UNIT 1

VREMEA SCHIMBĂRII
CAPITULUL REVOLUȚIA FRANCEZĂ
NOI IDEI ÎN EUROPA SECOLULUI AL XVIII-LEA

C.N. MIRCEA CEL BĂTRÂN

Clasa a 10 a F

DE LA SUPUS LA CETĂȚEAN

După ce am descoperit originea statelor moderne și am aflat

evoluția lor pe parcursul Epocii Luminilor, ne îndreptăm pașii
spre Franța Revoluționară pentru a vedea cum noile concepții
iluministe înfluențează apariția unor forme de guvernământ ce
aveau să definească următoarele secole... dar până atunci... ne
afundăm în...

Voluntari francezi
(11 iulie 1792)
Căderea Bastiliei (14 iulie 1789)

1589-1792-dinastia de Bourbon
Căderea Bastiliei (14 iulie 1789)
1643-1715- Louis XIV
1774-1792- Louis XVI
1755-1793- Marie Antoaneta
Valmy, 1792
vara 1788- Caietele de doleanțe
5 mai 1789- convocarea Stărilor Marie Antoaneta (1755-1793)
Generale
17 iun 1789- deputații stări a
III-a se declară Adunarea
Națională
9 iul- Adunarea Națională s-a
transformat în Adunarea
Constituantă
14 iul- căderea Bastiliei
26 aug 1789- Declarația
Drepturilor Omului și
Cetățeanului
iulie 1790- Franța devine
monarhie constituțională
3 sept 1791- Constituția
20 apr 1792- declarația de
război împotriva Austriei
11 iul 1792- Patria în primejdie
9/10 aug 1792- regele a fost
arestat
20 sept 1792-2 iunie 1793-
Convenția Girondiană
20 sept- victoria de la Valmy
21 sept 1792- proclamarea
Republicii
21 ianuarie 1793- executarea
regelui și reginei
10 mar- a fost creat Tribunalul
Revoluționar Execuția reginei , 1793 Cele trei stări
4 __REGATUL FRANȚEI. ANII REVOLUȚIEI_______________
Europa secolului al XVIII-lea era dominată de statele monarhice precum Franța, Spania, Prusia și
Rusia, în care au pătruns ideile filozofice luminate ce evocau o societate a rațiunii, a egalității între
popoare și a libertății. Realitatea însă, era departe de utopia iluministă. Societatea absolutistă
prezervase vechile structure feudale, concentrând puterea în mâinile suveranului și ale marilor nobili,
în timp ce întreaga populație se confuntra cu lipsuri. Astfel, din cauza condițiilor de viață și inspirați
de principiile iluministe, francezii se revoltă împortiva Vechiului Regim și instaurează o nouă ordine
politico-socială bazată pe libertate, egalitate și fraternitate.

EUROPA FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU REVOLUȚIA. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Europa părea

încremenită în sistemul monarhic absolutist instaurat de-a lungul secolelor în care suveranul
deținea întreaga putere, fiind ajutat de un Consiliu Regal format din miniștri specializați pe mai
multe domenii care alături de rege redactau și aprobau legile. Marea nobilime era centrată în jurul
Curții, astfel regele dobândind controlul absolut atât peste aristocrație, cât și peste supușii săi. Cu
toate acestea, vechiul sistem feudal, la baza căruia se aflau țăranii (ce munceau pământul
seniorial și plăteau taxele și impozitele susținând economia ), urmați de membrii clerului și de
aristocrație se arăta tot mai ineficient în calea unei Europei dominată de principiile iluministe ale
epocii. În estul continentului, ia amploare despotismul luminat, suveranii încercând să mențină
cutumele autocrației, în timp ce în Occident, au loc mișcări de emancipare. Din rândul tărănimii s-a
desprins o nouă clasă socială, burghezia, care datorită activităților economice au reușit să domine
comerțul și principalele domenii financiare. Din dorința de a obține putere politică, burghezia s-a
aflat într-un continuu conflict cu aristocrația, care în ciuda faptului că nu controla economia,
dispunea de titluri și de o mare influență. Populația statelor vestice a crescut, iar țările precum
Marea Britanie, Irlanda sau Olanda au reușit să scape de surplusul populației prin intermediul
emigrării. Asistăm astfel la o perioadă de criză în care mișcările revoluționare nu întârzie să apară.
Prima încercare de distanțare față de regimul absolut are loc pe continentul american, în cele 13
colonii engleze, care în urma Războiului de Independență (1773-1781) înlătură suveranitatea și
monopolul britanic. O altă mișcare are loc în Irlanda între anii 1782-1784, unde în urma unei
recolte slabe, populația se revoltă împotriva autoritățiilor. Stagnarea afacerilor comerciale din
regiunea râului Escant favorizează și în Belgia apariția unei revoluții în anul 1787. Vremea
schimbării se apropie.

DE LA SUPUS LA CETĂȚEAN. În ultimele două secole, Regatul Francez a cunoscut o puternică

dezvoltare politică și militară, domnia lui Louis al XIV-lea (1643-1715) reprezentând apogeul
absolutismului, în această perioadă statul afirmându-se ca o mare putere europeană. Cu toate
acestea, la moartea Regelui Soare, după mai bine de șapte deceni de conducere autocrată, timp
în care intregul venit se îndreptase spre fondurile regale, Franța ajunsese un stat slăbit din punct
de vedere financiar, criza accenuându-se în anii următori. Urmașii lui Ludovic, regele Louis al XV-
lea (1715-1774) și Louis al XVI-lea (1774-1792) au menținut principiile autocrației și s-au implicat
activ în dezvoltarea Franței. Participarea Regatului Francez la Războiul de independență American
prin susținerea cauzei coloniilor împotriva britanicilor au adus mari pierderi economice, pe care
statul, deja aflat în criză, nu le mai putea susține. Vechea organizare ierarhică pe Cele Trei Stări
Starea I – Nobilimea (Belatores), Starea II – Clerul (Oratores) și Starea a III-a – Burghezia și
Țărănimea (Belatores) prezentă încă în statul francez se afla în declin, deoarece nobilimea și
clerul, stările privilegiate, reprezentau doar 4% din întregul populației, restul de 96% fiind oameni
simpli, neprivilegiați, care munceau pâmântul, practicau comerț, plăteau taxe și se confruntau cu
lipsuri din ce în ce mai mari. Reprezentanții stării a III-a încep să-și arăte nemulțumirile față de cei
privilegiați și de condițiile dificile de viață. Din dorința de a remedia situația, regele propune în vara
anului 1788, redactarea unor Caiete de Doleanțe, în care fiecare categorie socială avea să-și
exprime nemulțumirile și năzuințele. În urma redactării acestor documente, reiese că țărănimea se
plângea de impozitele tot mai mari și de privilegile nefaste ale nobilimii și ale clerului, aristocrația
nu dorea să renunțe la nicio prerogativă, rămânând fidelă regimului, însă cerând trecerea de la
absolutism la o monarhie constituțională, pe când membrii burgheziei invocau principiile și ideile
iluministe, dorindu-și egalitate în drepturi pentru toate clasele sociale. Din această primă fază
revoluționară, burghezia are câștig de cauză și impune în decembrie 1788 dublarea
reprezentanților stării a III-a (cei neprivilegiați, vor avea la fel ca cei privilegiați, tot atâtea persoane
alese care să le apere interesele). Pus în fața acestor schimbări, regele alături de membri
anturajului său, decide ca toate clasele sociale să plătească taxele și impozitele către stat.
Temându-se că-și vor pierde averea și puterea, cei privilegiați s-au opus categoric proiectelor
regale și au încercat să reducă din influența monarhiei cu ajutorul vechilor instituții.
După mai bine de un secol, Stările Generale (adunarea reprezentanților tuturor categorilor
sociale) sunt convocate pe 5 mai 1789 de către suveran la palatul Versailles în vederea colectării
unor noi impozite. Revoltați de politica regelui, reprezentanții stării a III-a, fiind după părerea
abatelui Sieyes, ce mai mare parte a populației, se autoproclamă Adunarea Națională pe 17 iunie
1789, iar prima măsură luată este ca niciun impozit să nu fie perceput fără aprobarea sa. Câteva
săptămâni mai târziu, pe 9 iulie 1789, din dorința de a redacta o Constituție care să pună capăt
abuzurilor regale, Adunarea Națională se proclamă Adunarea Constituantă. Suveranul de drept
divin este înlocuit cu suveranitatea națională, membrii Constituantei susținând că guvernarea
Franței trebuie să se desfășoare în conformitate cu dorințele poporului și pe baza unui contract
încheiat între suveran și națiune. Astfel, Vechiul Regim alcătuit din principiile feudale se năruie,
lăsând loc unei noi societăți. În ciuda faptului că a acceptat noile reforme, Louis nu este decis să
renunțe așa ușor la putere și trimite trupele regale să înăbușască acțiunile revoluționare ce
acaparaseră Parisul. La aflarea acestor vești, populația capitalei procură arme și se pregătește de
luptă, însă nu dispune de muniția necesară stopării expansiunii trupelor regale. Singurul loc în care
se afla praful de pușcă dorit de revoluționari era vechea închisoare Bastillia, emblemă a puterii și
abuzurilor monarhiei. Construită în timpul Războiului de 100 de ani ca o fortăreață chiar în inima
Parisului, cetatea Bastillia suferise diferite transformări de-a lungul secolelor, devenind o
închisoare unde își găseau sfârșitul toți dușmanii regelui. În momentul izbucnirii revoluției, cetatea
era păzită doar de o gardă slab înarmată, care la vederea populației răzvrătite ce veneau spre
fortăreață, au crezut că sunt atacați și au tras în protestatari. Cetățenii revoltați s-au năpustit
asupra acestui simbol al regalității și în ziua de 14 iulie 1789 au asediat și cucerit Bastillia,
eveniment ce a marcat începutul sfârșitului pentru Vechiul Regim. Ulterior, închisoarea va fi
demolată.
Prăbușirea Bastilliei și ocuparea Parisului de către protestatari l-au determinat de Louis să
valideze noile măsuri revoluționare, însă acțiunile de ostilitate față de vechea ierarhie nu s-au oprit,
țărănimea revoltându-se pe baza unor zvonuri generate de Marea Frică (în zonele de provincie se
spunea că aristocrați au adus mercenari din alte țări care urmau să dea foc recoltelor și să distrugă
orașele în care se specula că există sentimente revoluționare). Temându-se de represali, țăranii
intră pe domeniile senioriale, distrug castelele și iau îi ostatici, or îi ucid pe nobili. Situația se
înrăutățește, iar întreaga țară este cuprinsă de revolte. Temându-se de agravarea crizei, deputații
Adunări Constituante hotărăsc în noaptea 3/4 august 1789 abolirea tuturor privilegiilor feudale,
hotărâre susținută și de unii dintre nobili liberali, precum vicontele de Noailess și ducele de
Aiguillon. Astfel, aristocrația renunță la drepturile de proprietate asupra domeniilor, dreptul de
vânătoare și la folosirea unor bunuri, iar clerul la dijmă și la influența sa politică, realizându-se
astfel reforma mult dorită de burghezie.
Sfârșitul verii este marcat de adoptarea Declarației drepturilor omului și cetățeanului în ziua de
26 august 1789. Documentul, revoluționar pentru vremea sa, cuprinde caractere iluministe și
formulează o nouă viziune asupra statului, a societății și a lumii. Așadar:

 pe plan politic: monarhia absolută de drept divin este înlocuită cu o

monarhie constituțională pe model englez, schimbare consfințită de art 3:
,,suveranitatea națiunii este cea care trebuie să conducă, nu suveranitatea
coroanei”. De asemenea, conducerea statului are loc sub aprobarea voinței
generale, națiunea fiind cea care hotărăște situația statului prin
reprezentanții ei;

 pe plan social: este evidențiată respectarea drepturilor omului, în art 2

regăsindu-se anumite principii împrumutate de la filozofii iluminiști. Potrivit
 Declarației, toți oameni se nasc liberi și egali în drepturi, dispunând de
libertatea de opinie, libertatea religioasă, proprietatea privată și dreptul de
a se opune în fața exploatării.

Declarația enunța noile principii de egalitate și libertate car vor sta la baza clădirii noi societăți
revoluționare, în conformitate cu voința națională. Puterea urma să fie împărțită între puterea
legislativă (aparținea unei adunări unicamerale ce își desfășura activitatea independentă față de
rege), puterea executivă (îi revenea suveranului care o exercita cu ajutorul unor miniștrii; regele se
poate opune unei legi, având drept de veto) și puterea judecătorească (reprezentată de tribunale
independente și Curți de Justiție). Constrâns de amenințările tot mai mari la adresa monarhiei,
regele este nevoit să accepte Declarația Drepturilor în iulie 1790, iar Franța devine o monarhie
constituțională.
În urma schimbării regimului politic, la 3 septembrie 1791, mult dorita Constituție este adoptată.
Aceasta conținea principiile preluate din Declarația Drepturilor, consfințea instaurarea regimului
monarhic constituțional și elogia separarea puterilor în stat (prin acest principiu înțelegem că cele
trei puteri ale statului, puterea executivă, legislativă și judecătorească, erau independente una de
cealaltă și nu depindeau de o singură persoană, precum în cazul monarhiei de tip absolut; fiecare
dintre cele trei puteri era la rândul ei formată din mai multe instituții ce asigurau buna funcționare a
statului). Imediat după adoptarea noii Constituții, Adunarea Constituantă începe să reorganizeze
statul. Autoritatea supremă care odată aparținea suveranului este descentralizată, fiind divizată în
mai multe instituții și centre de putere locală. Justiția iese de sub autoritatea nobiliară și
ecleziastică, devenind gratuită și accesibilă tuturor cetățenilor, iar taxele vamale și cele plătite
pentru traversarea podurilor sunt înlăturate. Nici Biserica nu este scutită de schimbare, aceasta
suferind o reorganizare puternică; bunurile de valoare sunt confiscate și vândute, iar bani obținuți
sunt îndreptați către fondurile revoluției. Totodată, învestitura canonică a episcopilor nu mai este
atribuția suveranului pontif, procesul religios fiind efectuat de episcop.

VREMEA SCHIMBĂRII. În anii succesori evenimentelor din 1789 ia naștere în Franța o societate
nouă, (în care oamenii devin de la supușii Majestății Sale, cetățeni ai statului), inspirată de valorile
epocii luminate, care aduce o ruptură în rândul statelor europene. Datorită reputației de mare
putere de care se bucura Franța încă din timpul domniei lui Louis al XIV-lea, caracterul simbolic al
revoluției a pătruns în afara granițelor ca o ruptură burscă din paradisul absolutist în care se aflau
celelalte regate și imperii. Schimbările din Franța au încântat intelectualii vremii care sperau să
aducă ideile revoluționare și în statele lor. Declarația drepturilor a fost tradusă în mai multe limbi,
însă în țările precum Spania, publicarea sa a fost interzisă, deoarece se considera că nu este în
conformitate cu regimul absolut de la Madrid. Contrar așteptărilor, despoții luminați nu se
îngrijorează de schimbarea regimului francez, din contră, se bucură că ambițiile regelui Louis au
fost stopate, acesta neputându-se implica în conflictul dintre Spania și Marea Britanie. Legătura de
sânge dintre familia regală franceză și cea spaniolă îl obliga pe Louis să intervină de partea
Spaniei, însă Adunarea Constituantă i-a amputat suveranului orice drept în politica externă,
adoptând Declarația de pace mondială. Astfel, Franța anunța că va adopta o politică de pace și că
nu dorește ca poporul francez să încalce drepturile altui popor.
Europa însă nu a putut rămâne indiferentă la Revoluția Franceză care evoca dreptul
popoarelor, în timp ce statele de pe bătrânul continent rămăseseră sub dreptul divin de conducere
al monarhilor. Asfel, cele două ideologi intră în conflict. Unul dintre primi care condamnă Revoluția
este chiar papa Pius al VI-lea. Drept răspuns la acuzațiile suveranului pontif, Franța anexează
Avignonul, fost teritoriu papal. Ceilalți principi europeni își dau seama de pericolul pe care îl
reprezintă Revoluția și încearcă să stopeze răspândirea ideilor revoluționare in statele lor. Unul
dintre primi filozofi care vin cu o gândire contrarevoluționară este englezul William Bruke, care în
1790, redactează lucrarea Reflecții asupra Revoluției Franceze, acuzând Adunarea Constituantă
că încearcă să introducă niște principii noi apărute, care nu au nicio relevanță cu obiceiurile,
mentalitățiile și tradițile populare. El este primul filozof care pune bazele conservatorismului.

REPUBLICA. După ce a dat Franței o constituție, Adunarea Constituantă a fost dizolvată și

înlocuită cu o Adunare Legislativă. Această Adunare s-a întrunit la 1 octombrie 1791, fiind alcătuită
din două grupări:
  feuillanti – susținătorii monarhiei constituționale (de extremă dreaptă);
 iacobinii și girondinii – susținătorii republicii (de extremă stânga);

Regele nu a reușit să joace rolul unui arbitru care să controleze cele două grupări politice,
considerând până și dreapta prea revoluționară. Planul lui Louis este să revină asupra concesiilor
făcute și să readucă Franța sub autoritatea monarhiei absolutiste. Sfătuit de consoarta sa, regina
Marie Antoaneta (1755-1793), regele adoptă practica ,,la politique du pier”, prin care se încerca
discreditarea actelor revoluționare în ochii suveranilor străini, atrăgând statele europene în război
cu Franța. Regatul fiind atacat, Louis va conduce glorios națiunea spre izbândă, sfârșind în cele
din urmă în rolul de salvator al ei. La polul opus, girondinii doresc și ei războiul, însă din rațiuni
diferite; membrii extremei stânga doreau demascarea regelui (în cazul unui conflict, regele ar fi
avut de ales între cauza revoluției și susținerea trupelor adverse) și judecarea sa, considerându-l
pe suveran un trădător. Acest conflict era privit de către revoluționari ca o cruciadă a popoarelor
împotriva tiranilor.
În primăvara anului următor, conflictul nu întârzie să izbucnească. Proaspătul împărat austriac
Francisc al II-lea (1792-1806) declară război Franței, a cărei armată, slab echipată, nu reușește să
țină piept infanteriei austriece, căreia i se alăturaseră și trupele prusace. În săptămânile ce au
urmat, francezii au pierdut bătălie după bătălie, mediul neprielnic fiind singurul obstacol care au
oprit armatele aliate să nu spulbere trupele revoluției. Fiind amenințată chiar integritatea statului
francez, grupările politice aflate în fruntea țării au decretat Patria în Primejdie (francezii s-au
mobilizat pentru a face față ofensivei prusaco-austriece). Astfel, sute de voluntari, majoritari tineri și
entuziaști, au fost înrolați și trimiși în bătaia gloanțelor. Mulți dintre ei nu aveau să se mai întoarcă.
Cel mai memorabil eveniment din aceste zile este venirea în capitală pe 30 iulie 1792 a 500 de
voluntari din Marsillia, care pe tot parcursul drumului au fredonat La Marseillaise, cântec patriotic
ce va deveni imn al Republicii. Cu mari eforturi, francezii au reușit să stopeze expansiunea
austriacă, însă războiul nu se încheiase. Regele, care militase pentru acest conflict, a devenit în
ochii revoluționarilor principalul vinovat de situația dramatică în care se afla Franța. Acuzat de
trădare față de poporul pe care trebuia să-l conducă, suveranul este arestat împreună cu întreaga
sa familie în noaptea de 9/10 august 1792 și întemnițat la Tempe, un castel din suburbiile Parisului.
Monarhia constituțională, în care feuilantii își pusăseră întreaga încredere, se prăbușise.
Imediat după înlăturarea regelui și abolirea monarhiei, în capitală s-a instituit un regim
provizoriu, Comuna Insurecțională, menită să guverneze până la restabilizarea situației.
Reorganizată, armata franceză a obținut unele victorii împotriva trupelor inamice, cea mai
importantă fiind victoria de la Valmy din 20 septembrie 1792. Profitând de succesele militare,
revoluționari proclamă a doua zi, pe 21 septembrie 1792, Republica (21 septembrie 1792-9
noiembrie 1799, cunoscută și sub denumirea de Prima Republică Franceză. Potrivit programei
școlare în vigoare, ambele forme sunt acceptate). Perioada Republicană cunoaște patru etape
importante:

 CONVENȚIA GIRONDINĂ
 CONVENȚIA MONTAGNARDĂ SAU DICTATURA IACOBINĂ
 CONVENȚIA THERMIDORIANĂ
 DIRECTORATUL

Adunarea Legislativă este înlocuită cu o Convenție Națională, dominată în mare parte de

burghezie.
În lunile ce au urmat, soarta familiei regale s-a aflat în mâinile revoluționarilor, care din dorința
de a scăpa de regele tiran au decis executarea sa și a soției sale. Regele Louis al XVI-le (în vârstă
de 38 de ani) și regina Marei Antoaneta (în vârstă de 37 de ani) au fost ghilotinați în piața revoluției
în ziua de 21 ianuarie 1793. Revoluția sfida Europa aruncându-i în față un cap regal.

CONVENȚIA GIRONDINĂ (20 SEPTEMBRIE 1792 - 2 IUNIE 1793). Dispariția monarhiei de pe

scena politică a Franței a reprezentat începutul unei lungi perioade de instabilitate în care diferite
grupări politice extremiste și-au disputat rolul de conducător al statului. Cele mai importante clase
politice ale momentului au fost:
  IACOBINII – (Societatea prietenilor Constituției), era alcătuit din
susținători ai republicii și opozanți ai regimului monarhic;
 MONTAGNARINII – numiți astfel după poziția pe care o ocupau în sala
de conferință, fiind așezați în loja superioară. Cei mai reprezentanți
politicieni ai acestei grupări au fost Maximilien de Robespierre, Louis
Anton de Sant-Joust, Paul Barras ;
 GIRONDINII – format din republicaniști convinși, care militau pentru
libertate și aboliționism;

Cei care au reușit să acapareze puterea și să gestioneze situația delicată în care se afla Franța
au fost girondinii, care imediat după abolirea Vechiului Regim s-au constituit în Convenția
Girondiană (20 septembrie 1792 - 2 iunie 1793). Membrii Convenției au trecut la reorganizarea
statului, constituind pe 10 martie 1793 Tribunalul Revoluționar, care deținea puterea
judecătorească și hotăra soarta tuturor dușmanilor Revoluției sau pe cei care manifestau
sentimente antirepublicane. O lună mai târziu, pe 6 aprilie, este creat Comitetul Salvării Publice,
care deținea puterea executivă.
În timp ce Franța era răvășită în plan intern de modificări politico-sociale, în plan extern
Republica reușește să obțină prin luptă frontiera naturală (reprezenta limitele geografice ale
statului; în vest, oceanul Atlantic, în est, râul Rhin, în nord, Canalul Englez, în sud, munții Pirinei,
îar în sud-est, costa Mediteranei. Astfel, Franța era protejată de un scut natural, care făcea
invadarea țării mult mai dificilă). Cu toate acestea, execuția regelui Louis și a reginei sale a servit
ca motiv pentru interveția suveranilor europeni, care își simțeau poziția, coroanele și capetele
amenințate. Astfel, Austria, Spania, Prusia și Anglia se alătură Primei Alianțe antifranceze, revoltați
printre altele de anexările făcute de Republică. În zonele ocupate, trupele franceze se
comportaseră ca o armată de ocupație, reprimând cu brutalitate orice tentativă a ,,patrioților”.
Nereușind să gestioneze războiul pe care îl declanșaseră, membrii Convenției Girondine sunt
răsturnați pe 2 iunie 1794 de către montagnarizi, aflați sub conducerea lui Maximilien de
Robespierre (1758-1794). Se instaurează astfel ce-a de-a doua convenție.

CONVENȚIA MONTAGNARDĂ SAU DICTATURA IACOBINĂ. MAREA TEROARE. (2 IUNIE

1793 – 27 IULIE 1794). Ajunși la putere în urma înlăturării Convenției Girondine, Robespierre și ai
săi se implică în reorganizarea Republicii și continuă războiul început de girondini, criticând dur
politica acestora și considerând-o împotriva intereselor Revoluției. În decursul următoarelor
săptămâni, ordinea este restabilită, iar armata obține o importantă victorie la Fleurus.
Primul obiectiv al noii grupări a fost adoptarea unui set de legi fundamentale ce vor forma
Constituția anului I (anul I al calendarului Revoluționar corespunde anului 1793), adoptată pe 24
iunie 1793. Potrivit acesteia, puterea era deținută de o Adunare și un Consiliu. O lună mai târziu,
pe 27 iulie, Robespierre preia conducerea Comitetului Salvării Publice. Din cauza războiului,
Convenția si-a dat seama că noua Constituție nu poate fi aplicată, dată fiind instabilitatea ce
domnea peste Republică.
Un an mai târziu, situația se înrăutățește. Iacobinii devin tot mai atașați de putere și mai șceptici
în legătură cu opozanții săi, instaurând în iunie-iulie 1794 Marea Teroare (perioadă în care toți cei
care se opuneau regimului sau cei care erau bănuiți că ar manifesta sentimente antirevoluționare
au fost arestați și condamnați. Se estimează că peste 5000 de persoane și-au pierdut viața în zilele
acestea). Nobilii, sau cei care erau descendenți ai unor familii aristocrate au avut de suferit din
cauza acestei politici. Singura instituție a Vechiului Regim care mai manifesta o oarecare influență
asupra poporului era Biserica care încasa din donații sume colosale (calendarul religios plin de
sărbători aduna oamenii la Biserică, unde aceștia ascultau predica și învățau dogma creștină).
Pentru a amputa și această ultimă putere a clerului, se decide înlocuirea calendarului creștin
gregorian, de rit nou, cu cel revoluționar. Astfel:

 TOAMNA – VENDEMIAIRE (septembrie), BRUMARIE (octombrie), Frimarie

(noiembrie);
 IARNA – NIVOSE (decembrie), PLUVIOSE (ianuarie), VENTOSE (februarie);
 PRIMĂVARA – GERMINAL (martie), FLORAL (aprilie), PRAIRIAL (mai);
 VARA – MESSIDOR (iunie), THERMIDOR (iulie), FRUCTIDOR (august).
 Nemulțumiți de politica Convenției, republicanii moderați s-au organizat într-un complot care în
ziua de 10 Thermidor, anul II (27 iulie 1794) a răsturnat regimul. Robespierre și ai săi sunt
executați. Dictatura iacobină ia sfârșit.

CONVENȚIA THERMIDORIANĂ. (27 IULIE 1794 – 26 OCTOMBRIE 1795). Numită astfel după
luna în care a preluat puterea, Convenția Thermidoriană a reformat statul din temelii. Comitetul
Salvării Naționale a fost desființat, iar Convenția Națională dizolvată și înlocuită cu instituțiile
prevăzute în nou Constituție adoptată pe 23 septembrie 1795 (Constituția anului III). Așadar,
puterea era împărțită între:

PUTEREA LEGISLATIVĂ aparținea unui Parlament bicameral (două camere) format din
250 de deputați cu vârsta de peste 40 de ani, aleși prin vot censitar (doar cei cu posibilități
financiare)

PUTEREA EXECUTIVĂ aparținea unui Directorat format din 5 membri (DIRECTORI), aleși
din rândul Consiliului Bătrânilor (Senat) și Consiliulu celor 500

Cu trecerea timpului, Directoratul a început să-și consolideze poziția, acaparând întreaga

putere și devenind principala forță politică a Republicii. Din anul 1795 se instaurează Directoratul.

DIRECTORATUL ȘI SFÂRȘITUL REVOLUȚIEI CARE A SCHIMBAT EUROPA. (1795 – 1799)

Schimbarea grupării politice aflate la guvernare nu a însemnat ieșirea din criză, situația politică
rămânând una complicată. Criza economică se accentuează, în această perioadă asistând la o
puternică inflație. Alimentele de bază se raționalizează (sunt distribuite cu porția), drumurile
comerciale sunt distruse, iar taxele vamale ating cote maxime. În plan politic, se menține principiul
separării puterilor în stat, cu cele două adunări constituite prin vot liber. Cu toate acestea,
succesele militare ale Directoratului i se datorează generalului corsican Napoleon Bonaparte (15
august 1769 – 5 mai 1821) care conduce expediții militare glorioase. Bonaparte reorganizează
armata, Republica aflându-se în război cu Anglia și Austria (Franța încheiase pace cu Spania,
Olanda și Prusia). Amenințați la est de austrieci, francezii conduși de Napoleon demarează pe 11
aprilie 1797 Campania din Italia, în care armata Directoratului obține supunerea duciilor de Parma
și Moderna. Suveranul pontif va cere și el pacea. Prima mare confruntare dintre trupele franceze și
armata imperială austriacă are loc la Lodi, pe 9 mai 1797, unde Napoleon obține o victorie.
Nereușind să țină piept atacurilor armatei franceze, Austria cere pace. Pe 18 octombrie 1797,
Tratatul de la Campo Formio, avantajos pentru partea franceză, pune capăt războiului. Astfel, sunt
create mai multe state republicane precum Republica Cisalpină (reunea Ferrara, Lombardia,
Bologna și Modena) și Republica Genoveză. Austria urma să recunoască aceste noi state în
schimbul unei înțelegeri cu Franța . Statul revoluționar era acum înconjurat de un scut de republici
desfășurate de la Rhin la Mediterană.
În urma succeselor avute, generalul Bonaparte se bucură de o influență tot mai mare, iar
Directoratul îl vede ca pe un potențial adversar, așa că îi încredițează o armată care urma să lupte
împotriva trupelor engleze în Orient. Începe Campania din Egipt.
De-a lungul secolelor, britanicii au urmărit să creeze un colidor în Mediterană, ocupând puncte
strategice precum Gibraltarul, Malta sau Egiptul. Statul englez era interesat să dețină Egiptul
pentru a putea ține legătura cu India, această colonie fiind perla coroanei britanice. Strategia
franceză era să taie accesul regatului la Marea Roșie. Prima confruntare dintre trupele britanice și
cele franceze are loc pe mare, în iulie 1798, când flota franceză, slab echipată, este învinsă de
marina regală britanică condusă de amiralul Horatio Nelson, considerat unul dintre cei mai mari
comendanți militari ai Angliei. Cu prețul vieții, Nelson scufundă navele franceze în incercarea de a
apăra Egiptul britanic, însă Napoleon îi va învinge pe englezi în urma Bătăliei de la Piramide.
Egiptul este ocupat pentru o perioadă de trupele generalului corsican.
Bonaparte este nevoit să revină în Europa în momentul în care marile puteri se organizează în
vederea formării unei noi Coaliții. Întors în Franța, Napoleon alături de directorul Sieyes și de
Roger Ducos, dau o lovitură de stat la 9 noiembrie 1799, în urma căreia Directoratul este răsturnat.
Prin acest act, Napoleon pune capăt Revoluției Franceze.
 Revoluția Franceză (1789 – 1799) se înscrie astfel între marile evenimente ale secolului al
XVIII-lea care au schimbat cu totul fața societății, oferind noi idei și principi despre stat și societate
ce aveau să marcheze Europa veacurilor următoare, oferind un ideal pentru care să lupte și să
spere... construirea unei lumi a LIBERTĂȚII, EGALITĂȚII ȘI FRATERNITĂȚII.

6 apr 1793 – Comitetul Salvării

Publice
2 iun 1793 – 27 iulie 1794 – Exerciții de aprofundare
Dictatura iacobină
Revoluția Franceză (1789-1799) a cunoscut trei etape:
24 iun 1793 – Constituția anului
I (primul an al Republicii) 1. MONARHIA ABSOLUTĂ (sec XV-1789)
1758-1794 – Maximillien de 2. MONARHIA CONSTITUȚIONALĂ (1789-1792)
Robespierre 3. REPUBLICA (1792-1799)
27 iul 1793 – Robespierre preia
conducerea C.S.P.  Convenția Girondină (1792-1793)
iunie-iulie 1794 – Marea  Convenția Montagnardă sau Dictatura Iacobină (1793-
Teroare 1793)
27 iul 1794 (10 Thermidor II) –  Convenția Thermidoriană (1794-1795)
preluarea puterii de către  Directoratul (1795-1799)
Convenția Thermidoriană
27 iul 1794-26 oct 1795 –
Convenția Thermidoriană
23 sept 1795 – Constituția
anului III
1795-1799 – Directoratul
9 mai 1797 – victoria de la Lodi
18 oct 1797 – Tratatul de la
Campo Formio
iulie 1798 – Bătălia Trafalger
1799 – formarea unei coaliții
antifranceze
9 noiembrie 1799 – căderea
Directoratului. Sfârșitul
Revoluției Franceze Harta Revoluției Franceze (1789-1799)
1