BASMUL

Povestea lui Harap Alb de Ion Creanga

Basmul este specie a genului epic, naraţiune in proză indeosebi şi mai puţin in
versuri, in cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiţionale se povestesc intamplări
fantastice, puse pe seama unor personaje sau forţe supranaturale, din domeniul irealului.
G. Călinescu considera basmul ―o operă de creaţie literară cu o geneză specială, o
oglindire a vieţii in moduri fabuloase, un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind
mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală.
Teme şi motive:
Tema generală a basmului este lupta dintre bine şi rău,caracterizată insă diferit ca luptă
intre dreptate şi nedreptate, adevăr şi minciună, curaj şi laşitate, bunătate şi răutate,
hărnicie şi lene,generozitate şi egoism.
Basmele dezvoltă o temă generală , aceea a luptei dintre bine şi rău, determinată de
complexitatea vieţii şi prezentată intr-o mare varietate de aspecte conflictuale:
- sociale (bogăţie-sărăcie, exploatare-lupta impotriva acesteia);
- morale (lene-hărnicie, ingamfare-modestie, laşitate-curaj, viclenie-cinste, minciună-
adevăr, egoism-generozitate);
- estetice(curăţenie-frumuseţe).
Majoritatea basmelor soluţionează conflictul prin victoria forţelor binelui asupra forţelor
răului.
Forţele binelui sunt reprezentate de personaje care au insuşiri pozitive de caracter: vitejie,
cinste, modestie, generozitate, spirit de sacrificiu, puritate sufletească, curaj, frumuseţe
fizică şi sufletească, sensibilitate.
Structură şi compoziţie
Definirea basmului subliniază ca notă caracteristică, prezenţa miracolului, fantasticului,
deci desfăşurarea epică a acestuia cuprinde intamplări supranaturale.
Naraţiunea, impletind miracolul, fantasticul cu realul, se structurează intr-un anumit
tipar compoziţional. Timpul desfăşurării acţiunii are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate
aduse intr-un etern present. Curgerea lui are alte ritmuri decat cele fireşti, sunt posibile
intoarceri in trecut, opriri ale prezentului, trăiri in viitor.
Aceste valori ilustrează aspiraţiile omului de a invinge o categorie obiectivă a
existenţei.
Spaţiul este alcă tuit fie din elemente reale reorganizate intr-o modalitate nouă ,
specifică basmului, fie din elemente fantastice ca tă ramul celă lalt, codrul de aramă
etc.
Caracteristice sunt formulele tradiţionale consacrate, introductive, mediane şi finale,
care marchează structura subiectului.
Formulele introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului
şi spaţiului, desprinderea din logica realului. Unele sunt succinte ―A fost odată ca
niciodată (Fă t-Fzrumos din lacrimă ), dar altele se realizează prin proză ritmată şi
cuprind numeroase elemente pline de umor: ,,A fost o dată ca niciodată; că de n-ar fi
nu s-ar povesti, de cand făcea plopşorul pere şi răchita micşunele (Tinereţe fără
bătraneţe şi viaţă fără de moarte).”
Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiţiei. Astfel, incercă rile la care
este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, şapte, nouă , două sprezece,
fiecare de o dificultate sporită şi evidenţiindu-şi o nouă tră să tură .
Personajele sunt de varstă , sex, stare socială , structură etică diferită , reale sau
fantastice, miraculoase, dar construite in esenţă după aceleaşi modele. Frumuseţea
fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică , uraţenia, cu
defectele morale. Ele devin simboluri ale binelui sau ale ră ului, ale frumosului sau
ale uratului.
Elemente ale miraculosului şi fantasticului sunt prezentate fie prin inzestrarea
personajelor cu forţe supranaturale, fie prin metamorfozarea unora sau chiar prin
structura iniţială a eroilor. Fantasticul imbracă forme diferite după momentul
concret istoric, geografic. natura, prin elementele ei personificate, vine in sprijinul
personajelor principale, mesagere ale binelui. Plă smuirile miraculoase pot fi
plă smuiri ale ră ului ca: zmei, mume ale pă durii, diavoli etc.
Basmul este o pledoarie pentru valorile extern umane, pentru bine şi frumos, de
aceea se adresează tuturor varstelor, mai ales copilă riei. Prin repetarea unor
elemente de structură compoziţională ,prin liniaritatea personajelor, devine un
excepţional material literar accesibil celor mai mici varste.
După originea lor, basmele pot fi populare şi culte, cele populare fiind supuse
variabilită ţii, datorită circulă rii lor pe cale orală , cele culte ră manand in forma in
care au fost create.
Personajele negative sunt de obicei fantastice (zmei, balauri, zgripţuroaice,
vră jitoare, iele, strigoi, draci), dar şi reale (mama vitregă , surorile şi fraţii invidioşi,
spanul, curteanul, sfetnicul mincinos) – cu chip de monstru, animal sau om,
personajele negative sunt dominate de ură impotriva oamenilor, de viclenie, de
laşitate, lă comie, cruzime.
Deşi au o forţă fizică extraordinară , personajele fantastice (zmei, balauri,
zgripţuroaice, zmeoaice, muma Pă durii) sunt vulnerabile, nu dispun de inteligenţă ,
perspicacitate, calită ţi indispensabile in confruntare cu duşmanul, de aceea sunt
invinse de eroii pozitivi mai slabi, dar cu mai multă minte.
In basme eroii şi acţiunile se grupează după nişte numere fatidice care se repetă .
Trei sunt metamorfoză rile lui Fă t-Frumos, trei sunt iezii caprei, Cenuşă reasa merge
la mormantul mamei de trei ori pe zi, iar la bal trei nopţi la rand. 7, 9, 12, 17, 77 (3
feciori, 3 fete, 3 zmei, 3 zmeoaice, 3 mă ri, 3 ţă ri etc.)
Formele introductive ca: ,,A fost o dată ca niciodată ; că de n-ar fi nu s-ar povesti, de
cand fă cea plopşorul pere şi ră chita micşunele, de cand se bă teau urşii in coade’’ etc.
au ca scop prezentarea altor valori ale timpului şi ale spaţiului, desprinderea de
logica realului.
Formulele mediane asigură continuitatea intre episoadele, menţinand viu interesul
cititorului ,,Ascultaţi, boieri, cuvantul din poveste, că ci d-aci inainte mai frumos imi
este”.
Formulele finale reamintesc necesitatea reintoarcerii la realitate, revenirii in
lumea prezentată alegoric.
In general basmele au un caracter moralizator .
Sub raport compoziţional, acţiunea basmelor se plasează intr-un
timp arhaic fabulos care creează totuşi impresia unui prezent etern şi intr-un spaţiu
nedeterminat, dar, in linii mari aceleaşi: codrii neumblaţi, impă ră ţii indepă rtate,
―tă ramul celă lalt, palate şi gră dini din aramă , argint şi aur, sau bordeie umile care
ascund comori inestimabile, munţi care se bat in capete.
Subiectul se structurează in nişte şabloane cunoscute: feciorul cel mic e
intotdeauna mai isteţ, fugarii aruncă in calea zmeoaicei obstacole, mama vitregă
goneşte fata moşului, fiinţele că rora li s-a fă cut un bine, ajută personajele pozitive.
Tema generală a basmului, lupta dintre bine şi ră u, sfarşind cu victoria binelui se
impleteşte cu unele teme secundare. Acestea imbogă ţesc, prin detalii, aspectul
general de viaţă de la care pleacă scriitorul, exprimand dragoste, ură , invidie,
gelozie, bună tate, ră utate etc.
Alte coordonate ale basmului
1) atemporalitatea – se exprimă prin formula introductivă : ,,A fost odată ca
niciodată …pe cand erau muştele cat gă luştele / Şi le prindeau vană torii cu puştile; …
pe cand purecele zbura in slava cerului şi se lă sa pe foaia teiului….(Dumitru
Stă ncescu, Fratele Bucăţică).
2) spaţiul poate fi ,,tă ramul celă lalt, tă ramul de dincolo, ,, moşia Scorpiei, a
Gheonoaiei:ţara ,,şerpilor, a şoarecilor şi corespunde timpuli nedeterminat. Fă t-
Frumos parcurge spaţii terestre, aeriene sau acvatice, potrivit dimensiunii fantastice
a planului epic.
3) visul constituie unul din mijloacele de realizare a dorinţelor eroului, ală turi de
elementul fantastic a planului epic.
4) metamorfozarea este una dintre multiplele posibilită ţi de intruchipă ri
succesive; mancand jar, calul slab şi ră pciugos devine frumos şi gata să -şi slujească
stă panul; o fată de impă rat se transformă in broască raioasă , iar peste noapte se
metamorfozează intr-o zană incantă toare.
Tehnica narării
a) nararea lineară implică o expunere uniformă , fă ră complicaţii, care se realizează
la un singur nivel al relată rii. Exemplu: Fă t Frumos pleacă in că utarea iubitei, cu care
se va că să tori.
b) nararea ascendentă se distinge printr-o relatare mai complexă , conflictul
apă rand in prim plan. Eroul să varşeşte lucruri ieşite din comun, situadu-se la al
doilea nivel al relată rii.
Astfel, in Porcul fermecat, nerespectarea legă mantului are consecinţe prin gradarea
acţiunii spre punctul culminant şi spre deznodă mant.
Formula finală urmă reşte readucerea cititorului din tă ramul fantasticului in cel
real, prin modalită ţi multiple: ironie, glumă , parodie etc. De exemplu: ,,Iar eu,
ispră vind povestea, incă lecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa; incă lecai p-un
fus, să fie de minciună cui a spus; incă lecai pe-o lingură scurtă , să nu mai aştepte
nimic de la mine cine-ascultă …( D. Stă ncescu, Alte basme culese din gura poporului).
Intregul discurs fantastic, propriu basmului, se distinge printrun stil oral, in cadrul
că ruia adresarea directă , monologul, dialogul, vorbele de duh, proverbele, zică torile,
pasajele exclamative ii cele interogative au rolul de a potenţa oralitatea ii implicit, de
a starni interesul cititorului sau al ascultă torului pentru basm.
 Povestea lui Harap Alb, publicată în revista Junimii, ”Convorbiri literare”, în
1877, are o dimensiune neobișnuită pentru un basm, datorită densită ții epice,
precum și amplifică rii unora dintre motive: ”superioritatea mezinului”, ”că lă toria”,
”supunerea prin vicleșug”, ”muncile/probele”, ”demascarea ră ufă că torului”. Titlul
ală tură numelui personajului eponim istoria devenirii acestuia, povestea lui,
subliniind caracterul exemplar al întâ mplă rilor.

Prima secvență a basmului are la bază motivul ”alegerii eroului”: din cei trei fii
ai unui ”crai” doar cel mai mic reușește să treacă peste un pod și să înfrunte ursul
uriaș (tată l care-l pune la încercare). Reușita sa se datorează calului, hainelor și
armelor pe care le-a avut tată l să u câ nd a fost mire. Destoinicia tuturor fiilor să i
fusese probată de tată , că ci bă rbă ția este condiție inițială obligatorie pentru cel care
aspiră la tronul împă ră tesc. Anterior, mezinul fusese ”verificat” și de Sfâ nta
Duminică , deghizată într-o ”babă gâ rbovă care umbla după milostenie” în curtea
palatului. Plecarea de acasă a tâ nă rului ieșit de sub autoritatea paternă presupune
încredințarea lui unor mistagogi care îi vor supraveghea procesul maturiză rii: calul
nă zdră van, spâ nul, sfâ nta Duminică . Sfatul tată lui, acela de a se feri, în că lă torie, de
Spâ n și de Omul Roș, concretizează motivele ”interdicției” și al ”încă lcă rii” ei.

Ajuns într-o pă dure-labirint, mezinul îl acceptă în cele din urmă pe Spâ nul
viclean drept că lă uză , încă lcâ nd astfel prima interdicție. Naiv, ”bobocul” este
ademenit apoi într-o fâ ntâ nă din care nu mai iese ca stă pâ n, ci ca slugă . Deși își
pierde aproape toate atributele puterii (straiele, armele, scrisoarea care îl
legitimează ca fecior de împă rat), eroul dobâ ndește în schimb o identitate: dacă
pâ nă la întâ lnirea cu Spâ nul fusese desemnat prin formulă ri precum ”cră ișorul”, ”fiul
cel mic al craiului” (el este cel ce aparține tată lui să u), acum primește un nume
(oximoronic) care-l individualizează : Harap-Alb. Cuvâ ntul ”harap” are înțelesul de
arab, negru, țigan și, prin extensie semantică , de rob, sclav, slugă . Cromatica negru-
alb reflectă amestecul de calită ți și defecte din personalitatea eroului. Coborâ rea în
fâ ntâ nă , episod crucial al traseului, reprezintă începutul ”albirii” acestui tâ nă r aflat
într-un stadiu incertit al desă vâ rșirii morale: e naiv, nu prea deștept, cam egoist
(bă trâ na cerșetoare nu-i stâ rnise compasiunea) și gata să cada în plasa aparențelor
înșelă toare. La râ ndul să u, Spâ nul are și el un rol ambiguu: este dușman și mentor,
substitut (ră u) al autorită ții paterne, rival și antrenor care va potența calită țile
protagonistului, ”aliat” secret al calului (care, deși îi este lă sat lui Arap- Alb, nu
intervine pentru a-l scoate din belea). Plasarea eroului sub autoritatea abuzivă a
spâ nului are sens: pentru a ajunge un împă rat iubit și ascultat de supuși, mezinul
trebuie mai întâ i să deprindă condiția umilă de slugă a unui stă pâ n nedrept.
Fidelitatea și supunerea absolute, asumate prin jură mâ nt, sunt însoțite de remarca
ambiguă a Spâ nului: ”Chiar acum aș pute să te omor, în voia cea bună , dar mi-i milă
de tinerețele tale…” Termenul pâ nă la care jură mâ ntul este valabil este și el
nedefinit: ”și atâ ta vreme ai a mă sluji, pâ nă câ nd îi muri și iar îi învie.”
 Ajuns la curtea Împă ratului Verde, Spâ nul impostor își supune sluga unor probe
menite să -l ducă la pierire: aducerea ”sală ților” din Gră dina Ursului, capturarea
capului de cerb împodobit cu pietre scumpe, cucerirea fetei Împă ratului Roș. Eroul
trece primele două probe cu ajutorul sfintei Duminici, care îi dă și de această dată
sfaturi prețioase și obiecte magice: pentru urs o licoare de „somnoroasă ”, iar pentru
cerb „obră zarul” și sabia lui Statu-Palmă -Barba-Cot. A treia probă , aducerea fetei
împă ratului Roș ca mireasă pentru Spâ n înseamnă începutul unei noi că lă torii,
stadiu superior de inițiere, mai complex și necesitâ nd mai multe ajutoare.

Drumul spre Împă ratul Roș, omul „pâ clișit”, „ră ută cios” și cu „inima haină ”,
începe, ca și prima că lă torie, prin trecerea unui pod. Simbolistica este aceeași,
trecerea dintr-o lume cunoscută într-alta, cu legi noi. Aflat într-o nouă etapă a
maturiză rii, Harap-Alb are acum inițiativa actelor sale: protejează o nuntă de furnici,
face albinelor un stup. A dobâ ndit, așadar, bună tate și milostenie față de fă pturi
neajutorate, atribute esențiale ale unui viitor ”împă rat luminat”. Drept ră splată ,
primește în dar de la Cră iesele acestor vietă ți câ te o aripă cu puteri magice.
Continuâ ndu-și drumul, tâ nă rul întâ lnește câ teva fă pturi grotești că rora le va da
nume și le va oferi prietenia sa îngă duitoare. Ciudă țeniile firii lor bizare, ca și
înfă țișarea monstruoasă a acestor ”dihă nii” sunt privite cu îngă duință . Gerilă ,
Flă mâ nzilă , Setilă , Ochilă și Pă să ri-Lă ți-Lungilă îl vor însoți pe prinț în noile
aventuri, dovedindu-se, în ciuda înfă țișă rii hidoase, prieteni veseli și de nă dejde.
Acum eroul înțelege că nu e înțelept să judece lumea după aparențe.

Pâ nă în acest moment al traseului inițiatic, întâ mplă rile prin care a trecut eroul
s-au acumulat ca „lecții” de viață care îl formează și îl maturizează : ”bobocul” de la
început și-a însușit ”lecția” milei față de cei neajutorați, ”lecția” deosebirii
aparențelor de esență , care se pot confunda în jocul înșelă tor al lumii, ”lecția”
ascultă rii sfaturilor celor înțelepți și încercați în viață , ”lecția” prieteniei sau cea a
ră splă tirii binelui. Toate aceste experiențe sapiențiale îl vor desă vâ rși ca persoană
adultă , dar și ca viitor ”împă rat luminat” care va trebui să știe să -și asculte sfetnicii,
să prețuiască fidelitatea supușilor să i, să deosebească adevă rul de fals, să fie bun,
milostiv, înțelept.

La curtea lui Roș împă rat, Harap-Alb este supus de că tre posacul stă pâ n al
acestei împă ră ții la noi încercă ri. Acestea sunt îmbinate ingenios și au caracter
umoristic: în calitate de oaspeți, Harap- Alb și tovară șii să i trebuie să doarmă o
noapte în casa de aramă încinsă în foc și să facă față unei forme de ospitalitate cam
agresive, consumarea unor cantită ți enorme de mâ ncare și bă utură . Puterile
supranaturale ale ajutoarelor se dovedesc indispensabile: casa înfocată devine
„numai bună de dormit într-însa” datorită lui Gerilă , iar corvoada ospă țului este
suportată cu bucurie de Flă mâ nzilă și Setilă care se dovedesc ”mâ ncă tori și bă utori
vrednici”. Alegerea macului de nisip și ghicirea ”adevă ratei fete de împă rat” sunt
asigurate cu succes de furnici și de albine, după cum proba pă zirii fetei pe durata
unei nopți este dusă la bun sfâ rșit de Pă să ri-Lă ți-Lungilă . Ș i fata lui Roș Împă rat, o
„farmazoană cumplită ”, pretinde o probă între pasă rea ei mă iastră și calul lui Harap
Alb, pentru a aduce „de unde se bat munții în capete” „trei smicele de mă r dulce”,
”apa vie” și „apa moartă ”. Odată duse la bun sfâ rșit toate încercă rile, Harap Alb
pornește înapoi, spre curtea unchiului să u, Împă ratul Verde, ducâ nd cu el fata
câ știgată . Din acest punct, cele cinci „dihă nii” prietenoase care l-au ajutat pe erou îl
pă ră sesc.

Pe drumul de întoarcere, eroul tră iește și asimilează ultima și cea mai

importantă „lecție” de viață , cea care-i încheie ucenicia și-i confirmă dobâ ndirea
statutului de adult: iubirea care precedă întemeierea familiei. Deși, pe drum, simte
cum se îndră gostește de fata împă ratului Roș, Harap-Alb i-o duce Spâ nului ”ca
mireasă ”. Ea recunoaște, însă , adevă rata identitate de prinț a eroului și-l demască
pe spâ n. Omorâ t de Spâ nul care-l acuză de nesupunere, dar înviat de fată cu ajutorul
smicelelor de mă r, al apei moarte și al celei vii, este eliberat astfel de sub puterea
jură mâ ntului din fâ ntâ nă . După ce „murise” ca fecior de împă rat și se nă scuse ca rob
alb, personajul trece acum în sens invers, de la moarte la viață , de la condiția de
sclav la cea de stă pâ n. Triumful eroului se celebrează prin nunta cu fata iubită și prin
confirmarea sa ca ”împă rat luminat”.

Finalul basmului lui Creangă se oprește asupra ”veseliei” nunții care ”a ținut ani
întregi, și acum mai ține încă ”, într-un spațiu îndepă rtat, un ”acolo” opus celui de
”pe la noi”: ”cine se duce acolo be și mă nâ ncă . Iar pe la noi, cine are bani bea și
mă nâ ncă , iar cine nu, se uită și rabdă ”. În mulțimea nuntașilor de ”crai, cră iese și
împă rați” se remarcă , ală turi de Cră iasa furnicilor, Cră iasa albinelor și Cră iasa
Zâ nelor” figura comică a unui ”pă cat de povestariu, fă ră bani în buzunariu”, care a
fă cut cunoscută ”povestea” senzațională a unui erou (aproape) obișnuit.

Universul basmului este populat cu numeroase personaje ce respectă distribuția

rolurilor acestei specii: în prim-plan se află un erou antropomorf. În fundalul lumii
vii, pline de culoare și de omenesc a basmului, se creionează personajele ”himerice”:
calul nă zdră van, Sfâ nta Duminică , Cerbul fabulos, furnici și albine antropomorfizate,
guvernate de reprezentantele lor feminine, Cră iesele. Între cele două categorii de
personaje, umane și fantastice, se află o alta, ambiguă , dar nu tocmai supranaturală :
Spâ nul, Roș împă rat și fata lui, Setilă , Ochilă , Gerilă , Flă mâ nzilă , Pă să ri-Lă ți-Lungilă .
Impresia de fantastic pe care aceste personaje o degajă provine din procedeul
exageră rii homerice, prin care o însușire/un defect uman obișnuit sunt aduse la
dimensiuni enorme: Flă mâ nzilă este un mâ ncă cios de proporții stihiale, Ochilă , cel
care vede în mă runtaiele pă mâ ntului, este indiscretul că ruia nimic nu-i scapă , Setilă
este, bineînțeles, un bețiv apocaliptic, iar mobilul Pă să ri-Lă ți-Lungilă poate să -și
metamorfozeze propriul corp după plac, schimbâ ndu-și dimensiunile (lungimea,
lă țimea).

Față de basmul popular, personajele lui Creangă au o mai mare consistență

psihologică , nu sunt atâ t de schematice. După cum observă Tudor Vianu, toate sunt
”fețe” ale unuia și aceluiași ”Personaj”: ță ranul din Humulești, hâ tru, sfă tos, cu
plă cerea vorbei în doi peri, evocat și în capodopera scriitorului Amintiri din
copilă rie. Unele dintre ele se sustrag clasifică rii în ”pozitive” și ”negative” (calul
nă zdră van, Spâ nul, Roș Împă rat), evitâ ndu-se astfel maniheismul basmului popular.
Fă câ nd referire la distribuția rolurilor personajelor, Vladimir Propp în studiul
Morfologia basmului amintește de existența urmă toarelor tipuri, confirmate și în
basmul lui Creangă : Eroul (Arap-Alb), Ajutorul (Calul), Donatorul (Sfâ nta Duminică ),
Ră ufă că torul (Spâ nul), Personajul că utat (Fata), Trimiță torul (Spâ nul, Împă ratul
Roș).

Umorul este o altă tră să tură ce diferențiază basmul lui Creangă de unul
folcloric. Specific acestui autor este ”umorul pur”, nealterat de ironie, melancolie sau
sarcasm, pe care critica literară româ nească l-a consacrat sub formula de
„jovialitate”, „voie-bună ”. Comicul de situație dă savoare multor scene. Una dintre
acestea este scena ospă țului la care Flă mâ nzilă și Setilă se comportă ca niște milogi
obraznici, insistâ nd pe lâ ngă „luminarea-Sa”, împă ratul, să le dea câ t mai multă
mâ ncare, dar și să -i ”îndesească mai mult cu udeala”, că ci „mâ ncarea-i numai o
ză bavă ; bă uturica mai este ce este”. Cei doi cer împă ratului „gâ nd bun și mâ nă
slobodă ” să le dea câ t mai multă mâ ncare și bă uturică , că ci ”le ghioră iesc mațele de
foame”. Atunci câ nd împă ratul îi amenință că dacă nu se vor dovedi ”mâ ncă tori și
bă utori buni” își vor gă si ”beleaua” cu el, Flă mâ nzilă îi ră spunde cam insolent: ”De
ne-ar da Dumnezeu tot atâ ta supă rare, luminarea-voastră …”, iar Setilă îl
completează : ”…că din mâ ncare și bă utură las` dacă ne-o întrece cineva; numai la
treabă nu ne prea punem cu toți nebunii”. Cele cinci personaje grotești, adevă rate
stihii ale naturii, sunt și ele surse ale comicului jovial.

Proiecția întâ mplă rilor fantastice pe fundal realist-ță ră nesc se datorează

procedeului ”localiză rii fantasticului”. Lumea fabuloasă a basmului primește
atribute specifice satului moldovenesc. Personajele basmului se comportă și vorbesc
asemenea unor ță rani din Humulești. Îmbră că mintea eroilor amintește de portul
popular: atunci câ nd ajung la Roș împă rat, eroii par niște ”nespă lați”, ” care mai de
care mai chipos și mai îmbră cat, de se tâ râ iau ațele și curgeau oghelele după dâ nșii”,
iar fata se apă ră de albina care bâ zâ ie în jurul cu o ”nă framă ”. Palatul lui Roș
împă rat pare o gospodă rie ță ră nească ceva mai ră să rită , înconjurată de „ogradă ”.
Înșiși oaspeții alcă tuiesc o „ceată de pețitori”, după cum cere ritualul nunții
ță ră nești. Viitorul socru își ascunde cu greu nemulțumirea la vederea ciudatului
grup: ”Împă ratului i-a fost de-a mirarea, vă zâ nd că niște golani au asemene
îndră zneală , de vin cu nerușinare să -i ceară fata, fie din partea oricui ar fi.” Nu numai
pețitul fetei, ci și tranzacția zestrei cu viitorul socru mic este sugerată : scos din
să rite de acești calici inoportuni care scapă din toate capcanele care le-au fost
întinse, împă ratul ar dori să se descotorosească de ei, chiar de-ar trebui să le dea, pe
de-asupra, o zestre constâ nd din ustensilele agricole specifice gospodă riei ță ră nești
de altă dată : ”Ba mi se pare c-a da el și teleagă , și plug, și otic, și tot, numai să scape
de noi…”. Eroii basmului nu se deosebesc cu nimic de cei din Amintiri din copilă rie:
fata împă ratului e o „zgâ tie de copilă ”, la fel ca Smă ră ndița popii, tată l ei, Roș
Împă rat, e un popa Oșlobanu, „om pâ clișit și ră ută cios la culme”, Sfâ nta Duminică
pare o altă Nastasia, soția foarte miloasă a bunicului David Creangă din Pipirig, iar
dincolo de monștrii simpatici se vă d figurile tovară șilor de nă zbâ tii ai lui Nică :
Tră znea, Zaharia lui Gâ tlan, Nică Oșlobanu, Ion Mogorogea.
Concluzie

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult în care se reflectă stilul, limbajul și
viziunea despre lume a lui Ion Creangă . Individualizarea personajelor, ca și
ambiguitatea morală a unora dintre ele, ală turi de fundalul realist pe care sunt
proiectate întâ mplă rile fantastice sunt câ teva dintre cele mai evidente aspecte ale
originalită ții acestui basm. Oralitatea, umorul, ”erudiția paremiologică ”- abundența
de proverbe și zică tori – (G. Că linescu) sunt tră să turi ale stilului lui Ion Creangă ,
detectabile și în celelalte opere ale sale. Personajele basmului îmbracă haina, adoptă
limbajul, gestica și mentalitatea ță ranului din Humulești.

Personajele

Protagonistul basmului lui Ion Creangă se deosebește de eroul basmului

popular printr-o mai mare consistență psihologică și printr-o mai mare veridicitate
umană . Se pot identifica în cazul lui calită ți umane precum inteligența, bună tatea,
sociabilitatea, fidelitatea, simțul onoarei etc. Totuși, el are și defecte, ceea ce nu se
întâ mplă în cazul eroului basmului folcloric: este, la început, lipsit de compasiune,
credul, fă ră curaj, iar mai apoi, la însă rcină rile periculoase pe care le primește,
reacționează adeseori cu lamentații comice, pe care ”tovară șul” să u, calul, nu ezită să
le ironizeze. Atunci câ nd se plâ nge: „Vai, dragul meu că luț, la grea belea m-a vâ râ t iar
Spâ nul. Nu știu dacă oi mai scă pa și din asta cu viață …”, calul îi ră spunde: ” Vorbă să
fie, stă pâ ne, că tocmala-i gata …Nu te teme, știu eu nă zdră vă nii de-ale Spâ nului; și să
fi vrut demult i-aș fi fă cut pe obraz, dar lasă -l să -și mai joace calul. Ce gâ ndești? Ș i
unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câ teodată , pentru că fac pe oameni să prindă
la minte…”.

Amestecul de calită ți și defecte, sugerat și prin numele oximoronic de Harap-

Alb, se decantează pe parcursul că lă toriei. Inițial, înainte de plecarea de acasă , el
pare un tâ nă r „fecior de crai” ră sfă țat, egoist și obtuz la minte: pe cerșetoarea
”gâ rbovă ” care-l abordează în curtea palatului, tâ nă rul refuză s-o „miluiască ” cu un
bă nuț, că ci bă trâ nețea, boala și să ră cia nu-i trezesc nicio compasiune; mai mult, nici
nu bă nuiește că sub aspectul umil al ”babei” se ascund puterile fabuloase ale Sfintei
Duminici. Ră spunsul insolent pe care i-l dă : „Ia lasă -mă -ncolo, mă tușă , nu mă supă ra,
acum am altele la capul meu. […] lasă -mă -n pace, că nu-mi vă d lumea înaintea
ochilor de necaz. …Ce vorbești în dodii, mă tușă ? Tocmai de la una ca dumneata ți-ai
gă sit să aștept eu ajutor?” îl dovedește necopt la minte, incapabil să înțeleagă că în
lume există suferințe mai mari decâ t ale lui. Nici atunci câ nd își alege calul nu
dovedește milă pentru mâ rțoaga bă trâ nă și slabă ”de-i numă rai coastele” care vine
la tava cu jă ratic și o lovește ”câ t ce poate” cu frâ ul în cap. Eroul n-ar putea să fie, în
acest stadiu, un „crai luminat”, dar încercă rile la care va fi supus pe parcursul
că lă toriei îl vor deschide spre ”necazurile” celor slabi și neînsemnați. Poziția umilă ,
de rob al spâ nului, îi va fi și ea de folos viitorului împă rat, că ci îl va învă ța să nu
abuzeze de puterea lui asupra celor lipsiți de apă rare. Nesocotirea sfaturilor primite
de la craiul-tată îl va face pe Harap-Alb să se că iască amarnic, fiind și aceasta o
”lecție” pentru un viitor împă rat ce trebuie să știe să -și asculte sfetnicii.

Harap-Alb parcurge, în drumul lui, trei momente ale propriei deveniri,

subliniate prin apelativele care-l desmnează : la început, el este „cră ișorul”, fă ră
nume și fă ră alt statut decâ t cel de ”mezin” și fiu de crai; la jumă tatea traseului,
odată ieșit din fâ ntâ na în care l-a coborâ t Spâ nul, el devine Harap-Alb (nume
simbolic ce subliniază stadiul intermediar al evoluției, în care negrul – defectele –
coexistă cu albul – calită țile), iar statutul de stă pâ n ce i s-ar fi cuvenit ca apanaj al
rasei albe este schimbat cu unul de sclav. La finalul că lă toriei, eroul devine el însuși
„crai” ieșit de sub toate tutelele, a tată lui, a calului și a spâ nului, pentru că abia acum
el însuși a devenit o autoritate: odată că să torit cu fata pentru care a luptat, el va
avea fii că rora le va putea da sfaturi, iar ca împă rat va guverna viața supușilor să i cu
bună tatea și înțelepciunea pe care le-a dobâ ndit pe parcusul întâ mplă rilor sale de
„poveste”.

Ș i celelalte personaje fac dovada originalită ții basmului. Calul și Spâ nul, două
personaje ”himerice”, îndeplinesc împreună (și în complicitate), în ciuda aparentei
opoziții dintre ele, rolul de mentori, de mistagogi care colaborează la supravegherea
și educarea ucenicului lor. Ambele sunt personaje ambigue din punct de vedere
moral, ele nu se încadrează ferm nici în grupa personajelor „pozitive”, nici în cea a
personajelor „negative”: Spâ nul, la fâ ntâ nă , îi ia cră ișorului hainele, armele și
scrisoarea de legitimare, dar îi lasă … calul. Declarația lui: „Chiar acum aș putea să te
omor în voia cea bună , dar mi-i milă de tinerețele tale” nu pare cea a unui personaj
cu adevă rat negativ. În plus, calul, cu toate puterile sale miraculoase, nu-l scapă din
nici o „belea” pe stă pâ nul să u, lă sâ ndu-l să se descurce singur. Calul și Spâ nul se
cunosc dintr-o că lă torie anterioară (cea parcursă de tată l eroului), iar acum sunt
iară și complici în această nouă aventură pedagogică , repetitivă de-a lungul
generațiilor.

Cei cinci monștri simpatici evidențiază cel mai pregnant originalitatea lui Ion
Creangă ca autor de basme. Categoria estetică a grotescului (amestecul dintre comic
și tragic), utilizată în conturarea lor, pornește de la exagerarea homerică a unui
defect sau aspect omenesc obișnuit: lă comia (Flă mâ nzilă ), beția (Setilă ), indiscreția
(Ochilă ), agilitatea (Pă să ri-Lă ți-Lungilă ). Homerismul presupune exagerarea
dimensiunilor unei însușiri sau situații, în fond banale în lumea reală , pâ nă la o
aduce la granița cu fantasticul. Adevă rate stihii ale naturii, aceste personaje,
asumate de protagonist cu simpatie și toleranță ca ”tovară și”de drum, confirmă
faptul că eroul a ajuns la stadiul de înțelepciune în care nu se mai lasă înșelat de
aparențe. Primul întâ lnit este Gerilă , în jurul că ruia ”toată suflarea și fă ptura de
prinprejur” tremură de frig: ”vâ ntul gemea ca un nebun, copacii din pă dure se
vă ică rau, petrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar lemnele de pe foc pocneau de ger”.
Flă mâ nzilă este personificarea foametei, iar Setilă îl completează cu ”grozavul
burdă han și nesă țiosul gâ tlej”, ca unul nă scut ”în zodia ră țelor și împodobit cu darul
suptului”. Ochilă vede cu ochiul să u închis pâ nă în mă runtaiele pă mâ ntului, iar câ nd
îi întâ lnește pe ceilalți declară că vede, pe lâ ngă ”copacii cu vâ rful în jos, vitele cu
picioarele în sus și oamenii umblâ nd cu capul între umere” și ”niște guri că scate
uitâ ndu-se la mine și nu-mi pot da seama de ce vă mirați așa, mira-v-ați de
frumusețe-vă !” Fraza ritmată și rimată prin care este descris Ochilă :„ Poate că
acesta-i vestitul Ochilă , frate cu Orbilă , vă r primare cu Chiorilă , nepot de soră lui
Pâ ndilă , din sat de la Chitilă , peste drum de Nimerilă . Ori din tâ rg de la Să -l-cați,
megieș cu Că utați și de urmă nu-i mai dați.” face dovada prelucră rii artistice
superioare a limbajului, proprii autorului cult. Împreună , bizarele fă pturi sunt
actorii unor scene comice savuroase, precum cea a gâ lcevei lor din casa de aramă
înroșită în foc sau cea a ospă țului la care Flă mâ nzilă și Setilă se milogesc ca niște
”calici” pentru câ t mai multă mâ ncare și ”udeală ”, fapt ce-l dezgustă pe nesuferitul
Roș împă rat.

Toți eroii, de la protagonist la fă pturile fantastice, au atitudinea ță ranului

humuleșten, al că rui grai moldovenesc îl etalează savuros. Sfă toșenia și plă cerea de
a vorbi a tuturor personajelor sunt accentuate de numeroasele zică tori și proverbe
româ nești la care acestea apelează , ceea ce dă senzația că întâ mplă rile se petrec, nu
într-o împă ră ție anistorică , de basm, ci în Humuleștiul lui Creangă .

Concluzie

Lumea basmului Povestea lui Harap-Alb este populată de o umanitate diversă și

colorată , de la împă rați-tați preocupați de soarta copiilor lor, la vietă ți minuscule –
albine, furnici – care au propriile ”cră iese” guvernâ nd societă ți ierarhizate după
model omenesc. Calul nă zdră van, spâ nul, Sfâ nta Duminică completează această lume
de o mare vivacitate în care își gă sesc locul chiar și personaje stihiale, cu potențial
distructiv, precum Gerilă (care pentru a se încă lzi consumă mii de ”stâ njeni” de
lemne), Setilă (care soarbe apa iazurilor și a izvoarelor, lă sâ nd în urma lui seceta)
sau Flă mâ nzilă (care mă nâ ncă brazdele de pe ogoare). Limbute, hâ tre, viclene,
sfă toase, cu o inepuizabilă locvacitate, toate personajele basmului au o mare
cantitate de omenesc exprimat prin atitudini, gesturi și, mai ales, prin limbajul
savuros, plin de regionalisme și ”crengisme”.

George Că linescu observa că basmul, la Creangă , ”este tot o Amintire…”, că ci

atmosfera pare aceeași ca în Humulești, satul evocat în aureolă mitică în
cartea”copilă riei universale”. Fabulosul basmului este creionat cu mijloace realiste,
mai ales prin intermediul galeriei de personaje.