UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea Istorie

REFERAT
Descântece în tradiția populară românească

Coordonator: Conf. Univ. Dr. Constantin Augustus Bărbulescu

Student: Văduva(Lakotoș) Iuliana-Ramona

Master Istorie

Anul I
 Descântecele sunt atestate documentar la începutul secolului al XVI-lea, iar evoluţia
lor ulterioară se bazează pe magie. În 1820, Teodor Uibardi din Sighet notează câteva
pescripţii de medicină empirică, unde sunt descrise leacurile aferente. Primele culegeri de
folclor din Maramureş, spre exemplu, încep să fie realizate în a doua jumătate a secolului
XIX, când, în 1861, se înfiinţează ,,Asociaţiunea pentru cultura poporului român din
Maramureş“. În colecţia lui Mihnea apare primul descântec maramureşean. În 1889, Grigore
Vlad publică două creaţii ,,Vrăjitura fetei care vrea să se mărite” şi ,, Descântec de boală”
împreună cu descrierea amănunţită a întregului ritual. Colecţia lui A. Ţiplea din 1906 contine
două descântece şi vrăji. Abia în 1924 Ion Bârlea publică două volume ,,Balade, colinde şi
bocete din Maramureş”, şi ,,Cântece poporane din Maramureş”. În lucrarea ,,Descântece,
vrăji, farmece şi desfaceri” sunt întâlnite un număr de 64 de descântece. De asemenea, există
o lucrare a lui A. Filimon, în care sunt menţionate un număr mare de descântece. Tache
Papahagi, în lucrarea ,,Graiul şi folklorul Maramureşului”, publică 30 de decântece, dintre
care, cele mai multe sunt ,,păntru vaci”, apoi ,,de deochi”, şi un descântec ,,de dragoste”1.

Descântecul ocupă un loc de referinţă din punct de vedere cultural, pentru că

reprezintă o zonă primară a spiritualităţii româneşti, o modalitate apotropaică sau un mijloc
prin care omului din societatea tradiţională îi era îngăduită comunicarea cu forţele superioare
lui. Din magie descind toate ramurile culturale viitoare şi toate manifestările care derivă de
aici. În poezia şi practica descântecului predomină factori care vorbesc despre străvechi
credinţe magice în încercările omului de a supune puterile răului prin puterea cuvântului sau a
ne-cuvântului, a gesticii şi mimicii. Descântecul sau limbajul magic are două valenţe diferite:
vraja care este benefică şi blestemul sau imprecaţia, cu aspect malefic.
Etimologic, decântecul s-a format din latinescul canto, cantare, căruia i s-a adăugat prefixul
latinesc dis, care înseamnă contra, împotriva; discântec desemnează ceva ce nu e cântec, dar,
mai mult decât atât, ceva ce limitează, opreşte sau anulează efectul produs de cântec. Aşadar,
descântecele erau la origine o categorie limitată de practici şi formule cu rol magic legate de
sacralitatea cântecului. Aşa se explică existenţa în vocabularul limbii române a altor termeni
pentru a desemna alte categorii de practici: vraja şi farmecul. Noţiunea de descântec este
similară noţiunii de descolindat, în sensul că ambii termeni au calităţi persuasive. Din punct
de vedere lexical, cei doi termeni se construiesc cu acelaşi prefix: ,,des”2.

Colindatul, cu funcţia sa care acţionează la nivelul mentalului are aceleaşi proprietăţi

ca şi cântecul. Aspectul pozitiv al datinii colindatului şi rolul colindătorilor de mesageri ai
fericirii este, prin excelenţă, cunoscut. Colindătorii aduc prosperitate şi belşug la curtea celui
căruia i se făcea urarea. Prin antonimie, descolindatul are rol devastator, formulele rostite de
urători au ca scop provocarea unei nenorociri asupra familiei sau gospodăriei vizitate.
Formulele sunt injurioase, izvorâte din antipatii confesionale sau etnice şi aparţineau, în
special evreilor sau ţiganilor. Mai există, însă, structuri pur umoristice, provenite din vechi
formule de tip ameninţare sau chiar din descolindări luate în glumă. Cert este faptul că avem
de-a face cu un paralelism semantic perfect între cântecele datinii colindatului şi formulele de
descolindare. Având în vedere aceeaşi analiză la nivel lexico-semantic, cântecul are
1
Ovidiu Bârlea, Folclor românesc. Momente şi sinteze, volumul I, București, Editura Minerva, 1981, p 25
2
Mircea Eliade, Imagini şi simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, traducere de Alexandra
Beldescu, prefaţă de Georges Dumézil, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, pp. 37-38
proprietatea de a crea o stare de exaltare a sufletului; descântecul produce, la nivel psiho-
mental, aceeaşi stare de bine. Din cauza celor două valenţe diferite: vraja şi blestemul nu se
poate stabili un raport de antonimie totală aşa cum există la notiunile de colindat-descolindat,
însă, dacă avem în vedere că şi prin blestem se poate crea o stare benefică, diferenţele de
nuanţă pot varia. Verbul, în forma sa infinitivă ,,a cânta” sau latinescul infinitiv lung cantare-
care în limba română a evoluat morfologic spre substantiv- este o manifestare de transmitere
a sentimentelor, dar şi de inducere a lor. Între cel care săvârşeşte acţiunea de a cânta şi
ascultător se produce o legătură metafizică, ea fiind capabilă de a modifica fiinţele vii (atât
oameni cât şi fiinţe necuvântătoare). Descântecul are aceeaşi forţă numai în măsura în care
cel ce recurge la acest act ritualic are credinţa în proprietăţile sale. Dacă ne referim la omul
societăţii tradiţionale nu se poate pune problema necredintei în forţele decântecului. Acest act
ritualic este legat de medicina populară ca formă de artă care însoţeşte anumite practici ale
terapeuticii populare3.

Descântecul desemnează orice formulă verbală, orală sau scrisă cu funcţie magică
utilizată în medicina empirică în farmece sau vrăji sau în desfacerea lor.
Gheorghe Pavelescu desemnează trei faze ale perceperii fenomenului de descântec. În prima
fază, omul primitiv îşi creează o viziune magică asupra vieţii, în a doua fază, acest cadru este
îmbogăţit cu membrii grupului social şi tehnicile lor de ritual, numite vrăjitorii. În a treia fază
se relevă tehnica utilizată în domeniul fenomenelor magice, adică ceea ce poartă numele de
descântec sau incantaţie magică. Descântecul este diferit de practicile rituale care ţin de lirica
de ritual cum ar fi,, pluguşorul” sau ,,colinda”. Prin descântec, omul încearcă transformarea
lumii obiective, conform propriei subiectivităţi. Deşi face parte din perioada precreştină,
descântecul este de fapt o rugăciune. Acelaşi Gheorghe Pavelescu face o clasificare a
formelor de magie întâlnite în textul descântecului4.

El vorbeşte despre magia defensivă (descântecul şi desfacerile) şi despre magie

ofensivă (vrăjile şi farmecele). Aceeaşi clasificare o face şi Florina Rogalschi, în
lucrarea ,,Evoluţia fantasticului, Aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade”. Aşadar,
cercetătorii ajung să stabilească similarităţi în ceea ce priveşte textul descântecelor. Mihai
Pop şi Pavel Ruxăndoiu descoperă acţiuni defensive, profilactice şi acţiuni ofensive,
păgubitoare. Artur Gorovei descoperă descântece pentru vindecarea de anumite boli (de
gâlcă, de bube, de plâns, întâlnite, în special la copiii nou-născuţi), pentru izbăvirea de
duşmani, de judecată, de fapte de pagubă - dacă ne referim la adulţi, pentru fericirea
personală, de dragoste, de ursită (pentru cei tineri, în special pentru fetele care doreau să se
căsătorească), dar existau şi descântece cu scop apotropaic, pentru izgonirea unor animale
distrugătoare (lăcuste, purici, gărgăriţe). Artur Gorovei face o clasificare a descântecelor din
punct de vedere formal după cum urmează: rugăminte, poruncă directă, poruncă directă cu
ameninţare şi îngrozire, poruncă indirectă, blestem, comparaţie. I. A. Candrea face şi el o
clasificare asemănătoare, iar Gheorghe Vrabie stabileşte tipurile: invocativ, imperativ,
fabulatist şi mixt, în ceea ce priveşte descântecele.
După structură există diferenţe variabile.Textul descântecului cuprinde două părţi distincte,

3
Ibidem, p. 41
4
Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii, București, Editura Grai şi Suflet-Cultura Naţională, 2003, p. 75
dar complementare: este vorba de naraţiunea propriu-zisă după care urmează imprecaţia sau
invocaţia şi exorcizarea5.

Descântătoarea era supusă în prealabil unui ritual al curăţiei; de cele mai multe ori
săvârşeau acest act ritualic femeile iertate sau mamele (pentru copiii cu diferite boli sau
deochiaţi).
Descântecele de deochi se bazează pe naraţiunea propriu-zisă, ivocaţia putând fi
absentă. În unele cazuri, invocaţia a fost înlocuită cu rugăciunea creştină ,, Tatăl nostru”. La
Papahagi sau Ion Bârlea, chiar povestirea este simplificată sau eliminată, rămânând doar
exorcismul sub forma unei ameninţări-poruncă sau a unui blestem. Descântecul se încheie
sub forma unei urări sau ca o concluzie a exorcismelor prin care i se spune bolnavului să se
vindece.
Descântecele de stricare a laptelui sau de aducere sau stricare a manei curate se
bazează pe povestire, având un caracter ritualic mai pronunţat şi se întâmplă în noaptea de Sf.
Gheorghe sau Sf. Andrei, dar se pot face şi în cursul anului. Un specific al zonei
maramureşene este prezenţa în textul descântecului a Maicii Domnului în majoritatea textelor
din culegeri, dar apare menţionat şi Dumnezeu şi Iisus Hristos, care este prezent în rugăciune
în scopul de a aduce mana curată şi de a curăţa animalul bolnav6.

Descântecele de ursită au un act ritualic complex şi sunt legate de anumite momente

ale anului (sf.Andrei) Ca structură sunt bazate pe invocaţii, urmate de porunci. Invocaţiile
sunt adresate astrelor, focului arborilor, obiectelor transformate în şarpe, balaur (a se aminti
legătura de sens care există aici cu textul literar al lui Mircea Eliade, ,,Şarpele “, roman care
debutează cu un moto: ,,Tu şerpe bălaur/ cu solză de aur,...” ) Brâul este amintit destul de des
în ipostaza de șarpe sau balaur care trebuie să aducă ursitul.

Descântecele de boli sunt arhaice şi conservatoare. Aici, vindecarea nu mai vine de la

Maica Domnului sau de la Dumnezeu, ci direct de la descântătoare sau de la sfânta zi.
Enumerarea este dominanta formală, completată de poruncă, de dialog, de ameninţare.
Numerele fatidice 3, 6, 9, au rol cathartic prin evocare

O formă aparte o constituie ,,descântecul descântecelor”, cu ajutorul cărora se desfac

toate celelalte descântece şi este folosit numai în cazuri excepţionale. Complexitatea acestuia
derivă din faptul că, pe lângă rugăciunea numită ,,Crez”, cu care se începe, pentru anihilarea
efectelor tuturor decântecelor sunt folosite şi enumerate o serie de obiecte cu caracter magic,
folosite în acestea. Luna este invocată să alunge răul dar este şi blestemată dacă nu o face.
Descântecul se încheie cu aceeaşi urare, ca omul căruia i s-a descântat să rămână ,,curat şi
luminat.
După funcţia lor magică, decântecele se clasifică astfel: ,,descântec de
deochi”; ,,descântec păntru vaci (de stricare a laptelui”); ,,descântec de ursită”; “descântece
de diferite boli”; “descântece pentru descântece”; “descântece cu ciubărul”etc7.

Bibliografie
5
Mircea Eliade, op. cit., pp. 55-56
6
Ibidem, p. 58
7
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei Române, 1987, p. 66
BÂRLEA, Ovidiu, Folclor românesc. Momente şi sinteze, volumul I, București, Editura
Minerva, 1981

ELIADE, Mircea, Imagini şi simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, traducere

de Alexandra Beldescu, prefaţă de Georges Dumézil, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

GOROVEI, Artur, Credinţe şi superstiţii, București, Editura Grai şi Suflet-Cultura Naţională,

2003

VULCĂNESCU, Romulus, Mitologie română, București, Editura Academiei Române, 1987