UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea Istorie

REFERAT
Instituții din Roma Republicană

Coordonator: Conf. Univ. Dr. Constantin Augustus Bărbulescu

Student: Dănălache Claudiu

Istorie

Anul III
 În viața de stat a Romei senatul a jucat un rol foarte mare. Nici un proiect de lege nu
era prezentat spre examinare adunării poporului dacă el nu fusese discutat  în prealabil de
senat. Mai mult decât atât, legea adoptată de către adunarea poporului intra în vigoare numai 
după aprobarea ei de către senat. Astfel senatul controla  și dirija activitatea adunării
poporului în direcția în care avea el nevoie. Magistrații aleși în funcție prezentau dări de
seamă despre acțiunile lor în fața senatului, depinzând în întregime de  voința lui. Din secolul
al 4 i.e.n componența senatului a început să fie completată  din rândurile magistraților, al
căror termen expirase  și care după depunerea împuternicirilor lor, erau incluși automat în lista
senatorilor. Această listă era întocmită  de un magistru-censor special, într-o ordine strict
ierarhică . La început erau incluse în lista numele  foștilor censori, apoi urmau consulii,
pretorii etc. Senatul putea fi convocat  în ședința numai de magistrații supremi: dictor, consuli,
pretori. În timpul discutării chestiunilor și în timpul votării  părerile și voturile  erau
prezentate  strict după listă.  Hotărârea adoptată  se numea consult senatorial sau decret,
Senatul fiind sprijinul oligarhiei romane1.

Magistraturile:

La Roma nu exista un aparat funcționăresc permanent, întreaga putere executivă aparținea

persoanelor oficiale elective-magistraților. Asemenea magistrați erau consulii, pretorii, edilii,
questorii, aleși pentru un an. Alegerea avea loc cu 3-4 luni înainte ca noii magistrați să între în
exercițiul funcțiunii. Sistemul de magistraturi  republicane  romane  s-a constituit nu îndată
după izgonirea ultimului rege , ci a fost creat treptat. Se presupune că în primii ani ai
Republicii în fruntea puterii executive se afla un magistrat suprem (persoană oficială)-
pretorul (cel ce merge înainte ), care era ajutat de locțiitorul său-questor. După prima
secesiune a plebeilor pe Muntele Sacru au fost create funcțiile de tribuni ai poporului și de
edili ai plebeilor, de ajutori ai săi. Existența unui singur șef  al puterii executive în persoana
pretorului s-a dovedit a fi însă periculoasă, deoarece crea posibilitatea ca el să acapareze
întreaga putere  și să revină la monarhia odioasă. De aceea de la mijlocul secolului al 5 în
locul unui singur magistru suprem au început să fie aleși 2, care dispuneau de aceeași putere și
conduceau împreună.Ei trebuiau să se consulte unul cu altul și au fost denumiți consuli(de la
cuvîntul consulo-mă consult).Mai tîrziu au fost create noi funcții- cele de censori, în care erau
alese cîte 2 persoane o dată în 5 ani pentru 18 luni.Censorii erau aleși din rândurile foștilor
consuli. Ei trebuiau să-i împartă pe cetățenii romani, după clasele avute și verificând să
intocmească o nouă listă a senatorilor. Pretorilor le-a fost însă transmisă puterea
judecătorească2.

Conform constituției romane toate magistraturile erau colegiale (2 consuli, 2 pretori, 4

edili,10 tribuni ai poporului, 4 questorii, care erau realeși în fiecare an și nu erau
retribuiți. Îndeplinirea funcției de magistrat  era considerată nu o muncă ci o onoare și de
aceea nu era plătită. Lipsa remunerării făcea imposibilă ocuparea funcțiilor  de magistrat
pentru cetățenii romani simpli. În timpul exercitării funcției magistratul nu putea fi tras la

1
M. Cary, H.H. Scullard, Istoria Romei, până la domnia lui Constantin, București, Editura All, 2008, pp. 332-
333.
2
Mary Beard, SPQR. O istorie a romei antice, trad. de Mihnea Gafița, București, Editura Trei, 2017, pp. 160-
161.
răspundere judecătorească sau destituit. Magistrații supremi erau considerați censorii,consuli
și pretorii. Consulii comandau armata,exercitau puterea civilă, în timp ce pretorii exercitau
puterea judecătorească. Tribunii poporului dispuneau de dreptul de veto față de hotărârile
magistraților, puteau să prezinte proiecte de legi, să convoace comițiile tribute, aveau dreptul
chiar să-l aresteze pe magistrat și să atace hotărirea senatului. Persoana  tribunului poporului
era considerată sacră și inviolabilă. Oricine care îl insulta pe tribun- măcar prin cuvinte –era
condamnat la moarte.Tribunul poporului avea o putere foarte mare , dar erau 10 tribuni ai
poporului, și ei puteau să folosească puterea lor unul contra altuia, de exemplu recurgând la
dreptul de veto, și în felul acesta să neutralizeze acțiunile colegului. În afară de aceasta,
puterea tribunului era limitată doar pe raza orașului Roma. În atribuțiile edililor  intrau
supravegherea ordinii în oraș, amenajarea orașului, grija pentru asigurarea cu produse
alimentare , organizarea jocurilor obștești. Questorii administrau vistieria, aveau în grijă
registrele de finanțe, ei îi însoțeau pe consuli în campaniile militare, răspundeau de vînzarea
prizonierilor și de captura de război. Magistrații și senatul dețineau de fapt întreaga putere de
stat în Republica Romană, care a căpătat un caracter vădit aristrocratic3.

Organul de stat suprem era considerat adunarea poporului. Ea adopta sau aproba

legi,declara război sau încheia pace, era instanța judecătoreascăcare examina apelurile și
protestele împotriva hotărîrilor organelor judiciare. Adunarea poporului alegea toate
persoanele oficiale supreme, care întrețineau întreaga putere executive. La Roma se întruneau
trei tipuri de adunări ale poporului- comitia (de la cuvîntul latin comitia-întrunire). După
reforma lui Tullius se cristalizează o nouă adunare numită comițiile centuriate, care era
convocată de către persoanele oficiale supreme-consuli, dat fiind faptul că prima pătură
socială dispunea de 98 de centurii din 193, ea dirija în mare măsură mersul acestei adunări.

În procesul luptei plebeilor împotriva patricienilor au căpătat o mare importanță de stat

adunările plebeilor după circumscripțiile teritoriale- triburi-adunare ce se distingea printr-un
caracter democratic4.

Senatul:

La începuturile Republicii, Senatul a funcționat ca un consiliu consultativ. Era format

din 300 - 500 de senatori care serveau pe viață. Doar patricienii au fost membri în perioada
timpurie, dar plebeii au fost de asemenea admiși destul de repede, deși li s-a refuzat accesul la
magistraturi pentru o perioadă mai lungă.

Senatorii aveau dreptul să poarte o toga cu o dungă largă de violet, pantofi maronii și
un inel de fier (ulterior auriu).Senatul Republicii Romane a adoptat decrete numite senatus
consulta, care în formă constituiau „sfaturi” din partea senatului către un magistrat. Deși
aceste decrete nu dețineau forță juridică, ele erau de obicei ascultate în practică.

3
Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, p.
567.
4
Mary Beard, op. cit., p. 202.
 Dacă un senatus consultum intra în conflict cu o lege (lex) care a fost adoptată de o
adunare, legea a înlocuit senatus consultum, deoarece senatus consultum avea autoritatea sa în
baza precedentului și nu în drept. Un senatus consultum putea însă să interpreteze o lege5.

Prin aceste decrete, senatul a direcționat magistrații, în special consulii romani

(magistrații șefi) în căutarea lor pentru conflictele militare. Senatul avea, de asemenea, un
grad enorm de putere asupra guvernului civil din Roma. Acesta s-a întâmplat în special în
ceea ce privește gestionarea finanțelor sale de stat, întrucât numai acesta putea autoriza
achitarea fondurilor publice de la trezorerie. Pe măsură ce Republica Romană a crescut,
senatul a supravegheat și administrarea provinciilor, care erau guvernate de foști consuli și
preoți, prin aceea că a hotărât ce magistrat ar trebui să guverneze care provincie.

Din secolul al III-lea î.Hr., senatul a jucat, de asemenea, un rol esențial în cazurile de
urgență. Ar fi putut solicita numirea unui dictator. Cu toate acestea, după 202 î.Hr., funcția de
dictator a ieșit din uz ( a fost reînviată de încă două ori în secolul I î. Hr.) și a fost înlocuită cu
Senatus consultum ultimum („decretul final al senatului”), un decret senatorial care a autorizat
consulii să angajeze orice mijloace necesare pentru rezolvarea crizei.

În timp ce întrunirile din senat puteau avea loc fie în interiorul, fie în afara graniței
oficiale a orașului (pomerium), nicio întâlnire nu putea avea loc la mai mult de o milă în afara
acesteia. Senatul a funcționat în timp ce era sub diverse restricții religioase. De exemplu,
înainte de începerea oricărei întâlniri, s-a făcut un sacrificiu pentru zei și s-a făcut o căutare a
omensiunii divine (auspiciile). Senatul nu avea voie să se adune decât în locuri dedicate
zeilor. Întâlnirile începeau de obicei în zori, iar un magistrat care dorea să convoace senatul
trebuia să emită un ordin obligatoriu. Ședințele senatului au fost publice și au fost conduse de
un magistrat care le prezida (de obicei un consul). În timp ce era în ședință, senatul avea
puterea de a acționa de unul singur și chiar împotriva voinței magistratului, dacă dorea.
Magistratul începea fiecare ședință cu un discurs, apoi trimitea o problemă sau mai multe
senatorilor, care le discutau în ordinea vechimii6.

Senatorii au avut mai multe alte modalități prin care puteau influența (sau frustra) un
magistrat care prezida. De exemplu, fiecare senator avea voie să vorbească înainte de a putea
fi organizat un vot și, întrucât toate ședințele trebuiau să se încheie până la căderea nopții, un
grup dedicat sau chiar un singur senator putea aduce în discuție o propunere de condamnare la
moarte. Când venea momentul să se apeleze la vot, magistratul putea să aducă toate
propunerile pe care le-a dorit și fiecare vot se situa era pro sau contra.

Calitatea de membru al Senatului a fost controlată de cenzori. Pe vremea lui Augustus,

era necesară calitatea de membru al unei proprietății în valoare de cel puțin un milion de
sesterți. Cerințele etice ale senatorilor au fost semnificative. Spre deosebire de membrii
ordinului ecvestru, senatorii nu se puteau angaja în activități bancare sau nicio formă de

5
Dumitru Tudor, Andrei Aricescu, Enciclopedia civilizației romane, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1982, p. 343.
6
M. Cary, H.H. Scullard, op. cit. , p. 390.
contract public. Nu puteau deține o navă suficient de mare pentru a participa la comerțul
exterior nu puteau părăsi Italia fără permisiunea restului senatului și nu li se plătea un salariu7.

7
Mary Beard, op. cit., p. 232.
 Bibliografie

BEARD, Mary, SPQR. O istorie a romei antice, trad. de Mihnea Gafița, București,
Editura Trei, 2017.

CARY, Max, SCULLARD, Howard Haynes, Istoria Romei până la domnia lui
Constantin, București, Editura All, 2008.

DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, București, Editura Științifică

și Enciclopedică, 1984.

TUDOR, Dumitru, ARICESCU, Andrei, Enciclopedia civilizației romane, București,

Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.