MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT

DREPT ROMAN

Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 2
Sistemul juridic roman de la fondarea statului
până la legea aebutia

 Contextul politic, economic și social

În momentul fondării sale, statul roman a îmbrăcat forma de guvernământ a

regalității. De aceea, perioada cuprinsă între jumătatea secolului VI î.Hr. și anul 509 î.Hr.
este denumită Epoca Regalității în forma statală. În această epocă statul roman era condus de
trei factori: Regele, Senatul și Adunările Poporului.
Regele cumula atribuțiunile de: judecător suprem, de șef al administrației, de
conducător al armatei și de preot suprem al cultului păgân roman. La moartea Regelui
puterea trecea asupra Senatului, iar în timpul vacanței tronului, până la alegerea unui nou rege
de către popor, fiecare senator exercită atribuțiunile regelui vreme de cinci zile.
Senatul era format din reprezentanții ginților și cuprinde 300 de membri. După
reformele lui Servius Tullius, Senatul a devenit un organism al statului, dar hotărârile sale nu
erau obligatorii pentru rege, ci aveau un caracter consultativ.
Adunările poporului erau în număr de două: comitia curiata și comitia centuriata.
Comitia curiata a continuat să se întâlnească și după fondarea statului și a fost unul din
instrumentele politice prin care patricienii își asigurau o poziție dominantă în stat.
Competența acestei adunări a poporului era relativ limitată, căci exercita numai atribuțiuni de
ordin religios și unele atribuțiuni în domeniul privat.
Comitia centuriata exercita atribuțiunile de ordin legislativ, dar exercita și atribuțiuni de ordin
judiciar și electiv. Întrucât această adunare a poporului era formată din centurii, care erau în
același timp și unități de vot și unități militare, ea se întrunea în afara cetății, pe Câmpul lui
Marte, deoarece în epoca veche armata nu putea pătrunde în Roma.

În anul 509 î.Hr. a fost instaurată Republica și a durat până în anul 27 î.Hr. În
momentul fondării sale, republica avea un regim politic de aristrocrație sclavagistă. În epoca
republicii statul a fost condus de Adunările poporului, de Senat și de magistrați.
Adunările poporului erau în număr de patru: comitia curiata, comitia centuriata,
comitia tributa și concilium plebis.
În epoca Republicii, atribuțiile comitiei curiata s-au restrâns, astfel, ea vota legile prin
care poporul delega puterile magistraților superiori și le promitea acestora supunere, iar în
domeniul privat asista la întocmirea unor acte, cum ar fi adrogațiunea (protecția minorilor)
sau întocmirea unor testamente.

1
 Comitia centuriata era formată, la origine, numai din proprietarii funciari, deoarece
criteriul de apreciere a valorii patrimoniului a fost cel al proprietății imobiliare. Începând
din epoca lui Appius Claudius Caecus, s-a admis ca și proprietarii de bunuri mobile să aibă
acces la lucrările acestei adunări, ca semn că producția și circulația mărfurilor începuse să
înflorească. Printr-o altă reformă, din anul 220 î.Hr., numărul centuriilor a fost fixat la 70
pentru fiecare dintre categoriile sociale. Din acel moment, prima categorie nu a mai dispus de
majoritatea voturilor și astfel s-a facut un pas important în direcția unui regim politic de
democrație sclavagistă.
Comitia tributa era o adunare a poporului, la lucrările căreia participau toți cetățenii
romani, organizați pe cartiere, care purtau denumirea de triburi, fiecare dispunând de un vot.
Importanța acestei adunări a sporit tot mai mult către sfârșitul republicii.
Concilium plebis a fost adunarea la care participau numai plebeii și care adopta
hotărâri numai pentru ei.
Cele patru adunări ale poporului exercitau atât atribuțiuni de ordin legislativ, cât și
atribuțiuni de ordin judiciar în domeniul dreptului penal precum și de ordin electiv.

Senatul era principalul factor de echilibru în epoca republicii și se bucura de o mare

autoritate, cu toate că nu exercita atribuțiuni de ordin legislativ. Dacă inițial senatul Romei
număra 300 de membri, pe vremea lui Sulla numărul senatorilor a crescut la 600, iar pe
vremea lui Caesar la 900.
Senatorii erau împărțiți în mai multe categorii, în funcție de drepturile pe care le
aveau. De drepturi depline se bucurau numai senatorii care proveneau din rândurile foștilor
înalți magistrați, care erau denumiți patres dacă erau patricieni și conscripti dacă erau plebei.
Senatul romei coordona politica externă, administra provinciile, administra tezaurul
public și supraveghea respectarea tradițiilor și moravurilor poporului roman. Senatul influența
activitatea legislativă deoarece legile votate de popor intrau în vigoare numai după ce erau
ratificate de senat.
Magistrații erau înalți demnitari ai statului, investiți cu atribuțiuni de ordin
administrativ, judiciar și militar. Erau aleși de popor, de regulă pe termen de un an și nu erau
retribuiți pentru activitatea lor. La intrarea în funcție, magistrații exercitau ius edicendi și
publicau un edict prin care arătau cum își vor îndeplini atribuțiunile și ce procedee juridice
vor utiliza. Pe această cale magistrații puteau influența procesul de elaborare a dreptului.
Magistraturile romane nu erau organizate într-un sistem ierarhic, dimpotrivă, prin
competențele pe care le aveau, magistrații se cenzurau reciproc. Cu toate acestea, unii
magistrați se bucurau de imperium iar alții de potestas. Cuvântul imperium desemnează
dreptul de a convoca poporul în adunări și de a comanda legiunile romane, iar termenul
potestas desemnază dreptul de a administra.
Magistrații care au influențat în cel mai înalt grad evoluția dreptului au fost pretorii. În
ciuda faptului că din punct de vedere formal pretorii nu puteau crea dreptul, totuși, prin
utilizarea unor mijloace procedurale extrem de subtile, ei au reușit să influențeze evoluția
dreptului civil și, totodată, să creeze instituții juridice noi, care s-au constituit în ramura
dreptului pretorian. Dacă pretorii urbani au influențat linia de evoluțe a dreptului civil,
pretorii peregrini, care organizau judecarea proceselor dintre cetățeni și peregrini, au
contribuit la formarea instituțiilor de drept al ginților.
Evoluția statului în această perioadă istorică a fost determinată de politica
expansionistă și de vocația organizatorică a romanilor. Spiritul expansionist al romanilor și-a
pus amprenta pe toate instituțiile pe care le-au creat și a înfluențat în mod hotărâtor modul lor
de viață. Politica expansionistă și-a pus o puternică amprentă și asupra evoluției sistemului
juridic.

2
 În virtutea acestei politici, în cinci secole, statul roman s-a transformat dintr-o cetate
oarecare, aflată în partea central-vestică a Italiei, în cea mai puternică organizare statală pe
care a cunoscut-o antichitatea.
În anul 509 î.Hr. Roma s-a extins de pe cele șapte coline în întraga lume a
Mediteranei, iar populația statului a sporit de la câteva mii la peste 80 milioane de locuitori. O
asemenea evoluție nu putea să nu influențeze dreptul pozitiv roman și concepția romanilor cu
privire la funcțiile și finalitatea dreptului. Numai privită în acest cadru poate fi înțeleasă
fizionomia instituțiilor juridice romanr, dinamica lor extrem de complexă, realația dialectică
dintre continuitate și discontinuitate.

 Evoluția vieții economice

În epoca fondării statului, romanii erau un popor de păstori și agricultori, iar viața
societății se baza pe economia naturală, închisă. În acele condiții, era cunoscută proprietatea
privată asupra bunurilor mobile și proprietatea familială asupra pământului. Pământurile
cucerite de la dușmani treceau în proprietatea statului, iar statul roman atribuia acele terenuri
patricienilor, cu titlu de folosință. Înițial patricienii primeau spre folosință numai atât pământ
cât puteau cultiva cu forța de muncăexistentă în familiile lor (inclusiv slavii).
Cu timpul însă, patricienii au primit spre folosință sute de iugăre de pământ, astfel încât au
început să subconcedeze o parte din terenurile agrigole clienților lor. Din acel moment s-a pus
problema reglementării relațiilor dintre stat și patricieni pe de o parte și clienții lor pe de altă
parte. Relațiile dintre stat și patricieni erau foarte clare, statul stăpânea pământul cu titlu de
proprietate și putea revoca oricând concesiunile făcute patricienilor. Inițial, nici relațiile dintre
patricieni și clienții lor nu puteau genera complicații juridice, deoarece puterea pe care
patricienii o exercitau asupra clienților lor era nelimitată. În acele condiții patricienii puteau
revoca oricând subconcedările făcute clienților lor.
De-a lungul evoluției societății, dependența clienților față de patricieni a slăbit, iar
clienții refuzau să părăsească terenurile subconcedate la cererea patronilor lor. Pentru a se
soluționa conflictele dintre părțile care nu stăpâneau pământul în temeiul unui titlu juridic, a
fost creat interdictul de precario, prin care clienții puteau fi constrânși să părăsească
pământurile subconcedate de patricieni. Stăpânirea de fapt pe care patricienii o exercitau
asupra pământurilor statului și care se bucura de protecție juridică prin interdictul de precario
a fost denumită possessiones. Cu timpul stăpânirea asupra acestor possessiones s-a consolidat
tot mai mult, iar spre sfârșitul republicii ele au devenit obiect de proprietate privată. Pe
această cale stăpânirea de fapt s-a transformat în posesiune, iar posesiunea s-a transformat
în proprietate. Către sfârșitul sec II î.Hr. acest proces s-a încheiat.
La sfârșitul Republicii micii proprietari s-au ruinat, în condițiile războaielor care nu se mai
sfârșeau și ale împrumuturilor cu dobânzi cămătărești, și, astfel, s-au format latifundiile.
Formarea latifundiilor a atras după sine transformări fundamentale în viața economică,
socială, politică și juridică. Pe plan social au apărut noi categorii sociale, în frunte cu
latifundiarii și bancherii, iar pe plan juridic instituțiile tradiționale care consacrau interesele
micilor proprietari, au devenit anacronice.
Totodată, în statul roman care se apropie de apogeul puterii sale, către sfârșitul Republicii,
se declanșase adevărată revoluție economică, ce se caracterizează printr-o înflorire fără
precedent a comerțului, prin dezvoltarea capitalului cămătăresc și prin apariția unor asociații
extrem de puternice care desfășurau activități economice de o mare diversitate, asumându-și
inclusiv executarea lucrărilor publice. Apariția unor asemenea relații sociale de o
complexitate fără precedent, reclama o reglementare juridică pe măsură.

3
  Categoriile sociale

1. Patricienii și plebeii

Patricienii erau denumiți populus romanus, erau organizați în triburi, curii și ginți și
exercitau conducerea socială, prin comitia curiata, în condițiile societății prestatale. Plebeii
proveneau din rândurile autohtonilor precum și din categoria celor veniți din localități
învecinate. Deoarece plebeii participau la viața economică în calitate de meseriași și negustori
primitivi, dar nu aveau acces la conducerea ei, între patricieni și plebei s-a declanșat un
conflict care s-a adâncit tot mai mult și s-a finalizat cu fondarea statului roman. După
fondarea statului, plebeii au dobândit accesul la lucrările comitiei centuriata, dar conflictul
dintre cele două categorii sociale a continuat datorită faptului că plebeii erau discriminați pe
plan politic, pe plan economic și pe plan juridic. Pe plan politic, discriminarea consta în aceea
că plebeii nu aveau acces și la lucrările comisiei curiata. Pe plan economic, discriminarea
decurgea din faptul că pământurile cucerite de la dușmani și stăpânite de stat cu titlu de ager
publicus, erau atribuite spre folosință numai patricienilor. Iar pe plan juridic, inegalitatea
consta în faptul că normele dreptului nu erau cunoscute de poporul roman, ci erau ținute în
secret de către pontifi care pretindeau că sunt interpreți ai voinței divine. Pontifii erau aleși
numai din rândurile patricienilor și erau suspectați că dau răspunsuri părtinitoare, atunci când
erau întrebați în legătură cu felul în care obiceiurile juridice reglementează anumite relații
sociale.

2. Cavalerii și nobilii

În secolul II î.Hr. a apărut o nouă categorie socială, formată din cavaleri, care s-au
afirmat în domeniul afacerilor, practicând comerțul cu sclavi, arendând impozitele lui ager
publicus și minele statului și preluând aprovizionarea armatelor romane. Deținând capitaluri
uriașe, cavalerii au reușit să influențeze prin mijloace indirecte viața politică. Ei erau adversari
ai regimului politic democratic și susțineau necesitatea centralizării puterilor statului, în
vederea instaurării unui climat de ordine socială, necesară operațiunilor comerciale.
Nobilii erau deținătorii înaltelor magistraturi ale Republicii. La început nobilii
proveneau dintre patricieni, dar cu timpul au putut deveni nobili și plebeii. Întrucât dețineau
pârghiile puterii în stat, nobilii militau pentru menținerea vechilor instituții republicane. De
aceea, între nobili și cavaleri s-a declanșat un conflict care a degenerat în războaie civile, la
finele cărora, prin victoria cavalerilor a fost instaurat imperiul sub forma principatului.

3. Proletarii

Cuvântul proletar vine de la proles, care înseamnă copii, deoarece proletarii erau
oameni săraci care nu aveau altă avere decât copiii. Proletarii erau cetățeni romani, aveau
drept de vot, iar voturile lor puteau fi cumpărate astfel încât prin manevrarea masei
proletarilor cei bogați au transformat instituțiile tradiționale ale democrației romane în forme
goale de conținut. Așadar, latifundiile pe plan economic și proletarii pe plan social au dus la
prăbușirea republicii și la instaurarea imperiului.

4. Sclavii
Până spre sfârșitul epocii vechi, în condițiile economiei naturale, sclavii erau asimilați
ccu lucrurile și nu puteau participa la viața juridică. Mai târziu însă, odată cu înflorirea
economiei de schimb, s-au inițiat o serie de reforme, prin care li s-a recunoscut sclavilor un
început de protecție juridică și, totodată s-au adoptat măsuri de protecție a sclavilor.

4
 Aceste măsuri s-au adoptat tot în interesul proprietarilor, care aveau interesul să valorifice
nu numai munca fizică a sclavilor, ci și munca lor intelectuală (unii sclavi din orient erau
oameni de o vastă cultură și experiență juridică).

 Religia și dreptul

La origine, romanii, ca și celelalte popoare ale antichității au confundat dreptul cu religia.

Această confuzie își are rădăcinile în faptul că toate popoarele lumii antice credeau că dreptul
provine de la zei. Consecința a fost că normele dreptului erau ținute în secret de către preoții
diverselor culte păgâne, care se considerau depozitari și interpreți ai voinței divine. Normele
sociale ale acelor popoare se prezentau ca o masă amorfă, iar distincția dintre normele
religioase, normele de morală și normele juridice nu intrau în preocuparea lor.
Cu toate acestea, unele dintre normele religioase, acelea care nu erau legate nemijlocit de
cult, ci se refereau la alte categorii de relații sociale și aveau caracter obligatoriu, au început
să dobândească un început de identitate și să fie impuse în practică prin unele procedee
specifice, deși erau concepute ca norme religioase.
Singurul popor al lumii antice, care a reușit să depășească străvechea confuzie dintre
drept și religie, a fost poporul roman. În cazul romanilor, normele dreptului s-au desprins din
sfera normelor religioase încă din epoca foarte veche și au dobândit o identitate puternică prin
terminologia utilizată, prin specificul instituțiilor, prin particularitățile elaborării și aplicării
(inclusiv prin procedeele de sancționare), ca și prin categoriile de relații sociale supuse
reglementării. Drept urmare, conștiința juridică a romanilor a devenit atât de puternică, încât
întreaga lor viață spirituală a fost dominată de ideologia juridică. Această delimitare,
radicală și definitivă, s-a realizat în cadrul unui proces firesc de confruntare permanentă cu
cerințele practicii.

 Sistemul și conținutul dreptului

Sistemul dreptului s-a format în cadrul unui proces de evoluție care își are originea în
epoca fondării statului roman. Dreptul creat de romani de la fondarea statului până la
adoptarea legii Aebutia a fost în esență expresia luptei dintre patricieni și plebei.
Inițial normele dreptului au îmbrăcat numai forma nescrisă a obiceiurilor juridice, iar
obiceiurile nu erau cunoscute de popor, ci erau ținute în secret de către pontifi. Ca atare
trăsătura definitorie a dreptului roman, la origine, a constat în lipsa oricărei sistematizări.
Primul pas în direcția sistematizării dreptului roman s-a făcut odată cu adoptarea Legii
celor XII Table în anul 451 î.Hr.. Această lege, apărută pe terenul luptei dintre patricieni și
plebei, marchează momentul codificării obiceiurilor juridice, atât în domeniul privat cât și
în domeniul public. S-a afirmat că Legea celor XII Table este un adevărat cod, care cuprinde
întregul drept public și privat roman. Din nefericire, textul acestei legi nu a ajuns până la noi
pe cale directă, iar reconstituirile care s-au făcut nu ne oferă prilejul să cunoaștem specificul
acestei prime codificări romane, nici ordinea exactă în care au fost sistematizate diverse
instituții juridice. Legea nu cuprindea formulele solemne ale legisacțiunilor, după cum nu
cuprindea și zilele faste, ceea ce înseamnă că procedura de judecată nu a fost făcută publică,
ci a rămas mai departe un monopol al pontifilor.
După adoptarea Legii celor XII Table nu s-au mai întocmit sistematizări ale normelor de
drept vreme de șase secole. În intervalul de timp cuprins între adoptarea Legii celor XII Table
și adoptarea legii Aebutia, procesul formării ramurilor și instituțiilor juridice a avut un
caracter empiric și a evoluat în funcție de cerințele practicii.

5
 În practica dreptului, distincția între ramura dreptului public și ramura dreptului privat
era foarte clară, dar nici aceste ramuri de drept nu au fost sistematizate în funcție de anumite
criterii. Totuși existau unele criterii, care țineau de forma dreptului pentru a se distinge între
normele de drept al ginților și cele de drept civil. Astfel normele dreptului civil puteau fi
exprimate, în această epocă, numai în forma legilor votate de poporul roman. Așadar, în epoca
dintre momentul fondării statului și adoptarea legii Aebutia normele dreptului roman pot fi
sistematizate în norme de drept public și norme de drept privat, iar normele dreptului privat
pot fi încadrate în dreptul civil și în dreptul ginților.
Prin adoptarea Legii celor XII Table plebeii au repurtat o primă victorie asupra
patricienilor, în sensul că din acel moment dreptul a devenit un bun al tuturor cetățenilor
romani. În periada care a urmat plebeii au continuat lupta în vederea obținerii unor
reglementări juridice pe picior de egalitate.
Astfel s-au adoptat o serie de legi, prin care plebeii au dobândit accesul la căsătorie, la
pământurile statului și la magistraturi, inclusiv dreptul de a avea o adunare legiuitoare
proprie. Ca urmare a acestor transformări succesive, cele două categorii sociale s-au nivelat,
iar normele și instituțiile juridice au dat expresie voinței acelor cetățeni romani care dețineau
puterea economică și exercitau conducerea politică, indiferent de originea lor.

 Conținutul normativ al dreptului roman

Dreptul roman a reglementat toate categoriile de relații sociale prin norme juridice care
impuneau cetățenilor o anumită conduită și vizau anumite finalități sociale. Inițial, pe când
romanii nu făceau distincție între drept și religie, normele de conduită se aplicau prin
autoritatea religiei și aveau sancțiuni de natură religioasă. Mai târziu, după ce normele
dreptului s-au desprins de religie, ele s-au aplicat fie prin:
- intermediul raporturilor juridice dintre persoane;
-fie prin constrângerea exercitată de stat și i-au determinat pe cetățeni să adopte un
anumit tip de comportament, în conformitate cu cerințele dreptului.
Pe această cale, familia a fost organizată sub semnul ideii de putere, iar relațiile de familie
s-au stabilit în conformitate cu cerințele decurgând din această putere. De aceea rudenia,
puterea părintească, adopțiunea, căsătoria sau emanciparea au fost reglementate prin norme
care consacrau, înainte de toate, autoritatea șefului de familie, și imprimau un anumit tip de
comportament în viața de familie.
De asemenea, stăpânirea lucrurilor de către persoane se realiza cu anumite titluri
juridice, bine definite, iar titularii de drepturi reale exercitau puteri nelimitate asupra acestor
lucruri. Totodată, normele juridice ofereau criteriile necesare pentru realizarea distincției
dintre drepturile reale și drepturile de creanță, stabilind ce atitudini puteau adopta titularii
acelor drepturi față de alte persoane.
În materia succesiunilor s-au stabilit procedeele și condițiile necesare pentru
transmiterea patrimoniului de la defunct către urmașii săi, formele și efectele acceptării,
precum și sancțiunea moștenirii.
Schimburile de bunuri și de servicii se desfășurau de asemenea pe baza unor reguli
privind izvoarele de obligații, efectele, stingerea, transferul sau garantarea obligațiilor.
La rândul lor, normele de drept public au impus anumite comportamente în relațiile
privind organizarea statului, precum și între stat și cetățeni.
Prin sfera sa de aplicare, prin precizia cu care reglementează regațiile sociale, prin
finalitățile care îi sunt proprii, dreptul roman a imprimat relațiilor sociale o fizionomie
specifică și a impus persoanelor un anumit tip de comportament, afirmându-și cu deosebită
pregnanță conținutul normativ.

6
  De la legisacţiuni la procedura formulară

Procedura legisacțiunilor a gravitat pentru mult timp în jurul lui ius strictumius, conform
principiului enunțat încă din Codul Decemviral – „uti lingua nuncupassit, ita ius esto”
(afirmând că numai ce a fost declarant i se va atribui valoarea de drept s-a susținut că numai
rostirea formulelor juriidce ar putea produce efecte juridice), principiu pe care jurisconsultul
Celsus îl reproduce în alți termeni: „Quid quidad stringendae obligationis est, id, nisi palam
verbis exprimitur, omissum intelligendum est”. Se observă, așadar, că tot ce cade sub imperiul
unei acțiuni date este obligatoriu, dar nimic în plus – strictumius nu implică ideea de
echitate, el vizează doar litera convenției.
Magistratul avea, însă, un rol aproape insignifiant în procedura legisacțiunilor (Gaston
May îl consideră „șters”, desemnându-l cu termenul „effacé”). El nu indica părților nici ce
cuvinte să pronunțe, nici ce gesturi simbolice trebuia să fie săvârșite, nici judecătorul privat ce
urma să le tranșeze litigiul. Acest rol este considerat o reminescență a vechiului sistem de
justiție privată, în care fiecare parte urmărea prin propriile mijloace realizarea dreptului său.
În cazul legisacțiunilor, magistratul asistă la dezbateri, însă nu le conduce; rolul său se
limitează la a oferi duelului judiciar un caracter oficial și licit.
Formalismul excesiv, la tirania căruia magistratul asistă neputincios este ilustrat și de
Gaius, în exemplele pe care le oferă în Institute – pierderea unor procese pentru că partea
spusese de vitibus succiss în loc de arboribus succisis, sau una movem în loc de unu movem,
deși genul substantivului se schimbase între timp.
Legisacțiunile, numite astfel „quod legibus proditae erant”(ceea ce legea prevede și
nimic în plus), după cum afirmă Gaius, încep însă cu timpul să fie insuficiente.

 Rolul activ al pretorului în dinamica acțiunii

În anul 367 î.Hr., prin legile Liciniene se înființase la Roma instituția pretorului urban, a
cărui necesitate era evidentă, după cum subliniază Pompeius. Totuși, marele număr de procese
judecate între străini la Roma, precum și multele procese în care una sau chiar ambele părți nu
erau cetățeni romani, au făcut simțită nevoia creării unei noi magistraturi, în 242 apărând
pretorul peregrin. Mai târziu, în timpul imperiului, s-a dezvoltat o oarecare specializare a
pretorilor pe anumite domenii (praetor tutelaris etc.).
Un atribut esențial al pretorului îl constituia atributul de imperium-ul. Conform lui Ulpian,
„Imperium aut merum est, aut mixtum est (…) Mixtum est imperium, cui etiam jurisdictio in
est quod in danda bonorum possesio ne consistit.” Pe baza acestui imperium (pe care
magistrații inferiori nu îl aveau), s-a făcut și bine cunoscuta distincție între iudicium imperium
continens (procesele se desfășoară la Roma, între cetățenii romani, fiind organizate de
magistrat în baza puterii pe care o deține) și iudicium legitimum (procesele se bazează pe lege,
fiind organizate în baza dispozițiilor sale).
Este cert, însă, că legea Aebutia este cheia de boltă a activității creatoare a pretorului,
deschizând epoca procedurii formulare și a edictului ca izvor de drept. Edictele erau
comunicate adresate publicului, care, după cum arată și etimologia lor („ex dicere”), au fost
la început orale și care au fost ulterior afișate.
La început, nu era vorba decât de niște proclamații destul de vagi, după cum afirma P.F.
Girard – profesiuni de credință, planuri de viitor care nu aveau o forță coercitivă mai mare
decât au azi programele electorale. După legea Aebutia însă, rolul edictelor a devenit unul
semnificativ, corespunzător creșterii puterii magistraților (c.f. Gaius 1, 6 – „amplissimum ius
est in edictis duorum praetorum, urbani et peregrini”).
Dacă până atunci, pretorul putea recurge la proceduri precum missio in possessionem,
adică, stipulațiuni sau interdicte pentru a suplini anumite lacune, totuși, el nu putea nici

7
să promită că va acorda acțiuni pe care legea nu le acordă, nici că va refuza acțiunile acordate
de lege. Dimpotrivă, după această lege i s-a deschis calea reformei legislative, permițându-i-se
să înlăture pretenții bazate pe lege, refuzând legisacțiuni fără să ofere formula corelativă.
Această „dene gatio legis actionis”, care în timpul procedurii anterioare ar fi constituit un
hybris juridic din partea magistratului, capătă acum valențe inovatoare. Practic, pretorul
deschide drumul către evitarea situației de a pronunța un „non liquet” (refuzul de a tranșa
diferendul în fond, pe motivul că nu există o bază juridică), ceea ce va deveni mai târziu
cunoscut ca „denegarea de dreptate”.

Lecturi suplimentare:

Mihnea Dan Radu, Protecția minorilor în dreptul roman,

http://oaji.net/articles/2015/2064-1432817365.pdf
Ionela Cuciureanu, Evoluția echilibrului paradigmei static-dinamic în gândirea juridical
romană,https://drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/Cuciureanu%20Ionela
%202012.pdf