Notiunea de epic provine din latinescu „epicus”, preluat, la randul lui, din grecescul „epikos”

(derivat de la „epos” – „cuvant, „zicere, „discurs”)

Epicul este o categorie fundamentala a literaturii. In aceasta calitate, epicul reprezinta o
dimensiune antropologica. Omul are o existenta istorica,temporala, iar restituirea devenirii temporale
a omului nu se poate face in vorbire decat intr-o forma epica. Orice viata este o poveste, asadar
epicull reprezinta, un mod de manifestare a umanului. Viata, istoria, inseamna o succesiune de fapte,
eveniment. Sesizarea devenirii umane este posibila doar printr-un discurs epic, care tine seama de
inlantuirea cronologica a evenimentelor. In felul acesta epicul devine un gen literar.
Exista cateva caracteristici ale atitudinii epice:
 Eul care povesteste nu o face in numele propriei persoane, ci se proiecteaza in
persoana a III-a;
 Orice relatare epica implica o raportare la temporalitate sub forma evenimentului
petrecut;
 Substanta unui texte epic percede intotdeauna momentul verbalizarii.
 Autorii epici scriu despre ceea ce sa intamplat si a existat.
 Epicul presupune, pe de alta parte, un punct de plecare)o trama epica- care este un
raport de forte intre niste personaje) si o tema conducatoare(firul epic)

Exista in planul faptelor neliterare doua surse ale epicului: mitul(povestirile despre nasterea
zeilor, unviersului, oamenilor) si istoria, care este o desfasurare de fapte concrete.
Din mituri se desprind in timp speciile epice tradintionale, apartinand literaturii
populare:basmele, povestile, snoavele,legendele. Aceste forme epice sunt rezultatul unui proces de
degradare a miturilor. Literatura epica de factura populara reprezinta de fapt , o cadere a miturilor
din spatiul sacru, anistoric, in spatiul profan, al vietii cotidiene.

In folclorul romanesc ( ca si in cel universal), epicul cunoaste doua forme fundamentale de

manifestare: a) epica in proza
b) epica versificata si cantata.
Aceste doua modalitati reprezinta categorii de sine statatoare, cu determinari istorice aparte,
caractere proprii de continut, functie si structura, moduri de realizare proprii si specii proprii.prin
aceste determinari diferentiate, cele doua categorii isi delimiteaza, fiecare in parte, un orizont tematic
si imaginar propriu, precum si sisteme subcategoriale definibile prin particularitati ale genezei si
evolutiei lor, deci prin sisteme de conventii estetice deosebite. Linia de demarcatie dintre ele nu este
totusi, neta, mai ales din punct de vedere tematic (teme de basm patrunse in cantecul epic de factura
mai veche), dar nici in ceea ce priveste repertoriul mijloacelor expresive (elemente fantastice,
definitorii pentru basm, prezente si in cantecul epic).
Epicul reprezinta o ideologie incifrata intr-un mesaj literar elaborat, implicand un conflict si
rezolvarea lui.

1
 Teremenul de proza popularea, utilizat relativ constant in tratatele si studiile de specialitate din
ultimele decenii, ne permite sa abordam intr-o conceptie unitara specii folclorice diferentiate ca
functie si structura, de la basmul fantastic si legenda mitologica pana la snoava si povestirea cu
caracter realist. Elementele de unitate, in aceasta varietate, sunt determinate de caracteristicile
discursului narativ in proza si de consecintele pe care acestea le au, in conditiile oralitatii, asupra
modului concret de realizare, deci asupra proceselor de creatie si itnerpretare, de circulatie si
conservare a acestor specii in memoria colectiva. Se poate vorbi, in acest context, de aspecte comune
care guverneaza evolutia diferitelor specii folclorice in proza, atat la nivel categorial,c at si la nivelul
tipurilor tematice, al motivelor si chiar al unor tipare expresive. Constatam nu numai numeroase
interferente tematice si imagistice intre speciile prozei orale, de pilda intre basmul fantastic si
legenda, sau itnre legenda si snoava, ci si tendinta unor specii de a se transforma, adaptandu-se la
structura si functia altor specii care, pe anumite trepte de dezvoltare a constiintei sociale, devin mai
puternice.

Fenomenul povestitului

Existenta prozei orale populare este legata, la toate popoarele, de obiceiul de a povesti, obicei
atestat din timpurile cele mai vechi. Documentele istorice – literare si de alta natura – confirma
universalitatea acestui obicei in timp si spatiu, cum se poate constata din bogatele date despre
povestit provenite din antichitate. Ulise, la curtea regelui Alcinous, distreaza curtenii cu povesti;
Odiseea cuprinde, de altfel, multe forme de basm, astazi larg raspandite in culturile orale. Achile, in
cearta cu Agamemnon, se retrage in conrtul sau si isi alunga necazul ascultand povesti. In comediile
lu Aristofan si tragediile lui Euripide se fac dese referiri la povesti si obiceiul de a povesti. Platon, in
Republica, vorbeste despre rolul nefast al povestirorilor de basme fantastice aspura poporului si ii
alunga din satul sau ideal.
In evul mediu, povestitul patrunde in formele de distractie ale saloanelor si are o mare cautare
in epoca barocului; in schimb, iluministii iau aitudine impotriva povestitorilor, icnercand sa le
alunge din distractia saloanelor, pentru a le inlocui cu discutii spirituale, pozitive.
Povestitul a fost raspandit, deci, in toate timpurile si toate clasele sociale; in mediile populare, el
a constituit una dintre formele principale de distractie si manifestare spirituala in general.
In folclorul nostru, povestitul a fost pana de curand ( si este si azi) un fenomen viu, desi nu mai
are amploarea de altadata, iar in multe locuri incepe sa devina din ce in ce mai rar, pentru ca oamenii
care apartineau traditional mediilor folclorice trec treptat la alte sisteme de viata culturala, citesc
literatura, urmaresc programele radio-tv. Traditonal, povestitul se desfasura la sate si chiar la orase
pe scara larga si se impletea cu activitatea curenta a oamenilor, fiind un fenomen strans legat de viata
cotidiana. Ocaziile in care se povestea depindeau adeseori si de modul de trai al oamenilor din
diferite regiuni.

Povestitorul
In general, colectivitatile traditionale, in care legaturile dintre oameni erau mai stranse, dar si
unele colectivitati mai noi, cum sunt suburbiile oraselor, isi cunosteau povestitorii si ii ascultau ori
de cate ori se ivea prilejul. Povestitorii nu erau, insa, profesionisti, in sensul lautarilor interpreti de
cantece batranesti, ci tarani sau muncitori .
Personalitatea povestitorului si masura in care ea influenteaza structura discursului narativ
actualizat implica grade diferite de originalitate, dar si trasaturi partiale comune, cu distributie mai
larga sau mai restransa. Existau povestitori de mare talent interpretativ si inzestrati cu spirit creator,

2
pe care colectivitatile ii recunosteau drept adevarati maestri. Existau, insa, si povestitori pasivi, care
mai mult reproduceau decat povesteau, limitandu-se la repertoriul invatat si recurgand adesea la
memoria ascultatorilor sau chiar a cartilor, dupa cum existau si povestitori ocazionali, avand un
repertoriu redus si povestind numai la anumite prilejuri.
Daca intr-o colectivitate folclorica numai anumiti indivizi erau recunoscuti drept povestitori,
existau, in schimb, mai multi cunoscatori ai basmelor. Ei formau, de fapt, publicul cel mai fidel al
ocaziilor de povestit, contribuind activ la actualizarea discursului naraiv, atat in sensul respectarii
tiparelor traditionale, cat si in determinarea elementelor de inovatie corespunzatoare gustului si
receptivitatii lor.

Constatarilore facute in cercetarile de teren arata ca mediile folclorice atribuiau povestitului

rosturi diferite. In culturile primitive, anumite categorii de naratiuni orale implicau functii magice,
fapt atestat indeosebi de teoriile ritualiste privind originea lor. Cu timpul, implicatiile magice au fost
substituite de functii psihologice, asa cum reiese din ciclul de povestiri din „1001 de nopti”. Prin
puterea exemplului, povestirile au capacitatea de a influenta in mod hotarator atitudinile oamenilor.
O functie importanta a povestitorului este functia apotropaica, surpinsa numai in Bucovina
si Maramures. Se credea astfel ca ciobanul care va spune cu regularitate in fiecare seara cate o
poveste diferita de cand se mirlesc oile pana fata intaiul miel – deci cam 100 de naratiuni – „atunci a
face oaia on mnel nazdravan – spune batranii- sa poata sti tat se-ai sa pat”(birlea, Antologie,I, 16).
Credinta era vie pe la inceputul secolului in Tinutul Dornelor, dar in proces de extintie in
Maramures, unde a mai putut fi surprinsa numai o urma vaga in amintirea povestitorului, alaturi de
amalgamarea cu legenda religioasa, care trebuie sa fie ulteriocra, mult mai tarzie, desi era inca vie la
sfarsitul secolului trecut.
Functia apotropaica exploreaza cealalta latura a naratiunii rostite in anumite imprejurari,
bazata pe eficienta negativa a actului narativ. Ea este atestata pana acum, numa la noi, in Moldova
nordica si, mai stins, in Maramures. Atare eficienta apotropaica era conditionata de caderea
intunericului (fiindca diavolul si celalalte spirite rele actioneaza de predilectie noaptea), apoi de
numarul trei, cu adanci implicatii numenale, cum confirma si alte practici populare. „era un obiceri,
pe cand eram eu baiet,c-o zis ase, ca sa spui trei povesti, c-apai ele se prind de mana si se-nvart
roata-mprejuru tirlii aseleia unde esti si nu s-aprochie lucrusel rau acolo, poti dorni. Ase crede. Unu
spunea trei povesti, fiecare-nt-o sara cu rindu” (birlea, Antologie, I, 16). Potrivit credintei populare,
cele trei basme aveau darul de a lua aspectele ignifere cele mai spectaculoase: „iar unde zici c-ai
vazut trei pari de foc, acolo la aceea casa o dormit trei oameni s-o spus fiecare cate-o poveste, si
povestile celea s-o facut trei pari de foc si apara casa, de nu se poate nimene apropie de ea.” ( vasiliu,
povesti si legende).
Cand numarul trei nu mai e respectat, eficienta apotropaica pare in declin.
Se pare ca aceeasi putere apotropaica a spunerii basmelor se intrevede ca o relicva azi
neinteleasa, in formula initiala atestata numai in 1626 in Spania: „ obisnuiesc baietii inainte de a
icnepe o poveste sa spuna: era ce era, raul sa se duca si binele sa vina; raul pentru mauri si binele
pentru noi”. Formula a fost utilizata si in antichitate, fiind mentionata de Tertulian.
Abia aceste rosturi stravechi, cu caracter ritualic, ilumineaza mai adanc imprejurarile in care au
luat nastere basmele si modalitatile de cultivare in traditia multimilenara, corectind o buna parte din
vederile eronate ale cercetatorilor care au privit basmul numai ca o naratiune de simpla desfatare a
auditorului. Se poate presupune ca in trecutul nu prea indepartat functia cultica aducea cu sine
obligatia de a reprpoduce basmul intocmai, fara interventii(constiente), dupa cum atesta marturiile

3
mai noi despre eficienta colindelor si a descantecelor daca sunt debitate cu fidelitate. Aceasta a
contribuit in chip substantial la pastrarea schemei compozitionale, precum si a formulelor cristalizate
de toate categoriile . de asemena, ea explica de ce naratiuni de tipul basmului au putut fi povestite si
cu implicatii cultice, poate cu foarte usoare modificari, mai cu seama la numele personajelor.
Dar concomitent cu functiile de natura cultica, povestitul trebuie sa fi fost inca din vremuri
indepartate si un prilej de desfatare si se poate presupune ca placerea de a gusta naratiuni cu
intamplari uluitoare trebuie sa fie tot atat de veche cat si omul iesit din faza de salbaticie. Chiar
monarhii obisnuiau sa intretina pe langa curtile lor povestitori vestiti si ni s-au pastrat asemenea
marturii despre faimosul faraon Keops, apoi despre Alexandru cel mare din antichitatea indepartata.
Privind, insa, povestitul in desfasurarea lui istorica, nu putem rezuma functia acestui gen
numai la cateva credinte superstitioase sau rosturi practice ocazionale. Functia sociala a povestitului,
nemarturisita , dar implicata diferentiat in insasi structura si continutul diferitelor specii ale naratiunii
orale, e mult mai complexa si numa asa se explcia pretuirea de care aceste naratiuni si interpretii lor
se bucurau in mediile populare.

Basmul popular- definitii

Teremenul de basm a capatat treptat acceptiunea denumirilor curente ale limbilor de larga
circulatie, avand acelasi inteles ca Marchen, Tale, Conte, in uzul curent literar. In realitate;
denumirea basm, curenta in sudul Carpatilor, era aplicata numa naratiunilor lungi si stufoase,
pluriepisodice, in opozitie cu poveste, care deumea restul naratiunilor traditionale (basm despre
animale, legende, snoava).
Basmul este o specie in proza a genului epic, mai rar in versuri, in cuprinsul careia se povestesc
intamplari miraculoase, puse pe seama unor personaje sau forte supranaturale. Dupa cum spunea G
Calinescu, basmul este: „ ...opera de creatie literara, cu o geneza speciala, o oglindire in orice caz a
vietii in moduri fabuloase” , basmul insoteste existenta omului de la intaia sa licarire de gand pana in
vremurile de acum, raspunzand, in timp, nevoilor sale spirituale, aspiratiilor lui de bine, de frumos,
de impliniri.
Pentru noi, cei de azi, contactul cu basmul se realizeaza mai ales prin mijlocirea scrisului, prin
intermediul paginii tiparite, prin lectura deci, in timp ce odinioare el tinea de arta spusului, a zicerii,
fiind o forma de comunicare orala, directa, de la om la om, care presupunea cu necesitate existenta
unui povestitor si a unui auditor atent si avizat.
Naratiunile populare au captat atentia carturarilor cu mult inainte ca entuziasmul romantic sa-i
indrepte pe invatatii cu vederi democratice catre bordeiele si colibele celor sarmani. Este adevarat ca
cei dintai culegatori de basme populare, fara a avea constiinta teoretica a folclorului, au investit actul
lor recuperator cu o functie de amuzament, destinand colectiile lor copiilor. De fapt, cele cincizeci de
povesti adunate de Giambatista Basile in cartea sa „ Pentamerane” sau „ La cunto de la cunti”
(1634-1636) reprezinta o modalitate de restituiere a basmului popular mediilor orasenesti.
Probabil cea mai importanta caracteristica a basemelor populare este stereotipia. Ea permite
identificarea si clasificarea acestora in functie de un numar de tipuri existente univerasl si care, desi
relativ numeroase, sunt totusi limitate. Cercetari esentiale in aceasta directie sunt ale finlandezului
Anti Aarne, care a realizat intaia clasificare tematica, publicand si un catalog tipologic al situatiilor
comune din basmele de pretutindeni, ale rusului V.I Propp si ale romanului Lazar Saineanu.
Toti acesti specialisti, desi pe cai diferite, ajung la aceeasi concluzie si anume ca in basmul
popular functiile personajelor sunt fundamentale si constante, chiar daca personajele ca atare sunt
variabile. De aici decurg mai multe caracteristici: functiile constituie elementele fixe, stabile ale

4
basmului, independent de cine si in ce mod le indeplineste, numarul lor este limitat, iar succesiunea,
mereu aceeasi. De asemenea, functiile decurg una din alta sub imperiul necesitatii logice, dar si
artistice si, important, nici o functie nu exclude o alta.
Asemenea constatari i-au permis lui Propp sa clasifice personajele basmelor populare, prin
raportarea la erou,
 in raufacatori(al caror rol este de a tulbura linistea familiei, de a provoca o nenorocire, de a
dauna erouletc.)
 donatori/furnizori(personaje intalnite intamplator de erou, care ii daruie acestuia un obiect
miraculos ce va contribui la depasirea unui impas)
 ajutoare(personaje care se pun la dispozitia eroului, insotindu`l in drumul sau).

Pronind de la aceasta premisa, schema pe care se construieste basmul popular se dovedeste a fi

relativ simpla: eroul pleaca la drum pentru a indeplini o „munca”, se confrunta cu raufacatorii si
reuseste pana la urma in ceea ce isi propune sa realizeze, avand alaturi ajutoarele si/sau donatorii.
Contributia povestitorului popular consta astfel in combinarea diverselor tipuri, este adevarat, in
functie de scopul urmarit, de creativitate, de talent, etc. De aceea numarul raufacatorilor, al
donatorilor si al ajutoarelor trebuie pun in directa legatura cu extensia actiunii: el va creste asadar,
daca povestitorul va dori sa construiasca o actiune complicata si va fi mai mic in cazul in care
actiunea se va dori a fi mai simpla.

Clasificare:
Basmul (din v. si. basna, "nascocire, scornire", dar si "fabula, descantec") este, alaturi de povestire,
snoava si legenda, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalata inca din antichitate,
raspandita intr-un numar enorm de variante la toate popoarele. Dupa caracteristicile personajelor,
specificul si tematica actiunii, predominanta elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de
viata, basmele se clasifica in:
 fantastice (cele mai semnificative si mai raspandite, desprinse de regula din mit, cu o
pregnanta a fenomenelor miraculoase),
 animaliere (provenite din dezvoltarea narativa a legendelor totemice despre animale, chiar
despre plante sau unele obiecte simbolice)
 nuvelistice (avand ca punct de pornire snoava, iri naratiune semnalandu-se o puternica
insertie a aspectelor reale, concrete de viata).

Caracterizarile speciei au avut in evdere numai o parte, o subspecie a basmului propriu-zis, caci
clasificarea internationala include si subspeciile invecinate cum ar fi: basmele legendare, basmele
nuvelistice si basmele despre dracul(zmeul) cel prost. Fiecare din subspeciile: basme legendare,
basme nuvelistice si basme despre dracul cel prost, constituie cate o fereastra, sau chiar cate o punte
catre speciile invecinate, avand caracteristice ambigue fata de subspecia pura, adica basmele
fantastice. Astfel basmele legendare, cum arata si numele, se inrudesc cu legendele prin faptul ca
desfasurarea actiunii este conditionata de interventia lui Dumnezeu sau a altor fiinte divine,
semnificatia naratiunii avand o coloratura crestina accentuata, in timp ce basmele despre dracul
(zmeul) cel prost sunt mai degraba snoave, intrucat motorul actiunii nu mai e vitejia sustinuta de
agenti miraculosi, ci istetimea umana, in puternica opozitie cu prostia diavolului*zmeul), iar
naratiunea mentinandu-se mereu in registrul satiric, cu explozii ilariante la fiecare noua intamplare.
Basmele nuvelistice se inrudesc cu cele fantastice prin profilul lor compozitional, naratiunea fiind de
obicei lunga si complicata, cat si prin tonul serios, uneori chiar grav care o domina, calauzind-o spre

5
acelasi happy end, dar se apropie de snoava prin sceneria lor realista, lipsita de ingrediente
miraculoase, cum arata dealtfel si numele subspeciei, anumite intruziuni superstitoase fiind de fapt
extrase din reprezentarile curente, deci veridice dupa optica populara de anumit nivel.
Definitiile au oscilat de obicei dupa cum s-a pus accentul pe factorul miraculos, supranatural, sau
pe protagonistii actiunii. Cei mai multi au staruit asupra miraculosului, sau magicului, care ar
constitui nota distinctiva. Unii care s-au calauzit de prezenta actantiilor cu insusiri miraculoase, au
lasat in penumbra protagonistul uman, fara de care actiunea devine o simpla aglomerare de
intamplari lipsite de orice noima. Cautand delimitarea diferentei specifice fata de speciile narative in
proza, basmul poate fi definit ca o naratiune pluriepisodica, al carei protagonist este omul(de obicei
adolescent), ajutat de animale sau obiecte cu insusiri miraculoase, care izbuteste in cele din urma sa
fie rasplatit in chip maxim actiunea fiind verosimila pentru o menatlitate de tip arhaic.

Stereotipia basmului – formule fixe

Orice basm conţine în structura sa formule concrete:

Formula introductivă sau initiala prin intermediul căruia se poate pătrunde din realitatea
concretă în lumea imaginară a basmului.
Orice povestitor isi va icnepe basmul prin a „data” actiunea, deci prin a o plasa in timp sau
prin a „localiza” aceasta actiune plasand-o deci in spatiu. Asadar avem 2 tipuri de formule initiale:
1. formule de tim(„temporare”)
2. formule de spatiu(„topografice”)

Prin urmare, povestitorul va plasa naratiunea sa in timp sau spatiu, sau si in timp si in spatiu
concretizand astfel primele functii ale formulei initiale.

Formulele de timp
Cea mai simpla formula initiala a basmului romanesc este:” A fost odata...”
Formula respectiva constata existenta unor personaje si totodata , le plaseaza in timp care
contine o afirmatie: candva a trait un imparat si o imparateasa un mos si o baba, doi frati etc. Timpul
nu este rpecizat dar nu exista nici o indoiala in privinta „verdicitatii” elementului. Acesta formula
afirmativa simpla are, cea mai amre frecventa in basmele tuturor popoarelor.
O alta formula initiala se formeaza prin adaugarea unui nou element „ca niciodata” care
subliniaza caracterul exceptional, unic al faptelor relatate. Introducerea noului element va schimba
structura formulei, modificand in acelasi timp si sensul primului ei component. Rezulta in felul
acesta o formula de sine statatoare care nu se refera la personajele basmului ci plaseaza in timp
actiunea in general.
Expresia „ca niciodata” fie ca e vorba de basm , fie ca se refera la alt domeniu nu poate fi
confundata cu negatia temporala absoluta „niciodata”. Asadar expresia „ca niciodata” subliniaza
caracteru exceptional al interpretarii „asa cum nu sa mai intamplat altadata”

6
Formulele de spatiu
In formulele initiale din basmele romane formulele topografice sunt aproape inexistente. Se
intalnesc doar cateva elemente.
Ex: „ A fost odata intr-o pustie mare un pustnic”
„ a fost odata in lumea mare doi frati”
„ A fost odata, de mult, de mult, spre soare-apune, un...”
Exemplele de mai sus nu constituie formule pur topografice, acest element se alatura formulei
initiale temporale, dand nastere unei formule mixte.
Prezenta elementelor topografice este intalnit cel mai des in basmele fantastice deoarece au un
caracter extrem de vag al localizarii. Este foarte greu aproape imposibil de explicat locul neinsemnat
pe care formulele topografice il ocupa in basmul romanesc. Remarcam totusi faptul ca,de regula, in
basmul unui popor, are rpeponderenta numai un tip de formula.

Formulă mediană care face legătura dintre două segmente importante ale basmului-atrage
atenţia ascultătorului că protagonistul mai are de traversat obstacole şi de parcurs greutăţi.
Formulele mediane nu ocupa un loc précis, ele pot fi intalnite pe intreg parcursul naratiunii,
insotind un personaj, o actiune a acestuia, marcand sfarsitul sau inceputul unui episode, schitand
portretul unui erou, etc.
In cadrul formulelor mediane identificam doua tipuri, si anume:
1. formule mediane „externe”
2. formule mediane”interne”

Formule mediane externe

Acestea indeplinesc in cadrul basmului una din functiile specifice formulelor initiale. Este
vorba de functia acestora de a trezi curiozitatea ascultatorilor.
Distingem astfel in cadrul formulelor mediane externe 3 subgrupe, fiecare indeplinind
anumite functii.

1. Formule prin care se urmareste trezirea curiozitatii ascultatorilor, solicitandu-li-se astfel

atentia;
Ex: „se duse si se duse cata lume si imparatie ca Dumnezeu sa ne tie, ca dinainte
poveste mult si frumos mai este”
2. Formule prin care se verifica atentia ascultatorilor;
-are o frecventa slaba in basmul romanesc
- aceatsa formula se leaga exclusiv de momentul povestirii, adica de basmul viu.
3. Formule de trecere
Ex: „Amu pe toti sa-i lasam unde ar fi ei si sa vedem acesti cari-o ramas ce-o facut”
„ Amu sa ne intoarcem iar la palatul imparatesc.”
„Arunca feciorul palosul pe care – uitasem sa va spun - il fermecase vrajitoarea si
ce socotiti ca sa intampla?”

Formule mediane interne

Aceste formule sunt legate de anumite elemente esentiale ale basmului si nu pot lipsi, la
fel ca cele externe. Ele sunt grupate in:

7
 1. Formulele prin care se definesc unele trasaturi ale personajelor basmului sau ale unor obiecte
ce apartin acestor personaje.
Ex: Fat Frumos era atat de mandru si stralucitor , incat la soare te puteai uita, dar la el
ba”
2. Formule care definesc anumite actiuni ale personajelor basmului;
Ex: Fat Frumos incaleca pe un cal si se duse si iar se duse, zi de vara, pana-n seara, cale
lunga sa-i ajunga”
3. Formule care apartin dialogului (expresii tipice folosite de personajele basmului)
- Sunt foarte bogate si frecvente in basm.
Ex: „ – Sa ne luptam, in sabii sa ne taiem, ori sa ne prindem fratii de cruce?
- Mai bine ne prindem fratii de cruce”
„ – Hi frate, de mult mai dormii!
- Ai fi dormit tu mult si bine, frate, daca n-as fi mai fost si eu pe aici”
4. Formule magice cu ajutorul carora declanseaza actiunile ajutatoarelor eroului;
Ex: „Fluieras, frumusel,/ Mititel, gingasel/ Daca tu ma iubesti, / Vin-acum sa-mi
slujesti!”
5. Formule mediane care contin elemente caracteristice pentru formulele initiale
- acestea sunt slab reprezentate in basm.
Ex: „Intr-o padure departata, de picior de om necalcata, nimeri flacaul, peste un copac
mare...”
„Fata de imparat se duse, se duse, peste noua mari, peste noua tari”

Formula finală ce marchează sfârşitul evenimentelor fantastice ieşirea din lumea imaginară
a basmului şi întoarcerea ascultătorului în realitatea concretă.
Formulele finale au numeroase aspecte similare cu cele intiale. In primul rand, si in
formulele finale se manifesta la povestitor fie tendinta de a sublinia intr-un fel sau altu direct sau
indirect, verosmilitatea intamplarilor relatate, prin folosirea unor formule afirmative, fie tendinta de
a califica basmul drept o fictiune, apeland la formule negative.
Formulele finale in comparatie cu cele initiale, sunt mult mai bogate si mult mai variate.
Spre exemplu, formula finala este prezenta chiar si atunci cand cea initiala lipseste, incercand parca
sa suplineasca si functiile acesteia.
Frecventa superioara a formulei finale – fenomen caracteristic pentru bamsele tuturor
popoarelor - are cauze multiple, dintre care subliniem necestitatea exprimarii, intr-o forma sau alta,
a unei „concluzii”, a unei atitudini, al carei sesn depinde de natura subiectului, de povestitor, de
auditoriu si, desigur de gradul de intensitate a traditiei, care variazade la un popor la popor, de la un
povestitor la altul.
Basmul romanesc ne ofera o gama foarte variata de formule traditionale finale; cea mai
frecventa este formula prin care povestitorul isi informeaza auditoriul asupra participarii sale la
ospatul imparatesc(nunta), moment final tipic pentru basmele noastre, in primul rand pentru cele
fantastice. Astfel declara un povestitor, „de unde as stieu cum a fost acolo”.
Exemplificam cateva variante ale acestui tip de formula:
„Eram si eu acolo. Ba inca am jucat si o hora de-ale mari...” (fundescu, 26)
„Da eu i-am lasat pe dansii acolo band si petrecand s-am venit si v-am spus povestea”
(vasiliu, 23)

8
 Prin urmare, povestitorul – ca „martur la toate acestea” vrea sa convinga pe ascultatori de
adevarul intamplarilor relatate. Asadar, ne inredinteaza povestitorul, „ am fost si eu acolo, si am
vazut toate chefuriloe, ca de n-as fi fost, de unde as fi stiut sa va povestesc”.
Una alt tip de formula apare in urma schimbarii sensului elementelor care definesc
actiunile povestitorului ca participant la ospatul din poveste. Ca si elementul din formula initiala,
noile elemente vor nega participarea la ospat prin descriera unor actiuni imposibile din punct de
vedere practic. Si aici, prin urmare, apare aceeasi „formula a imposibilului”:
„ Eram si eu p-acolo si caram la vatra lemne cu frigarea, apa cu ciuru si glume cu
caldarea...”(funescu, 76; Ispirescu,II, 129)
In formula finala afirmativa, spre deosebire de formula finala negativa, lipseste tonul de
gluma, de parodie in atitudinea povestitorului fata de basmul sau.
Principala functie a formulelor finale – avand in vedere, in primul rand, basmul fantastic,
caruia ii sunt proprii formulele negative – o constituie transpunerea ascultatorilor din lumea
fantastica a basmului in lumea reala. Daca in formula initiala povestitorul urmareste sa creeze o
anumita atmosfera propice comunicarii si, bineinteles, receptarii basmului, in formula finala
desptrama aceasta atmosfera, revenind de regula, la tonul de gluma.
Cel mai frecvent final din basmul romanesc este concretizat in urmatoarea formula:
„Iar eu incalecai pe-o sa si va spusei povestea asa”
Avand in vedere faptul ca expresia „incalecai pe-o sa”, atat separata cat si in contextul
folcloric, ramane, la prima vedere, ininteligibila – in privinta sensului pe care povestitorul ar putea
sa`l dea inceheierii basmului prin folosirea formulei respective – B.P. Hasdeu incearca sa o explice
apeland la italiana veche. Asadar Hasdeu considera ca expresia trebuie sa fie o mostenire latina iar
expresia „incalecai pe-o sa”, este sinonima cu „am glumit sau am mintit”.

Categorii de personaje :

In basm putem identifica urmatoare tipuri de personaje:

 eroi ( personajul principal al basmului)
 raufacatori(al caror rol este de a tulbura linistea familiei, de a provoca o nenorocire, de a
dauna erouletc.)
 donatori/furnizori(personaje intalnite intamplator de erou, care ii daruie acestuia un obiect
miraculos ce va contribui la depasirea unui impas)
 ajutoare(personaje care se pun la dispozitia eroului, insotindu`l in drumul sau).

Ca personaje principale figureaza in povesti obisnuite un imparat si o imparateasa sau un

fecior de imparat si o domnita. In loc de aceste inalte personaje, imparat si imparateasa intalnim
uneori un fecior obisnuit de boier mare, un mos si o baba, un pustnic, un orfan, un ciobanas. Dar toti
acestia cat de josnica fie originea lor se inalta totdeauna la rangul suprem al gloriei umane: fiul
mosului, al boierului, al pustnicului, devine imparat sau ginere de imparat, etc. Dar la aceste mariri,
Fat Frumos ajunge numai dupa ce a implinit insarcinari grele si dupa ce a trecut de mari primejdii. Si
lucru curios el totdeauna ia de sotie pe cea mai mica dintre cele 3 zane sau fete de imparat si tot
dansul desi mai tanar mosteneste tronul imparatesc triumfand asupra celorlalti gineri prin vitejia sa,
ramasa mult timp ascunsa.

9
 Eroul basmului se dovedeste prin insusiri alese: el este frumos, voinic si plin de omenie, are
par de aur, si trei randuri de haine mandre.
Eriona e adesea cu o stea in frunte, cu cosite de aur, frumoasa cum nu se mai afla sub soare
si poarta niste faine mandre.
Parintii au de obicei 3 fete sau 3 feciori: acest numar revine in cele mai multe povesti si in
mai toate feciorul cel mai mic si fata cea mai mica reusesc singur in intreprinderile lor.
Si acest adevar moral se aplica animalelor si chiar lucrurilor neinsemnate: calul cel mai
jigarit si cel mai bubos se preface cand isi gaseste stapanul intr-un armasar falnic.
Fetii frumosi se lupta necurmat cu dusmanii oamenilor: cu zmeii care rapesc fetele de
imparat, cu balaurii, cu monstri, carora se expun nevinovate fecioare, cu uriasi si cu zane rele, care
rapesc oamenilor puteriloe ori vederile. Eroul rapune toate aceste elemente.
Diavolul joaca in basme un rol cu totul nevoias si adesea pacalit sau redus la neputinta prin
propria sa imbecilitate.
Tiganul este si el prezent in basmele romane,c are poarta si aici ponosul originii sale, falos
cu munca s meritul altuia, el se substituie f des eroului pe niste temeiuri aparente, dar totdeauna e dat
de gol si pedepsit cu cea mai mare asprime.
In drumul sau , Fat – Frumos intalneste diferite animale, carora le aduce vreun folos si ele-l
ajuta apoi in grelele sale ispraviri dindu-i fiecare dintre ele cate un semn de apel la nevoie.
El se opreste uneori si pe la diferite fiinte binefacatoare, zane sau sfinte care ii dau sfaturi si
diferite talismane sau lucruri minunate.
Adeseori feciorul e insarcinat de catre imparat la mai multe probe, de obicei in numar de 3. la
aceste probe, ajutorul principal ii este oferite de la niste tovarasi nazdravani.
Ajutat de toate aceste mijloace , Fat-Frumos poate indeplini faptele extraordinare, a rapune
monstri, a aduce fiinte supraoameni, si in sfarsit a procura obiecte miraculoase, intre care figureaza
cheia raiului si lumina soarelui.

Fantasticul in basm

Fantasticul reprezinta un fenomen literar relativ recent. Aparitia sa este situata, de catre
majoritatea cercetatorilor ce i s-au consacrat, in cea de a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, mai
exact, spre sfarsitul acestei perioade. Daca el este, asa cum spunea Lovecraft „copilul secolului al
XVII-lea”, impunerea sa in constiinta publica, in sistemul generic al literaturii se realizeza la
icneputul secolului urmator, datorita in primul rand, miscarii romantice.

Ivit la confluenta unui complex de factori mai mult sau mai putin directi, fantasticul ne apare, din
perspectiva structural-genetica, drep rezultatul articularii intre povestirea verosimila orientata spre
reprezentarea realitatii imediate, asa cum se dezvolta ea in secolul al XVIII- lea, si o serie de
elemente imprumutate legendei, basmului, mitului.

Fantasticul isi face aparitia prin transformarea legendei, basmului, a mitului, ca si prin
recuperarea unei serii mai largi de discursuri care aveau ca obiect insolitul, misteriosul, ocultul si
insertia acestora intr-un spatiu discursiv narativ postulat in conformitate cu opinia comuna asupra
realitatii, cu un cod taxat ca natural, rational, care castiga teren la finele veacului al XVIII-lea.

10
Fantasticul este un produs al fanteziei ca principiu de creatie. In basm avem un fantastic de tip
miraculos.

Elementele fantastice in basm:

 atemporalitatea si aspatialitatea basmului

 majoritatea personajelor basmului sunt fabuloase cum ar fi - raufacatorii: zmeii, monstri,
spanul, zanele rele etc; adjuvantii: pe care eroul ii intalneste in calatoria sa, donatorii, acele
personaje care ii daruiesc eroului un obiect miraculos;

 obiectele miraculoase

 motivul calatoriei spre initiere a protagonistului

 probele parcurse de catre erou

Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, când a umblat
Dumnazau cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieşi, adică într-un timp mitic. Despre
veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat şi insondabil chiar cu percepţia omului
modern, există accepţiunea: "nu credea nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea,
poate copiii ăştia mai mici cred c-aşa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat
oameni care să creadă, chiar dacă n-o ştiut carte." Inserţa în timpul mitic este dată de formule iniţiale
şi finale, care fixează timpul narativ în care se proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această
buclă temporală, prin revenirea în timpul real.

Aspectul fantastic, alunecand pana la absurd, al basmului se datoreaza transmiterii simbolice a

mesajului narativ.Motivele folclorice, ca si personajele din basme, sunt fantastice si absurde,
deoarece realitatea este retransmisa prin simboluri specifice mentalitatii noastre omenesti. e.

11
Bibleografie
Buse, Ionel, O hermenautica simbolica a basmului romanesc
Ciobanu, Nicolae, Intre imaginar si fantastic in proza romaneasca
Cuceu, Ion, Fenomenul povestitului
Propp Vladimir, Morfologia basmului
Ruxandoiu, Pavel, Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti
Saineanu, Lazar, Basmele romane
G. Dem. Teodorescu, Basme Romane
Vrabie, Gheorghe, De civitas Rustica
Vultur, Ioan, Naratiune si imaginar. Preliminarii la o teorie a fantasticului
Rosianu, Nicolae, Stereotipia Basmului
Coordonator: profesor dr. Mot, Mircea, Dictionar de termeni litarari cu aplicatii,

12