci soarta întregului bazin mediteranean și a
Romei însăși. Roma, în 264 î.Hr., avea un tratat de alianța cu grecii din Rodos, dar nu concepuse o
strategie orientală. Acordurile încheiate cu cartaginezii îi interziceau comerțul cu Sardinia și Africa, dar îi
îngăduia și accesul în Sicilia, survenind mărul discordiei. Regatul grec al Siracuzei fusese salvat de
amenințările cartagineze de către Pyrrhus și de basileul sau, Hieron ÎI. Dar mamertinii, mercenari
campanieni-oșci, inițial în slujba Siracuzei, au pus stăpânire pe Messina și au jefuit Sicilia orientală.
Cartagina, deținătoarea unor baze politico-militare în Sicilia, le-a impus protectoratul său când Herion era
să-i calmeze. În 269 î.Hr., când Roma avea de furcă cu alți mercenari campanieni la Rhegium și în
Calabria, mamertinii s-au pus sub protecția Romei preocupate de lichidarea ultimelor rezistente etrusce.
Comițiile centuriate, împotriva ezitărilor senatului, acceptă colaborarea cu mamertinii și apărarea
Messanei împotriva agresiunii Cartaginei. Romanii aveau o slăbiciune pentru oșci. Trupele romane alungă
din Messana garnizoana cartagineză, abia instalată, și în 263 î.Hr., a încheiat pace cu Siracuza, care plătea
100 de talanti ca despăgubiri de război și s-a aliat cu Roma împotriva Cartaginei. Forțele militare angajate
în conflict erau egale, dar confruntate cu greutăți financiare în propriile cetăți. Sprijiniți de siracuziani, în
262 î.Hr., romanii au cucerit Arigentium și au vândut locuitorii acestei cetăți ca sclavi. În 260 î.Hr.,
romaii au fabricat o flota militară, destinată protecției bazelor proprii și blocării bazelor punice.În scopul
de a compensa lipsa de experiență , romanii au echipat noile nave cu un dispozitiv special de îmbarcare
,"Corvus", prin intermediul căruia, romanii intrau la bordurile corăbiilor cartagineze și îi confruntau pe
cartaginezi direct. În loc de a manevră cu berbec , care a fost tactică năvală standard în acele vremuri ,
navele echipate cu Corvus manevrau alături de navele inamice , atașând podul de nava inamică . Noua
armă și-a dovedi utilitatea în Bătălia de Mylae , în nordul Siciliei, prima victorie navală a Romei. Biruința
a fost sărbătorită fastuos la Roma. În 256 î.Hr., consulul Marcus Attilius Regulus, dopat de o victorie
navală, a lansat o ofensivă în Africa. Expediția a eșuat lamentabil, corpul expediționar silit să capituleze.
După câteva victorii, Regulus a fost învins de Xantippos, general spartan, aflat în serviciul Cartaginei.
Xantippos l-a zdrobit pe Regulus în Bătălia de la Tunis. Consulul a fost luat prizonier, trimis la Roma
pentru a negocia pacea și ulterior lichidat. Generalul cartaginez Hamilcar Barca a repurtat victorii în
Sicilia, iar în 249 î.Hr., flota romană, comandată de consulul Publius Claudius Pulcher, care disprețuia
pesagiile defavorabile, a fost înfrântă la Drepanum, în N-V Siciliei. Romanii, tenace, fac un imens efort
financiar și pun pe picioare o nouă flota permanentă. În 241 î.Hr., flota romană, comandată de Gaius
Lutatius Catulus, zdrobește într-o bătălia de la Insulele Aegates forța năvală cartagineză. Hamilcar Barca,
supranumit Fulgerul, nu era suficient susținut de Cartagina, iar în toamna 241 î.Hr., este încheiată pacea.
Roma a pierdut 300 000 de oameni, o cincime din efectivul militar cetățenesc. Punii au plătit o
despăgubire substanțială de război-3200 de talanți de argint, eșalonată pe 10 ani. Au abandonat Sicilia.
Exceptând regatul siracuzian, Sicilia devine romană. Cum promagistratii provinciilor nu existau,
guvernarea insulei revenea unui chestor naval, dublat de un pretor în 227 î.Hr., care îi era superior. Sicilia
a fost convertită într-un grânar al unei Rome erijate în principala putere mediteraneană occidentală, la
egalitate cu marile puteri elenistice. Înfrântă, Cartagina a trebuit să înfrunte noi dificultăți-nercebaruu care
n-au fost retribuiți, s-au răsculat. Reîntorși din Sicilia și sprijiniți de triburile libiene și orașul Utica de
supremația împovărătoare cartagineză, mercenarii se răscoala, sub conducerea lui Maho și a grecului
Spendios. Cu dificultate, forțele militare conduse de Hanno și Hamilcar Barca îi zdrobesc în 238 î.Hr.
Romanii ocupă Sardinia și Corsica , iar Cartagina a trebuit să achite o nouă compensație de război. A
continuat să avanseze spre nord, unde între 238-218 î.Hr. au ocupat Galia Cisalpină unde au întemeiat
colonii romane. Marea Tyrrheniana a devenit lac roman, iar ligurii erau atent supravegheați de flota
romană. Inițiatorul expansiunii septentrionale, Gaius Flaminius, a construit via Flaminia care deschidea
expansiunea spre nord și a propus legi agrare în favoarea plebei și a interzis senatorilor romani să posese
corăbii comerciale. Pirații illyrieni au fost combătuți, iar coasta Adtiaticei a fost anexată, realizându-se
deschiderea Romei spre Grecia. Coalizați, galii au invadat Etruria până la Vulci, însă coalizarea a două
oștiri consulare a determinat pulverizarea hoardei celtice la capul Telamon și o masivă campanie
împotriva Galiei cisalpine. Au nimicit cetele galilor senoni și boii la Clastidium. În nordul peninsulei,
sunt întemeiate colonii la Placentia și Cremona în față invaziei galilor. Romanii intervin de partea coloniei
siracuzene de pe coasta Adriaticii, Issa, aflată în conflict cu illyrii, sub regina Teuta. Teuta asediază
Epidammos și Corcyra, iar Roma începe ostilitățile din 229. Sub presiunea romană, Teuta depresureaza
cetățile asediate, cedează o parte din regatul ei lui Demetrios din Pharos, iar Roma impune protectorat
asupra orașelor Epidamnos și Apollonia. Din cauza infidelității lui Demetrios, romanii cuceresc Pharosul
în 219 î.Hr. Între timp, Hamilcar Barca a ocupat Andaluzia și a întreprins expediții militare în Hispania pe
țărmul mediteranean, murind ucis în 229 î.Hr. Fiul său, Hannibal, adus în Hispania, a jurat răzbunare
împotriva romanilor, crescut între militari. Operațiile militare ale cartaginezilor sunt continuate de
Hasdrubal, ginerele lui Hamilcar, învinge triburile locale și întemeiează Carthago Nova. În 226 î.Hr.,
Hasdrubal încheie cu Roma o înțelegere ce limitează expansiunea cartagineză la albia răului Ebru. Din
221 î.Hr., Hasdrubal este înlocuit la porunca Romei, astfel, în 219 î.Hr., Hannibal cucerește Saguntum,
aliat al Romei, act care redeschide ostilitățile dintre romani și cartaginezi.
Al doilea război punic (218-201 î.Hr.)

Cel de-al doilea război punic a fost sângeros și a provocat distrugeri masive, în Italia și pe alte
meleaguri ale Europei mediteranene. Roma conta pe un efectiv de 273.000 de cetățeni mobilizați (23.000
de călăreți), cu vârste cuprinse între 17-60 de ani, dar și 40000 de iuniores, printre aliații săi. Încă din 225
î.Hr., a mobilizat 210 000 de oameni. Hannibal nu se bizuia decât pe efectul surpriză. Cartagina nu putea
să mobilizeze efective atât de numeroase. Stăpânirea maritimă aparținea Romei, a cărei flota militară
domină Mediterana.
Dar Hannibal se baza pe faptul că ocuparea Italiei de către romani era un fenimen recent și
efemer.Sicilia s-a revoltat și multe răscoale au izbucnit în Sardinia. Consiliile municipale senatele
indigene se aflau de partea Romei, forțele populare militau pentru cartaginezi. Hannibal a declanșat o
expediție militară spre Italia. O armata consulară îl aștepta la nord de Massilia, iar alta se concentra în
Sicilia în vederea unei noi și decisive ofensive întreprinse în Africa. Totuși excepționalul strateg militar,
Hannibal, a dejucat planurile romanilor.
A străbătut sudul Franței, traversând Munții Pirinei cu o forță militară compusă din 50 000 de
infanteriști, 9000 de călăreți și 37 de elefanți de luptă. În 15 zile, a traversat culmile înzăpezite ale Alpilor
și a ajuns în Galia Cisalpină și câmpia Padului, numai cu 20000 de infanteriști și 6000 de călăreți. A
obținut suportul oferit de către celți și de liguri. Hannibal s-a dat drept eliberatorul Italiei. Romanii au
încercat să-l oprească în câmpia Padului, pe când un alt corp expediționar roman a fost expediat în
Hispania, spre a-l combate pe Hasdrubal, fratele acestuia. În Ticinus și Bătălia de la Trebia , cartaginezii
și aliații lor au înfrânt armatele consulare romane, comandate de Cornelius Scipio și Sempronius Longus.
A trecut Padul și a invadat Etruria, unde îl așteptau 4 legiuni și forțe auxiliare de 30 000 de
militari romani, aflate sub comanda consulului Gaius Flaminius. La 22 iunie 217 î.Hr., Hannibal a
surprins trupele acestui consul la Bătălia de la Lacul Trasimene , unde a pierit chiar comandatul lor.
Hannibal a ocolit prudent Roma și s-a instalat în Italia meridională, purtând tratative cu populațiile
antiromane. Nu dispunea de forțe suficiente penteru a atacă Roma, unde între timp, comițiile centuriate l-
au desemnat pe Quintus Fabius Maximus ca dictator. A refuzat confruntarea decisivă cu forțele militare
punice și a dus la un război de uzură, de hărțuire și slăbire progresivă a forțelor lui Hannibal. În Hispania,
romanii îl înving pe Hasdrubal. S-au ivit divergente între patricienii care se preocupau de salvarea Romei
și plebea care milita pentru cauza Italiei, sperând să obțină noi pământuri.După expirarea mandatului
dictatorului, Roma trimite în sud o armata numeroasă. Consulul patrician recomandă prudență, pentru că
trupele lui Hannibal erau obosite și înfometate, dar plebea insistă pentru un atac masiv.
În Apulia, în Bătălia de la Cannae, pe 2 august 216 î.Hr., consulii Lucius Aemilius Paulus-
patrician și Gaius Terentius Varo-plebeu, au atacat forțele lui Hannibal, dar aripile cartagineze se închid
asupra romanilor care le străpunseră centrul apărării. Cavaleria cartagineză îi zdrobește pe romani,
rezultând 45 000 de morți, printre care și un consul, și 20 000 de soldați luați prizonieri. A fost cel mai
mare dezastru din istoria Romei.
Hannibal șovăie să pornească asupra Romei, refuză propunerea lui Maharbal, comandatul
cavaleriei sale, și decise să amorseze ofensivă. Hannibal constietiza că forțele sale nu erau capabile să
conducă un asediu asupra Romei și dorea doar să o izoleze de bazele ei italice. Astfel, și alți aliați
meridionali au trecut de partea cartaginezilor. Mulți aliați precum bruttienii, lucanienii și samniții, Capua,
au trecut de partea lui Hannibal. A încheiat cu acesta în 215 î.Hr. un tratat care prevedea împărțirea Italiei
între Capua și Cartagina, după lichidarea puterii romane. În 214 î.Hr., s-a înfiripat un proiect de făurire a
unui stat al Italiei meridionale.
Hannibal s-a instalat la Capua. Roma era salvată de zidurile sale. Pe de altă parte, Cartagina nu
mai era capabilă să expedieze întăriri în Italia, depunând eforturi substanțiale în Hispania. Din 215 î.Hr.
romanii au practicat războiul de uzură, pe termen lung fiind prielnic. Efectivele ajung la 25 de legiuni,
utilizate să apere cetățile litorale și din interior și să-l supravegheze pe Filip V al Macedoniei care l-ar
putea sprijini pe Hannibal.Cartaginezii au debarcat în Saridinia și în Sicilia, au ocupat Tarentul și au
învins trupele romane din Hispania. Simultan, începuse un conflict dintre Roma și Macedonia care durase
până în 205 î.Hr.
În 212 romanii au ocupat Capua, iar Claudius Marcellus a cucerit și prădat Siracuza, Arhimede
este ucis întâmplător, iar orașul devine capitală provinciei romane Sicilia.
În 209 î.Hr., romanii au ocupat Tarentul și Cartago Nova, preluând arsenalul și minele de argint.
Hannibal, care sperase să izoleze Roma în peninsula, s-a văzut el izolat, în Bruttium.
În 211 i,en., a ajuns fără folos la porțile Romei. În 210 î.Hr., tânărul Scipio Africanul primește un
imperium proconsular și comandamentul forțelor romane din Hispania. Hasdrubal a adus din Hispania
întăriri, însă nu a putut face joncțiunea, fiind nimicit de corpul de forțele consulului Livius Salinator în
207 î.Hr.
În 206-205 î.Hr., Scipio lichidează orice rezistență punică din Hispania, iar în 204 î.Hr., debarcă
în Africa în fruntea a 25 000 de soldați, având sprijinul numizilor.
În 203 î.Hr., Cartagina l-a obligat pe Mago, care opera în Liguria, să se întoarcă în Africa.
Hannibal era uzat și dezamăgit, iar campania sa în Italia a eșuat.Întors în Africa, Hannibal primește
ajutoare, recrutează noi soldați și pornește împotriva forțelor lui Scipio, după ce a refuzat un compromis.
La 29 octombrie 202 î.Hr., l-au înfruntat pe Scipio și pe Masinissa, căpetenia numizilor în Bătălia
de la Zama. Înainte de lupta, fiecare dintre comandanți au rostit cuvântări de îmbărbătare a propriilor
militari. Confruntarea a semnificat bătălia supremă, care a decis destinul cărui va face legea în
Mediterana. Răsplata victoriei-nu doar Italia și Africa, ci întreg glob pământesc. Hannibal a organizat o
linie de bătaie în care se amestecau mercenari italici, o elită formată din cartaginezi și 80 de elefanți.
Scipio deviază elefanții spre flancuri, unde destabilizează o cavalerie punică slabă. După o sângeroasă
ciocnire dintre cele două infanterii, Scipio atacă pe centru și pe flancuri. În cele din urmă, șarja cavaleriei
romano-numide, comandată de Laelius și de Masinissa, a hotărât soarta bătăliei-armata lui Hannibal este
măcelărită.
În 201 î.Hr., cartaginezii sunt siliți să accepte o pace umilitoare-pierd Hispania și posesiunile
exterioare Africii, predau flota Romei, cu excepția a 10 vase, plătesc tribut și indemnizații de război
(10000 de talanti în 10 ani), să aibă acordul Romei pentru orice inițiativa diplomatică sau militară, nu mai
puteau recruta mercenari, acceptă strictă supraveghere în Africa, exercitată de un stat numid clientelar.
Foștii aliați, trădătorii, sunt executați, sunt confiscate pământuri italice, este constituit ogorul campanian
de 60 000 hectare, foarte fertile, Capua și-a pierdut autonomia, lucanienii și bruttienii nu au mai fost
recrutați în legiuni, terenurile lor au fost acaparate de colonii romane. În ciuda efortului costisitor și
pierderilor, prada de război a fost bogată, a fost emis dinarul, în Hispania au fost constituite provinciile
Baetica, Hispania Ulterior și Hispania Interior. Termenul de "prouncia" a acoperit denumirea zonelor
unde se exercită provincia. Roma a devenit o mare putere economico-militară a Mediteranei vestice.
Senatul a ieșit întărit, devenind ocrotitorul statului, magistrații aau servit că emisari, slujutori ai curiei și s-
a ivit ierarhizarea senatorilor
Al treilea război punic
După Bătălia de la Zama, Cartagina a reușit o redresare impresionantă. A dezvoltat intensiv agricultură
bazată pe irigații, a refăcut flota, deși era încă supravegheată de regele Masinissa. Numidia devenise și ea
un stat elenistic prosper. Masinissa dorea să anexeze Cartagina, și în 151 î.Hr., numizii au învins armata
cartagineză. Însă romanii nu l-au lăsat să formeze un puternic stat numido-punic. Tot în același an,
Cartagina a plătit ultima livrare de indemnizație de război impusă din 201 î.Hr. S-a trecut la o reînarmare
a statului punic. Cartaginezii au atacat Numidia, declanșând un pretext pentru romani pentru a declara un
război Cartaginei, invocându-se încălcarea legii din 201 î.Hr. Mulți senatori se pronunțau în favoarea unui
nou război punic, destinat să lichdeze Cartagina, iar Cato afirmă distrugerea ei. Din 149 până în 147 î.Hr.,
operațiunile militare au fost comandate de Scipio Aemilianus.
Conditile impuse erau dure-capitularea, distrugerea orașului, mutarea populației. Cartaginezii s-au
revoltat și rezistă asediului roman multe luni. A urmat lupte de stradă, angajate pentru o singură casă,
durand 8 zile. 50000 de locuitori au fost vânduți că sclavi, orașul a fost brutal incendiat, solul sau a fost
blestemat. După căderea ei, numeroase orașe punice au trecut de partea Republici. Nimic nu mai putea
contesta puterea Romei.

Cucerirea Greciei și Asiei

Din secolul al III-lea î.Hr., Roma s-a implicat in politica lumii elenistice. Chiar Hannibal
incheiase o alianta cu regele Macedoniei, Filip al V-lea, impotriva Romei. Aflata simultan in conflict cu
Hannibal, Roma s-a implicat astfel intr-un razboi impotriva Macedoniei, finalizat prin pacea de la
Phoinike din 205 î.Hr.
In anul 200 î.Hr., a inceput cel de-al doilea razboi macedonean, izbucnit de conflictul dintre Filip
al V-lea si o coalitie condusa de Rhodos, acesta nerespectand prevederile pacii de la Phoinike. Senatul a
declarat formal razboi lui Filip. Regatul Macedoniei a fost atacat direct. Dupa o serie de victorii romane,
in 197 î.Hr., romanii au obtinut o mare victorie in batalia de la Kynoskephalai, marcand superioritatea
legiunii romane asupra falangei macedonene.
Pacea a fost incheiata la Elateia, in 196 î.Hr., prin care se prevedeau libertatea si autonomia
cetatilor grecesti, retragerea garnizoanelor macedonene din teritoriile din afara Macedoniei, predarea
prizonierilor si a navelor de razboi din flota macedoneana, pastrand doar 5 corabii cu 16 randuri de vasle.
Filip a fost obligat sa plateasca despagubiri de razboi de 1000 de talanti. Generalul roman, victorior la
Kynoskephalai, T. Quinctius Flaminius, a proclamat in cadrul jocurilor istmice la Corint libertatea
oraselor grecesti. In 193 î.Hr., trupele romane s-au retras din Grecia.
În Orient, Antiochos al III-lea cel Mare, regele Siriei seleucide, a intervenit impotriva oraselor
grecesti din Asia Mica, aflate sub protectorat roman. Incurajat de liga etoliana, aliatul acestuia, Antiochos
a invadat Grecia in 192 î.Hr., ca "eliberator al Greciei". Astfel, a debutat războiul romano-sirian.
Antiochos nu a reusit sa-l atraga pe Filip de partea sa, acesta trecand de partea romanilor. Fiind infrânt în
bătălia de la Termopile din 191 î.Hr., Antiochos se retrage in Asia. Batalia de la Magnesia din 189 î.Hr. a
fost decisiva pentru romani, obtinand victoria. Antiochos a incheiat pacea la Apameeea in 188 î.Hr., iar
prevederile erau: incheierea unei aliante dintre Roma si Regatul Seleucid, cedarea posesiunilor din Asia
Mica, inapoierea prizonierilor si obligatia de-al preda pe Hannibal, aflat la curtea sa si pe grecii
"tradatori", predarea flotei, interzicerea recrutarii mercenarilor si plata despagubirilor. Desi Hannibal s-a
sinucis inainte sa fie predat, Roma a devenit arbitrul lumii elenistice.
Intre 170-168, Antioh al IV-lea intervine fără succes în Egipt, în condițiile în care Roma se
manifestă ca protector al regatului Ptolemaic.
Perseus, fiul lui Filip al V-lea, noul rege al Macedoniei, a izbucnit cel de-al treilea razboi
macedonena in 171 î.Hr.. Razboiul se incheie prin batalia de la Pydna din 168 î.Hr., in Grecia, razboiul
marcand desfiintarea Macedoniei ca putere elenistica si impartirea regatului in patru state tributare Romei.
Revolta lui Andricos, fiul lui Perseu, a dus la transormarea Macedoniei in provincie romana in 148 î.Hr.
In 146 i.en, Corint este distrus de romani, Grecia fiind anexata de romani. Dupa distrugerea Cartaginei din
143 î.Hr., este creata provincia Africa. In 133 î.Hr., dupa moartea ultimului rege al Pergamului, Attalos al
III-lea regatul a fost oferit Romei ca mostenire, devenind provincia Asia.
Între 112-106 î.Hr., se desfasoara razboiul cu Iughurta in Numidia. În 88 î.Hr., izbucneste primul
razboi mithridatic intre romani aliati cu Bithinya si Regatul Pontului. Lucius Cornelius Sulla cucereste
Grecia si asediaza Atena. Archelaos, generatul pontic, se retrage in Beotia. Romanii obtin victorii in
bataliile de la Cheroneea (86 î.Hr.) si Orchomenos (85 î.Hr.). In 84 î.Hr., romanii traverseaza Asia Mica.
L. Licinius Murena il ataca pe Mithritrades si il invinge. In Al doilea razboi mithridatic (83-81 i.en), are
loc conflictul dintre Bithinya si Nicomedes IV care lasa mostenire Pontul catre Roma. L. Licinius
Lucullus ataca Armenia, controland astfel trecerea in Asia. Pompei ataca simultan Armenia si Pontul, iar
in 63 î.Hr., Mithridates VI se retrage si se sinucide.
Începutul sfârșitului republicii romane
Succesele militare și diplomatice romane în jurul Mediteranei au avut ca rezultat noi și
neobișnuite presiuni asupra structurilor vechiului oraș-stat. În timp ce conflictele dintre facțiuni
deveniseră o parte tradițională a vieții romane, mizele erau acum mult mai ridicate; un guvernator
provincial corupt se putea îmbogăți peste orice și-ar fi putut imagina strămoșii săi, iar un comandant
militar victorios avea nevoie doar de sprijinul legiunilor sale pentru a putea conduce vaste teritorii.
Începând cu războaiele punice, economia romană a început să alunece în altă direcție, dovedindu-
se mai târziu auto-distructivă. Familii puternice din Roma și-au însușit teritorii ce odată aparținuseră
orașelor italiene la care s-au renunțat în favoarea lui Hannibal în timpul războiului. Aceasta a dat startul
unui proces care până la final va dezbina însăși Republica.
Armata romană din acel timp se baza pe proprietatea pământurilor: astfel, numai oamenii ce își
puteau procura propriile arme și care dovedeau că dețineau pământ puteau servi în stadiul militar. Ideea
era că oamenii care dețineau ferme aveau mai multe de pierdut pe câmpul de luptă și, astfel, ar fi luptat
mai puternic și mai îndelungat decât mercenarii sau cei recrutați. Atât timp cât Roma avea o mare
populație stabilă de tineri împroprietăriți, acest sistem a funcționat, soldații putându-se întoarce la
fermelor lor să muncească când nu erau plecați în campanie. Aproape nesfârșita serie de războaie ce a
urmat după cele punice a făcut însă ca armata să nu se mai poată relaxa după numai câteva luni;
războaiele erau frecvente, departe de casă și, mai important decât orice, ajunseseră la punctul în care
fermierii se puteau întoarce acasă doar în interval de câțiva ani. Ca rezultat, terenurile au ajuns nemuncite
și înțelenite. Aceasta a forțat familiile acestora să rămână în urmă și să se împrumute pentru a cumpăra
mâncare. Aceste împrumuturi s-au acumulat în sume majore prin care mulți fermieri, luptând în afară în
numele Romei, au ajuns să-și piardă pământurile în fața creditorilor, care le-au consolidat în latifundii.
Până în 133 î.Hr. problema devenise prea violentă pentru a putea fi ignorată în continuare. Însă
mulți membri ai Senatului, în special patricienii și familiile vechi, aveau acum un interes serios în
conservarea status quo-ului - cedarea oricărui teritoriu al lor însemna pierderea veniturilor vaste și a
luxului prin care deveneau extrem de notorii încurajându-l. Mai mult, banii însemnau putere - banii
cumpărau voturi, banii cumpărau imunitate de la judecată, banii puteau cumpăra orice în Republica
Romană, iar fără ei nici un senator nu ar fi rezistat mult. Era o simplă amenințare la veniturile private ale
Senatului. Pentru mulți era abilitatea de a candida pentru oficiu sau a urca pe scara puterii.
Așa și-au făcut apariția frații Gracchus. Tiberius Gracchus a început în 133 î.Hr., reforma în
sistem pentru a permite soldaților care se întorceau din aproape constantele războaie sau îndatoriri ca
garnizoană la granițele mereu crescânde ale Republicii imperiale să primească parcele de pământ, din
teritoriile deținute, tehnic vorbind, de către Senat și poporul din Roma sau, cu alte cuvinte, din însuși
partea statului. Însă multe dintre aceste terenuri erau chiar sursele de venit folosite de senatori pentru a se
îmbogăți și orice mișcare pentru a li se lua era respinsă de puternice violențe din partea Senatului.
Tiberius, pentru a-și legifera reformele, a trebuit să muncească în afara constituției Republicii. Acțiunile
sale au fost etichetate ilegale. Senatul a răspuns prin masacrarea lui Gracchus și a 300 dintre adepții săi pe
străzile din Roma.
Fratele său mai mic, Gaius Gracchus, a continuat eforturile reformei aproape zece ani mai târziu,
promovând extinderea cetățeniei romane către toate orașele Italiei și stabilind echitatea ca o nouă forță
în politica romană. Gaius, însă, a amenințat serios proprietatea Senatului, iar în rezultat Senatul a acționat
împotriva sa cu forță armată, angajând mercenari cretani să-i masacreze pe el și adepții săi în timp ce
retraseră pe Dealul Capitoliului și se baricadaseră înăuntru.
Marius și dictatura lui Sulla
O reacție conservativă a adus puterea înapoi Senatului, însă proasta administrare a Războiului
iugurtin în 112 - 105 î.Hr. deasupra unui al doilea război al sclavilor în Sicilia a condus la câteva
înfrângeri militare severe în fața triburilor germanice invadatoare precum în Bătălia de la Arausio în 105
î.Hr.. Aceste triburi amenințau să invadeze însăși Italia, însă Roma a și-a găsit salvarea în persoana
lui Gaius Marius un „novus homo“ (om nou: un om bogat, ai cărui străbuni nu s-au remarcat). Marius l-a
înfrânt pe Iugurta în Africa în 105 î.Hr, câștigând și punând capăt războiului iugurtin. Aflat în campanie,
însă, a aflat că a fost ales consul în „absentia“ pentru a putea combate pericolul germanic și s-a întors la
Roma. A executat o reformă majoră asupra legiunilor romane. A permis recrutarea cetățenilor romani
săraci și fără pământ în legiune. Alături de aceștia a mers la luptă și a fost victorios în fața invadatorilor
germanici. După război, Marius a reușit să procure așezări pentru veteranii săi ca o recompensă pentru
serviciile lor, însă doar înfruntând opoziție senatorială violentă. Era un semn al schimbării - trupele
romane aveau de acum să fie formate aproape în întregime de către bărbați săraci, fără pământuri și slujbă
care își priveau comandații ca binefăcătorii lor.
După criză, Senatul s-a dovedit încă o dată ineficient în rolul său, nereușind să rezolve
nemulțumirile crescânde iscate între aliații Italiei. După asasinarea reformatorului Livius Drusus în 91
î.Hr., marea majoritate a aliaților Italiei s-au răsculat, începând Războiul social (latină: Socii - aliați).
Romanii au putut încheia acest război în 88 î.Hr., doar prin oferirea cetățeniei romane tuturor italienilor
locuind în sudul râului Po.
În același timp, Mithridates al VI-a al Pontusului invada Bitinia, ultima dintre o serie de mai
multe provocări în urma căreia Roma a fost forțată să acționeze. Lucius Cornelius Sulla s-a ridicat după
Războiul social ca un nou om puternic de factură conservantă în Senat, servind sub Marius atât în
Războiul iugurtin, cât și în campania sa împotriva triburilor germanice invadatoare, fiind singurul om
dinăuntrul Romei ce l-ar fi putut provoca pe Marius însuși. Sulla a fost determinat să conducă noul război
împotriva lui Mithridates și să iasă în sfârșit din umbra lui Marius.
Marius, deși îmbătrânit, voia, de asemenea, gradul de general. În final, Sulla a fost învingător și a
mers să lupte împotriva lui Mithridates în Grecia, unde s-a dovedit un lider capabil și un soldat excelent,
expulzându-l pe Mithridates în afara Greciei, înapoi în Asia, impunând un nou tratat de pace favorabil
Romei. În timpul ce-a fost plecat, însă, Marius a făcut un pas fără precedent - a preluat controlul asupra
Romei înarmând sclavi și foști-veterani, folosind forța pentru a i se acorda al șaptelea mandat în poziția de
consul. S-a angrenat într-un măcel răspândit al oponenților săi, însă regimul lui nu fost unul durabil - la
numai puține zile după alegerea sa murind de o hemoragie craniană masivă, în timp ce se afla în culmea
puterii.
Sulla s-a întors la Roma în 83 î.Hr. pentru a se confrunta cu succesorul lui Marius, Carbo, care
doar recent preluase comanda de la Cinna, succesorul ales de către Marius și fost co-consul. Trupele
aflate sub Carbo nu au oferit prea multă rezistență și acesta a fost înlăturat cu rapiditate, Sulla preluând
controlul asupra Romei folosindu-se de propria sa armată, nu precum Marius, care folosise o forță
voluntară.
Sulla s-a proclamat rapid dictator al Romei. Deși mandatul dura tehnic doar șase luni, Sulla l-a
deținut timp de doi ani, folosindu-și armata pentru a menține puterea. Sulla dorea să dea timpul înapoi în
vremurile de înainte de Gaius Gracchus. A curbat puterea adunărilor populare, reducând abilitatea
liderilor populari de-a lucra în afara Senatului folosindu-se de sistemul curent, impunând puterea
Senatului atât în deciziile judecătorești, cât și în pasarea legilor. El, însă, s-a dovedit a fi un tiran,
instalând noua procedură a proscripției, prin care proprietatea unei persoane avea să fie confiscată de stat,
iar protecția oferită de legi inexistentă. În alte cuvinte, era acum posibil să ucizi o persoană în afara legii,
iar Sulla a creat un oficiu pentru ridicarea recompenselor pe capul oponenților care cauzau probleme. A
folosit fondurile confiscate pentru a umple din nou trezoreria Romei, grav afectată de războaiele purtate în
Grecia și conflictul civil din Italia. A proscris romani avuți ce vorbeau împotriva sa, chiar și unii care se
aflau pur și simplu în calea lor sau aveau bogate proprietăți. Mii de aristocrați romani au fost uciși în
proscrierile care au avut loc în următorii doi ani, până când Sulla s-a retras din postura de dictator în 79
î.Hr., murind la nici măcar un an mai târziu.
Deși Republica Romană a mai durat oficial încă cincizeci de ani, lupta dintre Marius și Sulla
încetase adevărata libertate politică în Roma, aducând forța în procesul politic. Armatele erau acum pioni
în jocul puterii politice - un general cu trupe loiale putea - și s-a întâmplat să - încalce legi, să ignore
Senatul și să ceară orice dorea din partea provinciilor sale. Mai mult, dacă Senatul încerca să proscrie
acești generali pentru oricare dintre păcatele lor, ei își puteau aduce trupele la Roma și puteau distruge
facțiunea opoziției în oraș, arătând cu degetul către precedentul creat de Sulla. Senatul din Roma era acum
doar pentru spectacol - generalii aveau acum ultimul cuvânt de spus. Consulii puteau fi aleși doar cu
aprobarea generalilor de pe câmpul de luptă și singurul ce putea contracara un posibil periculos
comandant legionar era un altul de pricepere și armată similară. Și deși cu lecțiile lui Sulla și Marius
învățat, Senatul din Roma s-a purtat în continuare de parcă el ar fi deținut adevărata putere în Republică -
și atât timp cât trupele le-au permis să-și continue joaca, ficțiunea s-a menținut. Fără orice abilitate reală
de a se apăra, Senatul a devenit mai arogant, fracționat, corupt și irațional, pecetluindu-și, în consecință,
soarta.
Anii Șaptezeci și Șaizeci
Sulla, în anul care a urmat demisiei sale, în 78 î.Hr.. Pe timpul decadei anilor 70, politica a fost
dominată de către optimați; cu toate acestea, constituția sullană a început să se destrame aproape imediat,
puțin câte puțin.
 Din 73 î.Hr. până în 71 î.Hr. Republica Romană avea să fie zguduită de către o revoltă a sclavilor
condusă de Spartacus, care, conform surselor antice, era un „auxilia“ de origine tracă, dezertat din
legiunile romane. Fusese capturat, pus în sclavie și antrenat ca gladiator. În 73 î.Hr., el și alți confrați s-au
răzvrătit la Capua și au organizat o tabără militară pe Muntele Vezuvius. Sclavi din tot cuprinsul
peninsulei italice i s-au alăturat, numărul lor ajungând în jur de 70.000. Cele mai bune legiuni romane
lipseau din Italia; unele aflate în Spania sub comanda lui Gnaeus Pompeius Magnus, suprimând
rebeliunea condusă de Quintus Sertorius, în timp ce altele luptau în Asia Mică sub comanda lui Lucius
Licinius Lucullus împotriva lui Mithridates. Inițial, sclavii au avut un mare succes în fața legiunilor
romane trimise, învingând fără oprire de-a lungul peninsulei. Însă în 71 î.Hr., Marcus Licinius Crassus a
primit comanda militară și a zdrobit rebelii. Aproape 6.000 au fost crucificați, cei 10.000 de
supraviețuitori care scăpaseră fiind interceptați de către Pompei în timp ce se întorcea cu armata sa din
Spania. Deși Crassus a dus majoritatea greului Pompei și-a revendicat meritul pentru victorie, creând
tensiune între el și Crassus.
Crassus și Pompei au candidat pentru consul în anul 70 î.Hr., ambii fiind aleși. Cei doi au petrecut
majoritatea anului încercând să se depășească în extravaganța evenimentelor publice organizate. În ciuda
caracterelor necooperante ale celor doi consuli, au fost adoptate două legi care înlăturau constituția lui
Sulla; prima, tribunul a primit puterea de înainta legi; a doua, monopolul senatorial asupra judecăților s-a
încheiat, iar calitatea de membru a fost împărțită egal între senatori, ecvestri și un grup cunoscut sub
numele de „tribunii trezoreriei“.
Între timp, Lucullus lupta, chiar cu succes, împotriva lui Mithridates și a aliatului și ginerelui
său, Tigranes cel Mare, regele Armeniei, dar a fost incapabil să calmeze teritoriile pe care le cucerise. În
același timp, M. Antonius (tatăl lui Marc Antoniu) și Q. Caecilius Metellus încercau să înlăture ciuma de
piraterie care necăjea Mediterana, cu grotească ineficiență, însă.

Cupa de propagandă a lui Catilina pentru alegerile consulare din 62 î.Hr. (în dreapta). Aceste
cupe, umplute cu mâncare și băutură, aveau să fie distribuite alegătorilor pentru a sprijini candidații

Datorită lipsei de succese, în 66 î.Hr., Pompei a primit o comandă militară extraordinară. Acesta a
alungat pirații până în patruzecișinouă de zile și a început urmărirea lui Mithridates. Pompei i-a anihilat
armata, iar Mithridates a fost un fugitiv în ultimii săi trei ani de viață. Pompei a dus până la capăt aceste
succese cucerind întreaga coastă de est a Mediteranei, punând capăt dinastiei siriene Seleucid. Bogăția
capătată din cuceririle sale a dublat venitul statului roman, iar Pompei l-a surclasat pe Crassus ca fiind cel
mai înavuțit om din Roma. Situația economică din Roma însăși, însă, era încă problematică.
Datoriile erau probleme refractare pentru mulți, atât nobili dar și nu exclusiv. Această manta negativă a
fost înlăturată de către Lucius Sergius Catilina, care a candidat pentru consul în 64 î.Hr. pentru mandatul
din 63 î.Hr. sub platforma unei anulări complete a datoriilor - esențial o distribuire a bogăției. În ciuda
nașterii sale sub statutul de nobil, politica sa i-a speriat pe optimați, care în schimb sprijineau un novus
homo: Marcus Tullius Cicero. Cicero a fost ales la timp; Catilina a fost al treilea în lista preferințelor și a
rămas în afară. El a mai candidat o dată în anul următor, însă de data aceasta a fost înfrânt și mai
convingător. Atunci, alături de mai mulți senatori desfrânați, au început planificarea unui coup d’état care
ar fi inclus incendierea Romei, înarmarea sclavilor și ascensiunea lui Catilina ca dictator. Cicero a aflat și
a informat Senatul într-o serie de cuvântări briliante, în urma acestora acordându-i-se putere absolută
(„senatus consultum ultimum“) din partea Senatului pentru salvarea Republicii. A executat conspiratorii
în oraș fără proces; co-consulul său, Gaius Antonius Hybrida înfrângând apoi armata lui Catilina în
apropiere de Pistoria. Niciunul dintre soldații lui Catilina nu a fost lăsat în viață.
Primul Triumvirat
 În 62 î.Hr. Pompei s-a întors din est. Mulți senatori, în special din rândurile optimaților, s-au
temut că Pompei va merge pe urmele lui Sulla și se va instaura ca dictator. În schimb, Pompei și-a
demobilizat armata la ajungerea în Italia. Totuși, Senatul și-a menținut opoziția în oferirea pământurilor
pentru veteranii lui Pompei și în ratificarea așezării estice a lui Pompei. În plus, Senatul îl punea acum la
zid pe vechiul inamic al lui Pompei, Crassus, în încercările sale de-a câștiga puțină înțelegere din partea
aliaților săi, fermierii cu taxă. Intrând acum în scena a fost un tânăr politician care din acest punct înainte
avea să aibă o carieră de succes, însă nu atât de briliantă Gaius Iulius Cezar. Cezar a profitat de
nemulțumirile dintre cei doi inamici ai săi, aducându-i într-o alianță degajată cunoscută ca Primul
Triumvirat. În plus, a consolidat alianța sa căsătorindu-și fiica, Iulia Cezaris cu Pompei. Cei trei triumviri
erau capabili de a domina politica Romei datorită influenței lor colective; primul pas a fost alegerea lui
Cezar pentru consulat în 59 î.Hr..
În încercarea de a pasa legi din care atât Pompei, cât și Crassus ar fi avut de câștigat, Cezar a
întâlnit o opoziție dură din partea colegului său consular conservator Marcus Calpurnius Bibulus, care s-a
folosit de toate tacticile parlamentare pentru a bloca legislația. Cezar a apelat la tactica neconstituțională a
violenței; Bibulus s-a aflat sub arest la domiciliu pentru majoritatea acelui an, iar Cezar a fost capabil să
paseze aproape toată legislația sa. A fost numit apoi guvernator al Galiei Cisalpine și al Illyricum pentru o
perioadă de cinci ani. Când guvernatorul Galiei Transalpine a murit neașteptat, Senatul a repartizat
teritoriul tot lui Cezar.
Cezar și-a început slujba de guvernator în 58 î.Hr.. A început imediat o serie de campanii militare
în întreaga Galie, cunoscute ca Războaiele galice, ba chiar a avut câteva raiduri în Germania și Britania.
Pe o perioadă de nouă ani a făcut ca triburile galice să se războiască între ele (divide și conduce) și a
distrus toată opoziția. Aceste războaie au cauzat pierderi omenești și nu numai masive și au fost, tehnic,
ilegale, considerând că Cezar și-a depășit autoritatea (care se limita la provinciile sale) în lansarea
invaziilor, însă la Roma nimeni, în afară de inamicii lui din Senat, nu era interesat.
În acest timp, triumviratul de acasă necesita o relansare. În 56 î.Hr., cei trei oameni care
dominaseră republica s-au întâlnit la Lucca, în provincia lui Cezar din Galia Cisalpină (cum legea
interzicea unui om aflat în controlul unei armate să treacă în Italia). Cei trei triumviri au ajuns la un nou
acord: Crassus și Pompei aveau să fie aleși încă o dată în poziția de consuli pentru anul 55 î.Hr.; Pompei
păstra comanda legiunilor romane aflate în Spania (pe care le conducea în „absentia“), iar Crassus, dorind
glorie militară pentru a se putea plasa la același nivel precum Cezar și Pompei, a primit o comandă de
acest gen în est. Mandatul de guvernator al lui Cezar a fost extins pentru încă cinci ani.
În 53 î.Hr., Crassus a lansat o invazie a Imperiului Parthian (succesor al perșilor). Și-a condus
armata adânc în deșert; aici, însă, legiunile romane nu erau obișnuite cu condițiile de luptă, pe când
cavaleria parthiană era adepta unui astfel de climat Armata sa a fost învinsă după ce ajunsese departe în
teritoriul inamic, încercuită la Bătălia de la Carrhae. Crassus însuși a fost capturat și mai târziu executat,
turnându-i-se aur topit pe gât.
Moartea lui Crassus a îndepărtat o parte din balanța triumviratului; în consecință, Cezar și Pompei
au început să se îndepărteze unul față de celălalt. În 52 î.Hr., Iulia a murit, mărind golul creat între cei doi.
Pompei, care anterior fusese membrul senior al triumviratului și, într-adevăr, al republicii, începea să vadă
autoritatea sa amenințată de acest partener junior, Cezar, ale cărui campanii în Galia îi extindeau vast
prestigiul, norocul și puterea. În consecință, Pompei a început să se atașeze tot mai tare de optimați, care,
la rândul lor, se opuneau lui Cezar și partidului său, populares.
În același timp, o răscoală galică unită, condusă de liderul carismatic Vercingetorix, care aproape
a reușit să răstoarne prezența militară romană în Galia; însă Cezar, cu obișnuita sa viteză și briliantul
mixaj al strategiei militare și cruzimii, a fost capabil să-l înfrângă pe Vercingetorix prin asaltul de
la Alesia. Războaiele galice erau esențial terminate (o treime a tuturor bărbaților galici muriseră - o altă
treime vândută în sclavie).
 Până în 50 î.Hr. toată rezistența galică fusese înlăturată și Cezar avea o armată loială de veterani
pentru a avansa în ambițiile sale militare. Cum Cezar se apropia de finalul carierei sale ca guvernator, cei
mai mari lideri politici și militari ai Republicii Romane erau presați în a găsi teren comun, iar o criză
creștea, dovedindu-se mai târziu ultimul cui de pe coșciugul Republicii.
Războiul civil și dictatura lui Cezar

Problema cheie era dacă Cezar va fi capabil sau nu să câștige postul de consul pentru 48 î.Hr. in
absentia. Postul lui Cezar de guvernator avea să expire la finele lui 49 î.Hr., la fel ca și imunitatea sa
juridiciară. Avea să fie cu siguranță acuzat de violarea constituției în perioada consulatului său din 59
î.Hr., ceea ce ar fi dus la moartea carierei sale politice sau chiar a vieții sale. Dacă i se permitea să
candideze in absentia, și-ar fi putut asuma imediat consulatul, și apoi un nou mandat de guvernator,
păstrându-și continuă imunitatea. Optimații se opuneau extrem de tare candidaturii lui Cezar in absentia,
iar la 1 februarie 49 î.Hr., au pasat o lege prin care îl declarau pe Cezar un inamic public și îi cereau
reîntoarcerea la Roma pentru a fi judecat. Pompei a primit autoritate absolută pentru a apăra Republica
Romană. Aceste vești au ajuns la Cezar probabil la 10 ianuarie, tot atunci fiind datată și celebra sa vorbă:
"Alea iacta est" (Zarurile sunt aruncate) - de fapt, în limba greacă, citându-l pe Menander. Cezar a
trecut râul Rubicon (granița dintre Galia Cisalpină și Italia în timpul Republicii Romane) cu armata
sa. Războiul civil începuse.
Conducând o armată veterană, Cezar și-a croit cu ușurință calea prin Peninsula Italiei, întâlnind o
slabă rezistență din partea legiunilor de curând recrutate. Singura excepție a fost la Corfinium,
unde Gnaeus Domitius Ahenobarbus a fost învins. Cezar l-a iertat, sub remarcabila sa politică de grațiere.
Dorea să știe toată lumea că nu avea să devină viitorul Sulla. A luat Roma fără a întâlni opoziție, iar apoi
a mărșăluit către sud pentru a încerca să-l oprească pe Pompei, care încerca să se retragă
din Brundisium de-a lungul Mării Adriatice către Grecia. Cezar s-a apropiat, dar Pompei și armatele sale
au scăpat în ultima clipă.
În 48 î.Hr. Pompei controla mările, iar legiunile sale le depășeau cu mult pe ale lui Cezar; însă
legiunile ultimului, după zece ani de campanii riguroase deveniseră veterani experimentați. Din pricina
lipsei sale de flotă, Cezar a încercat să-și solidifice controlul asupra vestului Mediteranei, notabil
la Massilia și în Spania. Cele două armate s-au întâlnit pentru prima dată în Bătălia de la Dyrrhachium,
la 10 iulie, unde Pompei a înregistrat o victorie majoră. Totuși, Pompei nu a reușit să fie constant, iar
Cezar și-a putut regrupa forțele și câștiga o victorie decisivă în Bătălia de la Pharsalus la 9 august. Pompei
a fugit către Egipt, unde a sperat să găsească sprijin.
Cezar ajunge în Alexandria, capitala Egiptului ptolemeic, găsind grânarul Mediteranei în starea
unui război civil. Agenți ai tânărului rege Ptolemeu al XIII-lea, îl asasinaseră pe Pompei și îi prezentaseră
capul acestuia lui Cezar, crezând că acest gest îl va bucura și îl va sprijini pe Ptolemeu în lupta împotriva
surorii sale, Cleopatra. A avut efectul opus. Cezar a început o legătură cu Cleopatra, iar Ptolemeu a
încercat să-l distrugă pe Cezar în orașul Alexandria. O lungă bătălie, ajunsă până la urmă în afara
orașului, amintită ca una dintre cele mai periculoase din cariera lui Cezar, a fost însă o victorie. Astfel
Cleopatra ajunge pe tronul Egiptului alături de un alt frate, Ptolemu al XIV-lea. Mai tărziu, Cleopatra a
născut fiul lui Cezar, Cezarion, întitulat Ptolemeu Cezar. Auzind de o invazie în Asia Mică condusă de
către Pharnaces al II-lea al Pontusului, fiul vechiului inamic al Romei Mithridates, a avansat într-acolo
în 47 î.Hr., înregistrând o victorie rapidă la Bătălia de la Zela. Atunci Cezar a pronunțat fraza ajunsă
celebră mai târziu: „Veni, Vidi, Vici“ -- Am venit, am văzut, am cucerit.
În 46 î.Hr. Cezar a mers către nordul Africii pentru a se ocupa de rămășițele pro-Pompei care
încercau să se regrupeze sub conducerea lui Cato cel Tânăr și a lui Titus Labienus. A întâlnit un mic pas-
înapoi în Bătălia de la Ruspina înainte de a-i învinge în Bătălia de la Thapsus. Sinuciderea lui Cato i-a
cauzat multă amărăciune lui Cezar. El își dorea să-l ierte pe Cato, refractarul său inamic, pentru a câștiga
popularitate printr-o astfel de clemență. În 45 î.Hr., a mers în Spania și a câștigat în lupta finală împotriva
trupelor pro-Pompei în îngrozitoarea Bătălie de la Munda. Spunea că înainte luptase întotdeauna pentru
victorie, dar în Munda a luptat pentru viața sa. S-a întors la Roma. Avea mai puțin de un an de trăit.
Cezar a regulat foarte strâns achiziționarea grânelor subvenționate de către stat, prostituatelor și a
interzis celor ce își permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A
reformat calendarul, trecând de la unul lunar la calendarul solar și a oferit numele gintei sale lunii a șaptea
(iulie). Acest calendar, cu mici retușuri făcute de către Octavian (care câțiva ani mai târziu a redenumit a
opta lună în august, după unul dintre titlurile sale) și Papa Grigore în 1582. Schimbările și implicit,
calendarul au rezistat până în zilele noastre. A reformat, de asemenea, și problema datoriilor. În același
timp, a continuat să accepte imense onoruri din partea Senatului. A fost numit Pater Patriae (Părintele
țării), începând purtarea îmbrăcăminții vechilor împărați romani. Aceasta a adâncit ruptura dintre Cezar și
senatorii republicani aristocratici, mulți dintre cei pe care îi grațiase în timpul războiului civil.
În 45 î.Hr. a fost numit dictator pentru zece ani. Această numire a fost urmată de cea din 44
î.Hr., dictator pe viață. O dublă problema se crease; în primul rând, toată puterea politică ar fi trebuit a fi
concentrată în puterile lui Cezar pe viitorul previzibil, având ca posibil efect subordonarea Senatului la
dorințele sale; în al doilea rând, numai moartea lui Cezar ar fi putut pune capăt. Astfel, un grup de
aproximativ 60 de senatori, conduși de către Gaius Cassius Longinus și Marcus Junius Brutus, a conspirat
pentru asasinarea lui Cezar în scopul salvării republicii. Și-au îndeplinit fapta în Idele lui martie, la 15
martie, 44 î.Hr., cu trei zile înainte de plecarea lui Cezar în est pentru a apăra parthianii.

Al doilea Triumvirat și triumful lui Octavian

După asasinarea lui Cezar, prietenul și locotenentul său șef, Marcus Antonius, s-a folosit de
ultimul testament al lui Cezar într-un strălucit discurs împotriva asasinilor, incitând mulțimea. Asasinii au
fugit către Grecia. În testament, nepotul său Octavianus, totodată fiul adoptiv al lui Cezar, a fost numit
moștenitorul său politic. Octavian s-a întors din Grecia (unde el și prietenii săi, Marcus Vipsanius
Agrippa și Gaius Mecenas, ajutau la regruparea legiunilor macedonene pentru invazia planificată
asupra Parției) și a strâns o mică armată din rândurile veteranilor lui Cezar. După câteva neînțelegeri
inițiale, Antonius, Octavianus și Marcus Aemilius Lepidus au format al doilea Triumvirat. Puterea lor
îmbinată a dat triumvirilor forță absolută. În 42 î.Hr., i-au urmărit pe asasinii lui Cezar în Grecia, unde,
datorită mai ales calităților de comandant militar ale lui Antoniu, i-au înfrânt în Bătălia de la Filippi, la 23
octombrie al aceluiași an.
În 40 î.Hr., Antoniu, Octavian și Lepidus au negociat Pactul de la Brundisium. Antoniu a primit
cele mai bogate provincii din
răsărit: Achaea și Macedonia (în Grecia actuală), Epirus, Bithinia și Asia (în Turcia actuală), Siria, Ciprul
și Cirenaica. Antoniu avea, de asemenea, avantajul strategic de a fi foarte aproape de Egipt, pe atunci cea
mai mai bogată regiune mediteraneeană. De cealaltă parte, Octavian a primit provinciile romane din
apus: Italia, Galia (Franța actuală) și Hispania (actualmente Spania și Portugalia). Aceste teritorii erau mai
sărace, însă în mod tradițional ofereau o mai bună bază de recrutare a soldaților. Lepidus a primit mica
provincie a Africa (Tunisia actuală) pentru a o guverna. De aici înainte, lupta pentru puterea supremă se
va da între Antoniu și Octavian.
În apus, Octavian și Lepidus trebuiau întâi să se ocupe de Sextus Pompeius, fiul în viață a lui
Pompei, care luase controlul asupra Siciliei și desfășura operațiuni de piraterie în întreaga Mediterană,
periclitând transporturile cruciale de grâne egiptene către Roma. În 36 î.Hr., Lepidus, în timp ce asedia
forțele lui Sextus Pompeius în Sicilia, a ignorat ordinul lui Octavian ca nicio capitulare să nu fie permisă.
Atunci Octavian a mituit legiunile lui Lepidus, iar acestea l-au părăsit. Efectul imediat a fost înlăturarea
puterii militare și politice de care dispunea Lepidus.
 În răsărit, Antoniu se afla în război împotriva parților. Campania lui nu a fost atât de reușită
precum și-ar fi dorit, deși era mult mai reușită decât cea a lui Crassus. A început o relație amoroasă
cu Cleopatra, care a dat naștere celor trei fii ai săi. În 34 î.Hr., la Donațiile din Alexandria, Antoniu a
„dăruit” mult din jumătatea estică a imperiului copiilor săi și ai Cleopatrei. În Roma, acest fapt, precum și
dezvăluirea testamentului lui Marc Antoniu (în care acesta își exprima dorința, devenită ulterior faimoasă,
de a fi îngropat în iubita sa cetate Alexandria), au fost folosite de către Octavian într-un război de
propagandă, în care îl acuza pe Antoniu că ar fi devenit „barbar” și un „sclav al Cleopatrei”, trădând astfel
cauza Romei. Octavian a încercat să nu-l atace pe Antoniu direct, pentru că acesta era încă foarte popular
la Roma; în schimb, întreaga vină a fost pusă pe umerii Cleopatrei.
În 31 î.Hr. a început în sfârșit războiul. Aproximativ 200 de senatori, o treime a Senatului, l-au
abandonat pe Octavian pentru a-i sprijini pe Antoniu și Cleopatra. Sfâtuitorul-șef și extraordinarul lider
militar al lui Octavian, Agrippa, a capturat Methone în Grecia. Marea confruntare finală a Republicii
romane s-a întâmplat la 2 septembrie 31 î.Hr., în Bătălia navală de la Actium, unde flota lui Octavian
aflată sub comanda lui Agrippa a înfrânt mai marea flotă a lui Antoniu și Cleopatrei; cei doi iubiți au fugit
către Egipt. Datorită victoriei lui Octavian și priceputa sa folosire a propagandei, negocierii și mituririi,
multe legiuni din Grecia, Asia Mică și Cyrenaica i s-au alăturat.
Octavian și-a continuat marșul în jurul Mediteranei către Egipt, primind supunerea regilor locali
și a guvernatorilor romani întâlniți în cale. A ajuns în sfârșit în Egipt în 30 î.Hr., dar înainte ca Octavian
să-și fi capturat inamicul principal, Antoniu s-a sinucis. Cleopatra a făcut la fel în câteva zile, în luna
august.
Perioada războaielor civile se încheiase în sfârșit. De atunci înainte, nu mai rămase nimeni în
Republica romană care putea și ar fi vrut să i se împotrivească lui Octavian, cum fiul adoptiv al lui Cezar
a preluat controlul absolut. A desemnat guvernatori loiali lui în jumătate dintre provinciile „de frontieră“,
unde era situată majoritatea legiunilor, asigurându-se astfel că nici un guvernator nu ar putea să încerce
detronarea sa. De asemenea, a reorganizat Senatul, înlăturând membrii periculoși și de neîncredere și
exttinzându-l prin aducerea suporterilor săi din provinciile și din afara aristocrației romane, oameni de la
care se aștepta urmarea ordinelor sale. Din păcate, a lăsat majoritatea instituțiilor republicane aparent
intacte, slabe ca organizare. Consulii au continuat să fie aleși, tribunii plebeilor au continuat să ofere
legislație și dezbaterile încă răsunau prin Curia romană. Din păcate, Octavian influența totul și avea
ultimul cuvânt de spus, dispunând de legiunile sale oricând, dacă era necesar.
Senatul roman și cetățenii romani, obosiți de războaiele civile care parcă nu se terminau niciodată
și neliniștiți, erau dispuși să arunce incompetența și instabilitatea conducere a Senatului și a adunărilor
populare în schimbul voinței de fier a unui singur om care ar fi putut aduce Roma înapoi la normal. Până
în 27 î.Hr. tranziția, deși subtilă și ascunsă, a fost completă; în acel an Octavian a oferit înapoi Senatului
toate puterile sale extraordinare, și într-o manieră premeditată, Senatul a refuzat și l-a votat pe
Octavian August sau „cel venerat“. Întotdeauna se ferea grijuliu de titlul de rex (rege) și, în schimb, a luat
titlurile de princeps (primul cetățean) și imperator.
Cauzele colapsului
Într-adevăr, Republica se afla pe moarte încă din 133 î.Hr., odată cu uciderea fraților Gracchus.
Moartea lor a semnalat sfârșitul dezbaterilor și procedurilor legale; din acel moment vremurile oferind
puterea oricui era dispus să meargă până la capăt. Omorurile au devenit comune în timpul alegerilor, unde
mase de persoane erau eliminate de către partidele de opoziție pentru a-și speria inamicii. Se acceptase, ba
chiar se încurajase în unele regiuni, ca forța să fie folosită pentru „conservarea Republicii“. Senatorii care
nu puteau bloca reforma legal foloseau asasinatele și delictele criminale pentru a o stopa. Reformatorii
care nu-și puteau trece legile prin Senat se foloseau de nervozitatea crescândă a populației romane pentru
a intimida Senatul, sau apelau la generali puternici și armatele lor pentru sprijin militar. De fiecare dată
când cineva folosea violența pentru a dobândi ceva, altcineva lovea înapoi și mai tare pentru a-l
contracara. Când Marius și-a folosit armata sa de gladiatori, sclavi și plebei pentru a captura Roma, Sulla
a lovit folosind legiuni profesioniste. Rezultatul a fost o stabilitate pe termen scurt și slăbirea pe termen
lung a structurilor guvernamentale.
Schimbarea s-a manifestat și prin punerea oamenilor înaintea Republicii - nu mai era posibil să
supraviețuiești în noua lume vicioasă a politicii romane rămânând loial ideilor străbunilor. Politicienii
puternici se întreceau pentru a deveni „primii între cei egali“, prin orice mijloace posibile, iar oamenii
ambițioși erau ținuți în scurt de către alți competitori la fel de ambițioși. Marius și Sulla au fost primii, iar
exemplul lor a dat naștere Primului Triumvirat al lui Cezar, Crassus și Pompei și celui de-al Doilea
Triumvirat, compus din Octavian, Lepidus și Antoniu.
Mai mult, Senatul s-a dovedit, de multe ori, egoist, arogant, stupid și incompetent în atât de multe
privințe încât populația romană nu mai avea încredere în el pentru a conduce. Când cineva provenit din
rangurile lor venea și se dovedea capabil, romanii încercau să formeze o grupare prin care sperau să
reînvie Republica și să readucă sens sistemului. Senatul, folosind orice mijloace, a călcat în picioare acești
campioni unul câte unul, începând cu frații Gracchus. De fiecare dată când se întâmpla astfel, poporul
roman devenea mai dornic de a accepta măsurile extreme pe care reformatorii trebuiau să le
implementeze pentru a-și asigura legile și viața. Trecerea Rubiconului de către Cezar a fost o trădare, dar
nimănui din afara Senatului nu i-a păsat, pentru ca el promitea o adevărată schimbare într-o republică
coruptă și nefuncțională.
Înăuntrul Senatului, puternicul, tradiționalistul și bogatul partid conservator se afla constant în
dispută cu orice reformator de orice gen care se ivea. Frații Gracchus au lucrat în afara sistemului
constituțional folosind adunările populare în locul Senatului; Marius a trebuit să lupte doar pentru a face
schimbările necesare recrutării de soldați din clasele inferioare; Sulla a înspăimântat senatorii cu execuții
pentru acceptarea reformelor care erau intenționate pentru conservarea puterii Senatului, iar Cezar a
trebuit sa cucerească efectiv întregul teritoriu roman pentru a putea trece legi rămase restante de cel puțin
un veac. Cu cât senatul lupta mai greu pentru păstrarea acelui status quo, cu atât mai dispuși erau
reformatorii să continue, până când conflictul s-a sfârșit odată cu dictatura lui Cezar.
Lipsa de încredere pe care cetățenii romani o resimțeau față de Senat era evidentă în reacțiile
trupelor alor căror comandanți le cereau să comită o trădare. Legiunile erau dispuse să-și urmeze
comandanții pentru că nu purtau o dragoste specială Senatului, care doar refuza să le plătească și să le
recunoască drepturilor lor de-a primi pământuri la întoarcerea din război. N-a existat nici-un moment în
care un comandant care a cerut pornirea unui marș asupra Romei să fi fost refuzat, nici un singur moment
în care legionarii să se alăture Senatului. Au ales să urmeze nume precum Sulla, Pompei și Cezar, și nu
idealurile antice ale Republicii. Singurul lucru care-i ținea împreună era legătura dintre ei. Neputința
Senatului de a vedea noua realitate l-a costat scump. Senatul nu a putut să se adapteze schimbării puterii
structurale și, ca rezultat, a fost înlăturat de cei care au putut face acest lucru.
O parte a problemei era că guvernul Romei nu era creat pentru a conduce un imperiu. Republica
era adaptată cu guvernarea unui oraș-stat, unul care, chiar și la fondarea sa, creștea în scopuri și putere,
dar niciodată nu și-ar fi dorit extinderea peste barierele Italiei centrale. Când erau capturate teritorii peste
mări, Republica s-a dovedit ineficientă de a le guverna. Provinciile deveniseră feude ale guvernatorilor,
care au continuat în a abuza de ele și a le implica în aventuri militare fără acordul Senatului. În cele din
urmă, guvernatorii se luptau chiar cu Roma când se simțeau amenințați. Nu exista sistem de contabilitate,
nici o tradiție antică de a pedepsi guvernatorii corupți - problema era una nouă, iar Republica, atât de
tradiționalistă, nu s-a schimbat pentru a soluționa problemele ivite. Odată ce Republica a devenit un
imperiu, doar un împărat îl putea conduce eficient, nu o adunare oligarhică. Însă a fost nevoie de
aproximativ un secol înainte ca acest concept să fie înțeles.
În final, eșecul Senatului de a controla generalii a cauzat un dezastru în Republică. Senatul era
adesea prea dispus în a-și proteja prietenii, aliații și membrii de proscrierile legale pentru până și cele mai
evidente și extraordinare delicte și datorită acestui fapt a pierdut încrederea cetățenilor romani. Când
Cezar a luat în cele din urmă în stăpânire Roma pentru el însuși, a fost întâmpinat cu aplauze, pentru că el
promisese reforme pe care poporul roman le dorea încă din vremea fraților Gracchus.
Legiunile Romei au demolat fizic Republica, dar Senatul era cel care permisese o lume unde un
astfel de lucru era posibil în aplauzele cetățenilor.

INSTITUTIILE POLITICE ALE REPUBLICII

Senatul era format dintr-un grup de cetățeni în vârstă. În fiecare an, Senatul alegea doi consuli să
conducă Roma. Senatul se întrunea pentru a discuta despre modul în care era condusă Roma și pentru a
oferi sugestii consulilor, care erau cei mai puternici oameni din Roma. Senatul avea drept de veto.
Senatorii (patres) au desființat monarhia prin complotul împotriva lui Tarquinius și au reușit să
centralizeze puterea în noua republică formată. Acest lucru s-a obținut prin încluderea în rândul
senatorilor a persoanelor care nu erau patres, dar care au meritat loc în senat. Aceștia au primit denumirea
de patres minorum gentium, și erau egali în drepturi cu senatorii vechi.
În secolul al V-lea î.Hr. în senatul roman s-au impus cele trei componente ale perioadei
regale: consilium, patrum auctoritas și interregnum:

 Interregnum - o perioadă intraregală, cînd se alegeau purtători a puterii regale pe durata acesteia. În
perioada republicii importanța acesteia a scăzut mult, iar puterea regală revenea senatului.
 Patrum auctoritas - odată cu instaurarea republicii se dezvoltă intensiv comitiile – adunările populare
romane. În perioada republicii acestea exercitau funcțiile elective și legislative. Totuși, toate hotărîrile
trebuie să fie aprobate de patres, astfel senatul rămânând superior adunărilor populare.
 Consilium - puterea reală se afla în mâinile magistraților. Consilium îi prezenta pe senatori ca fiind
sfătuitori ai magistraților. Senatul avea spre hotărâre doar acele întrebări, care i se atribuiau de către
magistratură. Cu timpul consilium publicum a devenit un organ suprem de conducere a republicii
romane, iar dreptul senatorilor de a da sfaturi magistraturii a devenit îndatorirea lor obligatorie.
Senatorii controlau toate veniturile și cheltuielile statului.
În anii 90 î.Hr. în senat au fost primiți conducători ai plebei, care au fost numiți conscripti, dar după
15 ani aceștia au fost excluși la dreptul de interregnum și au fost lipsiți de drepturi.
Dinastiile aristocrate conduceau senatul și dețineau puterea totală. Această situație își atinge apogeul
în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr.
Conscripti, senatorii plebei, după anul 480 î.Hr. au rămas practic fără drepturi și au pierdut încrederea
plebei după aprobarea interzicerii căsătoriilor dintre patricieni și plebei, în cadrul legilor „celor XII table”.
Astfel conscripti au fost discreditați de către patres în fața plebei, și au fost lipsiți de șansa de a fi aleși
consuli.

Dictatorul roman
În Republica Romană, la vreme de război se numea un dictator, un magistrat căruia i se încredințau
puteri extraordinare.
Vechea denumire era magister populi. Acesta beneficia de drepturi nelimitate, imperium [Imperium de
la impero, a mobiliza, a comanda. Acest termen exprimă puterea acordată conducătorului de către zei.
Noțiunea, care este poate de origine etruscă, a căpătat un caracter juridic și intră în definiția anumitor
magistraturi.
Romanii au fost siliți să o opună unei alte puteri, de esență cu totul diferită, potestas (de la postum,
putere). Potestas este, de fapt, o noțiune administrativă și desemnează puterea de care se bucură un
magistrat. Ea cuprinde:

1. dreptul de a lua auspicii (desemneză prevestiri diverse: fulger,

tunet etc.);
2. cel de a da ordonanțe;
3. cel de a da amenzi;
4. cel de a convoca poporul în incinta orașului, pentru a-i face o
comunicare sau a-l pune să delibereze și să voteze.
Magistraturile cu potestas sunt cele de edil, de chestor, de tribun și de cenzor. Imperium exprimă, în
schimb, totalitatea puterilor (civile, militare, judiciare, religioase) pe care le posedă regele și care, în
timpul Republicii, au fost împărțite între consuli și pretori. Dar își păstreză eficiența divină. Cel care este
înzestrat cu imperium are o anumită putere asupra indivizilor înșiși (putere judiciară la Roma, imperium
domi, și putere militară în afara Romei, imperium mlitiae). El constă din:

1. dreptul de a lua auspicii (desemnează prevestiri diverse: tunet,

fulger etc.) la Roma;
2. dreptul de a recruta și comanda armatele;
3. dreptul de a judeca civil și penal;
4. dreptul de coericție;
5. dreptul de a convoca și de a prezida Senatul;
6. dreptul de a convoca și de a pune poporul să voteze în afara Romei,
în comițiile centuriate.
Posedă imperium (așadar, cu atât mai mult potestas) consulii, pretorii, și, eventual, dictatorul. Lictorii
(slujitori ai regelui, apoi în timpul Republicii, ai magistraților) și fasciile (magistrați, lictori) sunt semnele
vizibile pentru imperium. Totuși, puterile magistraților care aveau imperium au fost limitate prin dreptul
de apel la popor (provocatio ad populum) și dreptul de intervenție al tribunilor plebei care, întocmai ca
și imperium, pare să fi fost religios în esență. Înființarea unor promagistraturi (proconsulat, propretură) a
dus la crearea unor noi funcții cu imperium. Dar cum era normal, a fost prorogat doar imperium militiae.
În epoca Imperiului, împăratul poseda un imperium superior celui al magistraților (imperium maius): el nu
era limitat nici în timp, nici în spațiu, și nu depindea de magistraturile la care era atașat odinioară. Îi era
atribuit la începutul domniei prin lex de imperio (lege curiată)]fără a fi silit să dea socoteală și fără coleg
de funcție, pentru o perioadă maximă de 6 luni. Dictatorul îl numește pe ajutorul său, comandantul
cavaleriei, magister equitum.[1]
Primul dictator a fost Aulus Postumius Albinus, în primul deceniu din secolul al V-lea î.Hr. Funcția de
dictator a fost abolită în anul 202 î.Hr., atribuțiile sale fiind preluate de senatori. În anii următori titlul
de dictator a continuat să fie folosit, dar numai simbolic.
Conotația negativă a termenului a apărut mai tîrziu. (V. dictatură.)

Consulul

Consul (abrev. cos.) a fost cel mai înalt oficiu ales prin vot al Republicii Romane și un oficiu
electoral în timpul Imperiului.
 După expulzarea lui Tarquinius Superbus și sfârșitul Regatului Roman, toate puterile și autoritatea
regelui au fost date consulilor nou-instituiți. Oficiul de consul se crede că datează din vremea stabilirii
tradiționale a Republicii în 509 î.Hr., deși istoria veche este parțial legendară, iar succesiunea consulilor
nu este continuă în secolul al V-lea î.Hr.. Consulii executau îndatoriri religioase, dar și militare.; citirea
augurilor era un pas esențial înaintea conducerii armatei pe câmpul de luptă.
Sub Republică, vârsta minimă pentru alegerea unui consul era de 40 de ani
pentru patricieni[Patricienii au fost la început casta elită în Roma antică. În timpurile vechiului Imperiu
Roman, termenul patrician era un titlu specific dat unui înalt oficial de curte.
Patricienii erau proprietari de pămînt,dispuneau de drepturi politice depline și formau masa
cetățenilor,numită Poporul Roman (populus romanus.) În latină cuvântul pentru „patrician“
este patricius (plural patricii). El provine de la patrēs (cōnscrīptī), pluralul lui pater („tată“) și din sensul
adăugat al „părinților înrolați“ (membrii Senatului roman). Cuvântul revine limbii engleze ca „patrician“
din versiunea în engleza de mijloc - patricion și din franceză veche - patricien. În primele zile
ale Republicii Romane, patricienii au format un grup dominant ereditar înăuntrul Senatului. Patricienii
pretindeau că erau capabili să-și urmărească linia familiană până la membrii inițiali ai Senatului roman.
Toate magistraturile erau interzise non-patricienilor, care erau cunoscuți ca plebei. Statutul patrician era
moștenit, iar intermariajul dintre patricieni și plebei era interzis. De asemenea, și comerțul între cele două
părți era interzis.
De-a lungul timpului, conflictul s-a amplificat între cele două clase, iar patricienii erau încet forțați să
renunțe la puterea lor. În 494 î.Hr., oficiul de tribun a fost creat pentru a îngriji interesele plebeilor; nici
un patrician nu putea deține acest oficiu. Până în anii 320 î.Hr., toate magistraturile erau deschise
candidaților plebei și importanța distingerii dintre patricieni și plebei a început să se piardă. În plus,
pentru că statutul patrician era strict moștenit și nici o familie nouă nu putea fi creată, numărul familiilor
de patricieni a scăzut.
Până în ultimele zile ale Republicii Romane în secolul I î.Hr., familii de plebei înstărite deveniseră de
ceva vreme o parte integrală a elitei romane, iar statutul patrician oferea puțin mai mult decât prestigiu.
Această realitate a devenit clară în 59 î.Hr., când patricianul Publius Clodius Pulcher a aranjat să fie
adoptat de un plebeu (care era cu un an mai tânăr decât el!) astfel încât să poată candida la oficiul de
tribun. Una dintre puținele poziții care rămâneau rezervate patricienilor în acel moment era oficiul de
preot înalt sau pontifex maximus. Iulius Cezar, unul dintre cei mai proeminenți politicieni patricieni din
timpurile sale, a deținut acest oficiu până la moartea sa. Sub Imperiul Roman, statutul de patrician așa
cum fusese înțeles în Republică a încetat să mai aibă înțeles în viața de zi cu zi. Împăratul Constantin a
reintrodus termenul; Patrician(Patricius) a devenit un titlu onorific pentru cei care demonstrau serviciu
credincios Imperiului. Au fost, în general, puțini patricieni în Imperiu în același timp, iar uneori unul chiar
unul singur. Până în secolul V în Vest, titlul denota în general un om care deținea puterea în spatele
tronului imperial, de obicei un general al armatei romane. Între patricienii acestei ere se
includ Stilicho, Constantius III (înainte să devină co-împărat), Aëtius, Boniface și Ricimer. Termenul a
fost folosit ocazional în acest sens în Europa vestică după finalul Imperiului Roman; de exemplu, Papa
Ștefan III a acordat titlul „Patrician al romanilor“ conducătorului franc Pippin III. În est, unde împărații
mențineau controlul asupra puterii, titlul și-a menținut un înțeles onorific, până când titlurile latine au ieșit
din uz pe măsură ce greaca devenea limba curții.
Listă de patricii

 Flavius Iulius Constantius: 335-337

 Flavius Stilicho: 394-408 (și magister militum)
 Flavius Constantius: 417-421 (mai târziu împărat februarie-septembrie 421)- (n. 370 - d. 2
septembrie 421), cunoscut și sub denumirea Constantius al III-lea, a fost împărat al Imperiului
Roman de Apus timp de șapte luni, în anul 421.
 Flavius Castinus: anii 420
 Bonifacius: 432-onifacius (Wynfreth (Winfried, n.* 672/675 în Crediton (Exeter, regatul vechi
Wessex, azi comitatul Devon, în Anglia de sud-vest; d.a€ 5. iunie 754 sau 755 la Dokkum în Frizia)
a fost unul dintre principalii misionari și reformatori bisericești din Franța. El mai este cunoscut și
sub numele de Apostolul germanilor.Bonifacius (Wynfreth (Winfried, n.* 672/675 în Crediton
(Exeter, regatul vechi Wessex, azi comitatul Devon, în Anglia de sud-vest; d.a€ 5. iunie 754 sau 755
la Dokkum în Frizia) a fost unul dintre principalii misionari și reformatori bisericești din Franța. El
mai este cunoscut și sub numele de Apostolul germanilor.
 Wynfreth (Bonifatius) s-a născut în regatul Wessex, Anglia, numele de Bonifacius primindul
ulterior de la papa Grigore al II-lea. Bonifaciu a fost educat într-o mânăstire benedictină din
Winchester și Southampton. La vârsta de 30 de ani va fi hirotonisit preot și va fi trimis
în Franța ca misionar. El va întreprinde călătorii pentru a-i creștina pe frizoni, un trib germanic
care trăia la coasta Mării Nordului în Țările de Jos și în Germania. Această acțiune de creștinare
eșuează din cauza prințului frizon Radbod, care era un dușman înverșunat al francilor. Wynfreth
se va reîntoarce în Anglia unde va intra în contact cu Willibrord, un alt misionar anglo-saxon
din Frizia. In anul 718 va părăsi Anglia pentru a face un pelerinaj la Roma unde va fi însărcinat
de Papa Grigore al II-lea (715–731) de a creștina păgânii și va primi numele de Bonifatius.
Bonifatiu se va întoarce în Frizia și va intra din nou în legătură cu misionarul Willibrord.
Adversaul lor prințul Radbod între timp a murit. Între cei doi misionari apar divergente și în anul
721 ei se vor despărți. Bonifatiu va misiona în Turingia (Erfurt), Bavaria și Hessa. În această
acțiune el va fi împuternicit de o scrisoare a papei fiind însoțit de războinici și meseriași
numeroși, care l-au ajutat să întemeieze câteva episcopi și să construiască mănăstiri.
Lângă Geismar(Fritzlar) exista un stejar considerat sacru de chatti care reptrezenta populația
locală păgână. După spusele legendei Bonifatius sub protecția francilor a lăsat să fie tăiat stejarul
pentru a construi o capelă creștină. Prin acest gest a căutat să demonstreze simbolic biruința
religiei creștine asupra zeilor păgâni. În anul 739 este numit episcop de Freising. La vârsta de 80
de ani se va reîntoarce la frizoni, iar la data 5 iunie 754 sau 755 pe malul râului Boorne,
lângă Dokkum (Olanda), va fi ucis de aceștia din care unii erau deja botezați.

Flavius Aëtius: 433-454 (și magister militum)- cca. 390, Durostorum - 21 septembrie 454[1], Ravenna) a
fost un general roman aflat în slujba împăratului Imperiului Roman de Apus. A fost un comandat militar
abil și cel mai influent om din jumătatea occidentală a Imperiului Roman pentru două decenii (433-454).
Flavius Aetius s-a născut la Durostorum (Silistra de azi), fiind fiul lui Flavius Gaudentius (fostul magister
equitum[2] al împăratului Honorius). În tinerețe a fost ostatic la huni, Constantius fiind negociatorul cu
aceștia, pentru eliberarea lui Aetius (c. 410-416).[2]
În 428[3] (sau 431), Flavius Aetius îi învinge pe francii conduși de Chlodion, primul reprezentant
al dinastiei merovingiene, stopându-le încercarea de a se extinde pe râul Somme. În 436, în alianță cu
hunii, îi distruge pe burgunzi. În 451 pe Câmpiile Catalaunice, aliat cu vizigoții și francii, îl înfrânge pe
rege hunilor, Attila.
În 454 din ordinul împăratului Valentinian al III-lea, Flavius Aetius este asasinat. După asasinarea sa
cronicile îl denumesc "ultimul roman", lupta de la Câmpiile Catalaunice fiind de altfel ultima mare bătălie
câștigată de Imperiul Roman de Apus. S-a născut la Durostorum în provincia Moesia Inferior (în
prezent Silistra, Bulgaria), în jurul anului 390. Tatăl său a fost Flavius Gaudentius, un cunoscut general
roman cu origini scite,[4][5] iar mama sa, a cărui nume este necunoscut, a fost femeie aristocrată cu origini
italiene.[6]

Începutul carieriei sub Ioannes

Fiind băiat, Aetius a fost înscris în unitatea militară Protectores Domestici și apoi ridicat la funcția
de tribuni praetoriani partis militaris.[7] Între 405 și 408 el a fost ținut ca ostatic la curtea lui Alaric I,
regele vizigoților.[8] În 408 Alaric a cerut să-l păstreze pe Aetius ca ostatic, dar a fost refuzat, fiindcă
Aetius a fost trimis la curtea lui Uldin, regele hunilor, unde va sta în mare parte din timpul domniei
lui Octar, succesorul lui Uldin.[9] Faptul că a crescut printre popoare militariste i-a conferit o cunoaștere a
viitorilor săi dușmani, popoarele invadatoare.[8][10]
În 423 împăratul occidental Honorius a murit. Cel mai influent om din Imperiul Roman de
Apus, Castinus, l-a ales succesor pe Ioannes, un ofițer de rang înalt. Ioannes nu a fost un membru al
dinastiei lui Teodosiu I și nu a primit recunoașterea curții răsăritene. Împăratul Teodosiu al II-lea a
organizat o expediție militară în vest, condusă de Ardaburius și fiul său Aspar, pentru a-l numi pe vărul
său, tânărul Valentinian al III-lea (care era un nepot al lui Honorius), pe tron. Aetius a intrat în serviciul
lui Ioannes cu funcția de cura palatii și a fost trimis de să ceară ajutorul hunilor. Ioannes neavând o
armată puternică, s-a fortificat în capitala sa, Ravenna, unde a fost ucis în vara anului 425. La scurt timp
după aceea, Aetius s-a întors în Italia cu o mare forță a hunilor care a găsit puterea în mâinile lui
Valentinian al III-lea și a mamei sale, Galla Placidia. După lupte împotriva armatei lui Aspar, Aetius a
reușit să obțină un compromis cu Galla Placidia. I-a trimis înapoi pe huni, iar în schimb a obținut rangul
de comes et magister militum per Gallias, comandantul-șef al armatei romane din Galia.[11]

Prima campanie din Galia

În 427, Aetius a ajuns în sudul Galiei, cu o armată de aproximativ 40.000 de soldați[12] pentru a
găsi Arelate, un oraș important din Septimania în apropiere de gura de vărsare a Ronului, sub
asediul vizigoților conduși de Theodoric I. Aetius l-a învins pe Theodoric, a spart asediul orașului Arelate,
și i-a împins pe vizigoți înapoi în Aquitania.[13] În 428 a luptat împotriva francilor salieni, învingându-le
regele, Chlodio și recuperând un teritoriu din zona Rinului.[14] În 429 a fost ridicat la rangul de magister
militum, probabil, Iunior ale celor două ranguri de magister militum praesentalis, ca Senior este cunoscut
să fi fost patricianul Flavius Felix, cel mai influent om din acei ani, susținător al Gallei Placidia.
În 430 vizigoții conduși de Anaolsus au atacat Arelate din nou, dar au fost învinși de către Aetius
în bătălia de la Mons Colubrarius, încheând un tratat de pace.[13][15]
În mai 430, Aetius l-a acuzat pe Felix de complot împotriva sa, iar el și soția sa au fost uciși. După
moartea lui Felix, Aetius a fost, probabil, cel mai proeminent dintre magistri militum, chiar dacă el nu i-a
fost încă acordat titlul de patrician. În timpul anilor 430 și 431 Aetius a fost în Raetia și Noricum, fiind
atestat în orașul Vindelicia, unde a restabilit conducerea romană la frontiera Dunării și a organizat
campanii împotriva iutungilor.[16] În 431 s-a întors în Galia, fiind primit de Hydatius, episcop de Aquae
Flaviae, care s-a plâns în legătură cu atacurile suebilor. În 432 Aetius îi învinge din nou pe franci,
încheând pace cu ei, și s-a întors în Hispania împotriva suebilor.[17]

Războiul cu Bonifacius
În timp ce Aetius a fost în campanie în Galia, a existat o permanentă luptă pentru putere între Aetius ,
generalii Felix și Bonifacius, și mama împăratului Valentinian, Galla Placidia. După executarea lui Felix,
Aetius și Bonifaciu au rămas cei mai influenți generali ai imperiului, luptând în mod constant pentru
favoarea Placidiei. În timp ce 427 Bonifacius era departe ca guvernator (comes) al Africii, Aetius i-a
cauzat căderea în dizgrația Placidiei. Bonifacius a revenit în cele din urmă în serviciu Placidiei, dar nu
înainte să se revolte și să cauzeze pierderea a mare parte din Africa în fața vandalilor.[18]
În 432 Bonifaciu a fost rechemat în Italia și primit cu căldură de către Placidia. Lui Bonifaciu i s-a
conferit rangul de patrician, în timp ce Aetius era deposedat de comandă militară, care era primită de
dușmanul său.[19] Aetius, considerând căderea sa iminentă, a mărșăluit împotriva lui Bonifaciu,
înfruntându-l în bătălia de la Rimini.[19] Bonifaciu a câștigat bătălia, dar a fost rănit mortal, murind câteva
luni mai târziu. Aetius a fugit în Dalmația și s-a refugiat la curtea prietenului său, Rugila, regele hunilor.
Cu ajutorul lor a revenit la putere, a primit titlul de magister utriusque militiae, Sebastianus, fiul lui
Bonifaciu, care i-a succedat tatălui său ca magister militum praesentalis, exilat la Constantinopol, a
cumpărat proprietățile lui Bonifaciu și s-a căsătorit cu soția acestuia, Pelagia.[20]

Campaniile împotriva burgunzilor, vizigoților și bagaude

În perioada 433 - 450, Aetius a fost personalitate dominantă din Imperiul Roman de Apus, obținând
gradul de patrician (5 septembrie 435), și a jucat rolul de protector al Gallei Placidia și a lui Valentinian
al III-lea, în timp ce împăratul era încă tânăr. În 436, burgunzii regelui Gunther au fost învinși și obligați
să accepte pacea oferită Aetius, care, cu toate acestea, i-a trimis anul viitor pe huni pentru a-i distruge.
Tot în 436 Aetius a fost, probabil, în Armorica cu Litorius pentru a suprima o rebeliune a Bacaudae.
În 437 a participat la al doilea consulat al său și la nunta dintre Valentinian și Licinia Eudoxia la
Constantinopol, este probabil ca Aetius să fi participat la ceremonia care a marcat începutul conducerii
directe a împăratului. Următorii doi ani au fost ocupați de o campanie împotriva suebilor și de războiul
împotriva vizigoților, în 438 Aetius a câștigat o bătălie importantă, dar în 439 vizigoți l-a învins și ucis pe
generalul său Litorius și foederatisăi huni. Aetius a revenit în Galia după ce Vetericus a stabilizat situația,
învingându-i și obținând un tratat.[21] La întoarcerea sa în Italia, a fost onorat cu o statuie ridicată de
către Senat și poporul Romei din ordinul împăratului. Aceasta a fost, probabil, o ocazie pentru
panegiricului scris de Merobaudes.[22]
În 443, Aetius i-a stabilit pe burgunzii rămași în Savoia, la sud de lacul Geneva. Preocuparea sa cea mai
presantă în anii 440 a fost cu probleme din Galia și Iberia, în special cu Bagaudae. I-a stabilit pe alani în
jurul Valencei și Orléansului.
Alanii s-au stabilit în Armorica unde au cauzat probleme în 447 și 448. Acesta a fost, probabil, urmată de
un atac franc sub Clodio într-o regiune din apropriere de Arras, în Belgica Secunda, invadatorii au fost
opriți aproape Vicus Helena, unde Aetius a regizat operațiunilor în timp ce comandantul
său Maiorian (mai târziu împărat) a luptat cu cavaleria.[23] Cu toate acestea, în 450 relația dintre Aetius și
franci se îmbunează. În acel an, regele francilor a murit, iar Aetius a sprijinit cererea fiului său mai mic la
tron, adoptând-l ca pe propriul fiu și trimițându-l de la Roma.[24]

Bătălia de la Câmpiile Catalaunice

Înainte de 449 Aetius a semnat un acord cu hunii, permițându-le să se stabilească în Pannonia, de-a lungul
râului Sava; a trimis, de asemenea, la Attila, regele hunilor, un om numit Constantius, ca secretar. În 449,
Attila a fost furios pentru un presupus furt al unei plăci de aur, iar Aetius i-a trimis o ambasadă condusă
de Romulus să-l calmeze. Attila i-a trimis drept cadou un pitic, Zerco, pe care Aetius l-a oferit
proprietarului său inițial, Aspar.[25]
Cu toate acestea, bunii termeni dintre romani și huni nu au durat, deoarece Attila a vrut să atace
Galia,[26] dar știa că Aetius era un obstacol serios în calea dorințelor sale și a încercat să-l elimine, dar
în 451, când hunii au atacat, Aetius a fost comandant al armatei romane din Galia, iar marea armată a
hunilor[27] deja capturase câteva orașe, iar acum asedia Orléans.[28]
Când alanii care locuiau în regiune erau gata să se alăture lui Attila, Aetius, cu ajutorul influentului
senator galo-roman, Avitus, i-a convins pe vizigoții regelui Theodoric I să i se alăture împotriva
amenințării externe; de asemenea, a reușit să-l împiedice pe Sangiban, un posibil aliat al lui Attila, să se
alăture a hunilor. Apoi, armata romano-vizigotă s-a mutat pentru a elibera orașul asediat Orléans,
forțându-i pe huni să renunțe la asediu și să se retragă.[28]
Pe 20 septembrie 451[29], Aetius și Theodoric l-au învins pe Attila și aliații săi în bătălia de pe Câmpiile
Catalaunice.[30]Theodoric a murit în luptă, iar Aetius a sugerat ca fiul său, Thorismund să ajungă rapid la
Toulouse (capitala regatului vizigoților), pentru a-și asigura tronul; din acest motiv se spune că Aetius a
păstrat toată prada pentru armata sa.[31]
Attila a revenit în 452 pentru a-și asigura cererea sa de căsătorie cu Honoria; Aetius nu a luat măsurile de
precauție necesare pentru a bloca trecerile alpine,[32] iar Attila a invadat și devastat Italia, jefuind
numeroase orașe și distrugând aproape complet Aquileia. Valentinian al III-lea a fugit de la Ravenna la
Roma, Aetius a rămas însă pe poziție, dar nu avea puterea de a lupta împotriva hunilor. Gibbon, spune că
Aetius și-a arătat genialitatea sa în hărțuirea și încetinirea avansării lui Attila. Acesta, în cele din urmă, s-a
oprit pe Pad, unde a întâlnit o ambasadă care îi includea pe prefectul Trigetius, pe fostul consul Avienus
Gennadius și pe papa Leon I. Întâlnirea l-a convins să se retragă, fără să fi câștigat nici mâna Honoriei,
nici teritoriile dorite de acesta.

Asasinarea
Deși în 453 Aetius a fost în măsură să-și logodească fiul, Gaudentius, cu fiica lui Valentinian, Placidia,
împăratul s-a simțit amenițat de Aetius, care l-a sprijinit o dată pe Ioannes împotriva sa și care considera
că dorea să-și plaseze fiul pe tronul imperial. Prin urmare, senator roman Petronius Maximus și
șambelanul Heraclius au fost capabili să se alăture alături de Valentinian într-un complot de asasinare a
lui Aetius. La 21 septembrie454, la Ravenna, Aetius a fost ucis de mâna lui Valentinian.
Maximus a așteptat să fie făcut patrician în locul lui Aetius, dar a fost oprit de către Heraclius. Cautând
răzbunare, Maximus a aranjat ca doi prieteni huni ai lui Aetius, Optila și Thraustila, să-l asasineze atât pe
Valentinian al III-lea și Heraclius. Pe 16 martie 455, Optila l-a înjunghiat pe împărat în templu. Împăratul
uimit s-a întors pentru a vedea cine l-a lovit, Optila l-a omorât cu altă lovitură de sabie. Între timp,
Thraustila cu un pas înainte l-a ucis pe Heraclius. Cei mai mulți dintre soldați în picioare au fost urmașii
credincioși ai lui Aetius și nu au ridicat o mână pentru a-l salva pe împărat.


Petronius Maximus: 445-455 (mai târziu împărat martie-aprilie 455)-cca c. 396; d. 22 aprilie 455) a fost
aristocrat roman și, pentru scurt timp, împărat roman al Imperiului Roman de Apus, mai exact în
perioada 17 martie 455 - 31 mai 455.
În timpul lui Petronius, vandalii, conduși de Genseric, ocupă și jefuiesc Roma.

 Ricimer: 456-472 (și magister militum)

 Gundobad: 472-473 (și magister militum, mai târziu rege de Burgundia 473-516)
 Odoacer: 476-493 (și rege al Italiei)
 al-Harith ibn Jabalah: 529-569 (și rege de Ghassanids)

] și 42 pentru plebei [ este masa populațiilor învinse, al alohtonilor imigrați, al foștilor clienți
ai patricienilor. Ei sunt mici proprietari, meșteșugari, comercianți.
Plebeii sunt oameni liberi, nu au nici o îndatorire, dar nici un drept. Se deosebesc de patricieni prin aceea
că nu au propria lor organizare gentilică, dar au zeii "lor" (Ceres, Liber, Libera, Mercur). Cei mai mulți
dintre ei locuiau în Nebbia Plebeo,cetate pe Muntele Aventin,ei aveau în frunte un tribun.
]. Doi consuli erau aleși anual, servind împreună cu drept de veto asupra acțiunilor fiecăruia. Anul
serviciului lor era cunoscut după numele lor: de exemplu, anul 59 î.Hr. era numit de către romani
„consulatul lui Cezar și Bibulus“, din moment ce colegii consulatului erau Iulius Cezar și Marcus
Calpurnius Bibulus (însă Cezar a dominat acel consulat atât de categorit încăt s-a făcut referire în glumă
asupra acestuia sub „consulatul lui Iulius și Cezar“).
 În latină, consules înseamnă „aceia care merg împreună“. Dacă un consul murea în timpul termenului
său (nu neobișnuit văzând poziția consulilor în prim planul bătăliei), unul altul era ales, fiind cunoscut
apoi sub consul sufect (cos. suff.).
Conform tradiției, consulatul a fost inițial rezervat patricienilor; doar în 367 î.Hr. au câștigat plebeii
dreptul de-a participa la acest oficiu, atunci când lex Licinia Sextia a stipulat că cel puțin un consul al
fiecărui an ar trebui ales din rândul plebeilor. Primul consul plebeu a fost ales în anul următor, în persoana
lui Lucius Sextius. Istoricii moderni, însă, au chestionat relatarea tradițională privind emanciparea
plebeilor în timpul Republicii timpurii (vezi Conflictul Ordinelor), notând, de exemplu, că aproximativ
treizeci la sută dintre consulii anteriori lui Sextius aveau nume plebee, nu patriciene.
În timpul războiului, criteriul primar pentru consuli era priceperea militară și reputația, însă în toate
timpurile selecția era de factură politică. Odată cu trecerea timpului, consulatul a devenit punctul de
oprire normal al cursus honorum, succesiunea de oficii urmărită de către romanii ambițioși. Începând cu
Republica târzie, după terminarea unui an consular, un fost consul servea ca proconsul și
devenea guvernatoruluneia dintre provinciile Romei.
Când August a instalat Imperiul, a schimbat natura oficiului, înlăturându-i majoritatea puterilor. Deși
reprezenta o mare onoare și o necesitate pentru alte oficii, mulți consuli demisionau la jumătatea anului
pentru a permite altora să-și încheie mandatele de sufecți. Cei care dețineau oficiul în data de 1 ianuarie,
cunoscuți drept consules ordinarii, aveau onoarea de a asocia anului numele lor. Ca rezultat, aproape
jumătate din bărbații care au deținut rangul de pretor puteau să atingă și consulatul. Uneori acești consuli
sufecți demisionau în schimb, iar alți astfel de sufecți erau numiți. Aceasta a ajuns la extremul său
sub Commodus, când în 190 d.Hr. douăzecișicinci de persoane au deținut funcția de consul.
În timpul Imperiului, împărații numeau frecvent protejați sau rude fără vreo cerință a vârstei. De
exemplu, Împăratul Honorius a primit consulatul la nașterea sa.
Deținerea consulatului era aparent o astfel de onoare încât până și efemerul Imperiul Galic a avut
câteva perechi de consuli în timpul existenței sale (260–274). Lista de consuli pentru acest stat este
incompletă, formată pe baza inscripțiilor și monedelor.
Una dintre reformele lui Constantin I a fost de a numi unul dintre consuli orașului Roma, iar
celălalt Constantinopolului. Astfel, când Imperiul Roman a fost divizat în două la moartea lui Theodosius
I, împăratul fiecărei părți a primit dreptul de a numi unul dintre consuli— deși un imperator i-a permis
colegului său să numească ambii consuli din diverse considerente. Ca un rezultat, după finalul formal al
Imperiului Roman, în vest timp de mulți ani a fost numit un singur consul. Acestui rang i-a fost permisă
în cele din urmă căderea în timpul domniei lui Iustinian I: întâi cu consulul Romei în 534, Decius
Paulinus, apoi cu cel al Constantinopolului în 541, Flavius Basilius Junior.
Pentru o listă completă de consuli romani, vezi:

 Listă de consuli în timpul Republicii Romane (înainte de 33 î.Hr.)

 Listă de consuli în timpul Imperiului Roman timpuriu (33 î.Hr.-192 d.Hr.)
 Listă de consuli în timpul Imperiului Roman târziu (după 192 d.Hr.)

PRETORII Praetor "cel ce merge înainte"- a fost un titlu în Roma antică încă din anul 366 î.e.n. al
conducătorilor de armată, superiorul lui fiind numai consulul. Cea mai înaltă funcție de stat a unui pretor
era (Praetor urbanus) care din anul 242 î.e.n. a primit ca ajutor un (Praetor peregrinus).
În afară de funcția militară, pretorul putea să emită edicte, având și alte funcții de stat și atribuții de
judecător, fiind ales în funcție la fel ca un consul.
Praetor Peregrinus
Pretorul peregrin (praetor peregrinus) apare pentru prima dată în 241 î. Hr., ca rezutat al
înmulțirii pretorilor și al grijei de a-i proteja pe peregrini (oameni liberi, care nu sunt nici cetățeni romani,
nici latini și locuiesc pe teritoriul Romei). Până în acel moment, nu exista decât un singur pretor - cel
urban. Pretorul peregrin era însărcinat cu litigiile dintre peregrini sau dintre peregrini și cetățeni

Edilul (latină: Aedilis) era un oficiu în Republica Romană. Având centrul în Roma, edilii erau
responsabili de menținerea clădirilor publice și administrarea festivalurilor publice. De asemenea, ei
dețineau puteri de a impune ordinea publică. Jumătate dintre edili erau din rândul plebeilor, iar cealaltă
dintre patricieni. Cei din urmă erau numiți edili curule (aediles curules) și erau considerați magistrați
curule.
Oficiul era în general deținut de către oameni tineri care intenționau să urmeze cursus honorum spre un
oficiu politic înalt. Însă nu era o parte legală de cursus, ci doar un punct avantajos de a începe, ceea ce
demonstra dedicația politicienilor aspiranți la serviciul public.

Chestorii erau aleși oficiali ai Republicii Romane care supervizau trezoreria și afacerile
financiare ale statului, armatelor și ofițerilor săi. Oficiul poate data din vremea regilor Romei.
Aproximativ după 420 î.Hr. au existat patru chestori, aleși în fiecare ani, iar după 267 î.Hr. zece. Unii
chestori erau desemnați muncii în oraș, în timp ce alții personalului generalilor sau serveau guvernatorilor
romani ca guvernatori locotenenți în provincii. Totuși, alții erau desemnați pentru supravegherea
finanțărilor militare
În timpul reformelor lui Sulla în 81 î.Hr., vârsta minimă pentru un chestorat a fost stabilită la 28
pentru patricieni și 30 pentru plebei, iar alegerea în chestorat oferea automat un loc în Senat. Înainte de
aceasta cenzorii revizuiau lucrul Senatului mai puțin regulat decăt inducția anuală de chestori. De
asemenea, numărul chestorilor a crescut până la 20.
Cursus honorum (termenul latin pentru „scara onorurilor”) reprezenta idealul vieții politico-
sociale a oricărui cetățean roman din Roma republicană. În mod concret, însemna ierarhia funcțiilor
publice (magistraturi) pe care le puteau deține cetățenii.
Ierarhia funcțiilor pe care trebuia să o urce un senator în timpul Republicii în încercarea de a
obține funcția de consul era supusă unui număr de legi organizatorice (de exemplu Lex Villia din 180 î.Hr.
și Lex Cornelia a lui Sulla), care stabileau intervale între funcții precum și ordinea corespunzătoare pentru
deținerea lor.
În timpul Principatului, cursus-ul a rămas același, deși avansarea pe treptele sale era influențată
de favorurile imperiale (sau de lipsa lor) și de numărul de copii legitimi. Iată principalele funcții în
perioada Principatului (și vârsta de la care puteau fi deținute)[1]:
Legatus (limba latină legatus, trimis) este titlul dat unei persoane care poate acoperi funcțiuni
diverse, după caz, "însarcinat cu o misiune", "reprezentant", "trimis", "locotenent" etc. Legații poporului
roman (legati populi Romani) sunt senatori trimiși ca ambasadori într-o țară străină. În provincii, pe de
altă parte, un anumit număr de magistrați poartă acest titlu: de fapt, guvernatorul unei provincii, în timpul
Republicii, este înconjurat de consilieri, aleși de Senat. Ei au titlul de legați și pot, de altfel, să-l
înlocuiască pe guvernator în funcțiile lui; atunci sunt numiți legati pro praetore, adjuncti ai proconsulului
(promagistrat, care posedă imperium consular), în provinciile senatoriale. În provinciile imperiale,
consulare și pretoriene, guvernatorii au titlul de legati Augusti pro praetore viri consulare sau praetori,
după caz. În sfârșit, legatus poate fi un grad militar. În timpul Republicii, acesta este atribuit unei
persoane însărcinate cu o comandă specială (cavalerie, rezerve etc.). În epoca Imperiului, legati sunt
comandanți de legiuni (legati Augusti legionis).
 Tribunii erau persoane alese de plebei, odata în an, care prezentau interese poporului Senatului.
Un reprezentant al plebeiului a fost Marcus Grach. Tribunii aveau dreptul de a adopta legi, ei dispuneau și
de dreptul de "veto"; dacă un tribun se folosea de dreptul de veto atunci legea nu era adoptată.
CENZOR Un cenzor era un înalt magistrat (ales ofițer politic) al Republicii
Romane și Principatului. Din prisma faptului că sarcina lor originară era de a păzi moralitatea vieții
publice, în principal de standardele religiei statale pagâne (până la transformarea imperială
către Creștinism) și pedepsirea celor care încălcau legea, ei au fost numiți și castigator(e)s.
Doi cenzori erau de obicei aleși de către Adunarea centuriată la fiecare cinci ani pe un mandat de
18 luni. Acest oficiu nu a urmat cusurul roman obișnuit de mandate pe un termen de un an, deși urma
principiul colegialității fiind doi cenzori care serveau împreună. Acest oficiu nu deținea imperium și, din
această cauză, cenzorii nu erau escortați de lictori. Însă a fi ales cenzor reprezenta o mare onoare. Dacă
unul dintre ei murea, celălalt era obligat să demisioneze din funcția sa..
Oficiul de cenzor a fost primul creat în 443 î.Hr. și, precum majoritatea celorlalte, era doar
deschis patricienilor. Influența progresivă a plebeilor în societatea romană a permis primului non-
patrician să fie ales în 351 î.Hr.. În timpul dictaturii șui Lucius Cornelius Sulla oficiul a fost abolit, dar
reinstaurat în 70 î.Hr..
Cenzorii făceau un census în mod regulat a poporului roman, iar apoi repartiza cetățenii în clasele
de vot pe baza venitului și afiliației tribale. 'Triburile' din statul roman nu erau etnice, ci desemnate de
către cenzori—numai descendenții familiilor vechi se considerau legați de tribul lor prin sânge. De
asemenea, cenzorii înrolau noii cetățeni în triburi și clase votante—sclavii ce erau eliberați de la ultimul
recensământ primeau automat cetățenie. Cenzorii erau, de asemenea, în fruntea administrării
membrilor Senatului, adăugând la fiecare cinci ani noi senatori aleși în oficiile în care era necesar.
Cenzorii puteau și înlătura membrii nevrednici din Senat. După reformele lui Sulla din 81 î.Hr., noii
senatori au fost înrolați automat, reducând cu mult influența cenzorilor asupra participării în Senat.
Cenzorii erau responsabili și pentru construirea clăridilor publice.

Guvernator (Regent) este conducătorul unei provincii delimitate militare sau civile.
Termenul provine din limba greacă kybernétes = cârmaci de unde provine și termenul de cibernetică.

 Guvernatorii romani erau persoanele care în timpul Imperiului Roman se ocupau de

conducerea provinciilor; erau un fel de promagistrati.

Rolul în politica internă și externă

Guvernatorul are un rol deferit în politica internă. Dacă guvernatorul unei provincii se arăta ca un
conducător specialist, care știe să conducă armata, să îmbunătățească starea economică și să-i ofere
populației tot ce este necesar, el cu ușurință poate să crească de la un guvernator într-o persoană cu post
major sau chiar conducător de țară. Cel mai evidente erau urcările la tron ale guvernatorilor în
timpul Imperiului Roman. În politica externă guvernatorii ofereau regelui sau împăratului provizii,
materiale necesare și întrețineau armata pentru a fi pregătită să înceapă o campanie. Un guvernator de
îcredere era foarte important. Așa Napoleon a pus drept guvernatori rude ale sale (pe atungi regi în
provincii ocupate, deoarece el era împărat), ca să aibă ajutor și încredere în ei. Uneori, guvernatorul lua
parte într-un război civil, declanșa o răscoală sau se ocupa de intrarea în război de partea vrăjmașului.
Pontifex Maximus era conducătorul colegiului pontifilor (colegiu înființat de Numa, deschis
plebeilor începând din anul 300 î.Hr. și care deținea un rol de excepție în organizarea religioasă a Romei),
numit pe viață de colegii săi, înzestrat cu prerogativele religioase ale vechilor regi. El locuiește în fostul
palat al acestora, Regia, și poate fi magistrat și șef militar, spre deosebire de ceilalți pontifi, care nu sunt
decât consilieri. Deși, teoretic, este inferior ca demnitate față de Rex sacrorum (rege al sacrului, al
sacrificiilor, menit îndeosebi cultului lui Ianus, zeul începuturilor), de fapt este acela care-și asigură
primatul. Îi numește pe cei 15 flamini (preoți, care nu constituiau un colegiu, fiecare din ei slujind unui
zeu deosebit), alege vestalele (preotese consacrate cultului zeiței Vesta), joacă un rol preponderent în
cultul lui Iupiter Capitolinul, asistă la căsătoriile prin confarreatio (în confarreatio, soții ofereau o
prăjitură din alac lui Iupiter). Prestigiul marelui pontif este considerabil. Cezar, începând din 63 î.Hr.,
obține marele pontificat; în timpul Imperiului, toți împărații vor purta titlul de Pontifex Maximus.
Princeps senatus (plural principes senatus) era liderul Senatului roman. Deși oficial aflat în
afara cursus honorum și fără a deține un imperium, acest oficiu aducea prestigiu enorm senatorului care-l
deținea.
Princeps senatus nu reprezenta un mandat pe viață. Era ales de fiecare nouă pereche
de cenzori (respectiv la un interval de cinci ani). Cenzorii puteau, însă, confirma un princeps
senatus pentru o altă perioadă de cinci ani. A fost selectat dintre senatorii patricieni cu rang consular, de
obicei foști cenzori. Candidatul care câștiga trebuia de obicei să fie un patrician cu un “dosar politic
impecabil”,sa fii fost respectat de ceilalți senatori.
Îndatoririle acestui oficiu includ:

 Declararea începerii și încheierii sesiunilor Senatului

 Deciderea agendei
 Deciderea locului sesiunii
 Impunerea ordinii și a altor reguli ale sesiunii
 Întâlnirea, în numele Senatului, cu ambasade ale altor țări
 Redactarea, în numele Senatului, a scrisorilor și mesajelor
După căderea Republicii Romane, oficiul de princeps senatus era inclus în cel de împărat (vezi
și: princeps). Însă în timpul Crizei secolului al III-lea, alte persoane au deținut acest oficiu; viitorul
împărat Valerian l-a deținut în 238, în timpul domniilor lui Maximinus Thrax și Gordian I.
Listă de principes senatus

 214 î.Hr. – Marcus Fabius Buteo

 209 î.Hr. – Quintus Fabius Maximus Verrucosus
 199 î.Hr. – Scipio Africanus
 184 î.Hr. – Lucius Valerius Flaccus
 179 î.Hr. – Mamercus Aemilius Lepidus
 147 î.Hr. – Publius Cornelius Scipio Nasica
 136 î.Hr. – Appius Claudius Pulcher
 131 î.Hr. – Lucius Cornelius Lentulus Lupus
 125 î.Hr. – Publius Cornelius Lentulus
 115 î.Hr. – Marcus Aemilius Scaurus
 86 î.Hr. - Lucius Valerius Flaccus

Lictorii erau în Roma Antică persoane însărcinate cu paza înalților magistrați. Pretorul era de obicei
însoțit de 6 lictori, consulul de 12 lictori, iar dictatorul de 24. Lictorul purta ca simbol al puterii peste
umărul stâng o fascie, legătura de nuiele cu o secure în mijloc. În general lictorii proveneau din tagma
plebeilor sau a liberților, având cetățenia romană, întrucât aveau dreptul de a purta toga în interiorul
cetății.
Conform lui Tit Liviu, primul care a introdus lictorii ca paznici fusese Romulus, istoricul roman oferind
două explicații pentru numărul de 12 lictori. Prima s-ar referi la numărul de păsări pe care le-ar fi văzut
Romulus conform mitului fondator al urbei, cealaltă, favorizată de Liviu, e că instituția ar fi fost preluată
de la etrusci, unde fiecare lictor reprezenta una dintre cele 12 provincii ale regatului.

REPUBLICA TIMPURIE

Aceasta perioada incepe cu domnia Lucretiei,continua cu domnia lui Lucius Junius

Brutus,Cincinatus si Cenzorul Appius Claudius, dupa care urmeaza razboaiele samnite (327-290 i.Hr.).

Razboaiele samnite

Primul, al doilea și al treilea război al Republicii Romane cu triburile samnite a durat 67 de

ani și a implicat aproape toate statele din Peninsula Italică. Șirul de lupte s-a încheiat cu dominația
romană asupra samniților. Samniții, care stăpâneau Apeninii la sud-est de Lazio, au fost printre primii
adversari mai puternici ai Romei.
Primul razboi samnit (343-341 i.Hr.)
Timp de secole triburile de samniți (sau sabelli-este un exonim latin pentru regiunea de sud sau sud-
centrul Italiei folosit în timpurile romane. Numele a supraviețuit până astăzi în Italia, dar teritoriul
acoperit a rămas o mică parte. Populația Samnium era numită Samniți de către romani. Singurul
lor endonim era Safinim pentru țară (potrivit unei inscripții și a unei monezi) și *Safineis pentru popor [2].
Limba acestor populații era limba oscă- este o limbă indo-europeană, care aparține familiei limbilor
italice (Familia limbilor italice a limbilor indo-europene are două ramuri:

 grupul sabellic (osc-umbrian)

 limba oscă (sau oscană), limbă dispărută;
 limba umbriană, limbă dispărută, care nu trebuie confundată cu dialectul modern umbrian
al italianei.
 limba latină - care a înlocuit pe celelalte
 limba latină cultă - folosită de clasa superioară a societății romane: patricieni, senatori, scriitori,
etc.
 limba latină vulgară - folosită de oamenii obișnuiți, din aceasta au evoluat toate limbile romanice.
 limbile romanice
 limbile creole bazate pe limbi romanice) însă nu toți vorbitorii acestei limbi trăiau în
Samnium) care trăiau în munții Apenini s-au luptat pentru a deschide o cale spre câmpie
și la Marea Mediterană. Dar etruscii și latinii i-au ținut în șah, astfel încât în ultima sută
de ani direcția lor de expansiune nu au fost spre Lazio, ci spre est și sud-est. Atacurile s-
au mai slăbit pe măsură ce s-au obișnuit cu o viață mai civilizată în noua zonă
(în regiunea Campania) și au devenit mai puțin războinici și mai prost echipați pentru a
face față fraților samniți din munți. La mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., grupul cel mai
puternic din munți, o confederație de samniți, a năvălit în vale asupra precursorilor lor
mai civilizați din Campania. Mai la est și sud, lucanii și bruttii[1] erau presați de coloniile
 grecești din Magna Graecia. Războinicii, păstori samniți de pe înălțimile din apropiere,
intenționau să utilizeze pajiștile câmpiilor pentru animalele lor: terenuri pe care oamenii
de la câmpie le îngrădiseră. Grecii au cerut ajutor Epirului; cei de la câmpie (adică din
Campania) au cerut sprijin Romei. Roma le-a venit în ajutor. Trimișii romani au mers la
conducătorii samniților de pe înălțimi pentru discuții, dar au fost tratați în mod grosolan.
Războiul între Roma și samniți era iminent.
Primul război samnit a fost scurt. Acesta a fost marcat de victorii romane pe câmpul de luptă și de o
revoltă din partea soldaților, care a fost stinsă de atașamentul față de distinsul dictator Marcus Valerius
Corvus. Despre Marcus Valerius Corvus se spunea că în tinerețe a învins în luptă un campion galic.
Războiul a durat doi ani, sfârșindu-se în anul 341 cu Roma triumfătoare și samniții dispuși să facă pace.
Războiul a fost încheiat de o pace pripită pentru că romanii au dezertat pentru a suprima o revoltă a
aliaților lor latini. Membrii Ligii Latine au fost forțați să intre în Războiul Samnit fără consultarea lor,
astfel încât ei au respins dependența lor față de Roma.
Primul război samnit a dus la dominația romană asupra unor terenuri extrem de bogate din Campania cu
capitala la Capua. Istoricii romani și-au modelat descrierile despre începutul acestui război pe baza
relatărilor istoricului grec Tucidide despre izbucnirea Războiului peloponesiac dintre Atena și Sparta. Cu
toate acestea, probabil că ei au spus adevărul că cei din zonele de câmpie i-au chemat pe romani pentru a-i
ajuta contra celor din munți. Dacă este adevărat acest lucru atunci acest incident este primul din multele
cazuri când Roma a plecat la război după ce a fost invitată într-o alianță de către un stat mai slab aflat deja
la război și primul caz când după ce a distrus amenințarea a asimilat și pe statul aliat - pe cel care i-a cerut
ajutorul. În orice caz, din acest moment regiunea Campania a devenit puternic atașată de Roma,
acordându-se locuitorilor de aici cetățenie romană, dar fără drept de vot (civitas sine suffragio). Regiunea
Campania a dus la creșterea puterii Romei și a măririi forței sale de muncă[2].
AL II-LEA RAZBOI SAMNIT (326-304 I.HR.)

In anul 327 războiul a început iarăși între samniții de pe dealuri și cei așezați în câmpia din Campania.
Samniții au întemeiat o garnizoană la Napoli — orașul locuit de greci. Din nou, cei de la câmpie au
solicitat ajutor Romei și din nou Roma a mers la război împotriva samniților. Curând romanii s-au
confruntat cu samniții în mijlocul văii râului Liris, începând astfel Al Doilea Război cu Samniții sau
Marele Război cu Samniții (326-304 î.Hr.) care a durat douăzeci de ani. În prima jumătate a războiului
Roma a suferit înfrângeri grave, dar în a doua jumătate a început refacerea Romei și reorganizarea armatei
sale care a dus la victoria finală.
La început, armatele romane au ieșit biruitoare astfel încât în 321 î.Hr. samniții au cerut pace. Dar
condițiile oferite au fost atât de severe încât acestea au fost respinse și războiul a continuat.

In același an (321 î.Hr.), doi consuli, conducând o forță invadatoare în Samnium, au fost prinși într-o
trecătoare montană cunoscută sub numele de Furcile Caudine. Aici n-au putut nici să avanseze, nici să se
retragă astfel încât după o luptă disperată, trupele romane ar fi fost anihilate dacă nu ar fi acceptat
condițiile umilitoare impuse de conducătorul samniților victorioși, Gaius Pontius. Trupele au fost
dezarmate și obligate să treacă pe sub un jug, om după om, ca un dușman învins și demn de rușine. Acest
ritual străvechi era o formă de subjugare prin care cel învins trebui să se plece și să treacă pe sub un jug
care era folosit de obicei la boi. (În acest caz jugul a fost făcut din sulițele romanilor, iar cea mai mare
rușine a unui soldat roman era să-și piardă sulița).
Șase sute de Equites au trebuit să fie predați ca ostatici. Între timp consulii captivi au semnat un tratat de
pace pe cinci ani în condițiile cele mai favorabile pentru samniți. Istoricii târzii romani, cu toate acestea,
au încercat să nege această umilință, inventând faptul că Roma a respins pacea și s-a răzbunat pe samniți.
Războiul a stagnat timp de cinci ani. Roma a așteptat ca tratatul să expire, între timp consolidând armata
sa prin mărirea numărului de recrutări.
În 320 și 319, romanii s-au întors pentru a se răzbuna contra samniților și i-a învins în ceea ce istoricul
roman Titus Livius a descris ca fiind unul dintre cele mai mari evenimente din istoria romană. Dar, în 315
î.Hr., după reluarea ostilităților, Roma a suferit o înfrângere zdrobitoare la Lautulae.

Până în 314, succesul părea să fie de partea C. Campania a fost pe punctul de a abandona Roma. Pacea a
fost stabilită între Roma și unele orașe samnite. Apoi, în 311, orașe etruscilor au decis să se alăture
samniților în lupta contra puterii romane. Intervenția etruscilor în 311 î.Hr. a făcut ca pacea ce dura de
patruzeci de ani de să se termine.
După primul șoc romanii au învins continuu pe ambii lor dușmani. Războiul a devenit un fel de concurs
pentru dominația Italiei. Între 311 și 304, romanii și aliații lor au câștigat o serie de victorii atât împotriva
etruscilor (310 la Perusia), dar și contra samniților. În 308 etruscii au cerut pace care le-a fost acordată în
condiții severe. În 304 samniții au cerut pacea, care le-a fost acordată în condiții probabil severe, dar nu
zdrobitoare. Pentru a se asigura, romanii au cerut să facă inspecții periodic. Pacea a fost stabilită între
romani și samniți până în anul 298.
Surse antice indică că Roma a adoptat falanga (formații dense de hopliți) de la etrusci (folosite în secolul
al VI-lea și al V-lea î.Hr.), dar mai târziu au preluat de la samniți sistemul bazat pe manipule, probabil din
cauza succeselor militare a samniților contra Romei. Formațiile tip manipule erau mult mai flexibile și
permiteau manevre mai complexe.
În timpul acestor ani, Roma a organizat o marină rudimentară, a construit primele drumuri militare
(construcția la Via Appia a început în 312 î.Hr., iar la Via Valeria în 306) și a mărit taxele și efectivele
militare așa cum reiese din creșterea numărului de tribuni militari aleși de la 6 la 16.
În perioada 334–295 î.Hr., Roma a întemeiat 13 colonii împotriva samniților și a creat șase noi triburi
rustice în teritoriul anexat. În ultimii ani de război, romanii și-au extins puterea lor și în
nordul Etruriei și Umbriei. Câteva campanii încununate de succes au forțat orașele din aceste zone să
deină aliați ai Romei.
AL III-LEA RAZBOI SAMNIT(298-290 I.HR.)
In perioada dintre războaie, Republica romană a continuat să-și extindă puterea sa în Italia centrală.
Tribul Aequi a fost zdrobit într-o scurtă campanie în 304 î.Hr.. Triburile
vecine, abruzzii, marsii, paelignii, marrucinii și frentanii au încheiat tratate de alianță permanentă cu
Roma în același an. Vestinii au făcut același lucru în 302 î.Hr.. Roma a consolidat aceste victorii
întemeind colonii la Sora, Alba Fucens și Carseoli. Ostilitățile cu etruscii au fost reluate în 302 și în 299
Roma a capturat orasul umbrian Nequinum. Din această cauză, la izbucnirea celui de-al treilea război cu
samniții în 298, romanii au fost din nou nevoiți să lupte pe multiple fronturi. Al treilea război reprezintă
prima încercare a oamenilor din Italia să se unească împotriva Romei, forțele samnite fiind aliate cu
etruscii, umbrianii și galii din nord[3].
În 298 î.Hr. romanii au ales pe consulii L. Cornelius Scipio Barbatus și Cn. Fulvius Maximus
Centumalus. Sarcofagul primului s-a păstrat și pe el este inscripționat un epitaf care pretinde că ei au
capturat Taurasia și Cisauna în Samnium, au supus toată Lucania și au adus ostatici.[4] Inscripția nu
precizează în ce an au avut loc aceste evenimente, dar este sigur că se referă la isprăvile lui Scipio în
timpul consulatului său. Data exactă a inscripției este disputată, dar se estimează că se referă la perioada
jumătatea celui de-al treilea secol - începutul celui de-al doilea secol î.Hr.. Totuși chiar dacă ultima dată
este corectă, totuși ea este cea mai veche mărturie care se păstrează despre războaiele samnite.[4][5]
Potrivit lui Titus Livius și Dionis din Halicarnas războiul a început ca urmare a unui atac al samniților
contra lucanianilor. Nefiind în stare să reziste, lucanianii au trimis ambasadori și ostatici la Roma pentru a
stabili o alianță. Romanii au acceptat oferta și au trimis fețiali[6] pentru a insista ca samniții să
evacueze Lucania, aceștia au refuzat și războiul a început.[7][8] Dacă Scipio a fost cel care a negociat
tratatul cu lucanianii și a primit ostaticii, atunci se explică de ce mai târziu a afirmat că a subjugat și
Lucania.[9] Potrivit lui Dionis adevărata cauză a războiului a fost nu compasiunea pentru lucani a
romanilor, ci teama lor că samniții vor deveni și mai puternici dacă subjugă pe lucani. [10] Roma posibil că
a dorit să provoace în mod deliberat un nou război, aliindu-se cu dușmanii samniților.[11]
Titus Livius spune că în 298 consulii au împărțit între ei comanda militară. Scipio a primit Etruria și
Fulvius Samnium. Apoi Scipio a mărșăluit spre Volaterrae unde a dat o luptă nedecisivă contra etruscilor
înainte de a se retrage la Falerii. Aici și-a așezat tabăra și a început să atace ținuturile etruscilor. Între timp
se pare că Fulvius a câștigat o bătălie contra samniților la Bovianum și apoi a atacat și a cucerit mai întâi
Bovianum și mai târziu Aufidena. Pentru victoriile sale contra samniților, Fulvius a sărbătorit printr-un
triumf.[12] Scrieriie lui Frontinus spun despre trei strategii ale lui "Fulvius Nobilior" în timpul luptei contra
samniților în Lucania.[13] Cognomenul Nobilior nu apare înregistrat nicăieri înainte de anul 255, cu mult
timp după terminarea războaielor samnite. Prin urmare o explicație plauzibilă este că acest Nobilior este o
greșeală și cele trei strategii trebuiesc atribuite consulului din 298.[14] Totuși, așa cum este menționat mai
sus, epitaful lui Scipio revendică că acesta a luptat contra samniților, dar nu la Bovianum și Aufidena, ci
la Taurasia și Cisauna. Taurasia probabil că este localizată în valea Tammaro, locația Cisaunei este
necunoscută.[5] Problema este complicată de Fasti Capitolini[15], potrivit căruia Fulvius a fost triumfător
atât contra samniților cât și împotriva etruscilor.[16]

Cronologia bataliilor din timpul celor 3 razboaie

Primul război

 343 î.Hr. - Începe primul război cu samniții.

 342 î.Hr. - Bătălia de la Muntele Gaurus.
 341 î.Hr. - Roma se retrage din conflictul cu samniții și intră în Războiul latin de partea samniților.
Al doilea război

 (327 î.Hr. - Cucerirea orașului Napoli)

 326 î.Hr. - Începe al doilea război cu samniții.
 321 î.Hr. - Bătălia de la Furcile Caudine (Caudium).
 320 î.Hr. - Fregellae este distrus de samniți.
 315 î.Hr. - Bătălia de la Lautulae.
 314 î.Hr. - Bătălia de la Teracina - victorie romană sub conducerea lui Fabius Rulianus.
 311 î.Hr. - Etruscii se aliază cu samniții contra Romei.
 310 î.Hr. - Bătălia de la Lacul Vadimo dintre legiunile romane și etrusci.
 308 î.Hr. - Războiul ia amploare datorită faptului că alte popoare intră în luptă contra Romei.
(Umbrianii, Picentinii și Marsianii).
 306 î.Hr. - Hernicii se revoltă împotriva Romei (Livy ix. 42).
 305 î.Hr. - Bătălia de la Bovianum se termină, samniții sunt înfrânți, principala rezistență a samniților
este anihilată.
 304 î.Hr. - Aequii sunt învinși.
 304 î.Hr. - Al doilea război se sfârșește. Roma întemeiază noi colonii și obține controlul majorității
centrului și sudului Italiei.
Al treilea război

 298 î.Hr. - Începe al treilea război cu samniții.

 298 î.Hr. - Batălia de la Volterra
 298 î.Hr. - Romanii cuceresc orașele samnite Taurasia, Bovianum Vetus și Aufidena.
 297 î.Hr. - Consulul Fabius Maximus Rullianus înfrânge pe samniți lângă Tifernum (Liv. 10.14).
 295 î.Hr. - Batălia de la Sentinum.
 294 î.Hr. - Victorie a samniților la Luceria.
 293 î.Hr. - Batălia de la Aquilonia.
 291 î.Hr. - Romanii distrug orașul samnit Venusia.
 290 î.Hr. - Se termină al treilea război.

RAZBOAIELE PUNICE (264-146 I.HR.)

Războaiele Punice au fost o serie de trei războaie purtate între Roma și Cartagina în perioada 264-146
î.Hr. Au purtat această denumire după numele de puni pe care romanii îl dădeau cartaginezilor. Limba
vorbită era punica, o limbă semită, derivată din feniciană.
Cele trei războaie au fost:
Primul război punic (264-241 î.Hr.) a fost primul dintre Războaiele Punice care
au avut loc între Roma și Cartagina. Timp de 23 de ani cele două puteri și-au disputat
supremația în bazinul vestic al Mării Mediterane. Cartagina, aflată în Tunisia de azi, era
cea mai puternică putere maritimă din vestul Mării Mediterane la începutul conflictului.
De asemenea, Roma domina Peninsula Italică și își dorea victoria, dar era greu de obținut
o victorie decisivă.
Cele două state au avut trei războaie unul contra celuilalt, războaie care le-au marcat existența. Aceste
războaie au fost numite Războaiele punice, după numele de „puni” pe care romanii îl dădeau
cartaginezilor.

Preludiul
De la mijlocul secolului al III-lea î.Hr., romanii și-au asigurat dominația asupra întregii peninsule italice,
cu excepția Galliei Cisalpine. De-a lungul ultimelor secole, Roma și-a învins fiecare rival care stătea în
calea dominației ei asupra peninsulei italice. Liga Latină a fost dizolvată în timpul războiului latin, iar
samniții au fost învinși în cele trei războaie samnite. Orașele din Magna Graecia au intrat sub autoritatea
Romei după invazia lui Pyrrhus, regele Epirului. Între timp, Cartagina se consideră o putere navală
dominantă în vestul Mediteranei. Inițial fiind o colonie feniciană din Africa de Nord, în teritoriul actual al
Tunisiei, a devenit un centru de civilizație a cărei hegemonie se întindea de-a lungul coastei Africii de
Nord, în Insulele Baleare, Sardinia, Corsica, în sudul Spaniei și în jumătatea vestică a Siciliei. Conflictul
dintre Roma și Cartagina a izbucnit după ce punii au intervenit în Messina, orașul sicilian cel mai apropiat
de peninsula italică.

Începutul
În 288 i.e.n., mamertinii, un grup campanian de mercenari s-au angajat în slujba regelui Agathocles din
Siracuza de a ocupă orașul Messana (Messina de azi). Toți bărbații au fost uciși în timpul asediului, iar
femeile acestora au fost răpite. Un grup de trupe romane alcătuite din cetățeni din Campania au preluat
controlul asupra regiunii Rhegium. În 270 i.en., romanii au recâștigat controlul asupra Rhegium după
izbucnirea unei revolte și i-au pedepsit sever pe supraviețuitorii revoltei. În Sicilia, mamertinii au devastat
regiunea și s-au ciocnit cu expansiunea teritorială a Siracuzei. Hieron al II-lea, tiranul Siracuzei, i-a învins
pe mamertini lângă Mylae pe râul Longanus. După înfrângerea de la râul Longanus, mamertinii au apelat
la Roma și Cartagina pentru sprijin. Cartaginezii l-au convins pe Hieron să nu ia nicio măsură și i-a
convins pe mamertini să accepte o garnizoană cartagineză în Messana. Dar ulterior, aceștia au devenit
nemulțumiți de staționarea garnizoanei cartagineze, au cerut sprijin Romei în speranța că vor obține o
protecție mai sigură. Rivalitatea dintre Roma și Cartagina crescuse după invazia lui Pyrrhus, prin urmare,
alianța mamertinilor cu ambele puteri nu mai era posibilă.
Potrivit istoricului Polybius, romanii au dezbătut subiectul sprijinului mametinilor pentru că astfel, ar
putea intră într-un război cu Cartagina. Deși nu doreau să vină în ajutorul unor soldați ce au jefuit pe
nedrept un oraș, însă se gândeau că staționarea garnizoanei cartagineze în Messana i-ar putea ambiționa
pe cartaginezi să ia întreagă Sicilie sub stăpânirea acestora. Astfel, s-a decis oferirea sprijinului
mamertinilor, iar Appius Claudius Caudex a fost investit drept comandant al expediției militare spre
Messana.

Romanii debarcă în Sicilia și înaintează spre Siracuza

Sicilia este o insula semi-deluroasă, cu obstacole geografice și terenuri dificile. De aceea, războiul terestru
a jucat un rol secundar în Primul Război Punic. Operațiunile terestre s-au limitat la raiduri și încăierări la
scară mică, cu puține bătălii. Asediile și blocadele terestre erau cele mai frecvente operațiuni la scară
largă. Principalele obiective de blocada au fost porturile importante.Ambele puteri se bazau pe întăriri
continue și comunicare cu contintentele de baștină. Războiul terestru în Sicilia a început cu debarcarea
romană în Messana în 264 i.en. În conformitate cu Polybius, cursul evenimentelor a fost următorul: în
ciuda avantajului naval cartaginezi, debarcarea romană s-a desfășurat fără opoziție. Două legiuni
comandate de Appius Claudius Caudex au debarcat la Messana, unde mamertinii au expulzat garnizoană
cartagineză comandată de Hanno. După înfrângerea siracuzienilor și forțelor cartagineze ce asediau
Messana, romanii au mărșăluit spre sud și au asediat Siracuza. După un scurt asediu, neprimind sprijin
cartaginez, Siracuza a încheiat pace cu romanii. Siracuza a devenit aliat roman și a fost nevoită să
plătească o indemnizație de război de 100 de talanți de argint și să furnizeze trupe Romei. Alianța cu
Siracuza a fost un lucru benefic pentru romani care se puteau menține pe poziție în confruntarea cu un
inamic cu forțe navale superioare. O serie de așezări dependențe de Cartagina din Sicilia au trecut de
partea Romei. Hanno, comandantul garnizoanei cartagineze, când s-a întors în Cartagina, a fost crucificat
pentru lașitatea de care a dat dovadă pentru că a lăsat Messana pe mâna romanilor.

Bătălia de la Agrigentum
Forțe
Cartagina se baza pe trupe de mercenari și trupe auxiliere: infanteriști libieni, iberici, gâli, hopliți greci,
aruncători cu praștia din insulele Baleare, liguri și cavaleri numidieni. În secolul IV i.en., Cartagina avea
o armata de 24 000 de infanteriști, 4000 de călăreți și 400 de elefanți. Appian menționează că 40 000 de
infanteriști, 1000 de călăreți și 2000 de care grele s-au opus invaziei conduse de Agathocles din Siracuza.
Cetățenii cartaginezi serveau că ofițeri și călăreți. Banda Sacră era o elită de soldați de elită dotați cu cele
mai bune echipamente. Aveau arme similare cu cele ale hopliților greci: sulițe, săbii, scut hoplon, precum
și armură din bronz. Luptau în formația de falanga și erau instruiți precum hopliții. Se numărau 2500 de
soldați în conformitate cu Diodor. Unitățile erau separate pe criterii etnice și lingivistice. Se încerca să se
stabilească și să se mențină comunicarea dintre unitățile grecest și cele punice.
Unitatea de baza permanentă la romani era legiunea alcătuită din cetățeni romani recrutați (în număr de
4000-5000) repartizați în manipule. O legiune "polybiana" era alcătuită din trei rânduri de infanterie grea
în conformitate cu scrierile lui Polybius (denumită și Triplex Acies): în față erau 1200 de Hastați ce
luptau cu săbii și aruncau cu sulițe ușoare denumite "pilum", 1200 de Principes echipați cu săbii, sulițe
pilum și cu o armură din zale, și 600 de Triarii (soldați veterani), echipați cu sulițe lungi denumite
"hastae" și cu armuri din zale. Fiecare armatǎ consulară cuprindea patru legiuni. De asemenea, aliații
"Socii" le furnizau trupe și unități de cavalerie "alae" pe lângă suportul aruncătorilor de sulițe "Velites".
Întâlnind războinici iberici în Sicilia pentru prima dată, romanii au preluat modelul sabiei spaniole
"gladius hispaniensis", care a devenit un standard în infanteria romană din secolul al III-lea i.en.
Bătălia
Romanii au trimis două legiuni în Sicilia în 262 i.en. fiind dispuși să negocieze pacea cu Cartagina. Dar
cartaginezii au întărit forțele în Sicilia. Romanii au trimis ambii consuli într-o expediție. Cartaginezii au
angajat mercenari liguri, celtici, iberici pentru a-i atrage pe inamicii lor în Sicila și pentru a-i atacă pe
romani pe jumătatea de insula controlată de romani. Agrigentum a devenit principala baza cartagineză.
Cartaginezii au trimis forțe în Sardinia, iar o mare parte din armata a rămas în Sicilia pentru a o folosi că
baza pentru atacurile asupra Italiei. Consulii romani, Lucius Postumius Megellus și Quintus Mamilius
Vitulus și-au concentrat forțele în Agrigentum. Consulii aveau forțe combinate ce numărau 40 000 de
soldați. Hannibal Gisco, comandantul Agrigentum și fiul sau, Gisco, și-au adunat armata în zona din jurul
orașului și au staționat-o în spatele zidurilor orașului, umflând numărul trupelor la 50 000 de soldați,
alături de garnizoană. Hannibal a refuzat să lupte în afară zidurilor orașului, iar romanii au văzut asta că
un semn de slăbiciune. Romanii și-au înființat tabăra la o milă de oraș și în apropierea recoltelor din zona.
Hannibal i-a atacat pe romani. Romanii, inferior numeric și neînarmați, au fugit din zona și s-au retras în
fortificații, pierzând mulți soldați, dar fiind capabili să învingă contingentul cartaginez ce încercase să
pătrundă în tabăra. Hannibal a devenit tot mai ezitant să atace, iar romanii și-au dat seama că au
subestimat inamicul. Consulii romani au tăiat legătură Agrigentum cu lumea exterioară și au impus
blocada, ceea ce a produs foamete pentru a-i forță pe locuitori să se predea. Romanii au săpat un sistem de
șanțuri și forturi mici în jurul orașului. Consulii romani și-au împărțit forțele, stationand una lângă
Templul lui Asklepios în partea sudică a orașului și cealaltă în partea vestică a orașului. Hannibal a
devenit tot mai preocupat de resursele limitate și a trimis mesaje de urgență la Cartagina pentru a cere
sprijin. Cartagina a trimis forțe comandate de Hanno, un alt fiu al lui Hannibal. Polybius susține că Hanno
conducea 50 de elefanți, călăreți numidieni și mercenari. Diodor susținea că erau 50 000 de infanteriști,
6000 de călăreți și 60 de elefanți, pe când Orosius estimează că întăririle erau alcătuite din 30 000 de
infanteriști, 1500 de călăreți și 30 de elefanți. Hanno a avansat și și-a concentrat trupele la Heraclea
Minoa, la 25 de mile vest de Agrigentum. Hanno a captutat baza romană de aprovizionare de la Herbesos
diminuând aprovizionarea castrului roman și tăind liniile romane de comunicare. Hanni a mărșăluit cu
cavaleria numidiana că să atace cavaleria romană și s-a prefăcut că se retrage. Romanii i-au urmărit pe
numidienii ce s-au retras, intrând în ambuscadă. Romanii au suferit multe pierderi. Hanno și-a stabilit
poziția la Toros, un deal situat la o milă de tabăra romană, unde s-au desfășurat ciocniri timp de două luni,
durata asediului prelugiindu-se de la șase la șapte luni. Odată ce Hanno a campat în afară taberei romane,
liniile romane de alimentare de la Siracuza nu mai erau disponibile. Conform lui Polybius, consulii au fost
nevoiți să între în lupta, însă Hanno refuză, având intenția de a-i învinge pe romani prin flămânzire.
Situația din interiorul orașului era disperată ins,a Hannibal comunicând cu forțele cartagineze exterioare
prin emiterea unor semnale de fum. Hannibal a fost nevoit să accepte bătălia. Zonaras susține că armata
lui Hanno a fost atacată din ambele părți, din față și din spate. Apoi, au atacat garnizoană cartagineză.
După o lupta lungă, romanii au ucis foarte mulți cartaginezi. Romanii au pierdut 3000 de infanteriști, 200
de călăreți, iar cartaginezii au pierdut 30 000 de infanteriști și 540 de călăreți. 4000 de alți cartaginezi au
fost luați prizonieri de-a lungul asediului.
Romanii i-au învins pe cartaginezi și l-au forțat pe Hanno să se retragă. În noaptea de după lupta,
Hannibal a reușit să scape din Agrigentu, cu mercenarii săi, umplând tranșeele romane cu paie din jurul
orașului. În dimineață următoare, românii l-au urmărit pe Hannibal și pe garnizoană lui, și l-au atacat din
spate. Dar s-au întors să preia controlul asupra orașului. Orașul a fost jefuit și 25 000 de locuitori au fost
vânduți în sclavie. Victoria a fost a romanilor, fiind însă obținută cu costuri mari. Nu s-a organizat nici un
triumf pentru cei doi consuli romani. După 261 i.en., Roma controla o mare parte din centrul Sicilei și și-a
asigurat sursă de cereale pentru uz propriu. Prima victorie obținută în afara Italiei le-a dat speranța și
încredere romanilor, iar ambițiile pentru expansiunea în afară peninsulei italice au luat amploare.

Bătălii navale
La începutul Primului Război Punic, Roma nu avea nicio experiență în războaiele navale în timp ce
Cartagina deținea supremația maritimă datorită comerțului maritim. Cu toate acestea, Republica Romană
aflată în expansiune a înțeles importanța controlului mediteranean. Prima flota romană a fost construită
după victoria de la Agrigentum în 261 i.en. Unii istorici au speculat că Roma nu deținea tehnologie năvală
avansată, design-ul fiind copiat după triremele cartagineze capturate și quingueremele sau corăbiile eșuate
pe malurile peninsulei italice datorită furtunilor. Alți istorici au speculat că Roma avea experiență în
tehnologia năvală, patrulând coastele ei împotriva pirateriei. O altă posibilitate ar fi că Roma a a
beneficiat de asistență tehnică a aliatului ei sicilian maritim ,Siracuza. Roma a adoptat rapid la nouă
tehnologie năvală. Pentru a compensa lipsa de experient și pentru a face uz de tacici militare terestre pe
mare, romanii au echipat corăbiile cu un dispozitiv special pentru îmbarcare: Corvus. Inventatorul acestui
dispozitiv ar putea fi roman sau un siracuzian ca Arhimede. Armata romană avea mai multă experiență în
luptele corp-la-corp. În loc să utilizeze manevra de împungere cu berbecul, au adoptat manevră de a
naviga alături de nava inamică, coborând podul care era atașat de corabie peste nava inamică . Legionarii
treceau podul și se îmbarcau în navele inamice ducând lupte corp-la-corp. Noua armă și-a dovedit
utilitatea în Bătălia de la Mylae, fiind prima victorie năvală romană. Romanii au construit și echipat o
flota de 150 de quingureme și trireme în numai două luni.
Insulele Lipari
Patricianul Gnaeus Cornelius Scipio a primit comanda primelor 17 corăbii produse și a plecat la Messana
să se pregătească pentru sosirea flotei și trecerea în Sicilia. În timp ce era la strambtoare, a primit
informații că garnizoană cartagineză din Insula Lipara era dispusă să dezerteze și să treacă de partea
romană. Consulul nu a rezistat tentației de a cuceri un oraș important fără a lupta și a plecat spre Lipara
Romanii au intrat în port cu corabile lor noi și a dat peste flota cartagineză comandată de Hannibal Gisco
și Bodes ce îi așteptau în ambuscadă. Bodes a condus cele 20 de corăbii pentru a-i bloca pe români în
interiorul portului. Scipio și oamenii săi au oferit puțină rezistență. Echipajele neexperimentate au intrat în
panică și au fugir, iar consulul însuși a fost capturat. Credulitatea să i-a adus peiorativ cognomenul de
"Asina" (măgar în limba latină). Incidentul Lipara nu a pus capăt Primului Război Punic sau carierei lui
Scipio Asina . La scurt timp după aceea, consulul junior, Gaius Duilius, a răzbunat umilință lui Scipio
Asina câștigând bătălia de Mylae .
Mylae
Inspirați de succesul în lupta de Agrigentum, romanii au căutat să câștige toată Sicilia, dar era necesară o
forță năvală. În scopul de a contesta deja proeminențele forțe navale cartagineze, Roma a construit o flota
de o sută de quinqueremes și douăzeci de trireme. Celebrul istoric grec Polybius a scris că Roma s-a
inspirat după o quinqurema cartagineză naufragiată și capturat la Messina, servind ca model pentru
întreagă flotă . Cu toate acestea, acest lucru poate să fi fost o exagerare căci romanii au împrumutat de
asemenea quinqueremes grecești anterior războiului.
Consulii anului 260 i.en. erau Gnaeus Cornelius Scipio Asina și Gaius Duilius. S-a decis că Dullius să
primească comandă corăbiilor dotate cu "corvus" . Corvus era atașat la prova corăbiilor romane pe un ax
rotativ, astfel putea fi coborât deasupra unui vas inamic. Romanii puteau lupta corp-la-corp cu inamicii în
corăbii. Duilius s-a întâlnit cu Hannibal la nord de Mylae. Polybius afirmă că flota cartagienza era
compusă din 130 de corăbii. Romanii aveau doar 103 de corăbii. Cartaginezii păreau că își anticipau
victoria datorită experienței lor în războaiele navale. Dar "corvus" a avut un succes inovativ, romanii
profitând de cele 30 de corăbii cartagineze ce erau în apropiere, inclusiv corabia amiralului cartaginez,
pentru a se îmbarca în acestea. Că să evite îmbarcările inamice, cartaginezii au fost nevoiți să navigheze
în jurul lor și să se apropie de romani din spate sau din lateral. Dar corăbiile romane coborau dispozitivul
chiar și în sens opus. După ce a pierdut 50 de corăbii, Hannibal Gisco și-a retras navele, lăsându-l pe
Duilius să obțină o victorie clară. Duilius a navigat spre Sicilia pentru a prelua controlul trupelor. A salvat
orașul Segesta aflat sub asediul lui Hamilcar, generalul cartaginez al infanteriei.
Succesul de la Mylae le-a permis romanilor să avanseze în Sardinia unde au distrus o altă flota
cartagineză. Hannibal Gisco a fost arestat de proprii săi soldați și dus în Cartagina unde a fost crucificat
pentru incompetența sa. În cinstea lui Duilius i-a fost dedicată o inscripție în cadrul forumului, acestea
fiind păstrate și acum în Muzeul Capitoliului. Inscripția raportează că în timpul bătăliei de la Mylae,
Duilius a capturat 31 de corăbii, a scufundat 13 corăbii și le-a prăduit de aur și argint în valoare de 2 100
000 de sesterți. La întoarcere, Duilius a fost primit cu triumf la Roma. A fost numit cenzor în 258 i.en.
Alte victorii navale au fost obținute între timp la Sulci în 258 i.en. de consulul Sulpiciu Paterculus și la
Tyndaris în 257 i. en. de către Gaius Atilius Regulus.

Cape Economus
Rezultatele seriei de bătălii navale victorioase obținute că cea de la Mylae i-a tentat pe români să invadeze
Africa de Nord. O asemenea operațiune cerea un număr mare de corăbii pentru a transporta legiuni și
echipamente în Africa. Pentru a complică problema logistică, flota cartagineză patrula coasta Siciliei, ceea
ce forță Roma să transporte armata în trireme și quingureme ce aveau spații mici. Romanii au construit o
flota largă de 200 de vase pentru a asigura trecerea Marii Meditarene în siguranță. Cei doi consuli,
Marcus Atilius Regulus și Lucius Manlius Longus, au primit comanda flotei. Dar flota cartagineză
comandată de Hanno cel Mare și Hamilcar le stăteau în cale. Tacticile navale romane au fost dezvoltate.
Flota înainta de-a lungul coastei siciliene într-o formație de lupta, cu vase militare statinate în trei flotile.
Flotila I și II, comandatate de consuli, erau într-o formație în formă de pană. Cea mai mare parte a vaselor
transporatoare erau protejate din spate de o a treia flotila. Cartaginezii se așteptau că flota lor de 350 de
corăbii și flota romană din 330 de corăbii să se întâlnească în coasta sudică a Siciliei din Mount Ecnomus.
Flota cartagineză a fost dispusă într-o linie lungă, centrul fiind comandat de Hamilcar. Flancul drept era
comandat de Hanno ce avansa ușor. Cele două flotile romane au avansat spre centrul cartaginez. Amiralul
Hamilcar a simulat o retragere pentru a-i atrage pe romani în capcană și a despărți avangardă romană de
corăbiile transportatoare ce erau țintă principala. Urmându-și manevră, ambele flancuri cartagineze de
vase evitau să fie supuse mecanismului "corvus". Dar vasele transportatoare romane au fost forțate să
între și ele în lupta pentru a înfruntă atacul lui Hanno. Centrul cartaginez a fost nimicit după o lungă lupta.
Hanno a scapt cu greu. 30 de corăbii au fost scufundate și alte 65 au fost capturate. Apoi, flotila
consulului Vulso a învins flancul drept cartaginez, iar vasele lui Regulus, cu flotila a treia, a lansat un atac
împotriva lui Hanno. Fără suportul restului flotei, cartaginezii au fost învinși decisiv. În urmă luptei,
echipajele romane au debarcat în Sicilia pentru reparații și odihnă. Provele navelor cartagineze capturate
au fost trimise la Roma pentru a decora rostra forumului.
Drepana
Consulul Pulcher a decis să lanseze un atac surpriză la portul Drepana, unde se află garnizoană năvală
cartagineză. Flota a plecat la nord de Lilybaeum într-o noapte fără luna. Când au ajuns la est de Drepana,
flota romană a fost împrăștiată într-o linie lungă, dezorganizată, cu corabia lui Pulcher în spate. Între timp,
pe corabia amiralului, Pulcher, fiins supersititios, a observat semnele dinainte de lupta conform tradiției
religioase romane. Era efectuat un obicei prin care puii sacri de găină erau hrăniți cu cereale. Dacă puii
mâncau cerealele, zeii erau favorabili pentru lupta. Cu toate acestea, puii au refuzat să mănânce, ceea ce
indicau semne oribile. Confruntat pe neaspteptate de opoziția echipajelor superstițioase și îngrozite,
Pulcher a conceput o interpretare alternativă. A aruncat puii sacri peste bord, zicând: "dacă nu vor să
mănânce, înseamnă că le e sete și le-am dat să bea apă"(Bibant, quoniam esse nolunt. Cicero, De Natura
Deorum). Pulcher a continuat atacul și a regrupat flota în formație de lupta după ce a văzut că atacul
surpriză eșuase. Rezultatul a fost o înfrângere totală pentru români și toate corăbiile romane au fost
scufundate. Publius Claudius Pulcher a reușit să scape și s-a întors la Roma cu rușine, fiind acuzat de
trădare. Spre deosebire de cartaginezi, români nu executau generali pentru incompetență , însă Pulcher a
fost adus la instanța de judecată fiind acuzat de sacrilegiu că urmare a incidentului cu puii. A fost
condamnat la exil, cu carieră politică încheiată. Hamilcar Barcă, tatăl lui Hannibal Barcă, a condus cu
succes o campanie în Sicilia, iar o furtună a distrus o jumătate din flota romană condusă de consulul
Iunius Paullus. Situația era atât de disperată încât Aulus Atilius Calatinus a fost numit dictator.
Înfrângerea de la Drepana i-a demoralizat pe romani și timp de șapte ani, n-au mai construit o altă flotă.

Debarcarea în Africa
În 256 i.en., armata română condusă de consulii Lucius Manlius Vulso și Marcus Atilius Regulus au
invadat teritoriul cartaginez din Africa. Armata romană a forțat orașul Clupeea să capituleze , un oraș
situat la 40 de mile de Cartagina. După ce a pregătit apărarea și a colectat 20 000 de sclavi și vite, a primit
instrucțiuni de la Roma că Vulso va comandă flota. Regulus a rămas cu 15 000 de infanteriști și 500 de
călăreți. Cartagina l-a chemat pe generalul Hamilcar și cei 5000 de infanteriști și 500 de călăreți din
Sicilia pentru a se alătură generalilor Bostar și Hasdrubal în Africa. Armata era alcătuită din mercenari,
infanteriști africani, miltie, cavareti și elefanți. Forțele cartagineze combinate au organizat apărarea
orașului Adiș, un oraș aflat la 40 de mile la sud de Cartagina, fiind sub asediu roman. În ciuda cavaleriei
superioare și elefanților, cartaginezii au stabilit poziția pe dealurile de lângă oraș. Lipsa instrucției și
structura comandei descentralizate a reflectat efectivul sărăcăcios al armatei. Cartaginezii erau determinați
să reziste în față romanilor. Romanii au staționat armata în jurul dealului, strecurandu-se pe întuneric, și
au atacat din două părți la răsărit. Cartaginezii au fost nimiciți în lupta, iar romanii le-au jefuit tabăra.
Armata romană a continuat să mărșăluiască spre Cartagina, oprindu-se la Tunis. Generalul mercenar
spartan Xanthippus a fost angajat de Cartagina după negocierile grele purtate cu Roma. El avea să
instruiască trupele cartagineze că să lupte în câmp deschis cu romanii. Armata romană condusă de
Regulus a staționat la Tunis. Xanthipupus a așezat falanga de civili în cnetru, mercenarii infanteriști în
dreapta și rândul de elefanți în față infanteriei, cu elită de călăreți cartaginezi împărțită în două flancuri.
Romanii erau organizați într-o formație normală, cu infanteria legionară în centru și cu cavaleria în
ambele flancuri. Cartaginezii au trimis elefanții ce au zdrobit forțele de infanterie română. Cavaleria
romană a fost repede răpusă. Câțiva infanteriști români au putut evita elefanții și au atacat falanga, dar au
fost uciși. În final, cavaleria cartagineză a nimicit armata romană din două părți. DOar 2000 de soldați au
scăpat și au fost salvați de flota romană. Regulus însuși a fost luat prizonier, iar unii istorici susțin că a
fost călcat în picioare de un elefant înfuriat. Totuși, Polybius notează că el a murit din cauze naturale.
Înfrângerea din Africa și naufragiul dezastruos datorită furtunilor pe mare a flotei romane i-au
demoralizat pe romani.

Asediul orașului Lilybaeum

Cauzând retragerea romanilor din zidurile orașului Panormus și devastările regiunii, forțele lui Hasdrubal
au preluat orașul dinspre vale și au traversat râul Orethus. Mettelus a ordonat trupelor de infanterie ușoară
să hărțuiască avangardă cartagineză și să arunce cu sulițe spre elefanți. Trupele romane au acoperit
șanțurile care înconjurau orașul. Comandantul elefanților cartaginezi, crezând că rezistență este slabă, a
avansat pentru a împrăștia trupele ușoare. Dar elefanții au fost expuși la o ploaie de sulițe, intrând într-o
stare de panică și au intrat în rândurile cartagineze. Metellus și legiunile sale au staționat în afară orașului
pentru a înfruntă flancul stâng cartaginez. Manevra a rupt linia cartagineză. Romanii nu au urmărit armata
cartagineză aflată în fugă, ci doar au capturat restul elefanților ce au fost sacrificați în timpul festivalurilor
de circ la Roma. Hasdrubal, fiind înfrânt, a fost chemat la Cartagina să fie crucificat. Înfrângerea a marcat
sfârșitul campaniei cartagineze în Sicilia. În 250 i.en. s-a desfășurat asediul orașului Lilybaeum, armata
română consulară fiind condusă de Gaius Atilius Reulus Serranus și Lucius Manlius Vulso Longus
împotriva armatei cartagineze conduse de Himilcon. Bătălia a dus însă la retragerea asediului după
distrugerea flotei române la Drepana.
După victoria română în bătălia de la Panormus , Senatul roman a decis să ridice o armata pentru a pune
decisiv capăt luptelor din Sicilia. În acest scop, o nouă flota a fost comandată să fie formată din 240 de
nave. Cei doi consuli în acel an au fost trimiși în Sicilia . Forțele române au fost probabil alcătuite din
până la 100.000 de oameni, inclusiv din echipajele de bucătari și trupele auxiliare care în mod normal
însoțeau legiunile.
Caius Atilius Regulus Serranus și Lucius Manlius Vulso Longus aveau o experiență militară
semnificativă . Romanii au ajuns la Lilybaeum și au început asediul orașului, construind mașinării de
asediu, inclusiv berbeci catapulte și turnuri de asediu și săpând șanțuri și ridicând ziduri . Au blocat portul
orașului cu flota lor.
Forța cartagineză se baza pe 10.000 de mercenari în interiorul orașului. Potrivit istoricului Polybius, mulți
dintre căpitanii mercenarilor s-au adunat laolaltă și au decis să treacă de partea romană .Comandă
cartagineză a luat la cunoștință acest complot și trădătorilor nu li să permis să se întoarcă în oraș odată ce
au intrat în castrul roman. Orașul a fost la scurt timp după aceea întărit de trupe proaspete de la Cartagina.
Flota care a adus aceste întăriri a navigat la baza cartagineză din Trapani (numită apoi Drepana) și au fost
capabili de a respinge în mod constant blocada romană la Lilybaeum pentru a aduce provizii la oraș.
După o furtună ce a distrus lucrările de apărare romane , cartaginezi au ieșit din oraș și au incendiat
armele de asediu romane , distrugându-le. Dar în anul următor, consulii noi au adus întăriri. Consulul
senior, Publius Claudius Pulcher, a decis să lanseze un atac împotriva flotei cartagineze la prima bătălie
de la Drepana care s-a transformat în cel mai mare dezastru naval a flotei romane din întregul război. 93
dintre navele lor au fost capturate de către marina cartagineză, doar 30 de nave romane scăpând de
distrugere sau de capturare. Publius Claudius Pulcher a fost dezonorat și chemat înapoi la Roma, unde a
fost sancționat pentru incompetența lui. La scurt timp după înfrângerea de la Drepana, o altă flota romană
condusă de consulul cel nou, Lucius Junius Pullus, a fost distrusă de către cartaginezi.

Bătălia finală
Catulus a continuat asediul celor două porturi ale orașului Lilybaeum și Drepana, blocând porturile și
legăturile cu Cartagina. Pentru restul anului, Catulus a așteptat un răspuns din partea cartaginezilor.
Senatul i-a oferit funcția de proconsul în 241 i.en. Flota cartagineză a ajuns pentru a respinge blocada
orașului. Hanno a făcut un popas pentru a aștepta o briza favorabilă. Totuși, flota cartagineză a fost
depistată de iscoadele române și Catulus a abandonat blocada pentru a-și întâlni inamicul. În dimineață
zilei de 10 martie, vântul era favorabil pentru cartaginezi și Hanno a ordonat înaintarea. Catulus a cercetat
riscurile atacului când vântul pentru el era nefavorabil. În ciuda condițiilor nefavorabile, proconsulul a
decis să intercepteze cartaginezii și a ordonat flotei sale să se pregătească de lupta. Corăbiilor le lipseau
catargele, velele și alte echipamente inutile în scopul de a le eficientiza navigarea în condtiile aspre.
Catulus însuși nu a putut să se alăture în lupta din cauza rănilor suferite dintr-o lupta anterioară, astfel, l-a
pus pe Falto să comande. În lupta care a urmat, romanii au beneficiat de o mobilitate mult mai mare
deoarece corăbiile lor transportau numai strictul necesar, în timp ce cartaginezii erau împovărați de
echipaj, echipamente, soldați și provizii. Echipajele cartagineze erau de asemenea lipsite de experiență.
Românii au avut o mare manevrabilitate pentru a zdrobi vasele inamice cu berbecii de lupta atașați de
corăbii. Jumătate de flota cartagineză a fost distrusă, fie capturată. Restul au fost salvate de schimbarea
bruscă a direcției vântului, permițându-le să fugă din calea romanilor. Mulți berbeci din ambele flote au
fost găsiți împreună cu o amforă și încărcăturile cu căștile de protecție. Catulus a continuat asediul
orașului Lilubaeum și l-a capturat, izolandu-l pe Barcă și armata lui în Sicilia, împrăștiați printre puținele
cetăți deținute de Cartagina. Fără resursele necesare de a mai construi o altă flota sau de a consolida
trupele terestre, Cartagina a recunoscut înfrângerea și a semnat un tratat de pace cu Roma, încheindu-se
astfel Primul Război Punic.
Pentru a-și sărbători victoria, Lutatius Catulus a construit un templu dedicat lui Juturna pe Campus
Martius, zona cunoscută în prezent ca Largo di Torre Argentina.

Urmăril

Roma a câștigat războiul după 23 de ani de conflicte dure și a devenit puterea năvală dominantă în Marea
Mediterana. După război, ambele puteri erau extenuate demografic și financiar. Corsica, Sardinia și
Africa au rămas sub stăpânire cartagineză. Caraginezii au pierdut Sicilia și au fost obligați să plătească
indemnizație de război. Republica română a atras investiții în efortul de război pentru a construi flote ce a
fost unul dintre factorii decisivi, în contraș cu nobilii cartaginezi care nu luau în considerare riscurile în
efortului de război comun.
Romanii au pierdut 700 de vase din cauza vremii proaste, plus mulți marinari. Cartagina a pierdut 500 de
vase și un număr mare de marinari. Pierderile au fost destul de mari în ambele tabere. Polybius
comentează că fost cel mai distructiv război în istoria militară de la bătăliile lui Alexandru cel Mare.
Adrian Goldswhorthy a analizat censusul roman din secolul al III-lea i.en. și a remarcat că au murit 50
000 de soldați români în bătălii, excluzând trupele auxiliere și civilii. Termenii tratatului lui Lutatius au
constat în cerințe dure impuse Cartaginei de către Roma:

 Cartagina trebuia să evacueze Sicilia și Insulele Aegates

 Cartagina trebuia să elibereze si sa înapoieze prizonierii de război fără să ceară o anumită plata, pe
când această trebuia să plătească că să i se înapoieze prizonierii cartaginezi.
 Cartagina se va abține să atace Siracuza și aliații Romei.
 Cartagina va transferă un grup de insule mici din nordul Siciliei-Insulele Aeoliene și Ustica sub
autoritatea Romei.
 Cartagina va evacua toate insulele mici dintre Sicilia și Africa (Pantelleria, Linosa, Lampedusa,
Lampione și Malta)
 Cartagina va plăti 2200 de talanti de argint (66 tone) anual, timp de 10 ani, că indemnizație de război,
plus o indemnizație adițională de 1000 de talanti (30 de tone) imediat.
Cartagina era falimentată, iar Hanno a impus desființarea armatelor pentru a diminua plata chiar pe fondul
izbucnirii unui război intern-Războiul Mercenarilor. Mercenarii își cereau banii și s-au revoltat. Hamilcar
Barca și Hanno cel Mare au depus eforturi substanțiale pentru a reprima revoltele. Tot în acest timp,
Roma a avut ocazia de a anexa Corsica și Sardinia. Cartagina a decăzut ca putere năvală, însă și-a
îndreptat atenția spre Iberia. În 237 i.en., Hamilcar Barca a condus o serie de campanii pentru a-și extinde
controlul asupra peninsulei iberice si a fondat orașul Barcino (actuala Barcelona). Acesta a fost ucis în
229 i.en., însă cartaginezii au continuat să extindă influență până pe valea Ebro fondând "Nova Cartago"
în 228 i.en. Această expansiune și condițiile dure ale tratatului vor duce la izbucnirea celui de-al doilea
război punic.

Cronologie

 264 i.e.n.: Mamertinii cer sprijin de la Roma in defavoarea protectiei cartagineze impotriva atacurilor
lui Hiero al II-lea al Siracuzei.
 263 i.e.n.: Hiero II este invins de consulul Manius Valerius Messalla si fortele sale. Siracuza devine
stat clientelar Romei.
 262 i.e.n.: Interventia romana in Sicilia. Orasul Agrigentum, ocupat de Cartagina, este asediat.
 261 i.e.n.: Batalia de la Agrigentum, in care Roma obtine victoria si captureaza orasul. Roma decide
sa construiasca prima flota.
 260 i.e.n.: Batalia navala de la Lipari-Roma este invinsa. Gaius Duilius obtine o victorie la Mylae
folosind tehnnica "corvus".
 259 i.e.n.: Teatrul bataliilor se extinde in Sardinia si Corsica.
 258 i.e.n.: Roma obtine o victorie navala la Sulci
 257 i.e.n.: Roma obtine o victorie navala la Tyndaris
 256 i.e.n.: Romanii invadeaza Africa pentru a intercepta transportul flotei. La Cape Ecnomus,
romanii obtin o victorie. Romanii castiga batalia de la Adys pe pamant african. Negocierile esueaza.
 255 i.e.n.: Cartaginezii sunt instruiti de generalul spartan, Xanthippus. Romanii sunt invinsi in batalia
de la Tunis. Romanii supravietuitori se intorc in Sicilia.
 254 i.e.n.: O noua flota de 140 de vase romane este construita. Romanii castiga la Panormus, in
Sicilia. Cinci orase grecesti din Sicilia sunt preluate de Roma.
 253 i.e.n.: Romanii pierd o flota de 150 de vase intr-o furtuna.
 251 i.e.n.: Romanii castiga din nou la Panormus. Cartagina intareste garnizoanele in Sicilia si
recaptureaza Agrigentum. Romanii incep asediul orasului Lilybaeum.
 249 i.e.n.: Romanii pierd batalia navala de la Drepana. Hamilcar Barca devasteaza Sicilia, si o alta
flota romana este distrusa de furtuna. Aulus Atilius Calatinus este numit dictator si trimis in Sicilia.
 248-244 i.e.n.: Lupte in Sicilia fara batalii navale
 244 i.e.n.: Hanno cel Mare demobilizeaza flota din cauza problemelor financiare.
 241 i.e.n. : Roma construieste o noua flota.
 240 i.e.n.: Pe 10 martie, romanii castiga batalia de la Insulele Aegine. Cartagina negociaza conditiile
de pace si Primul Razboi Punic se incheie.

Al Doilea Război Punic

Al doilea război punic a fost conflictul dintre Roma și Cartagina ce a durat între anii 218 i.e.n. și 202
i.e.n., purtat timp de șaisprezece ani în Europa și în Africa. Războiul a fost izbucnit de cartaginezi care au
dorit să se răzbune pentru înfrângerea pricinuită în primul război punic. Ca urmare, războiul a avut o
amploare mai mare în ceea ce privește persoanele implicate, costurile economice și umane, impactul
decisiv istoric, politic, social în întreagă lume mediteraneană. Spre deosebire de primul război punic care
a constat în lupte navale, al doilea război punic a fost o succesiune continuă de lupte terestre prin
dispunerea infanteriei, cavaleriei și elefanților. S-a făcut uz și de forțe navale, dar pentru a menține
pozițiile armatelor și a susține acțiunile sau pentru a trimite diplomați dintr-un loc în altul. Deși războiul a
fost perceput ca fiind doar invazia lui Hannibal asupra Italiei, de fapt, întreagă Mediterana a fost implicată
direct și indirect în dispută dintre Roma și Cartagina, fiind scena unor confruntări în Iberia, Gallia, Gallia
Cisalpină, Italia și nordul Africii, iar diplomații celor două tabere beligerante porneau spre Numidia,
Grecia, Macedonia, Siria, Asia Mică și Egipt. Al doilea război punic este considerat a fi un război
desfășurat la cea mai mare scară din antichitate.

Contextul politic

Cartagina
La sfârșitul primului război punic, Cartagina se afla într-o situație financiară dezastruoasă. Sume uriașe de
3200 de talanți trebuiau plătiți în 10 ani pentru despăgubirile de război. Prizonierii de război romani
trebuiau eliberați rapid fără preț de răscumpărare. Sicilia a fost pierdută și a intrat sub autoritatea Romei,
iar Cartagina avea interdicția de a se mai lupta cu aliații Romei. De asemenea, a primit interdicția de a
mai plăti mercenari libieni și numidieni. A trebuit să îndure o revoltă sângeroasă ce a durat trei ani, ce a
fost reprimată cu eforturi grele și brutalitate. Profitând de această revoltă, Roma a ocupat Sardinia și
Corsica, forțând Cartagna pentru a plăti prețul suplimentar de 1200 de talanti pentru a evita o reizbucnire
a războiului și nu a permite orașului să-și revină economic. Cartaginezii se vedeau umiliți, dar nu au putut
face nimic, astfel, au acceptat înfrângerea. O bună parte a rutelor comerciale din care câștigau venituri
substanțiale au fost deturnate pe cale pașnică spre controlul noilor stăpâni. Populația orașului era divizată
și împărțită între aristocrație ce dispunea de proprietăți funciare mari, bazate pe agricultură, și o clasă de
mijloc ce se baza pe comerț și meșteșug, era mai orientată spre expansionism pe coastele europene,
crescându-i puterea antreprenorială.
Roma
Roma s-a ales cu roadele războiului expansionist. Polybius intenționa să studieze modul în care Roma a
ajuns stăpâna lumii în numai 50 de ani. Victoria asupra cartaginezilor le-a oferit un salt substanțial. În
primul război punic, romanii nu încheiaseră de unificat Italia sub stăpânirea acestora. Coloniile grecești
erau încă libere, iar populațiile de pe coasta Adriaticii, samniții, au rezistat, chiar dacă au fost învinse, însă
nu și cucerite. Dar după război, Roma și-a consolidat controlul în întreaga peninsulă și și-a procurat
provincia Sicilia, o regiune bogată, productivă, culturală. Senatul nu dezbătea modalitatea de extindere ,
ci unde, pentru a obține resursele pentru bugetul republicii. În cele din urmă, senatorii au decis să se
extindă în toate direcțiile. Romanii au pătruns pe Câmpia Padului, i-au înfrânt pe liguri , blocând-le
trecerea spre sud și a neutralizat pericolul galilor. În același timp, ofereau terenuri pentru veterani, creând
diverse colonii. Și-au îndreptat atenția spre activitatea politică a reginei Teuta, capul acțiunilor piraților
ilirici ce deranjau navigarea în Marea Adriatică. Roma a putut astfel să pătrundă în politica orașelor-state
grecești, Macedoniei și Ligii Aetoliene. Profitând de slăbiciunea Caraginei, ce se înfrunta cu revolta
mercenarilor, a ocupat Corsica și Sardinia.

Renașterea Cartaginei
Rezolvând problema mercenarilor, Cartagina a căutat o modalitate pentru revenirea ei pe scena istorică.
Guvernul orașului era împărțit între facțiunea aristocratică, condusă de familia Hanno, și clasa mijlocie
alcătuită din comercianți și antreprenori, condusă de familia Barcidi, reprezentată de Hamilcar Barca.
Hanno a susținut acordul cu Roma și extinderea puterii cartaginezii în interiorul Africii. Hamilcar a văzut
Spania ca un centru economic pentru revigorarea financiară punică și menținerea intereselor comerciale.
Politic, Hamilcar a jucat un rol important în reprimarea revoltei mercenarilor. A preluat comanda
unităților de mercenari și a parcurs coasta Africii de Nord până la Strâmtoarea Gibraltar, însoțit de fii săi,
Hannibal și Hasdrubal. Au mers de-a lungul coastei iberice, călătorind spre est în căutarea de noi bogății
pentru orașul său. Expediția a luat aspectul unei cuceriri, inițiată fără autoritatea senatului cartaginez.
Orașul Gades (Cadiz de azi) a fost capturat. Din 237 î.en., anul plecării din Africa până la moartea sa din
229 i.en., Hamilcar a reușit să transfere puterea economică și militară de la Cartagina, făcând-o să trimită
cantități mari de bunuri și arme către triburile hispanice ca tribut. După moartea lui Hamilcar, fiul său,
Hasdrubal preia puterea și a inițiat o politică de consolidare. A încheiat tratate și acorduri cu diverse
triburi locale și a clădit un nou oraș: Kart Hadasht sau Nova Cartago-Cartagena. Angajați în lupta cu
celtii, romanii au preferat să se alăture cu Hasdrubal în 226 i.en. și au încheiat un tratat prin care
cartaginezii făgăduiau că nu se vor extinde mai departe de Ebro. Cartaginezii aveau un nou teritoriu și o
armata de 50.000 de infanteriști, 6000 de călăreți numidieni și 200 de elefanți de război, constituind o
putere militară considerabilă, dar și o problemă economică pentru întreținerea acesteia. În 221 i.en.,
Hasdrubal este ucis de un mercenar, iar armata cartagineză îl alege pe Hannibal în unanimitate. Hannibal
avea atunci 26 de ani și fusese al treilea la comandă în Spania. În Cartagina, populația s-a adunat și a
decis să ratifice numirea armatei. Hannibal era de mic incitat să urască Roma de tatăl sau și să jure
răzbunarea asupra Romei pentru înfrângerea zdrobitoare și termenii grei impuși, punându-și mâinile în
sângele unui miel sacrificat.

Casus Belli
Polybius a enumerat principalele motive ale izbucnirii celui de-al doilea război punic. Hannibal era mânat
de spiritul de răzbunare a tatălui sau, Hamilcar Barca. Dacă nu ar fi fost revolta mercenarilor, cartaginezii
ar fi putut să se pregătească de un nou conflict. Hannibal a fost pus de tatăl sau să jure ură veșnică Romei
în prezența zeilor. A înțeles de mic copil sensul intim al jurământului. La 26 ani, era comandant al
armatei, idolatrizat de oamenii săi cu care trăia ani de zile, împărtășind cu ei situațiile pline de pericole și
greutăți. Cartaginezii îndurau condițiile dure de pace impuse de romani, pierzând Sardinia și Corsica și
plata indemnizațiilor de război, printre care și plătirea suplimentară a celor 1200 de talanți. Dar obținerea
numeroaselor succese în Iberia de către armatele cartagineze au trezit și revigorat dorința de răzbunare
împotriva romanilor. Polybius îl contesta pe istoricul latin, Fabius Pictor, care a considerat asediul
orașului Sagentum și traversarea armatelor cartagineze a râului Ebro că fiind principala cauză. În urmă
încheierii tratatului din 226 i.en., Ebro limita expansiunea punică, iar unele orașe, deși erau incluse în
sfera de influență punică, erau aliatele Romei: Emporion, Rhode și Saguntum. Din poziția sa amplasată pe
deal și fiind bine fortificat, Saguntum părea o țintă ideală pentru Hannibal. Ca un pretext, Hannibal a
declarat război orașului. Saguntum a cerut sprijinul Romei, dar aceasta din urmă a trimis doar ambasadori,
care nu au fost luați în serios. În martie 219 i.en., Saguntum a fost supus unui asediu dramatic care a durat
opt luni fără ca Roma să ia măsuri.
"Dum Romae consulitur, Saguntum expugnatur" "În timp ce Roma vorbește, Saguntum cade" Epuizați de
foamete, lupte, moarte și disperare, locuitorii orașului s-au predat. Roma a trimis o delegație de
ambasadori la Cartagena pentru a cere predarea lui Hannibal ce îi prezentase două propuneri: fie îl predau
romanilor pe Hannibal și tot personalul militar, fie declarau război Cartaginei. Un delegat roman si-a pus
ambele mâini pe capetele togei sale spre a arăta că soarta cartaginezilor atârna de alegerea lor.
Cartaginezii au luat apărarea acțiunilor comise de Hannibal, susținând ca scuză faptul că în tratatul
încheiat anterior nu au menționat nimic legat de Iberia sau de Ebro. Saguntum era considerat prieten al
poporului roman, iar războiul era inevitabil. Polybius scrie că războiul nu a avut loc în Iberia, ci s-a
desfășurat chiar la porțile Romei și în toată Italia.

Forțe
Cartagina
În primăvară anului 218 i.en., la câteva luni după capturarea orașului Saguntum, Hannibal a finalizat
organizarea și mobilizarea armatei sale, aducând din Cartagina 15.000 de soldați și 2000 de călăreți
numidieni. Forțele locale și 1000 de ligurieni au rămas în Spania sub comanda fratelui său, Hasdrubal. La
Cartagina au fost trimiși 14.000 de infanteriști și 1200 de călăreți, împreună cu 4000 de nobili iberici
(erau ostatici pentru a asigura loialitatea ibericilor). Polybius estimează că a luat cu el în expediție 80.000-
90.000 de soldați, 12.000 de călăreți și 37 de elefanți.
Roma
Conștientă de luptele navale din primul război punic, Roma a organizat o flotă de 200 de quinguireme,
orașul în sine dispunând de 24.000 de infanteriști, 1800 de călăreți din rândul cetățenilor recrutați
formând 6 legiuni, și 45.000 de infanteriști și 4000 de călăreți proveniți de la aliați, compunând 9 legiuni
Socii. Cei doi consuli și-au împărțit sarcinile: Tiberius Sempronius Longus a fost trimis în Sicilia cu două
legiuni pentru a pregăti atacul direct asupra Cartaginei și dispunea de o flotă de 160 de quinquireme.
În anii de după război, romanii au fost nevoiți să strângă o armată tot mai mare. În 216 i.en. Roma
dispunea de 80.000 de infanteriști și 9600 călăreți - 16 legiuni romane. În 211 i.en. numărul a ajuns până
în acel moment la 23 de legiuni (sau poate chiar 25 ), compuse din 115.000 de infanteriști și 13 000
călăreți, precum și două flote de 150 de nave.

Expediția
De la Ebro la Ron
Hannibal a plecat din Cartago Nova cu forțele sale și a ajuns la cetatea Melita (Malta) care s-a predat fără
luptă. Publius Cornelius Scipio Africanul și fratele său, Gnaeus Cornelius Scipio au fost însărcinați cu
Spania, primind comanda a două legiuni și forțelor aliaților: 22 000 de infanteriști, 2000 de călăreți și 60
de corăbii. Planul lor era să lovească Cartagina, considerând că nu sunt destul de pregătiți că să-l atace pe
Hannibal în Spania în ciuda solicitării sprijinului localnicilor. Ambasadorii romani au fost trimiși în
peninsula iberică să caute un trib celtiberian cu care să încheie o alianță anti-cartagineză. Unele triburi au
acceptat, altele și-au amintit de lipsa de reacție a romanilor în timpul asediului orașului Saguntum și au
refuzat. Roma s-a bazat pe propriile resurse din Italia și pe relațiile cu triburile din Gallia Cisalpină.
În luna mai 218 i.Hr. Hannibal a părăsit Peninsula Iberică, cu peste 90.000 -100.000 soldați înarmați și
2000 de călăreți și 37 de elefanți. S-a deplasat rapid pentru a evita o înfruntare directă cu romanii, pentru
a preveni un atac asupra Cartaginei și pentru a pune capăt războiului într-un interval scurt pentru a
preveni alte costuri economice. A traversat râul Ebru. În aproximativ două luni, a învins triburile ostile,
dar a pierdut 22.000 de soldați (uciși sau dezertați). A căutat să se alieze cu celții și ligurienii pentru a le
traversa teritoriile liniștit sau chiar să-i mobilizeze în lupta împotriva Romei. Pe drum a mai pierdut
13.000 de soldați și 1000 de călăreți. 3000 de carpetani s-au revoltat, iar el a fost nevoit să-i trimită acasă
însoțiți de un contigent de 7000 de soldați. Pe la mijlocul lunii august, cartaginezii au traversat Ronul cu
38.000 de infanteriști și 8000 de călăreți. Între timp, boii și insubrii din Gallia s-au revoltat. Aceștia au
asediat Modena, obligându-l pe Scipio de a devia de la traseul stabilit în Câmpia Padului, ducând forțele
în Gallia. A fost nevoit să se întoarcă la Roma pentru a recruta o a șasea legiune. A revenit din nou la
Roma pentru a mai aduce întăriri la Marsilia pentru a-l putea înfrunta pe Hannibal.
Traversarea Alpilor
Hannibal și-a mutat armata pe malul stâng al Ronului. Tribul Volscilor și Scipio cu legiunile lui îl
așteptau. Hannibal i-a învins pe volsci. Dar și-a dat seama că nu putea merge spre Italia prin traseul
stabilit pe coastă. A fost nevoit să traverseze Ronul și Isere.
Nu există nicio certitudine în privința traseului în Alpi. Sunt multe ipoteze dezbătute de istorici, dar nu
există dovezi concludente care să-i ajute pentru luarea unei decizii definitive. Potrivit versiunii lui
Polybius, Hannibal a urmat cursul Isere și a decis să traverseze Alpii de la Mont Cenis. Conform altor
istoric, a traversat Cremonis Iugum (trecerea Little Saint Bernand) ce este menționat de Cornelius Nepos.
Alții au sugerat că a traversat Montgenevre. Alte versiuni, bazate pe scrierile lui Polybius, indică faptul că
a mers de la Colle dell' Autaret în Valli di Lanzo, prin orașul actual Usseglio. Teoriile moderne susțin că a
mărșăluit din valea râului Drôme și a traversat aria spre sud, de-a lungul drumului modern din Col de
Montegenevre, ori a mărșăluit din nord spre văile râurilor Isère și Arc de Savoie, traversâd aria de lângă
modernul Mont Cenis ori Little St Bernard Pass. Recentele evidențe numismatice sugerează că armata lui
Hannibal a trecut pe lângă Matterhorn.
În orice caz, era sfârșitul lunii septembrie când a început traversarea Alpilor, deci forțele cartagineze au
fost surprinse de venirea iernii. Mulți autori consideră expediția lui Hannibal în Alpi ca fiind o realizare
supraomenească, un act eroic. Frigul și efortul au fost simțite de soldați și de elefanții adaptați la mediul
mediteranean, nefiind suficient echipați pentru o călătorie la înălțime. Titus Livius consemna că trecerea a
fost realizată în fața unor dificultăți enorme. Dar Hannibal le rezolva cu ingeniozitate, cum ar fi atunci
când a folosit oțet și foc pentru a sparge pietre căzute în calea sa. Evenimentul căderilor de pietre este
menționat doar de Titus Livius; Polybius este mut pe această temă și nu există nicio dovadă de rocă
carbonizată în Alpii de Vest.
Dacă efectivele lui Polybius sunt corecte, după trecerea Ronului, ar sugera că el a pierdut aproape
jumătate din forțele sale. Istoricii, cum ar fi Serge Lancell, au pus la îndoială fiabilitatea cifrelor pentru
numărul de trupe pe care le-a avut atunci când a plecat din Hispania. Încă de la început, el pare să fi
calculat că trebuia să funcționeze fără ajutor de la Hispania.
Cert e că armata punică, cu multe pierderi, a ajuns la Câmpia Padului înainte ca zăpadă să le blocheze
drumul. Hannibal și armata să au reușit să ajungă în Italia după 20 de zile de lupte grele cu frigul. Ajunși
la poalele munților, Hannibal nu mai dispunea decât de o forță scăzută de 30 000 de infanteriști, 6000 de
călăreți căliți în lupte și 21 de elefanți supraviețuitori.
Ajuns în Gallia Cisalpină, a traversat teritoriul inamicilor, celții taurini, ce au rezistat, dar au fost
copleșiți. Între timp, fratele lui Publius Scipio trimis în Spania pentru a continua războiul, a revenit cu
întăriri la Piacenza. Tiberius Sempronius Longus a abandonat ideea de a ataca Cartagina.

Bătălii duse în peninsula italică

Ticinius
Marșul periculos condus de Hannibal l-au adus pe teritoriul roman. A fost nevoit să înfrunte încercările
inamicului pe un teren străin. Apariția lui bruscă i-a determinat pe galii din Valea râului Campiei Padului
să înceteze alianțele cu romanii.
Consulul Publius Cornelius Scipio, tatăl lui Lucius Scipio Africanul, nu a fost uimit de încercarea lui
Hannibal de a traversa Alpii, deoarece romanii au fost pregătiți pentru a se lupta împotriva cartaginezilor
din Iberia. Cu un mic detașament încă poziționat în Galia, Scipio a făcut o încercare de a-l intercepta pe
Hannibal. Prin decizie promptă și mișcare rapidă, el a reușit să transporte armata din Italia pe mare, în
timp ce Hannibal pătrundea în peninsulă. Forțele lui Hannibal au trecut prin Campia Padului și s-au
angajat într-o încăierare pe scară largă la Ticinus. Aici, Hannibal, cu cavaleria sa superioară, i-a respins pe
romani din câmpia Lombardiei. După prima victorie, i-a determinat pe gali și ligurieni să se alăture
Cartaginei, ale căror trupe erau susținute de armata sa, de aproximativ 40.000 de oameni. Scipio a fost
grav rănit, fiind salvat doar de fiul său de 16 ani, care a mers înapoi pe teren pentru a-și salva tatăl său
căzut. Scipio s-a retras peste râul Trebia la tabără din Placentia cu armata sa în mare parte intactă. Alte
armate consulare romane au fost trimise de urgență în Campia Padului. Chiar înainte să ajungă știrile
despre înfrângerea de la Ticinus la Roma, Senatul a ordonat consulului Sempronius Longus să aducă
armata înapoi din Sicilia pentru a întări forțele lui Scipio și să se confrunte cu Hannibal. Hannibal, prin
manevre abile, a fost cât pe ce să-l lovească pe drumul dintre Placentia și Arminum, prin care Sempronius
ar trebui să mărșăluiască pentru a-l consolida pe Scipio. Hannibal a capturat Clastidium, din care a preluat
cantități mari de provizii pentru oamenii lui. Dar acest câștig nu a fost pe deplin fiindcă Sempronius a
scăpat din vederea lui Hannibal și s-a alăturat colegului său din tabăra din apropiere de râul Trebia lângă
Placentia.
Trebia
La începutul lunii decembrie, armata lui Sempronius Longus număra aproximativ 16.000-20.000 de
legionari, printre care și aliați gali. Forțele lui Hannibal numărau 40.000 de soldati, incluzând celți si
insubri. Într-o dimineață rece din decembrie a izbucnit lupta de la Trebia. Hannibal a trimis cavaleria
pentru a-i provoca pe romani, simulând un atac, urmat de o centrare. Contra sfatului lui Scipio,
Sempronius a trimis înainte cavaleria și velites la atac, și în cele din urmă, a ordonat că întreaga armată să
avanseze pentru a traversa răul. Hannibal, bine prregatit, nu a avut nicio dificultate în a-i învinge pe râul
înghețat. Armata romană a fost nimicită de elefanți, de infanteria și cavaleria cartagineză. Doar 10.000 de
soldați romani și o parte din călăreți au supraviețuit și au ajuns la Piacenza și Cremona.
Lonus și Scipio s-au întors la Roma. Mandatele lor de consuli s-au încheiat. Noii consuli aveau să fie aleși
și să primească comanda legiunilor. Groaza războiului a determinat Roma să mobilizeze nouă legiuni: una
a fost trimisă în Sardinia, două în Sicilia, două au fost staționate la Roma pentru apărare, două au fost
trimise în Spania. Întăririle au sosit cu legiuni rămase în Galia pentru a servi ca garnizoane în peninsulă.
În Spania, Gnaeus Cornelius Scipio, fratele lui Publius Cornelius, a recăpătat Emporion, colonia
grecească a orașului Marseilles. Cu 24.000 de soldați pe Ebro a obținut o serie de victorii împotriva
triburilor locale și împotriva lui Hanno care a rămas în Pirinei cu 11.000 de soldați. Hanno a fost învins,
suferind pierderi masive și fiind capturat. Hasdrubal, ce mărșăluia cu 8000 de soldați pentru a i se alătura,
după câteva lupte, s-a întors la Nova Caragena pentru a staționa pe timp de iarnă în timp ce Gnaeus Scipio
se stabilise în Emporion.
Trasimeno
În 217 i.en., noii consuli, Gnaeus Servilius Geminus și Gaius Flaminius au primit comanda a patru legiuni
consulare ce numărau 50 000 de soldați. Legiunile rămase ale lui Sempronius au fost întărite de aliații din
Siracuza și s-au oprit la Etruria și Flaminio sub comanda a două legiuni a lui Servilius Geminis pentru
apărare. Aveau de partea lor cenomanii și veneții ce le asigurau aprovionarea cu alimente garnizoanelor
din Cremona și Piacenza. Hannibal a iernat în Gallia Cisalpină, neavând cu ce hrăni armata punică.
În primăvara 217 i.en., Hannibal a decis să meargă spre Roma. Armata sa de 50.000 de soldați, incluzând
gali, era odihnită. Însă doar un singur elefant supraviețuise. Știind de legiunile staționate în Rimini și
Arezzo, generalul cartaginean a decis să traverseze Apeninii prin Pistola. Terenul era dificil și mlăștinos.
Armata se mișca lent. Mulți soldați mureau de foame și se îmbolnăveau, iar Hannibal și-a pierdut un ochi
din cauza unei insecte ce l-a înțepat și i-a provocat o infecție.
Armata lui Flaminius a fost trimisă spre Arrezo pentru a-l intercepta pe Hannibal. Servillius a pornit dintr-
o poziție ceva mai distanță, mărșăluind de-a lungul drumului Via Flaminia alăturându-se colegului său pe
care a construit-o. Hannibal nu a așteptat reunificarea armatelor consulare și și-a ridicat tabăra pe
dealurile de lângă Lacul Trasimeno pentru a-i aștepta pe români. După cum relatează Polybius, "el
[Hannibal] a calculat că, dacă trece în tabără și face o coborâre în cartierul de dincolo, Flaminius ar fi în
imposibilitatea de a-l vedea, dar îl va urma în mod spontan el ... și îi va oferi oportunități pentru atac."
Într-o dimineață, cei 25.000 de soldați ai generalului Flaminius nu erau prea departe de poziția inamicului,
neavând măsuri defensive. Hannibal și-a trimis trupele peste coloana legionară ce mărșăluia între dealuri
și malul lacului, înconjurând-o din toate părțile. A fost un masacru în care 15.000-20.000 de soldați
romani au fost uciși și 6000 au fost luați prizonieri. Mulți au preferat să se înece în lac decât să fie nimiciți
de cartaginezi. Însuși consulul Gaius Flaminius a fost doborât în ambuscadă. În ziua următoare, cavaleria
numidiana condusă de fratele lui Hannibal, Maharbala, a nimicit cavaleria lui Servilius. Câteva mii de
supraviețuitori din legiuni s-au dispersat în Etruria sau s-au refugiat la Roma. Servillius a luat comanda
forțelor navale, iar Regulus l-a înlocuit pe Flaminius în poziția de consul. Între timp, Quintus Fabius
Maximus Verrucous a fost numit dictator temporar. Fabius a impus strategia evitării luptei pe teren
deschis, în timp ce introducea mai multe armatele romane în vecinătatea lui Hannibal, în scopul de a-l
urmări și de a-l hărțui. Hannibal ucidea prizonierii, însă pe câțiva îi elibera fără răscumpărare. El încerca
să obțină relații de prietenie cu aliații Romei. După ce a devastat Apulia, fără a-l aduce pe Fabius la luptă,
Hannibal a decis să mărșăluiască prin Samnium la Campania, una dintre cele mai bogate și cele mai
fertile provincii din Italia, în speranța că devastarea îl va atrage pe Fabius în luptă. Fabius a urmat
îndeaproape calea lui Hannibal, dar a refuzat să se lase atras în luptă. Această strategie a fost nepopulară
pentru mulți romani, care au crezut că a fost o formă de lașitate. Hannibal a decis că nu ar fi înțelept să
ierneze în zonele joase deja devastate din Campania, dar Fabius s-a asigurat că toate trecătorile din
Campania au fost blocate. Pentru a evita acest lucru, Hannibal i-a înșelat pe romani făcându-i să creadă că
armata cartagineză se refugia prin pădure. Când romanii au pătruns în pădure, armata lui Hannibal a
ocupat trecerea. Fabius a fost la distanță izbitoare, dar în acest caz, precauția a lucrat împotriva lui.
Mirosind o stratagemă (pe bună dreptate), el s-a menținut. Hannibal a iernat în câmpia din Puglia. Aceasta
a fost o lovitură puternică asupra prestigiului lui Fabius și la scurt timp după această perioadă, puterea sa
dictatorială s-a încheiat.
Cannae
În primăvara anului 216 î.Hr., Hannibal a luat inițiativa și a pus mâna pe depozitul mare de alimentare de
la Cannae, în câmpia din Puglia. Prin capturea Cannae, Hannibal s-ar fi plasat însuși între romani și
sursele lor esențiale de aprovizionare. După ce Senatul roman a reluat alegerile consulare, i-au numit pe
Gaius Terentius Varro și Lucius Aemilius Paullus drept consuli. În același timp, romanii , în speranța de a
obține succesul prin puterea pură și superioritate numerică, au ridicat o nouă armată de dimensiuni fără
precedent estimată la 100.000 de soldați, dar mult mai probabil în jurul 50-80.000. Romanii si legiunile
aliate care aveau să se confrunte cu Hannibal, au mărșăluit spre sud la Apulia. Ei l-au găsit în cele din
urmă pe Hannibal pe malul stâng al râului Aufidus și au așezat tabăra la șase mile (10 km) distanță. Cu
această ocazie, cele două armate au fost combinate într-una singură, iar consulii au preluat comanda prin
rotație. Varro, care a fost la comandă în prima zi, a fost un om de caracter nechibzuit și hubristic (Livius)
și a fost determinat pentru a-l învinge pe Hannibal. Hannibal se baza pe dorința lui Varro și l-a atras într-o
capcană prin utilizarea unei tactici de învăluire care a eliminat avantajul numeric roman aflat în scădere în
zona de luptă. Hannibal a așezat infanteria sa într-un semicerc în centru, cu aripile compuse din cea galică
și cavaleria numidiană. Legiunile romane au intrat în centrul slab a lui Hannibal, dar mercenarii libieni le-
au rupt flancurile. Atacul de cavalerie a lui Hannibal a fost irezistibil, și Maharbal, comandantul cavaleriei
lui Hannibal, care a condus cavaleria numidiană în dreapta, a spulberat cavaleria romana ce se opunea.
Cavaleria grea iberică și galică a lui Hannibal, condusă de Hanno pe stânga, a învins cavaleria grea
romană, iar apoi, atât cavaleria grea cartagineză și cea numidiană au atacat legiunile din spate. Ca urmare
, armata romană nu avea nicio cale de retragere.
Având în vedere aceste tactici geniale, Hannibal, cu o armată inferioară numeric, a reușit să înconjoare și
să distrugă armata romană superioară numeric. În funcție de sursă, se estimează că 50.000-70.000 de
romani au fost uciși sau capturați. Printre cei ucisi au fost consulul roman Lucius Aemilius Paullus,
precum și doi consuli din anul precedent, doi chestori, 29 din 48 de tribuni militari și 80 de senatori
voluntari. A fost o luptă cu cea mai catastrofală înfrângere din istoria Romei antice, și una dintre cele mai
sângeroase lupte din întreaga istorie a omenirii (în ceea ce privește numărul de vieți pierdute într-o
singură zi).
După Cannae, romanii au ezitat să se confrunte cu Hannibal în bătălie, preferând în schimb să-l slăbească
prin uzură, bazându-se pe avantajele lor de linii interioare, de aprovizionare și forța de muncă. Ca rezultat
, Hannibal nu a mai dus lupte mai mari în Italia, pentru restul războiului. Se crede că refuzul său de a
asedia Roma în sine a fost din cauza lipsei de angajament de la Cartagina de a aduce oameni, bani și
materiale, precum si echipamente de asediu. Oricare ar fi motivul, alegerea l-a determinat pe Maharbal de
a spune: "Hannibal , știi cum să obții o victorie, dar nu știi să profiți de una."
Ca urmare a acestei victorii, multe părți ale Italiei s-au alăturat cauzei lui Hannibal. După cum notează
Polybius, „La cât de gravă a fost înfrângerea de Cannae, cele care au precedat se poate observa prin
comportamentul aliaților Romei. Înainte de această zi fatidică, loialitatea lor a rămas neclintită, acum a
început să se clatine pentru simplul motiv că ei au disperat romanii de putere." În același an, orașele
grecești din Sicilia au fost induse să se revolte împotriva controlului politic Roman, în timp ce regele
Macedoniei, Filip V, a promis sprijinul său pentru Hannibal - inițiind astfel primul război macedonean
împotriva Romei. Hannibal a asigurat o alianță cu Hieronymus, recent numit ca rege al Siracuzei. Susține
că în cazul în care Hannibal ar fi primit întăriri materiale corespunzătoare din Cartagina, el ar fi reușit să
atace direct Roma. În schimb , el a trebuit să se mulțumească cu supunerea cetăților, și singurul alt
eveniment notabil din 216 î.Hr.a fost dezertarea unor teritorii italiene, inclusiv Capua, al doilea mare oraș
din Italia. Cu toate acestea , doar câteva dintre orașele-state italiene care se așteptau să câștige în calitate
de aliați au încetat colaborarea.
În pofida superiorității lui Hannibal pe câmpul de luptă, depărtarea de bazele de aprovizionare din Africa
de Nord și Spania, dominația maritimă romană, tenacitatea și puterea de rezistență latină au măcinat
treptat forțele cartagineze de pe pământul italic. Hannibal a subapreciat sistemul hegemionei italice. În
anul 212 î.Hr. Siracuza este cucerită de romani, iar diversiunea de mare anvergură a lui Hannibal din 211
î.Hr. , când apare sub zidurile Romei (Hannibal ad portas), nu îi poate obliga pe romani să ridice asediul
orașului Capua, care este cucerit și aspru pedepsit.

Al Treilea Război Punic

Al treilea război punic (149 - 146 î.Hr.) a fost al treilea și ultimul Război punic care a avut loc între
colonia feniciană Cartagina și Republicii Romane. Aceste războaie au fost numite Războaiele punice după
numele de puni pe care romanii îl dădeau cartaginezilor.
A fost un conflict mult mai mic decât primele două războaie punice, fiind constituit de fapt dintr-o singură
bătălie: Bătălia pentru Cartagina. Bătălia s-a încheiat cu distrugerea totală a orașului Cartagina și cu
anexarea teritoriului deținut de aceasta de către romani. De asemenea populația Cartaginei a fost omorâtă
sau transformată în sclavi, existența independentă a Cartaginei luând astfel sfârșit.

Condiții generale
În perioada de după Al doilea război punic romanii s-au angajat în mai multe conflicte în bazinul estic
al Mării Mediterane: Războaiele cu Macedonia și războiul cu Antioh al III-lea conducătorul Imperiului
Seleucid. În răsărit romanii au trebuit să facă față la mai multe revolte ce au avut loc în Peninsula Iberică,
zonă care de altfel a fost esențială pentru câștigare de către romani al celui de al doilea război
punic. Cartagina își revenea foarte greu după ce a rămas fără provinciile Sicilia, Sardinia și Hispania . De
asemenea trebuia să plătească Romei 200 de talanți de argint anual, timp de 50 de ani.
Cu toate că orașul Cartagina fusese învinsă în două războaie și era doar o umbră a puterii navale de
odinioară, totuși existau politicieni romani cum ar fi Cato cel Bătrân care susțineau distrugerea acestui
oraș. El după un voiaj în Cartagina, își încheia toate discursurile spunând: „Ceterum censeo Carthaginem
esse delendam“ (Consider că trebuie să distrugem Cartagina!). Acestei opinii i se opunea cea a
senatorului Publius Cornelius Scipio Nasica Corculum care se opunea distrugerii fostului adversar,
Senatul fiind de cele mai multe ori de această părere.
Tratatul de pace de după Al doilea război punic spunea că toate modificările granițelor Cartaginei aflate în
dispută trebuie hotărâte de Roma. De asemenea tot Roma acorda Cartaginei permisiunea de a purta
război. Rezultatul a fost că în cei 50 de ani de după Al doilea război punic toate disputele dintre Cartagina
și aliatul romanilor Numidia au fost hotărâte de către Senatul roman doar în favoarea Numidiei.
În 151 î.Hr. despăgubirile Cartaginei către Roma au fost în cele din urmă plătite și Cartagina considera că
și tratatul cu Roma s-a încheiat. Acest lucru intra în contradicție cu părerea romană asupra tratatului,
aceștia văzându-l ca pe o declarație definitivă de subordonare a Cartaginei față de Roma, un statut
asemănător cu cel al orașelor italiene față de Roma. Pe de altă parte, banii pe care îi plăteau cartaginezii
reprezentaseră un motiv destul de important pentru care romanii păstrau pacea.
Romanii mai aveau un motiv pentru care doreau să cucerească acest oraș. Pe la mijlocul secolului al II-lea
Roma a ajuns să aibă o populație de 400 000 de locuitori și numărul locuitorilor continua să crească.
Hrănirea unei asemenea populații în continuă creștere era o provocare. Pământul din jurul Cartaginei era
cel mai productiv, cel mai accesibil și probabil cel mai ușor de obținut teren agricol care nu se afla încă
sub control roman.

Conflictul
În 151 î.Hr. Numidia a lansat o altă expediție dincolo de granița Cartaginei, supunând asediului o
fortăreață. În aceste condiții Cartagina a lansat o expediție de pedepsire(25 000 de soldați) împotriva
invadatorilor din Numidia. Rezultatul a fost că orașul Cartagina a suferit o înfrângerea militară umilitoare
și a fost nevoită să accepte plata unei alte datorii timp de cincizeci de ani către Numidia. Cu toate acestea,
imediat după aceea, Roma și-a arătat nemulțumirea față de decizia Cartaginei de a purta război cu vecinii
fără încuvințarea Romei și a transmis că orașul Cartagina, pentru a evita un război, va trebui să
îndeplinească cererile poporului roman.
În 149 î.Hr. Roma a declarat război Cartaginei. În aceste condiții Cartagina a făcut mai mult încercări de a
potoli furia Romei și primește promisiunea că dacă Cartagina trimite la Roma 300 de nou născuți
cartaginezi, atunci aceasta își va păstra guvernul propriu si drepturile asupra teritoriului stăpânit până
atunci. Chiar și după ce acest lucru a fost făcut, orașul aliat Utica a trecut de partea Romei și o armată
romană de 80 000 de soldați a fost adusă aici. De asemenea consulii au cerut cartaginezilor să predea
armele și armurile. După ce a fost acceptat și acest lucru, romanii au mai cerut în plus cartaginezilor să se
deplaseze la o distanță de cel puțin zece mile de oraș, pentru ca acesta să fie ars. În momentul în care s-a
aflat și această cerere, cartaginezii s-au retras de la negocieri. Imediat Cartagina a fost asediată, începând
astfel al treilea război punic.
Asediul Cartaginei a durat din 149 î.Hr. până în vara anului 146 î.Hr., când generalul roman Scipio
Aemilianus a luat orașul cu asalt. Deși cetățenii cartaginezi au luptat cu vitejie, aceștia au fost, în mod
inevitabil, împinși treptat înapoi de copleșitoarea forță militară romană, iar în cele din urmă au fost
distruși.

Consecințele
Mulți cartaginezi au murit de foame mai ales în ultima parte a asediului și de asemenea mulți au murit în
ultimele șase zile ale bătăliei. Când războiul s-a încheiat mai trăiau 50 000 de cartaginezi, o mică parte din
populația anterioară războiului, dar, așa cum era în acea perioadă soarta locuitorilor din orașele cucerite,
aceștia au fost vânduți drept sclavi de către învingători. Orașul a fost ars sistematic între 10 și 17 zile, iar
zidurile, clădirile și portul au fost distruse definitiv.
Teritoriile cartagineze rămase au fost anexate de către romani și au fost transformate în Provincia Africa.
Teritoriul Cartaginei a fost reconstruit și transformat în oraș roman de către Iulius Caesar. A devenit unul
din principalele orașe din Africa romană, în timpul imperiului.
Legenda potrivit căreia romanii au aruncat sare peste pământurile Cartaginei este aproape sigur o invenție
din secolul XIX. Informațiile contemporane acelei perioade arată că teritoriul din jurul Cartaginei a fost
declarat ager publicus, a fost împărțit fermierilor locali, dar și celor din Roma și Italia. Africa de Nord a
devenit rapid o sursă vitală de grâu pentru romani. Cartagina romană a fost centrul principal de transport
al acestor bunuri către capitală.
Multe dintre orașele cartagineze, cum ar fi cele din Mauretania au fost cucerite și reconstruite de către
romani. Exemple ale acestor reconstruiri sunt orașele Volubilis, Chellah și Mogador. Volubilis, de
exemplu, a fost un oraș important care a fost reconstruit pe locul unui fost oraș cartaginez și se afla la
granița vestică a cuceririlor romane. De asemenea, în cazul ambelor orașe, acolo se aflau așezări datând
din neolitic. Orașul punic Utica, care la începutul asediului a schimbat tabăra, a devenit capitala
provinciei romane Africa.
Ca un arc peste timp, în ianuarie 1985, primarul Romei, Ugo Vetere și primarul Cartaginei, Chedly Klibi,
au semnat un tratat de colaborare și prietenie, punând astfel oficial capăt, în mod simbolic, "conflictului"
dintre cele două orașe.
Toate cele trei războaie s-au terminat cu victoria Romei, în cele din urmă Cartagina fiind cucerită de către
romani. Primele două războaie au fost foarte echilibrate, Roma fiind foarte aproape de fiecare dată de a
pierde războiul. Al treilea război a fost mai mult o expediție de pedepsire, raportul dintre cele două puteri
fiind clar în favoarea Romei.

N.B.!!!URMEAZA EPOCA RAZBOAIELOR MACEDONENE

EPOCA RAZBOAIELOR MACEDONENE

Termenul de “razboaie macedonene” desemneaza o serie de patru razboaie purtate de Roma impotriva
Macedoniei.In urma acestora ,Regatul Macedoniei a fost treptat distrus , fiind impartit mai intai in patru
republici vasale Romei si apoi transformat in provincie romana.
Primul razboi macedonean

A fost purtat de Roma , aliata cu Liga Aetoliana si cu Attalus I al Pergamului impotriva regelui Filip al V-
lea al Macedoniei , concomitent cu cel de-al doilea razboi punic. Cu romanii preocupati de razboiul cu
Cartagina, Filip al V-lea al Macedoniei a incercat sa isi sporeasca autoritatea in vest. Dupa istoricul
Polybius ,un alt factor ce adeterminat decizia regelui macedonean a fost influenta pe care Demetrios din
Pharos o exercita asupra regelui.Demetrius fusese ,dupa primul razboi cu ilirii ,conducatorul unei mari
parti dincoasta Illyriei, insa in timpul celui de-al doilea razboi cu ilirii , a fost infrant de catre romani si s-a
refugiat la curtea lui Filip. Pe cand era in razboi cu Aetolia, in 217 , Filip a aflat de o mare victorie a
luiHannibal impotriva romanilor la lacul Trasimele. Cautand probabil sa-si recupereze regatul , Demetrius
l-a sfatuit pe Filip sa incheie pace cu aetolienii si sa se indrepte spreIllyria si Italia.Filip a inceput imediat
negocierile cu aetolienii si ,in iarna lui 217 , a construit o flota formata din 100 de nave de razboi si si-a
invatat soldatii sa le manevreze , desi ,dupa Polybius , regele macedonean stia ca nu avea resursele
necesare pentru a intretine oflota capabila sa o infrunte pe cea romana. Filip a construit un tip de nave
numite lembus ,nave mici si rapide folosite de iliri. In acest timp ,Filip si-a extins autoritatea pana la
granita cu Illyria si , la inceputul verii , a plecat spre Apollonia , unde a auzit ca flota romana se indreapta
spre el. Temandu-se de o confruntare cu intreaga flota romana ,Filip se intoarce in Macedonia , unde afla
ca venirea romanilor fusese doar un zvon. Afland de infrangerea rusinoasa a romanilor la Cannae in 216 ,
Filip se aliaza cu Hannibal printr-un tratat care prevede cedarea de catre romani a Corcyrei ,Apolloniei,
Epidamnusului, Pharosului si a altor teritorii in favoarea Macedoniei in caz ca Hannibal ar incheia pace
cu Roma. Afland de aceasta intelegere , Roma trimite 50 de nave la Tarent pentru a supraveghea coasta
italiana a Marii Adriatice. La sfarsitul verii lui 217 , Filip a incercat din nou sa cucereasca Illyria cu
o flota de 120 de nave lembus. El a reusit sa cucereasca cetatea si sa asedieze Apollonia. In acest timp ,
romanii si-au mutat flota de la Tarent la Brundisium , pentru a putea supraveghea miscarile lui Filip ,si
totodata a fost trimisa o legiune sub comanda propraetorului roman Marcus Valerius Laevinus .

Laevinus recucereste cetatea cu usurinta si il trimite pe Quintus Naevius Crista sa scape Apollonia de
sub asediu. Evitand armatele lui Filip ,Crista intra neobservat in oras , in timpul noptii si da foc flotei lui
Filip. Acesta se intoarce in Macedonia sicontinua cucerirea terestra a Illyriei. El are acces la Marea
Adriatica abia dupa ce cucereste cetatea Lissus , cetate ce parea aproape imposibil de cucerit, fapt
ce sporeste sperantele lui Filip de a cuceri Italia.Cu toate acestea , pierderea flotei l-a facut dependent de
Cartagina , fapt ce a facut ca invadarea Italiei sa para mai putin atractiva. Incercand sa-l impiedice pe
Filip sa i se alature lui Hannibal , Roma si-a cautat aliati in Grecia. Ei i s-a alaturat Liga Aetoliana , desi
aceasta incheiase un tratat de pace cu Filip , in 217. Afland de alianta dintre Roma si Aetolia, Filip si-a
intarit granitele din nord si a condus campanii in Illyria si Appolonia si a asediat orasul Sintia din
Dardania. El a fost chemat de aliatii sai , acarnienii , care se pregateau sa reziste atacului aetolienilor.
Auzind de venirea lui Filip , aetolienii au abandonat planul , insa in primavera anului 210 , i-au ajutat
pe romani sa cucereasca Phocian Anticyra , oras pe care l-au stapanit mai apoi. Desi se temeau de Roma
si de metodele ei , coalitiei formate impotriva lui Filip, I s-au alaturat Pergamul , Elis , Messenia si
Sparta. Cu toate acestea ,cetatile grecesti nu s-au implicat, iar Filip a continuat sa avanseze. Regele
macedonean i-a infrant pe aetolieni la Lamia , iar acestia s-au retras. Filip s-a dus mai apoi la Phalara ,
unde s-a intalnit cu emisarii din Egipt , Rhodos ,Atena si Chios ,care au incercat sa puna capat razboiului ,
temandu-se de cresterea influentei lui Filip in Grecia . Dupa mai multe batalii , purtate la Lemnos , Elatea,
etc. se incheie pacea de la Pheonice , in 205, care pune capat primului razboi macedonean.

Al doilea razboi macedonean

Al doilea razboi macedonean s-a desfasurat intre anii 200-196 si a avut drept principala cauza dorinta lui
Filip de a cuceri cetatile grecesti. Acestea au cerut ajutorul Romei , care i-a dat lui Filip un ultimatum :sa
accepte conducerea Macedoniei de catre romani , cu alte cuvinte , transformarea Macedoniei in provincie
romana. Filip a refuzat si astfel a inceput cel de-al doilea razboi macedonean. Batalia decisiva s-a dat in
Thesalia, in 197 , unde falangele macedonene ale lui Filip au fost infrante de legiunile lui Titus Flaminius.
Acesta a proclamat libertatea Greciei , desi aceasta ajunsese sub protectorat roman.
Al treilea razboi macedonean

Al treilea razboi macedonean, s-a desfasurat intre anii 171-168 ,si a fost purtat intre Roma si Perseu, fiul
lui Filip al V-lea .

In 179 , regele Filip murise , iar tronul fusese preluat de ambitiosul sau fiu, Perseu. El s-a casatorit cu
Laodike, fiica lui Seleucid al IV-lea Keraunos.El si-a marit armata si a incheiat tratate cu cateva triburi de
iliri si de traci. Perseu a reinnoit legaturile cu unele cetati-stat din Grecia si a anuntat ca ar putea sa
infaptuiasca reforme care i-ar aduce Greciei puterea si prosperitatea anterioara. Romanii au inceput sa se
ingrijoreze ca Perseu ar putea sa diminueze controlul politic al Romei in Grecia si sa reinstaureze
suveranitatea asupra acesteia. In aceste conditii , Roma declara razboi Macedoniei. Perseu castiga
prima batalie ,de la Larissa si propune Romei un tratat de pace , dar aceasta refuza. Romanii aveau de
o lunga perioada de timp probleme cu soldatii indisciplinati, iar comandantii romani nu au putut sa
gaseasca o cale de a invada Macedonia. In acest timp, Perseu , castiga inca o batalie impotriva armatei
romane in Illyria. Regele Macedonean a incercat sa-i castige de partea sa pe Eumenes din Pergam si pe
Antioch al III-lea cel Mare , insa nu a reusit. In final , Perseu a fost infrant la Pydna, in 168 ,iar
Macedonia a fost impartita in patru republici vasale Romei.
Al patrulea razboi macedonean
Al patrulea razboi macedonean s-a desfasurat intre anii 150-148, a fost si ultimul dintre razboaie.El a avut
loc ca rezultat al uzurparii tronului de catre Andriscus , care pretindea ca era fiullui Perseu. Dupa cateva
lupte castigate impotriva romanilor , Andriscus a fost infrant de generalul Caecilius Mettelus , la Pydna ,
in 148. Doi ani mai tarziu , Macedonia a devenit provincie romana.