INTODUCERE ÎN BASM

I.1.Definiţie
Denumirea de basm provine din limba slavă, basnŭ: născocire, scornire,
numit şi poveste, este alături de povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele
mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită
într-un număr enorm de variante la toate popoarele.Indiferent de tip, basmul
diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă
evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că
acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând,
astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional,
previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea
epică şi fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în
realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.
Basmul este o naraţiune deliberat fantastică, definită ca specie a genului
epic din literatura populară sau cultă, care prezintă confruntarea dintre două
categorii opuse – Binele şi Răul -, simbolizate prin personaje pozitive şi
negative. Din această confruntare, Binele iese învingător, deoarece Basmul
propune modele de conduită, idealuri preţuite de omul din popor. Din
literatura populară, specia a trecut şi în literatura cultă, basmul cult exprimând
viziunea artistică a unui singur creator. Dacă la origine această creaţie
literară se comunica nemijlocit, prin viu grai, în literatura cultă oralitatea
stilului este rezultatul procesului de elaborare artistică ilustrând concepţia
unui singur creator.
I.1. Origini
Ca gen vast, proteic, diseminat spaţio-temporal în toate culturile lumii,
basmul, alături de epopee, deşi s-a transformat în nuvelă, legendă şi roman,
depăşeşte cadrele literare, constituind concomitent mitologie, etică, ştiinţă,
observaţie morală şi manieră de a trăi şi imagina viaţa. Despre originea
basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică,
teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria
sacră, înscrisă în timpul "circular, reversibil şi recuperabil", vorbeşte despre
zei, despre fiinţe fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre.
Basmul induce şi ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice,
atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice,
cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă
pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin
are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau
balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc
acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum ar fi aceea a
decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de
certă inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive.
Basmul a apărut în epica populară, ulterior pătrunzând şi în literatura cultă
în sec. al XIX-lea, în perioada de afirmare a esteticii romantice. Specie a
epicii (culte), naraţiune amplă, implicând supranaturalul sau fabulosul.
Personajele (oameni, dar si fiinţe himerice) sunt purtătoare ale unor valori
simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi
rău se încheie, de obicei, prin victoria forţelor binelui. Eroul (protagonistul)
este ajutat de fiinţe supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice şi se
confruntă cu un adversar (antagonistul). Eroul poate avea trăsături omeneşti,
dar şi puteri supranaturale (de exemplu, capacitatea de a se metamorfoza).