Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
· Guvernatorii provinciilor sunt de multe ori fosti participanti la Liga (catolici de vaza din regat),
cu care a fost nevoit sa negocieze, sau pur si simplu mari seniori ce tin cu orice pret la
independenta pe care o au in provinciile lor. Fara a-i destitui, regele numeste pe langa ei ofiteri
ce-i sunt cu totul devotati si care asigura controlul pe care-l dobandeste monarhia asupra
teritoriului regatului.
Obiect si ele de neincredere, orasele sunt aduse la ordine dupa modelul de la Amiens,
care isi pierde cele mai multe dintre libertatile municipale dupa ce s-a oferit o vreme spaniolilor
(1597).
Opozitia vechilor membri ai Ligii, deveniti intre timp evlaviosi catolici, nu se dezminte.
La 13 iunie 1610, actionand probabil din proprie initiativa si fara complici, un catolic fanatic il
asasineaza cu un pumnal pe Henric al IV
Tanarul rege Ludovic al XIII-lea (/1601/1610-1643) nu are decat noua ani. cand se urca
pe tron; in jurul reginei-mama Maria de Medici se constituie un Consiliu de regenta, din care fac
parte atat ministrii lui Henric al IV lea, (”batranii'), cat si favoritii italieni ai reginei. Confruntata
cu aparitia unei opozitii, Maria de Medici refuza sa convoace starile generale.
Adunarea tinuta la Paris din octombrie 1614 pana in ianuarie 1615 nu ajunge la rezultate
concrete.
Pentru a-i linisti pe protestanti, Regenta trebuie sa confirme Edictul la 22 mai 1610.
Unul dintre favoritii Mariei de Medici, este numit in 1616 secretar de stat al afacerilor
externe si de razboi, ajunge cardinal, iar in perioada 1624-1642 conduce guvernul francez; este
vorba despre Richelieu (Armand-Jean du Plessis), (1585-1642), care va promova o politica
antinobiliara, antiprotestanta (este asediata fortareata hughenota La Rochelle in perioada 1622-
1628) si antihabsburgica (intervine in Razboiul de 30 de Ani, in 1635), in sensul intaririi
autoritatii regale, a centralizarii Statului Francez.
In politica externa, Franta incheie o alianta antihabsburgica din care faceau parte si
puterile protestante, stabileste o stransa legatura cu Anglia (prin casatoria Henriettei, sora
regelui, cu Carol I de Stuart); participa, din 1635, la Razboiul de 30 de Ani (1618-1648), la
capatul careia, prin Pacea din Westfalia (1648) Franta devine dominanta in zona centrala a
Europei.
Sub indemnul lui Broussel si de Gondi Parlamentul din Paris a votat actul de uniune (13
mai 1648) prin care se angaja sa-si asume impreuna cu curtile suverane controlul afacerilor de
stat si sa impiedice orice noua propunere de impozit. Arestarea conducatorilor parlamentului
ordonata de Mazarin a provocat revolta Parisului (26 august1648) si 1-a constrans pe Mazarin sa-
i elibereze pe Broussel si Gondi. Curtea a parasit Parisul rasculat, in timp ce armata condusa de
Condé il asedia. Parlamentul a trebuit pana la urma sa accepte pacea de la Rueil (februarie
1649), renuntand la orice pretentie de guvemare si obtinand in schimb o amnistie generala.
Fronda principilor (1649-1652). Insufletita de catre Condé, a fost orientata pentru a-1
rasturna pe Mazarin pentru a impune controlul marii nobilimi asupra lui si statului.
Dupa arestarea lui Condé si a altor nobili (18 ianuarie 1650) ordonata de Mazarin, o
insurectie a Parlamentului si a populatiei din Paris 1-a constrans Mazarin sa se refugieze, in
1651, in strainatate. Condé aliindu-se cu Spania, a pus stapanire pe Paris, dar parasit de Turenne,
care reintrase in serviciul regentei Anna de Austria, a fost constrans sa se refugieze in Taile de
Jos spaniole. La reintoarcerea in Paris a Curtii si regelui (octombrie 1652), a urmat rechemarea la
guvem a Mazarin din partea Regentei. Cucerirea orasului Bordeaux (in august 1653) si
condamnarea la moarte in contumacie decretata impotriva lui Condé de catre Parlamentul din
Paris au incheiat Fronda principilor.
Notiunea de domnie personala a lui Ludovic al XIV-lea este astazi foarte contestata. Daca
e adevarat ca moartea lui Mazarin si eliminarea lui Fouquet constituie sfarsitul ministrilor
atotputernici, nu e mai pulin adevarat ca regele nu ar fi putut guverna singur intreaga Franta.
Asistam in schimb la o birocratizare a statului, devenita necesara de complexitatea in crestere a
problemelor.
La moartea lui Mazarin, regele, in varsta de 21 de ani, pune capat sistemului ministerial
mostenit de la cardinal. Nicolas Fouquet (1615-1680), supraintendent la Finante, este arestat (5
septembrie 1661). Dupa un proces putin echitabil, e trimis in detentie, unde isi sfarseste zilele.
Colbertismul
Dupa suprimarea supraintendentei de la Finante, guvernul este alcatuit din trei persoane:
Michel Le Tellier (1603-1685), apoi fiul sau Louvois (1639-1691), la Razboi, Hugues de Lionne
(16ll-1671), la Afacerile Externe, si Colbert, care printre altele este titular la Marina si, mai
important, va fi controlor general al Finantelor.
Din 1669 pana in 1683, guvernul este teatrul a doua tendinte reprezentate de oamenii lui
Le Tellier, catolici si adepti ai razboiului, si de cei ai lui Colbert, mai putin religiosi si mai
favorabili pacii.
Consiliile
La varf se afla Inaltul Consiliu, care-i reuneste pe ministri. Este un organ foarte restrans,
in care regele e cel care decide in tovarasia a trei-cinci persoane alese de el.
Departamente
Secretariatul de stat pentru Razboi este cel mai puternic. Conducerea armatelor iese de
sub controlul nobilimii traditionale si tine acum de o birocratie complicata dominata si de
dinastia ministeriala Le Tellier de la 1643 la 1701. Secretariatul este dintr-un numar in
permanenta crestere de birouri conduse de functionari devotati lor. Puterea militara franceza
devine cea mai mare din Europa si se bazeaza in rand pe marimea efectivelor. Regatul, de
departe cel mai populat din Europa, ofera abundente resurse umane. In materie de recrutare,
inovatia cea mai importanta este fara doar si poate militia. In 1688, ea prevede o tragere la sorti
in toate parohiile, care furnizeaza astfel un numar de oameni cu mult superior modestelor
previziuni initiale ale sefilor militari.
: Secretariatul de stat pentru Marina a fost creat abia in 1669 de Colbert, care ramane in
fruntea sa in toata aceasta perioada. E responsabil nu numai de marina de razboi, colonii ci si de
toate problemele legate de mare, porturi si litorale. Este un minister pe masura economic si
militar. Sub Colbert, secretar de stat la Marina din 1669 1683, apoi sub fiul sau, foarte eficientul
Seignelay, din 1683 pana in 1690, marina devine una dintre primele din Europa, putand rivaliza
cu flota de razboi engleza. Secretariatul pentru Afacerile externe exista de mult, dar nu se
dezvolta cu adevarat decat sub Ludovic al XIV-lea, cand devine o administratie mai structurata,
cu mai multe birouri.
Secretariatul pentru Casa Regala e detinut sistematic, din 1669, de titularul departa-
mentului Marinei. Mai putin prestigios decat primele trei, se ocupa de Curte dar si de chestiuni
ce tin de de cultura.
Ordinea in regat
Statul este reorganizat printr-o serie de ordonante importante, prin care se aduc
reglementari referitoare la – dreptul civil francez; ape si paduri; justitie; activitati comerciale;
activitatea maritima; definirea regimului sclaviei in colonii.
Parlamentele nu mai sunt, din 1665, curti suverane, ci doar superioare; numai
Parlamentul din Bretania opune o oarecare rezistenta in momentul tulburarilor din 1675, dar este
adus repede la ordine.
Intendentii au un rol sporit; ei sunt prezenti peste tot –cei de justitie prezideaza orice
tribunal; cei de politie au in sarcina drumurile, aprovizionarea si controlul oraselor; cei de finante
se ocupa cu impozitele.
Destinul protestantilor este hotarat prin revocarea, in 1685, a Edictului de la Nantes (din
1598), dupa doua decenii de politica ostila la adresa hughenotilor; se apreciaza ca au parasit
regatul circa 200.000 de protestanti, dar majoritatea lor (5-600.000 va ramane, cunoscand un
regim foarte constrangator.
Numarand 54de ani, domnia regelui Soare face ca veacul al XVII-lea sa fie secolulul lui
Ludovic al XIV-lea. Franta este cea mai populata tara a Europei – numara circa 20 milioane de
supusi (intre care 900.000 de protestanti/hughenoti-termen din germanul Eidgenossen, ce
desemna pe confederatii elvetieni). Centrul puterii regale va fi la Palarul de la Versailles
(ansamblu de cladiri inaltat in a doua jumatate se secolului al XVII-lea, de catre arhitectul Le
Vau si peisagistul Le Nôtre).
Cand, la moartea lui Mazarin (1661), ia in mana politica externa a regatului, tanarul rege
mosteneste o pozitie proeminenta in Europa. Vointa de a o face zdrobitoare, atat prin cuceriri
teritoriale, cat si prin subordonarea puterilor subalterne, duce la constituirea impotriva lui
Ludovic al XIV-lea a unor coalitii tot mai puternice, initiate de vechii aliati protestanti ai Frantei,
Angliei si Provinciilor Unite.
Ludovic al XIV-lea cauta sa puna la incercare puterea Spaniei. Pretextul este gasit la
moartea regelui Spaniei Filip al IV-lea (1665); juristii francezi invoca un punct din dreptul din
Brabant care privilegiaza fetele nascute dintr-o prima casatorie fata de baietii iesiti dintr-o a doua
casatorie. Invadarea Tarilor de Jos incepe in primavara lui 1667. Franta se poate bizui pe
sprijinul Portugaliei, Angliei si al Provinciilor Unite. Cuceririle din Tarilor de Jos constituie
totusi o amenintare pentru Anglia si Provinciile Unite, iar ocuparea teritoriilor spaniole din
Franche-Comté in 1668 se dovedeste provizorie: ele sunt restituite prin pacea de la Aachen,
Franta continuand sa-si impinga totusi frontierele spre nord in defavoarea Spaniei.
Conflictul are ca origine imediata razboiul tarifelor vamale dintre Franta si Olanda, dar in
realitate cauzele sunt mai complexe: cucerirea Tarilor de Jos nu se poate face fara neutralizarea
Provinciilor Unite, iar acestea nu accepta ideea unei frontiere comune cu Franta; dar mai cu
seama e vorba de opozitia dintre doua modele politice si religioase complet diferite: Franta
catolica si absolutista nu poate accepta republica protestanta a Provinciilor Unite.
In iunie 1672, armata franceza isi incepe marsul catre Provinciile Unite; succesele initiale
fac ca Franta sa fie foarte exigenta in cursul primelor tratative de pace. Vointa de a rezista devine
atunci dominanta in Olanda, unde o revolutie il aduce la putere pe intransigentul Wilhelm de
Orania. Razboiul ia o intorsatura neasteptata. Deschiderea digurilor face dificila inaintarea in
Olanda a trupelor franceze, timp in care se formeaza o adevarata coalitie impotriva Frantei.
Tratatul de la Haga, semnat la 30 august 1673 de Provinciile Unite, Spania, Imperiu si Lorena,
transforma conflictul franco-olandez intr-o confruntare europeana generala.
Pacea semnata la Nijmegen, in 1678, intre Franta si Provinciile Unite pune capat
razboiului si consfinteste revenirea la situatia de dinainte declansarea ostilitatilor; Spania
abandoneaza insa Frantei Franche-Comté (care o va stapani definitiv de acum inainte) si o serie
de fortificatii in Tarile de Jos.
Pe continent, puterea militara a Frantei este atat de mare, incat victoriile vin una dupa alta
pe diferitele teatre ale razboiului. Razboiul maritim pare sa fie si el bine pornit: Tourville
inregistreaza o mare victorie impotriva flotei engleze in 1690, victorie ce permite trimiterea in
Irlanda a unui corp expeditionar care sa-l sprijine pe Iacob al II-lea si partizanii sai. Victoria lui
Wilhelm de Orania in batalia de la Boyne ruineaza insa sperantele iacobite si noua incercare de
trece in Irlanda se termina in 1692 cu dezastrul naval de la La Hougue.
Incepand cu 1694, razboiul tinde sa devina unul de uzura. Coalitia este silita sa se
hotarasca sa inceapa tratative cu Franta. Primul care cedeaza este ducele de Savoia, in 1696;
Wilhelm de Orania prefera atunci sa negocieze cu Ludovic al XIV-lea, care face mari concesii
olandezilor, abandonand toate forturile cucerite in Tarile de Jos dupa pacea de la Nijmegen,
precum si Luxemburgul, si acordandu-le avantaje comerciale (Strasbourgul nu este insa cedat).
Moartea fara mostenitor a lui Carol al II-lea de Habsburg al Spaniei era asteptata in toate
capitalele europene. Impartirea Imperiului Spaniol pare sa convina atat Frantei, cat Angliei si
Privinciilor Unite.
Se elaboreaza numeroase planuri inaintea deschiderii testamentului lui Carol al II-lea, care moare
la 1 noiembrie 1700; acesta isi exprima dorinta ca Imperiul Spaniol sa nu se dezmembreze. Filip
de Anjou, al doilea nepot al lui Ludovic al XIV-lea, e desemnat ca noul rege al Spaniei sau, daca
nu se putea, fratele sau mai mic. In cazul unui refuz din partea francezilor, erau numiti, in ordine,
arhiducele Carol, apoi ducele de Savoia, Carol-Emanuel al II-lea.
La 16 noiembrie 1700, dupa cateva zile de gandire, Ludovic al XIV lea accepta succe-
siunea. Devine repede evident ca tanarul rege Filip al V-lea nu poate refuza nimic bunicului sau.
Franta isi instaleaza trupe in Tarile de Jos. Si in colonii francezii incearca sa profite de noua
conjunctura politica, pentru a-si inlatura concurentii.
Primii ani sunt catastrofali pentru coalitia franco-spaniola. Propunerile facute lui Ludovic
al XIV-lea de catre aliati, in 1709 sunt inacceptabile, caci presupun abdicarea lui Filip al V-lea.
Armata franceza il aresteaza pe Marlborough la Malplaquet (1709), iar victoria ducelui de
Vendôme in Spania consolideaza tronul lui Filip al V-lea (1710).
Fiul lui Ludovic de Burgundia si al Mariei Adelaide de Savoia isi incepe domnia sub
regenta lui Philippe d'Orléans(1674-1723), apoi este influentat de ducele de Borbon, respectiv de
cardinalul de Fleury (1276-1743), care redreseaza finantele Franti, dar implica tara si in razboaie.
Fiul fratelui mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea, devine regent, asteptandu-se momentul in
care Ludovic al XV-lea (1715-1774), care nu avea decat cinci ani, va implini treisprezece, varsta
majoratului regal in Franta. Philippe d'Orléans are puteri intinse si exercita practic functia
regala. Paris redevine centrul puterii. Se creeaza aici un sistem de consilii, dominate de inalta
nobilime.
O noua politica
Chiar de la inceputul regenlei, Parlamentul isi recapata rolul politic pierdut pe vremea
Frondei. Pe plan religios, regentul, necredincios notoriu, nu are idei precise. O vreme se gandeste
sa-i readuca pe scena pe protestanti si suspenda politica antijansenista a predecesorului sau.
Pentru a se face fata grelelor probleme financiare, se face apel la scotianul John
Law (1671-1729) drept controlor general. Acesta organizeaza asa-numitul Sistem Law, o
combinatie intre o banca emitatoare de bancnote si o companie avand controlul asupra coloniilor
si comertului. Chiar din 1720, Sistemul se dovedeste extrem de nesatisfacator. S-au emis prea
multe bancnote, iar increderea nu dureaza. La 1 noiembrie 1720 se pune capat circulatiei
bancnotelor; Law e silit sa plece in exil, iar noul controlor general, Le Pelletier de la Houssaye, e
obligat sa declare faliment partial. Pentru a stapani situatia, regentul trebuie sa revina, treptat, la
absolutism, la practicile din timpul domniei precedente, suprimand treptat consiliile. Puterea se
concentreaza in mainile lui Philippe d'Orléans si ale prietenului sau abatele Dubois.
Inceputurile domniei.
Este primul rege care a separat viata privata de viata publica si s-a dezinteresat intr-o
oarecare masura de a aferile de stat. Cardinalul Dubois devine in august 1723 ministru principal.
La moartea sa, ducele de Orléans, fostul regent, ii ia locul pentru putina vreme, caci moare la
randul sau in acelasi an, pe 2 decembrie. Puterea trece atunci in mainile ducelui de Bourbon,
aflat sub influenta unor financiari; este o perioada marcata de incercarea de a impune un nou
impozit numit la cinquantiéme, incercare ce esueaza din cauza opozitiei privilegiatilor, in frunte
cu clerul si parlamentarii. Pe plan religios, ministeriatul ducelui de Bourbon relanseaza
represiunea impotriva protestantilor.
Experienta Turgot (1727-1781); consilier la Parlamentul din Paris, acesta este intendent
in Limousin din 1761 pana in 1774, unde se straduieste sa dezvolte una dintre cele mai inapoiate
provincii ale regatului si se dovedeste a fi un administrator de prima marime. Ministru al Marinei
in 1774, devine la 24 august al aceluiasi an controlor general, cu gandul de a renova regatul.
El este un economist cunoscut pentru tratatele in care isi exprima inclinatia spre
liberalism si trece la punerea in practica a ideilor sale. Astfel, in 1774 liberalizeaza comertul cu
cereale, apoi se straduieste sa suprime constrangerile legislative privitoare la munca desfiintand
asociatiile profesionale; desfiinteaza, de asemenea, vamile din interiorul tarii. Proiectele politice
ale lui Turgot, formulate in Memoriu despre municipalitati, sunt deosebit de indraznete.
Liberalizarea preturilor la cereale duce insa la activitati speculative ce dau nastere in aprilie 1775
la o serie de razmerite cunoscute sub numele de razboiul fainii.
Turgot mai are de infruntat atat opozitia din ce in ce mai puternica a Parlamentului,
adversar al reformelor, cat si opozitia reginei Maria Antoaneta. In cele din urma, el cade in
dizgratie si este demis in mai 1776.
Urmasul sau este Jacques Necker (1732-1804), un bancher din Geneva care a reusit sa
faca o avere uriasa la Paris, devenind creditorul vistieriei regale. Numit la Finante in 1776,
devine directorul general al Finantelor in 1777 (fiind protestant nu putea fi numir controlor
general).
Regele este nevoit sa convoace, printr-un edict, in iulie 1788, Starile Generale (nu mai
fusesera convocate din 1614).
Recomandari bibliografice
Swift, John, Petru cel Mare. Traducere de Diana Stanciu, Editura Bic All (col. Acces
la istorie 38), Bucuresti, 2003 /150 pp./.
Tocqueville, Alexis de, Vechiul Regim si Revolutia. Traducere din limba franceza
de Cristian Preda si Constantin Davidescu. Prefata de Cristian Preda, Nemira,
Bucuresti, 2000 /256 pp./.
Valentin, Radu, Din istoria Frantei. Regele Soare, Editura Albatros, Bucuresti, 1974 /160
pp./.