Profesor Raluca Iancău

MATERIALE LITERATURĂ: specii și genuri literare

Balada
Balada este o specie a genului epic, în versuri, cu mare răspândire atât în literatura populară,
cât şi în cea cultă, în care se evocă fapte deosebite, săvârşite de personaje prezentate, de cele
mai multe ori, în antiteză şi care impresionează puternic.

Caracteristici:
- baladele au şi o puternică tentă moralizatoare: binele şi dreptatea pot fi înfrânte numai prin
trădare, interes şi laşitate
- se îmbină trăsături epice, lirice și dramatice
- sunt prezentate evenimente deosebite, fantastice sau istorice desfășurate într-un trecut
îndepărat
- versurile sunt recitate sau cântate cu acompaniamentul unui instrument muzical, motiv
pentru care, în tradiţia folclorică este cunoscut şi drept cântec bătrânesc
- este evidentă participarea puternic afectivă a celui care o scrie, acesta fiind, în mod evident,
de partea personajului exemplar pozitiv
- limbajul este specific popular, regional
- metrica este tipică literaturii populare: poezie astrofică, măsura versurilor este de 7-8 silabe,
rima este împerecheată sau monorima, iar ritmul este trohaic
- tema este reprezentată de comuniunea dintre om și natură
- apar formule specifice: foaie verde, frunză verde etc.
- acţiunea este simplă, desfăşurată pe un singur plan, plasată în trecut
- personajele sunt prezentate în antiteză, atât din punct de vedere fizic, cât şi moral
- întâmplările pun în lumină trăsăturile de excepţie ale eroului: ex. omenie, curaj, simţ al
dreptăţii
- apar mărci ale oralităţii limbii: regionalism, arhaisme, expresii populare
- prezenţa diminutivelor.

Doina
Doina este o specie a genului liric, în versuri, care a apărut din cele mai vechi timpuri în
tradiţia noastră orală, specifică folclorului românesc, care exprimă o varietate de sentimente
(de dor, de jale, de dragoste, de înstrăinare, de revoltă etc.) şi este însoţită de obicei de o
melodie adecvată.

Caracteristici:
- primul vers al doinei copiază titlul acesteia
- apar formule tipic textului popular în versuri: frunză verde, foicică, micșunea
- autorul popular îşi exprimă propriile sentimente, în mod direct, într-o manieră confesivă,
nemijlocită
- discursul liric se organizează sub forma unei confesiuni a eului liric, de aceea formele
verbale sunt la persoana I singular
- tema este reprezentată de relaţia deosebit de strânsă dintre om şi natură, unul dintre motivele
frecvente ale literaturii populare fiind chiar comuniunea om – natură
- se observă crearea unui paralelism între planul naturii şi planul interior al eului liric
- limbajul doinei este unul de factură populară, susţinut de prezenţa regionalismelor,
arhaismelor și fonetismelor populare
 Profesor Raluca Iancău

- autorul popular se dovedeşte a fi un maestru al expresiei, apelând la o serie de procedee

stilistice de o mare expresivitate şi încărcătură emoţională
- metrica este tipic populară: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul trohaic, iar rima
împerecheată

Romanul
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje antrenate în conflicte
puternice.

Caracteristici:
- are lungi dimensiuni;
- se desfășoară pe mai multe fire narative;
- acțiunea este complexă;
- modul principal de expunere este narațiunea, dar apar și descrierea și dialogul;
- este structurat în părți sau capitole;
- apar personaje numeroase.

1.Motivează în 1-2 pagini că un text studiat la clasă este ca specie literară roman.

Roman particular în creaţia lui Sadoveanu, bazat pe recitirea baladei Mioriţa, Baltagul a
apărut în 1930. Unul dintre argumentele care susţin această idee este moto-ul „Stăpâne,
stăpâne,/ Mai cheamă şi-un câne”. Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mari
dimensiuni, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de
personaje antrenate în conflicte puternice.
Titlul este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă, baltagul este arma magică menită să
împlinească dreptatea. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit în
scopuri pozitive, el nu se pătează cu sânge.
Romanul ilustrează lumea arhaică a satului românesc, datinile şi obiceiurile ţăranului român,
modul lui de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii.
Roman mitic (mitul transhumanţei), monografic (al spaţiului muntenesc), de dragoste (o
dublă dragoste: Vitoria/ Nechifor, Minodora/ fiul dăscăliţei lui Topor), de formare a unui
comportament uman, a unei personalităţi (Gheorghiţă), „poliţist” al lumii rurale, după cum
afirma George Călinescu şi chiar de aventură, Baltagul rămâne o culme a literaturii naţionale.
Ca dimensiune, romanul se întinde pe 16 capitole, iar acţiunea urmăreşte drumul Vitoriei
Lipan în căutarea soţului dispărut. Deşi nu este o scriere de mari proporţii, acţiunea este
complexă, desfăşurată pe două planuri narative: unul principal, notat mai sus, altul secundar
urmărind dragostea dintre Minodora şi „fiul dăscăliţei lui Topor”.
Romanul debutează cu o legendă ce relatează mitul facerii lumii, prilej de a aduce în prim
plan figura personajului absent, Nechifor Lipan. Legenda este şi un prilej de prezentare a
comunităţii tradiţionale din Moldova. Acţiunea se desfăşoară în ţinuturile montane, pornind
din Măgura Tarcăului spre zona Dornelor şi a Bistriţei. Temporal se observă că acţiunea
începe toamna când Nechifor pleacă cu oile la Dorna şi se sfârşeşte primăvara, când Vitoria
găseşte trupul neînsufleţit şi îi face cuvenita înmormântare.
Subiectul romanului urmăreşte un singur fir epic (cu excepţia iubirii dintre Minodora şi „fiul
dăscăliţei lui Topor”), structurat pe momente ale subiectului.
În expoziţiune este prezentată eroina, Vitoria Lipan, care trăieşte cu spaima că soţul ei,
Nechifor, a păţit ceva rău. Prin intermediul gândurilor Vitoriei este prezentat soţul acesteia,
 Profesor Raluca Iancău

căruia i se alcătuieşte un scurt portret. Cu acest prilej sunt amintiţi şi copiii familiei:
Gheorghiţă şi Minodora.
Intriga surprinde starea de îngrijorare a Vitoriei care presimte ceva rău. Presimţirile ei sumbre
sunt generate de întârzierea lui Nechifor, care plecase la Dorna să cumpere o turmă de oi şi de
visul pe care îl are. Tot acum femeia ia decizia să plece împreună cu fiul ei, Gheorghiţă, în
căutarea lui Nechifor.
Desfăşurarea acţiunii relatează demersurile eroinei în căutarea celui dispărut, apoi
parcurgerea drumului anevoios, asemenea unui labirint presărat cu popasuri, pe parcursul
căruia femeia întreabă, ascultă şi judecă faptele şi oamenii.
Primele persoane la care apelează sunt preotul şi vrăjitoarea satului. Înainte de a pleca la
drum, femeia îşi pune ordine în gospodărie, o duce pe fiica ei, Minodora, la mănăstire, face
rost de bani pentru drum, trasează sarcini argatului cât timp ea va lipsi şi face o „lăcrimaţie”
la Piatra. Vitoria îl ia şi pe Gheorghiţă la drum, căruia îi comandă un baltag nou: „Femeile-s
mai viclene, cugeta el apucând iar hăţurile; ele-s mai iscusite la vorbă; iar bărbaţii îs mai
proşti; însă mai tari de vârtute”.
Pe drum, cei doi poposesc la hanuri şi-i întreabă pe oameni de „bărbatul cu căciulă brumărie
şi cal negru ţintat”. Treptat, mama şi fiul reconstituie traseul lui Nechifor şi află că la Vatra
Dornei, Lipan cumpărase trei sute de oi şi că împreună cu el mai erau doi oameni ce voiau să
cumpere o sută. Căutarea celor doi continuă pe drumul spre Păltiniş, Broşteni, apoi Borca, loc
în care turma a părăsit apa Bistriţei, ajungând la Sabasa. Trec punţile de piatră ale Stânişoarei,
poposind la Suha, unde constată cu mirare că aici nu ajunseseră decât doi ciobani cunoscuţi
ca oameni ai locului. Pare limpede pentru Vitoria că între aceste două localităţi s-a petrecut
nenorocirea. Vitoria însoţită de Gheorghiţă se întoarce la Sabasa, unde îl găseşte pe Lupu,
câinele credincios al lui Nechifor, care îi ajută să descopere într-o prăpastie rămăşiţele celui
dispărut.
Punctul culminant poate fi plasat în două planuri: cel interior, sufletesc reprezentat de
descoperirea trupului neînsufleţit al lui Nechifor, reacţiile de durere ale celor doi sporind
dramatismul operei şi cel exterior, faptic reprezentat de momentul demascării asasinilor.
Conform datinilor, Nechifor este înmormântat creştineşte, nu înainte ca autorităţile să
constate crima.
Deznodământul surprinde momentul în care cei doi ucigaşi sunt pedepsiţi: unul este arestat de
autorităţi, celălalt cade victimă unei legi nescrise „Moarte pentru moarte”. Pe fondul unei
atmosfere tensionate, în care sunt rememorate evenimentele ce au dus la crimă, ucigaşii îşi
mărturisesc fapta. Gheorghiţă este cel care finalizează actul dreptăţii, lovindu-l cu baltagul pe
Calistrat Bogza, care-şi mărturiseşte crima şi-i cere iertare Vitoriei. Spirit puternic, după
înfăptuirea dreptăţii, Vitoria îşi face planuri de viitor privind gospodăria şi copiii săi.
Complexitatea personajelor este o trăsătură definitorie pentru un roman. Există în Baltagul
mai multe categorii de personaje: principale: Vitoria şi Nechifor (absent), secundare:
Gheorghiţă, episodice: Minodora, Calistrat Bogza, Ilie Cuţui, baba Maranda.
Aceeaşi atmosferă mitică este susţinută şi de limbajul voit arhaic şi regional: „prunc”, „caţă”,
„bârlog”, „a suguşa”, „vrednici”, „cată”, ca şi de formulările arhaice „asupra nopţii”.
Deşi aparţine genului epic, romanul nu este lipsit de aspecte lirice conferite de pasajele
descriptive şi de limbajul artistic. Regăsim astfel epitete „întrebare crâncenă”; „o uşoară
înduioşare”; comparaţii „Întorcea un zâmbet frumos ca de fată”; „Iuţi şi nestatornici ca
apele, ca vremea”; „venind la bârlogul lor ca fiara de codru”, metafore „În închipuirea ei,
bănuiala care intrase într-însa era un vierme neadormit”; „sara, când învăluie focul limbi
sub sprânceana pădurii” cu rol în evocarea tabloului şi a spiritului ţărănesc sau a trăsăturilor
comparabile cu ale personajelor mitologice, ce dau solemnitate întregului text.
Toate aceste particularităţi ale textului susţin apartenenţa operei Baltagul, de Mihail
Sadoveanu la specia roman.
 Profesor Raluca Iancău

Caracterizează personajul principal dintr-un roman studiat.

Vitoria Lipan este personajul principal, individual al romanului Baltagul, simbol suprem
pentru relevarea unor legături profunde cu pământul, dar şi al iubirii de dincolo de moarte ce
uneşte fiinţele şi le determină existenţa. Mitul comuniunii om-natură este aici la fel de bine
susţinut ca şi în balada populară Mioriţa. Vitoria descinde ca tipologie din mediul rural
asemeni măicuţei bătrâne, ambele în căutarea unei persoane dragi. Vitoria, soţie de astă dată
şi nu mamă înlăcrimată, pleacă în căutarea bărbatului iubit, drumul ei având ca scop
descoperirea adevărului.
Întreg romanul se desfăşoară în jurul eroinei, astfel încât portretul ei capătă pe întreg
parcursul acţiunii complexitate şi adâncime, fiindcă la realizarea lui autorul apelează la
diverse mijloace de caracterizare.
Portretul fizic este alcătuit în mod sumar şi reiese din caracterizarea directă a autorului:
„ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”, „acei ochi aprigi şi
încă tineri căutau zări necunoscute”. Tot prin mijloace ale caracterizării directe, eroina se
autocaracterizează, iar celelalte personaje o definesc cu simpatie: Gheorghiţă, preotul Dănilă
sau cu ostilitate: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui.
Portretul moral al Vitoriei este dezvăluit prin mijloacele caracterizării indirecte: prin fapte,
gesturi, limbaj şi relaţia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajului se limitează de la început la condiţia de mamă şi de soţie,
îndatoriri pe care şi le îndeplineşte cu dăruire. Astfel, Vitoria este prezentată în contextul unor
evenimente dramatice pentru familie. Soţul, Nechifor Lipan, plecat din toamnă la Dorna să
cumpere o turmă de oi, nu s-a mai întors, după cum era sorocul şi femeia bănuieşte o
nenorocire. Ea caută pentru început explicaţii la autorităţile morale ale satului.
Prima vizită o face părintelui Daniil Milieş pentru un sfat, însă respinge ideea acestuia că
Nechifor ar întârzia atât la petreceri. Consultarea preotului dezvăluie o fire credincioasă, care
recunoaşte în preot o autoritate.
Următoarea vizită o face ghicitoarei satului, baba Maranda, dar nici descântecele babei nu pot
înlătura presupunerile sumbre ale Vitoriei. Consultarea ghicitoarei dezvăluie o fire
superstiţioasă, de altfel chiar credinţa ei în semne prevestitoare şi în vise premonitorii o
determină să bănuiască şi nenorocirea ce se abătuse asupra soţului ei. Astfel, respectarea
credinţelor religioase nu o împiedică să caute răspunsuri în semnele vremii, „prin crengile
subţiri ale mestecenilor”, în brazii „mai negri decât de obicei” sau în norul cel negru de
deasupra Ceahlăului.
Nici drumul făcut la Piatra n-o linişteşte şi după ce ţine post negru trei zile şi se roagă
Divinităţii, ca un bun creştin pleacă ea însăşi la drum pentru a afla adevărul. Gheorghiţă este
sprijinul mamei sale şi urmează să moştenească îndeletnicirea oieritului de la tatăl său.
În reconstituirea itinerariului, în intuirea evenimentelor şi descoperirea ucigaşilor, femeii i s-
au atribuit calităţi de detectiv. Vitoria dovedeşte o inteligenţă deosebită pe parcursul drumului
în căutarea lui Nechifor. Ea alege acelaşi traseu cu al soţului ei şi încearcă să afle de la
oamenii întâlniţi cât mai multe amănunte despre bărbatul său. Capacitatea de disimulare o
ajută în aflarea detaliilor, femeia reuşind cu uşurinţă să simuleze veselia la botezul la care
participă în drumul ei, deşi trecerea timpului îi confirma moartea lui Nechifor. Puterea de
interiorizare dezvăluie un personaj sensibil căruia i se conturează latura feminină. Cel care
observă primul o schimbare este Gheorghiţă, fiinţa cea mai apropiată Vitoriei: „şi maică-sa s-
a schimbat, se uită numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică”.
Gândirea logică a personajului se dezvăluie din deducerea că soţul ei dispăruse între Sabasa
şi Suha. Descoperind osemintele lui Nechifor într-o prăpastie, femeii i se confirmă intuiţia
 Profesor Raluca Iancău

sumbră. Aflarea adevărului, actul dreptăţii, datoria de soţie şi, în absenţa soţului, de cap al
familiei, o fortifică, ridicând-o deasupra nenorocirilor.
După ce îl îngroapă creştineşte pe Nechifor, dorinţa Vitoriei vizează săvârşirea dreptăţii.
Dreptatea este înfăptuită în virtutea unei legi nescrise, arhaice. Ucigaşii, Calistrat Bogza şi
Ilie Cuţui, sunt poftiţi la praznicul pe care Vitoria îl face pentru sufletul lui Lipan. Cuvintele
ei iscoditoare îi supun pe cei doi suspecţi la o puternică tensiune psihologică, nevoiţi fiind să-
şi dezvăluie faptele. Bogza sfârşeşte răpus de baltagul lui Gheorghiţă, armă cu care fusese
ucis şi Nechifor, iar Cuţui este arestat de autorităţi. După săvârşirea actului dreptăţii viaţa
femeii reintră în normal deoarece ea este conştientă că existenţa trebuie continuată ca un dat
al firii.
După cum remarca George Călinescu, „Vitoria nu-i o individualitate, ci un exponent al
speţei”. Ea are doi copii: Gheorghiţă şi Minodora, pe care încearcă să-i educe în spiritul
tradiţiei. Dacă în băiat îşi pune toată speranţa, pe Minodora o trimite la mănăstire pentru a-i
desăvârşi educaţia, dar o pregăteşte şi pentru viaţa de familie, încercând să-i insufle
mentalitatea tradiţională. Fire conservatoare, Vitoria respinge elementul modern în favoarea
celui tradiţional. Când îşi dă seama că Minodora e influenţată de nou, o ceartă şi-i corectează
ţinuta: „Îţi arăt eu ţie coc, valţ şi bluză”.
Mijloacele caracterizării directe şi ale celei indirecte se îmbină armonios în conturarea unui
personaj complex, remarcabil prin trăsăturile sale de inteligenţă, luciditate şi sensibilitate.

Genul dramatic – cuprinde totalitatea operelor literare destinate a fi reprezentate pe scenă.

Trăsături:
– modul de expunere principal este dialogul/ monologul care organizează întreaga
acţiune;
– prezenţa indicaţiilor scenice (sugestii pe care autorul le face cu privire la decor
sau la jocul de scenă al actorilor) care suplinesc descrierile;
– existenţa unor subdiviziuni: acte, scene/ textul este structurat în acte și scene;
– figuri de stil: predomină cele retorice: – enumeraţia, invocaţia, exclamaţia şi
interogaţia retorică;
– personajele comunică prin intermediul replicilor (fiecare intervenție a unui
peronaj în dialog).
Speciile literare ale genului liric sunt:
– comedie
– dramă
– tragedie
– vodevil.