C3

Structuri/Forme folclorice epice și ipostaze culte: basm (basm popular și reinterpretări

culte/actuale), legendă, snoavă

Existenţa prozei orale populare este legată, la toate popoarele, de obiceiul de a povesti,
obicei atestat din timpurile cele mai vechi, aşa cum se poate constata din bogatele date despre
povestit provenite din Antichitate. Ulise, la curtea regelui Alcinous, distrează curtenii cu poveşti,
Achile, în ceartă cu Agamemnon, retras în cortul său, îşi alungă necazul ascultând poveşti. În
folclorul nostru, povestitul este încă şi astăzi un fenomen viu, deşi nu mai are amploarea de
altădată, iar în unele locuri începe să devină din ce în ce mai rar. Prilejurile de povestit sunt încă
multe şi variate, în orice caz mai multe decât se crede de obicei. Povestitul are o funcţie
importantă în viaţa colectivităţilor folclorice şi explică, alături de alţi factori, bogatul şi variatul
repertoriu al folclorului nostru.
Naraţiunea populară nu se realizează, în graniţele unei culturi etnice, sub o formă unitară
ca funcţie şi structură. De-a lungul timpului, au fost numeroase încercările de a delimita
categoriile narative, rezultatele fiind tributare mobilităţii acestui tip de discurs literar, precum şi
metamorfozelor pe care le-a suferit naraţiunea populară, ca univers tematic şi expresiv. Dintre
folcloriştii care au realizat astfel de delimitări categoriale îi amintim pe B.P. Hasdeu, Lazăr
Şăineanu, I.C. Chiţimia, Ov. Bîrlea, ultimul dintre ei operând delimitări care consemnează
ordinea clasică, tradiţională a naraţiunii orale, dar şi dinamica ei, cu inerentele interferenţe.
Distincţia, argumentată prin poziţia pe care povestitorul şi ascultătorii o manifestă faţă de
conţinutul naraţiunii, se face între legendă, ca naraţiune cu caracter didactic, povestire despre
fapte din viaţa contemporană săvârşite de către povestitori sau la care aceştia au fost martori,
basmul despre animale, care se deosebeşte de fabulă pentru că nu prezintă analogii conştiente ,
voite, în domeniul uman, snoava, strâns înrudită cu basmul despre animale, şi basmul propriu-
zis, ca specie complexă, care cuprinde basmul fantastic şi basmul nuvelistic. Florica Bodiștean,
în lucrarea Bodiștean, Florica, Literatura pentru copii și tineret dincolo de „story”, stabilește
următoarele clase: basmul propriu-zis sau basmul fantastic, basmul nuvelistic, basmul cu animale,
poveștile curente.
Basmul fantastic, cea mai cuprinzătoare şi considerată cea mai valoroasă artistic
"subspecie" a basmului propriu-zis, numit adesea pur şu simplu "basm" sau "basnă" (termenul
"basm" vine din vechiul slav "basni" unde înseamnă "născocire", "scornire"), este definit ca
specie a genului epic, de regulă în proză, în care se narează întâmplări fantastice ale unor
personaje imaginare(feţi-frumoşi, zâne, animale năzdrăvane), aflate în luptă cu forţe nefaste ale
naturii sau ale societăţii, simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare etc., pe care ajung să le
biruiască în cele din urmă.
„Oglindire a vieţii în moduri fabuloase", „un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind
mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc."(G. Călinescu), basmul a constituit obiectul unor
studii ample, mai întâi centrate pe problema originii, iar apoi pe cea a structurii basmului. În ceea
ce priveşte originea basmului, cele mai cunoscute teorii sunt teoria mitologică a fraţilor
Grimm, teoria indiană, cea antropologică, ritualistă şi teoria onirică formulată de B. P.
Hasdeu. În opinia fraţilor Grimm basmele, străvechi manifestări ale sufletului popoarelor, ar fi
ecouri ale unor străvechi mituri sau, altfel spus, resturi mitologice. Teoria lor nu a rămas fără
ecou, ea fiind preluată şi de cercetători romani. Astfel, Atanasie Marian Marienescu este de
părere că „poveştile sunt miturile religiunei păgâne. În poveşti împăraţii sau feciorii de împăraţi
sînt, de regulă, zei păgâni degradaţi la oameni; apoi sînt fenomene naturale, fizice etc.,
personificate după sistema mitologică veche...". Dacă teoria fraţilor Grimm circumscrie originea
prozei folclorice la un singur spaţiu, popoarele indo-europene, teoria difuzionistă, între Orient şi
Occident, propune ca singur loc de origine a basmelor Orientul Îndepărtat, India. Ţară cu vechi
tradiţii culturale şi cu o mitologie bogată, ea ar fi fost cea dintâi care a pus în circulaţie mulţimea
de basme cu zmei şi zâne, cu animale vorbitoare etc. Din India, acestea s-ar fi împrăştiat, prin
scris, în China, în Tibet şi în Turcia, iar de aici în Europa. Nici această teorie nu s-a dovedit fără
cusur, descoperindu-se că numărul poveştilor semnalate ca orientale, indiene nu este atât de
mare. Se ajunge astfel la formularea conceptului poligenezei basmului, care putea să se nască în
India, dar şi în Lituania sau în oricare parte a lumii. Teoria antropologică, prin vocea lui A. Lang,
susţine că „ideile şi situaţiile poveştilor populare sunt în circulaţie peste tot, în imaginaţia
oamenilor primitivi, în imaginaţia oamenilor de dinaintea ştiinţei". O derivare interesantă a
antropologismului este reprezentată de teoria ritualistă, conform căreia rădăcinile basmului s-ar
afla în diferite practici magico-religioase în majoritatea lor legate de ritualuri de iniţiere. Legată
de această teorie este şi concepţia de basm ca expresie a unei gândiri arhaice. Cea mai
interesantă contribuţie românească la această amplă dezbatere privitoare la originea basmului
este cea a lui B.P. Hasdeu. Cercetătorul român, aducând ca argumente particularităţile de
conţinut şi structură ale basmului, plasează originea basmului în vis. Această ipoteză este
argumentată şi prin mari similitudini între basm şi vis: şi într-unul şi în celălalt totul capătă forme
hiperbolice, spaţiul şi timpul se şterg, zborul devine un mijloc de locomoţie la îndemână,
metamorfozele sunt ceva normal etc. Concluzia sa este că basmul nu s-a născut într-o epocă sau
într-o ţară oarecare, ci pretutindeni, odată cu naşterea omenirii, pentru că toţi oamenii au visat,
visează şi vor visa cât va exista omenirea.
Indiferent de concepţia şi metodele abordate, studiile privitoare la structura basmului au
consemnat existenţa unui sistem de reguli care guvernează această structură la nivel categorial,
gradul înalt de stereotipie şi predictibilitate, precum şi factorii care, în acest cadru de mare
stabilitate, fac posibile variantele tipologice şi adaptarea mesajului la orizonturi şi stiluri etnice,
locale şi individuale.
Structura formală a basmului este marcată prin existenţa formulelor iniţiale şi finale care
încadrează discursul narativ. Deşi convenţionale şi nelegate semantic de conţinutul particular al
naraţiunii, aceste formule au funcţii complexe, care privesc raportul dintre povestitor şi
ascultători, dar şi atitudinea lor faţă de calitatea mesajului. Formulele iniţiale instituie convenţia
artistică, anunţând lumea incredibilă a basmului, căreia îi dă o pseudomotivaţie temporală (a fost
odată ca niciodată), iar formulele finale îl readuc pe ascultător la realitatea şi codul mesajelor
cotidiene. Rolul lor este întărit de formulele mediane, menite să asigure continuitatea
comunicării, prin solicitarea sau verificarea atenţiei ascultătorilor.
V. I. Propp numeşte părţile componente fundamentale ale basmului funcţii, aceasta
(funcţia) reprezentând o faptă săvârşită de un personaj şi bine definită din punctul de vedere al
semnificaţiei ei pentru desfăşurarea acţiunii. Aceste funcţii constituie elemente fizice, stabile ale
basmului, independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte. Cele treizeci şi una de funcţii (acţiuni
tipice) sunt: absenţa (unul dintre membrii familiei pleacă de acasă), interdicţia, încălcarea
interdicţiei, iscodirea (răufăcătorul încearcă să vadă cum stau lucrurile),
divulgarea(răufăcătorul obţine informaţii despre victima sa), vicleşugul(răufăcătorul încearcă
să-şi înşele victima pentru a o supune), complicitatea (victima îşi sprijină adversarul fără să
vrea), prejudicierea (răufăcătorul aduce o pagubă, raptul, eroul constată o lipsă),
mijlocirea(nenorocirea este comunicată, eroului i se adresează o poruncă sau o rugăminte,
pleacă undeva), contraacţiunea incipientă (căutătorul acceptă să întreprindă contraacţiunea),
plecarea eroului, prima funcţie a donatorului, reacţia eroului, înzestrarea sau obţinerea
unor instrumente/unelte năzdrăvane (inclusiv punerea unor personaje în slujba eroului),
deplasarea spaţială între două împărăţii (eroul ajunge în zbor, călare sau pe jos la locul unde
se află obiectul căutării lui), lupta(confruntarea directă erou-răufăcător), însemnarea(eroul este
însemnat pentru a fi mai târziu recunoscut), victoria(răufăcătorul este învins), remedierea,
întoarcerea, urmărirea, salvarea(eroul scapă de urmărire). În unele basme acţiunea ia sfârşit
aici, odată cu recuperarea fetei şi cu căsătoria celor doi. Altele au o structură mai complicată.
Fraţii mai mari ai eroului, de regulă, îl ucid şi răpesc fata. Din acest moment, cu unele nuanţări,
se repetă funcţiile personajelor de la prejudiciere încolo. Celelalte funcţii sunt: sosirea incognito
(eroul soseşte acasă fără să fie recunoscut), pretenţiile neîntemeiate (cel care se substituie
eroului emite pretenţii neîntemeiate), încercarea grea(eroul are de făcut faţă unei încercări
grele), soluţia, recunoaşterea eroului, demascarea falsului erou, transfigurarea(eroul capătă o
nouă înfăţişare), pedeapsa (răufăcătorul este pedepsit), căsătoria(eroul se căsătoreşte şi se
înscăunează împărat).
Într-o altă variantă (M. Pop, P. Ruxăndoiu - Folclor literar românesc), structura
mesajului narativ implică:
- o situaţie iniţială, de echilibru;
- un eveniment sau o secvenţă de evenimente care dereglează echilibrul iniţial (raptul);
- acţiunea reparatorie, marcată de cele mai multe ori printr-o aventură eroică;
- refacerea echilibrului şi răsplătirea eroului.
Aceiași autori (Pop, Ruxăndoiu) fac precizări și legate de tiparele existente la nivelul
discursului basmului, tipare obligatorii, care grupează elemente constitutive ale codului (funcţii,
motive) în perechi opoziţionale (interdicţie/încălcarea interdicţiei, încercări/lichidarea
încercărilor, blestem/anularea blestemului, luptă/victorie etc.), opoziția fiind considerată
principiu constitutiv al basmului; de asemenea, se pot identifica structuri ternare determinate de
prezenţa unui donator, succesiuni stereotipe de acţiuni progresive (lupta eroului cu trei zmei).
În ceea ce priveşte protagoniştii basmului, aceştia sunt universali. Tocmai de aceea
cercetătorii basmului au întocmit diverse clasificări ce ţin cont de faptul că aceştia se comportă
după reguli de la care nu se abat, indiferent de subiect, îndeplinind mereu aceleaşi roluri. Astfel,
în Morfologia basmului, pe lângă definirea celor treizeci şi una de funcţii ale personajelor,
acţiuni tipice ce permit o studiere globalizantă, de ansamblu a basmului, V.I. Propp fixează şi
cele şapte sfere de acţiune ale personajelor: răufăcătorul, donatorul, ajutorul, fata de împărat şi
tatăl, trimiţătorul, eroul (căutător sau victimă), falsul erou. De asemenea, în spaţiul românesc de
data aceasta, în Structura poetică a basmului Gh. Vrabie fixează următoarele categorii: senex -
regula pasivă (împăratul, baba şi moşneagul, fraţii mai mari), virilis-virilia - regula activă
(feciorul cel mic, fata), actanţi - regula confidenţei (confidenţi, adjuvanţi, obiecte
miraculoase), opozanţi - regula opoziţiei.
La nivelul organizării stilistice a discursului narativ, se remarcă un echilibru între
stereotipie şi stilul individual al povestitorului. Astfel, pe lângă procedee de căpetenie ale stilului
narativ oral precum frecvenţa dialogului, repetiţia şi prezenţa abundentă a sunetelor
onomatopeice, interjecţiilor şi exclamaţiilor, proza orală implică posibilităţi mai mari de
improvizaţie la nivel stilistic.
Lumea basmului este o lume cu totul aparte, în care spaţiul şi timpul sunt nedeterminate,
care porneşte de la realitate, dar se desprinde de ea şi trece în suprareal, o lume opusă
cotidianului, în care voinţa omului nu cunoaşte limite, o lume a dorinţelor omului. Este lumea
aşa cum şi-ar dori-o povestitorii şi ascultătorii basmelor, o lume în care se împlinesc visele,
năzuinţele omului spre o viaţă fericită şi mulţumită de asemenea, o lume în care binele învinge
întotdeauna răul, frumosul biruie urâtul.
„Texte liant între generații”, așa cum le consideră Alina Pamfil, basmele au fost
dintotdeauna printre preferatele micilor ascultători/cititori. Cu certitudine, basmul îndeplinește
numeroase funcții, evidențiate de lucrările dedicate literaturii pentru copii. Trebuie subliniat însă
că nici una nu este, practic, posibilă în absența virtuților lor literare. Prin urmare, așa cum
subliniază Bruno Bettelheim în Psihanaliza basmelor, basmul nu poate avea, de exemplu,
efectul psihologic, terapeutic, scontat asupra copilului „dacă n-ar fi în primul rând o operă de
artă”. Același autor arată că basmele stimulează imaginația celor mici și, identificându-se cu
personajul, îi ajută să-și clarifice emoțiile, anxietățile și aspirațiile, sugerându-le rezolvări pentru
problemele cu care se luptă mintea unui copil.
Beneficiile contactului cu basmul, povestit sau citit, sunt multiple, în plan cognitiv,
afectiv, moral, atitudinal etc.. În basm copilul găsește modele de conduită morală, exemple de
vitejie, hărnicie, cinste, curaj, perseverență etc., din basm înțelege că pentru atingerea unui ideal,
îndeplinirea unui vis, e nevoie de răbdare, perseverență, muncă, generozitate etc., basmul îi
facilitează cunoașterea lumii și îi conferă încredere în bine, frumos, adevăr. Nu în ultimul rând,
basmul contribuie la dezvoltarea limbajului și a comunicării, la nuanțarea exprimării, la
cizelarea ei, la dezvoltarea expresivității.
Legenda
În folclorul românesc, ca şi al altor popoare europene, legenda desemnează un repertoriu
de naraţiuni orale cu funcţie predominant cognitivă. În esenţă, ea explică un fapt real, sau
considerat a fi real, printr-un simbol narativ care include, de regulă, motive fabuloase şi
supranaturale. În acest sens, s-a subliniat adeseori că, în contextul culturii populare, legendele
alcătuiesc mai mult o ştiinţă decât o literatură, dar nu o ştiinţă bazată pe cunoaşterea reală şi pe
raţionament, ci o pseudoştiinţă, fundamentată pe reprezentări imaginare. Statutul estetic al
legendei, ca specie folclorică, nu este însă mai puţin determinat decât al altor categorii de proză
orală. Ea nu are structura monotipică şi gradul înalt de stereotipie al basmului fantastic, dar este
mai puternic formalizată faţă de snoavă, prin prisma mai bunei definiri a funcţiei ei în contextul
culturii populare.
Funcţiile legendei sunt de explicare (cognitivă) şi de semnificare. Sensul cognitiv al
legendelor trebuie căutat nu atât în caracterul lor etiologic, cât în observarea realistă a obiectelor
şi fenomenelor lumii înconjurătoare sau a comportamentului uman, în consemnarea unor aspecte
caracteristice, cărora li se acordă o anumită semnificaţie, toate acestea adresându-se în egală
măsură sensibilităţii şi curiozităţii omului.
În afara funcţiei de explicare, legenda are şi funcţie de semnificare, în sensul că
înregistrează aprecieri sau atitudini ale sensibilităţii umane generate de fenomenele observate şi
de aspectele lor ciudate. Dat fiind faptul că acelaşi obiect primeşte semnificaţii diferite în
legende diferite sau că unui aceluiaşi fenomen i se pot atribui etiologii diferite, se poate
concluziona că valoarea de adevăr a etiologiilor imaginare a slăbit de timpuriu, iar acestea sunt
adaptate nu atât funcţiei cognitive, cât celei de semnificare.
Ca repertoriu tematic şi fond imagistic, legenda este eterogenă, această particularitate
fiind determinată nu numai de îndelungata ei existenţă, ci şi de marea diversitate a faptelor reale
pe care le explică, adaptând contextului ei funcţional motive, imagini, credinţe, tradiţii, personaje
şi întruchipări fantastice de provenienţă diversă.
 Tipologic, folcloriştii disting în cultura tradiţională românească patru categorii de
legende: etiologice, mitologice, hagiografice (religioase) şi istorice.
Legendele etiologice, cu o tematică deosebit de variată, realizează o investigare
exhaustivă a universului fizic, cuprinzând cerul şi podoabele lui, văzduhul cu fenomenele lui
tulburătoare şi, mai ales, pământul cu formele lui ciudate de relief, cu locurile lui, cu întreaga lui
floră şi faună. Bogăţiei şi varietăţii tematice îi corespunde o varietate ,la fel de mare a
mijloacelor de expresie. Legendele etiologice îşi individualizează limbajul artistic preluând
motive, imagini şi forme expresive pe care le întâlnim în alte categorii de literatură şi cultură
orală, în basmele fantastice şi animaliere, tradiţiile şi credinţele populare, dar pe care le
adaptează puternic funcţiei lor de explicare şi de semnificare.
Legendele mitologice sunt povestiri despre fiinţele supranaturale pe care le regăsim, de
regulă, şi în basmul fantastic (balauri, zmei, muma pădurii etc.).Dacă în basme aceste
întruchipări apar ca actanţi cu funcţie epică determinată, în legende ele sunt obiecte de
cunoaştere imaginară cu funcţie de semnificare.
Legendele istorice, mai puţin numeroase, exprimă, în esenţă, atitudini admirative ale
maselor faţă de personaje şi evenimente istorice sau faţă de eroi populari, în special haiduci.
Legendele hagiografice se apropie, ca modalitate, de legendele propriu-zis mitologice,
bazându-se însă pe o mitologie creştină autohtonizată. Ele sunt de provenienţă cărturărească sau
apocrifă, cuprinzând povestiri despre vieţile sfinţilor sau despre personaje biblice.
Legenda este un pseudomit, care creează o falsă realitate explicativă, adică duce la
constituirea unei pseudorealităţi enigmatice, spre deosebire de mit care, dimpotrivă, porneşte de
la o realitate enigmatică arhetipală. Mitul are o structură fenomenală, legenda se limitează la o
structură evenimenţială. Din punct de vedere cronologic, legenda a preexistat mitului, legenda
totemică cu funcţie ritualică născându-se din credinţele totemice ale triburilor primitive
Snoava
Alături de cântecul liric satiric şi de o parte din strigături şi proverbe, snoava se înscrie
într-un bogat repertoriu de creaţii folclorice care reprezintă umorul popular. Naraţiune de
dimensiuni reduse cu intenţii umoristico-satirice în care elementele realiste sunt împinse până
la limita verosimilului, fără a se trece decât rareori în fantastic, snoava este expresia înţelepciunii
practice a omului simplu, a modului în care judecă el viaţa şi lumea înconjurătoare, o
înţelepciune manifestată însă prin glumă, prin vorba de duh, care adeseori capătă sensul unei
ascuţite satire sociale şi de moravuri.
În mentalitatea populară, comicul are o dublă valenţă: pe de o parte, el reprezintă o
expresie mascată a isteţimii şi inteligenţei omului simplu, pe de altă parte, un mod de
satirizare a defectelor morale şi a nedreptăţii sociale. Astfel, dacă basmul descrie un ideal
uman: flăcăul voinic, frumos, isteţ şi cinstit, fata frumoasă, harnică, nevasta harnică şi
credincioasă soţului, omul muncitor, în snoave apare reversul acestor calităţii: prostia, lenea,
urâţenia, infidelitatea, viciul etc. Mai rare sunt snoavele care ridiculizează defecte fizice, cum ar
fi surzenia; de multe ori, acestea devin, ca şi proverbele, un fel de pilde cu aluzii la defecte
morale (ca în proverbul „Surdul nu aude, dar le potriveşte").
Cele mai cunoscute snoave sunt cele cu Păcală sau Tândală. Sub aparenţa prostiei, eroul
dezvăluie, prin faptele şi atitudinile lui, mari calităţi morale, dar şi o deosebită agerime a minţii.
Păcală este un personaj de o mare complexitate a trăsăturilor sufleteşti, hotărât să sancţioneze
prostia, sub orice formă ar apărea, să îndrepte o lume strâmbă, să facă dreptate folosind ca
instrumente ironia, umorul, farsele. Demersul său este asemeni luptei cu morile de vânt a lui Don
Quijote, deoarece lumea perfectă pe care doreşte să o instituie rămâne apanajul utopiilor. Păcală
rămâne totuşi întruchiparea revanşei isteţimii asupra prostiei, a curajului asupra laşităţii, a
dreptăţii asupra nedreptăţii, dovada că puterea minţii poate învinge puterea vremelnică dată de
poziţia superioară în ierarhiile sociale. Având ca personaje opuse lui Păcală figuri aparţinând
claselor dominante sau administraţiei satului, snoavele din acest ciclu conţin puternice elemente
de satiră socială.
Apărute spre sfârşitul Evului Mediu, ciclul snoavelor despre dracul păcălit, în special de
femeie, manifestă aceeaşi iscusinţă mascată a omului simplu, cunoscând o largă răspândire în
folclorul european.

☺Aplicaţii

1. Identificaţi caracteristicile speciilor literare descrise în curs prin referire la texte precum:
basm popular – Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte sau Prâslea cel Voinic şi
merele de aur, după Petre Ispirescu, poveștile scrise de Charles Perrault, Fraţii Grimm, Hans
Christian Andersen, Ion Creangă, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Silvia Kerim – O poveste cu
nouă povești ; legendă – Călin Gruia – Legenda Florii-Soarelui; snoava – Petre Dulfu –
Isprăvile lui Păcală.
2. Demonstrați că unul dintre următoarele texte: Antoine de Saint-Exupéry – Micul Prinţ, Carlo
Collodi – Aventurile lui Pinocchio, Lewis Carroll - Alice în Țara Minunilor/Peripețiile Alisei
în Țara Minunilor, Lyman Frank Baum - Vrăjitorul din Oz, John Ronald Reuel Tolkien –
Hobbitul, C. S. Lewis – Cronicile din Narnia, J. K. Rowling - Harry Potter, Michael Ende –
Momo, Poveste fără sfârşit prezintă trăsături ale basmului; identificați elemente mitologice în
textele enumerate.
3. Prezentați comparativ: Frații Grimm – Albă-ca-Zăpada - Ioan Slavici - Florița din codru;
Scufița Roșie – Charles Perrault - Scufița Roșie – Frații Grimm.
4. Prezentaţi un basm aparţinând scriitorului I. C. Vissarion.
5. Prezentaţi un basm citit din perspectiva valenţelor sale instructiv-educative.
6. Caracterizaţi, la alegere, un personaj de basm, legendă sau snoavă.
7. Identificaţi trei elemente de basm într-o legendă citită, la alegere.