ROMANUL

I. DEFINIȚIE
Romanul este specia literară a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu
o acțiune desfășurată pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase și o
intrigă complicată.
II. CLASIFICAREA ROMANULUI
a. După forma de organizare epică:
 roman epistolar;
 roman jurnal;
 roman eseistic.
b. După amploarea epică:
 roman – frescă;
 roman – fluviu;
 roman – ciclu.
c. După curentul literar în care se înscrie:
 roman romantic;
 roman realist;
 roman naturalist;
 roman modernist;
 roman postmodernist.
d. După cadrul social sau geografic:
 roman provincial;
 roman exotic;
 roman citadin;
 roman rural.
e. După tema dezvoltată:
 roman de dragoste;
 roman de război;
 roman social/monografic;
 roman polițist;
 roman de aventuri;
 roman autobiografic;
 roman psihologic;
 roman mitic;
 roman inițiatic.
f. După caracteristicile discursului:
 roman obiectiv;
 roman subiectiv.
g. După structurile narative:
 roman tradițional;
 roman modern;
  roman postmodern.
III. PARTICULARITĂȚILE ROMANULUI
 acțiune amplă, desfășurată pe mai multe planuri narative, într-o
diversitate de mediu;
 prezența diferitelor tipuri de conflict: economic, social, politic, erotic,
ideatic, psihologic; aceste conflicte pun în lumină divergențele de
interese, idealuri existente între personaje sau în conștiința unui
personaj;
 personaje numeroase construite complex, cărora le sunt urmărite
ambițiile, de unde multe romane au aspectul celor de formare;
 discursul narativ este divers: de la cel obiectiv al naratorului
omniscient, la cel al naratorului-personaj(subiectiv), punând în lumină
o altă particularitate a romanului, polifonia;
 percepția asupra personajelor poate fi făcută atât din exterior, cât și din
interior sau din ambele perspective;
 spațiul romanului prezintă cele mai diverse medii de viață;
 întrebuințează moduri de expunere și tehnici specifice: narațiunea,
descierea, dialogul, monologul interior, analiza psihologică,
introspecția etc.
Trăsături ale tradiţionalismului în ansamblu:
 preocuparea pentru satul românesc ca vatră a spiritualităţii autohtone;
 spaima de civilizaţia citadină, văzută ca sursă a degradării morale;
 întoarcerea spre trecut (paseismul) ca unic reper moral salvator;
 cultivarea aspectelor tradiţionale (obiceiuri, sărbători, costume, muzică,
gastronomie), în opoziţie cu cele străine;
 predilecţia pentru teme precum pământul şi muncile câmpului, legătura cu
pământul, cultul neamului şi al înaintaşilor, continuitatea generaţiilor,
întoarcerea în locurile natale, casa şi biserica;
 insistenţa asupra temei religioase, mai ales în lirică, prin evocarea
scenelor biblice semnificative şi autohtonizarea lor;
 viziunea idilică asupra vieţii ţărăneşti, surprinsă mai ales în momentele ei
de sărbătoare;
 preferinţa pentru specii ca romanul istoric, povestirea şi nuvela socială,
romanul social, drama istorică;
 preferinţa pentru epica în versuri (balada istorică, poemul) şi specii lirice
(idila, pastelul, psalmul tradiţional, oda, imnul);
 tipologia preferată: haiducul, răzeşul, ciobanul, călugărul sau preotul;
 păstrarea formelor prozodice tradiţionale: stofa, ritmul, rima;
 limbajul poetic se caracterizează printr-un registru stilistic arhaic şi
popular, vocabular cu regionalisme;
 respectarea sintaxei, a topicii şi a punctuaţiei consacrate.
                                 BALTAGUL
                                                            de Mihail Sadoveanu
I. ÎNCADRARE ÎN CURENTUL LITERAR
Tradiționalismul este o tendință a culturii de a supraevalua valorile
tradiției dezvăluite de folclor, de istorie și de sat, de tot ce înseamnă viață
autohtonă: obiceiuri, credințe, concepții, superstiții, practici magice,
religioase, datini. Autohtonismul tradiționalist presupune continuarea și
dezvoltarea a tot ce se crease mai valoros în trecut, legat de istoria națională,
de natură, de folclor și de sat, punând în lumină și un fel de primitivism.
Scriitor tradiționalist este considerat și M. Sadoveanu, care se orientează
cu evlavie, pasiune și nostalgie spre vremurile străvechi ale unei civilizații
arhaice, fie că e vorba despre istorie, de viața satului și de natură, fie de
valorizarea unor mituri,ca acela al balaurului ucis, al paradisului devastat sau
cel pastoral.
II. TIPURI DE ROMAN ȘI TEMATICA VALORIFICATĂ ÎN BALTAGUL
Romanul Baltagul, apărut în 1930, pe când scriitorul împlinea 50 de ani,
aduce în prezent pitorescul și farmecul unor vremuri ancestrale, cufundate în
legendă și mit, când datinile și credințele erau legi nescrise, respectate cu
sfințenie.
Capodopera sadoveniană poate fi interpretată ca roman mitic,
social/monografic, polițist, inițiatic și de dragoste. De aici și diversitatea
tematică.

A. ROMAN MITIC
La această interpretare invită mottoul așezat în fruntea romanului: „Stăpâne,
stăpâne,/Mai cheamă ș-un câne”.
              Asemănări
-prezența a trei ciobani;
-locul de desfășurare a acțiunii;
-motivul transhumanței;
-anotimpul toamna;
-motivul complotului;
-motivul pentru care 2 ciobani
complotează împotriva celui de al treilea
cioban este dat de faptul că are oi mai
                    Deosebiri
-în Baltagul este prezent câinele, iar
în Miorița-oița năzdrăvană;
-în Baltagul, Nechifor era căsătorit,
pe când în Miorița, baciul era
necăsătorit;
-moartea ciobănelului este văzută ca
o nuntă;
-în Miorița, ciobănașul este căutat
multe; de mamă, pe când Nechifor este
-momentul ales pentru înfăptuirea crimei căutat de soție;
este apusul soarelui; -Baltagul pare a fi o continuare a
-prezența câinelui credincios; Mioriței.
-moartea celor doi are loc în mijlocul
naturii;
-prezența personajului feminin care îl
caută pe cel dispărut;
-ambilor ciobani li se face o descriere.

              Asemănări
-prezența a trei ciobani;
-locul de desfășurare a acțiunii;
-motivul transhumanței;
-anotimpul toamna;
-motivul complotului;
-motivul pentru care 2 ciobani
complotează împotriva celui de al treilea
cioban este dat de faptul că are oi mai
multe;
-momentul ales pentru înfăptuirea crimei
este apusul soarelui;
-prezența câinelui credincios;
-moartea celor doi are loc în mijlocul
naturii;
-prezența personajului feminin care îl
caută pe cel dispărut;
-ambilor ciobani li se face o descriere.
                    Deosebiri
-în Baltagul este prezent câinele, iar
în Miorița-oița năzdrăvană;
-în Baltagul, Nechifor era căsătorit,
pe când în Miorița, baciul era
necăsătorit;
-moartea ciobănelului este văzută ca
o nuntă;
-în Miorița, ciobănașul este căutat
de mamă, pe când Nechifor este
căutat de soție;
-Baltagul pare a fi o continuare a
Mioriței.

Substratul mitologic este însă mult mai adânc, iar implicațiile sunt
substanțiale. Se remarcă:
 Mitul lui Isis și Osiris
Acest mit povestește despre zeul Osiris care guverna Egiptul. Invidios, fratele
său, Seth, îl ucide și îi risipește trupul. Isis, soția și sora lui, adună bucățile și îl
reînvie. Isis este ajutată de cei doi fii ai lui Osiris, Horus și Anubis. Schema
narativă se potrivește cu cea din roman: cei doi sunt uciși din invidie, soțiile,
însoțite de fii, pleacă în căutarea lor și săvârșesc un ritual de înviere, cei ce se
fac vinovați de moartea lor sunt pedepsiți. Semnificația de adâncime este aici
diferența de valoare: unii oameni, mai înzestrați, reușesc să realizeze lucruri
extraordinare, alții nu reușesc și încearcă să se ridice prin fraudă. Înșelătoria nu
păcălește însă pe cei inteligenți; în timp ce Nechifor a fost stimat toată viața,
chiar și de necunoscuți, Bogza și Cuțui nu câștigă prețuirea celorlalți nici după
ce se îmbogățesc.
 Mitul morții și renașterii naturii
Lipan moare toamna, pe la Sâmedru, și este găsit primăvara, pe la Sângiorz,
când Gheorghiță va fi gata să îi ia locul, reîncepând un ciclu. Frunzele sunt din
nou verzi, dar nu mai sunt aceleași. Numele fiului este identic cu numele tainic
al tatălui, sugerând continuitatea, dar fiul reprezintă altă generație de oieri.
Ciclul morții și renașterii naturii are un corespondent tainic într-o anume
ritmicitate a vieții omului.
 Prezența totemului
Totemul este reprezentat în roman de baltag, care dă și titlul romanului.
Astfel, titlul este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma
menită să înfăptuiască dreptatea, este o unealtă justițiară. Baltagul este, în
basmele populare, furat de către zmei și recuperat de protagonist. Principala
trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru împlinirea dreptății,
nu se pătează de sânge. Baltagul dă prilej Vitoriei ca, prin întrebări, să-l
ispitească pe Calistrat Bogza să vorbească și să se demaște. 
Cuvântul „baltag” poate veni de la grecescul „labrys”, care înseamnă, pe de o
parte, labirint, iar pe de altă parte, secure cu două tăișuri.
Simbolul labirintului este surprins în roman. Se poate vorbi, mai întâi, despre
un labirint exterior, reprezentat de drumul șerpuit, de munte, pe care îl parcurge
Vitoria în căutarea soțului, iar mai apoi, despre un labirint interior, al
frământărilor eroinei, de la neliniște la bănuială, apoi la certitudinea că lui
Nechifor Lipan i s-a întâmplat ceva rău.
În mitologia universală, labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea
existențială, adică un simbol al vieții și al morții. Centrul acestui labirint este
râpa dintre Suha și Sabasa, unde zac osemintele lui Nechifor Lipan.
 Legătura cu natura este una specială
Muntenii sunt oameni ciudați, care citesc semnele vremii după metode numai
de ei știute, iar viața lor se desfășoară în ritmul naturii. Pentru a urca și a coborî
oile de la munte, ei se orientează fără greș, dar și fără explicație logică,
asemenea păsărilor călătoare. Mitrea știe că se va schimba vremea, pentru că a
văzut „dumbrăvencile zburând în cârduri spre soare” și „un nour cătră Ceahlău”.
Vitoria citește în mișcarea cocoșului semn rău: „se-ntoarse cu secera cozii spre
focul din horn și cu pliscul spre poartă(...). Cocoșul dă semn de plecare.”
 Între incipit și final, în roman este surprins un ciclu pastoral, de la Sâmedru-
26 octombrie-la Sângiorz-23 aprilie. De altfel, muntenii nu se conduc după
calendar, ci după anotimpuri.
 Credința și superstițiile 
Credința și superstițiile își au fiecare locul în viața Vitoriei. Credința e mai
nouă (cei 2000 de ani ai creștinismului), în schimb superstițiile vin dintr-un timp
mitic, fac parte din substratul transmis fără explicarea sensului. Cele două
direcții se combină fără tulburare, așa cum baba Maranda și preotul conviețuiesc
în sat, tolerându-se reciproc. Vitoria apelează la vrăjitoare, fără să pună temei pe
spusele ei, dar crede cu tărie că Sf. Ana o ajută.
În povestea pe care Nechifor o spunea uneori la petreceri celor care aveau
urechi să audă și minte să priceapă și pe care o știa de la un baci bătrân,
muntenii se prezintă în fața lui Dumnezeu ca un popor, alături de nemți, ruși,
bulgari, turci, sau ca un clan, ceea ce presupune un sistem de legi nescrise, foarte
severe. Neamul lor vine din vechimi nebănuite și s-a păstrat curat și mândru:
„Muntenii stau în fața soarelui cu o inimă ca din el ruptă.”
A. ROMANUL POLIȚIST
Baltagul poate fi considerat, din perspectiva cercetărilor întreprinse de
Vitoria, o adevărată anchetă, și un roman polițist. Ca un detectiv priceput, ea
urmează drumul soțului, face legături logice, adaugă amănunte inventate, dar
bazate pe o deducție de om inteligent. George Călinescu observă că în căutarea
bărbatului, Vitoria „pune spirit de vendetta și aplicație de detectiv.”
Romanul lui Sadoveanu urmează cu fidelitate schema unui roman polițist
clasic:
Crima – asasinarea lui Nechifor
Ancheta – investigațiile Vitoriei
Detectivul – Vitoria
Ajutorul de detectiv – Gheorghiță
Criminalul – Calistrat Bogza
Complicele – Ilie Cuțui
Mobilul – oile/banii
Rezolvarea cazului și demascarea și pedepsirea vinovaților.
 B. ROMANUL INIȚIATIC
Roman inițiatic este din punctul de vedere al lui Gheorghiță, personaj
secundar. Băiatul de 18 ani pornește pentru prima dată într-o călătorie mai lungă
și decisivă pentru viața lui. La sfârșitul romanului el intra într-o altfel de
existență, cu alte responsabilități. 
Personajul parcurge o serie de trepte ale inițierii:
Treptele inițierii                                   Exemple
Copilăria fericită „Pârâul cu bulboanele au fost ale lui. Potecile la zmeură și
mai sus la afine...Poveștile la stână, sara...Știa să cheme în
amurg ieruncile și căpriorii.”
Drumul, un fel de Oboseala, oamenii necunoscuți, lucrurile noi, învățăturile
încercare a noi...
labirintului
Participarea la Botez, nuntă, înmormântare(în ordinea firească a vieții)
evenimente decisive
Veghea Rămâne singur să privegheze pe tatăl mort.
înspăimântată
Lovirea lui Bogza Este gestul răzbunător pe care numai bărbatul din familie
poate să-l facă.
Preluarea Se face treptat și sub supravegherea mamei.
responsabilităților Ultima pagină a romanului diferă de restul prin faptul că
aici, pentru prima dată, Vitoria îi vorbește fiului ei
folosind persoana I, plural:
„Facem cu domnul Toma toate socotelile și-i plătim
cinstit, mulțămindu-i frumos. Plătim preoților, oamenilor
care s-au ostenit și tuturora. Pe urmă, stăm și ne hodinim
trei zile, după care facem parastasul întâi tatălui tău.
Îndată ne încălărăm și ne ducem la apa Prutului, la
Ștefănești, ca să cunoaștem turma de la Rarău.(...) apoi ne
ducem dincolo la Jijia, ca să vorbim cu baciul Alexa și să
ne alcătuim cu el pentru întoarcerea oilor cătră munți,
unde avem tocmită pășunea de vară. La 40 de zile vom fi
iar aici și vom ruga pe domnul Toma și pe părintele să ne-
ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om
face praznic mai bun , cu carne de miel de la turma cea
nouă.”
Pentru a lua locul tatălui său, Gheorghiță mai are de
învățat o mulțime de lucruri. Deși vorbește la persoana I,
plural, Vitoria continuă să-i dea lecții. Din discursul ei
final băiatul trebuie să priceapă că e necesar:
-să-și plătească toate datoriile;
 -să respecte cu strictețe datinile(aici pomenile);
-să fie mândru de averea sa;
-să fie gospodar și prevăzător.
Preluarea responsabilităților nu s-a făcut însă în
întregime; în privința unui lucru important ca măritișul
Minodorei este doar informat că sora lui nu-l va lua de
bărbat pe feciorul dăscăliței lui Topor.
C. ROMANUL DE DRAGOSTE
Roman de dragoste aproape că nu poate fi numit, pentru că sentimentul nu se
află în prim plan. Totuși el apare în două ipostaze: iubirea juvenilă și iubirea
matrimonială. 
În ceea ce privește iubirea juvenilă, Minodora este îndrăgostită de feciorul
dăscăliței lui Topor, pentru care este gata să treacă peste interdicțiile mamei.
știm însă că Vitoria nu va ceda și Minodora va fi nevastă de oier. Iubirea
juvenilă este sortită eșecului prin nepotrivirea perechii care trebuie să se supună
unor legi vechi, aflate mei presus de cei implicați.
Iubirea matrimonială este reprezentată de relația, de peste 20 de ani, dintre
Vitoria și Nechifor. Ei au trecut prin focul conviețuirii și au rezistat. În ciuda
certurilor și a vorbelor iuți, femeia își iubește soțul ca în tinerețe. Chiar dacă
există ipoteza că Nechifor ar fi rămas la o altă femeie, Vitoria are convingerea
că se întoarce la ea „ca la apa cea bună”.
D. ROMANUL SOCIAL/MONOGRAFIC
Romanul se constituie ca o monografie a satului de munte, reprezentat aici de
Măgura Tarcăului, așezat, ca mai toate satele de munte, în locuri greu
accesibile. 
În colectivitatea rurală, viața decurge conform unor obiceiuri ce se respectă
asemenea legilor nescrise, satul fiind „închis” pentru străinii care n-ar înțelege
modul de viață ancestral.
Este semnificativ cuvântul „rânduială”, sinonim cu Lege. Departe de
civilizație, spațiul montan este potrivnic pătrunderii altor oameni și altor
obiceiuri. Într-un asemenea sat, unde nu este nici primar nici jandarm, dreptatea
o fac oamenii, preotul fiind singura autoritate recunoscută și respectată, în afara
tradițiilor cărora toți li se supun, fiindcă altfel ar fi stricată armonia lumii.
Rânduiala, cuvânt de ordine în comunitatea sătească, este pentru toți
locuitorii care știu ce loc ocupă în ierarhia rurală și ce rost au în familie. Bărbații
se ocupă cu tăiatul lemelor în munte, iar cei mai înstăriți, cu oieritul. Aceștia din
urmă au grija oilor, le duc la pășunat și le coboară la iernat, conform procesului
de transhumanță. Băieții sunt pregătiți și ei în acest sens: sunt trimiși la stâni să
deprindă tainele oieritului, pentru a putea stăpâni bacii și ciobanii, căci oierii
trebuie să știe ce, cum și cât să vândă, ei fac plățile, ei negustoresc, ei hotărăsc.
Fiind elementul mobil, oierii părăsesc satul și casa pe care o lasă în grija
femeilor. Acestea îngrijesc gospodăria, păstrează tradițiile și-și pregătesc pentru
viață copiii, conform moralei creștine și legilor nescrise. Fetele știu să tragă lâna
în fușălăi și să toarcă, să pregătească mâncare, să țină casa curată. Gospodarii
care au slugi sunt datori să le asigure acestora cele de trebuință: tohoarcă, piele
pentru opinci, căciulă și alimentele necesare traiului. 
Rânduiala cere să se respecte și îndatoririle religioase. Astfel, Vitoria ține
post negru 12 vineri, merge la Mănăstirea Bistrița pentru a se închina la icoana
Sf. Ana, de la care așteaptă sfat și mângâiere, plătește slujbe pentru sufletul lui
Lipan, duce daruri la biserică( colaci, colivă, untdelemn, vin).
Din lumea vechiului sat  sunt și superstițiile de care țin seama, mai ales,
femeile. Astfel, Nechifor, când era de 4 ani, bolnav fiind, a fost vândut de părinți
pe fereastră, primind pentru el un bănuț de aramă, vrăjitoarea descântându-l și
schimbându-i numele „pentru ca să nu mai fie recunoscut de moarte”. Cocoșul
ce cântă cu pliscul întors spre poartă dă semn de plecare din casă. Vitoria îl
visează pe Nechifor trecând călare o apă neagră, cu fața spre apus, ceea ce este
semn rău. Deși profund religioasă, Vitoria trece și pe la vrăjitoarea satului, baba
Maranda, despre care se spune că-l stăpânea „pe cel fără de nume”, pentru a afla
vești despre Nechifor, deși nu crede că baba are asemenea puteri, nici că „ucigă-
l toaca” poate sălășlui în cățelușa neagră ținută în casă. 
Vechi de când lumea sunt și obiceiurile de botez, de nuntă și de
înmormântare, Sadoveanu oprindu-se asupra ritualurilor legate de momentele
cruciale ale existenței umane. La botez, se respectă cu sfințenie datina: lehuzei i
se pune rodin sub pernă un coștei cu bucățele de zahăr, „iar creștinului celui nou,
o hârtie de 20 de lei”. Vitoria, deși drumeț străin, trebuie să se supună obiceiului,
să închine cu paharul de băutură înspre „nănași” și, sărutând mâna preotului, să-i
spună necazul ei, înainte de a pleca din Borca. La nuntă, este obiceiul ca mireasa
și druștele să aibă „capetele înflorite”, nevestele să fie îmbrăcate „în catrinți și
bondiți”, vorniceii să cinstească oamenii străini întâlniți. În cuvântarea acestora
din urmă, se regăsesc reminiscențe ale orației de nuntă. Antologice rămân
paginile despre ritualul înmormântării, vechi de sute de ani: carul împodobit cu
cetină, preoții, buciumașii, bocitoarele, sulurile de pânză pentru datina podurilor,
găina neagră dată peste groapă, pomana de la poarta „țintirimului”, praznicul
făcut cu mâncare de post după înmormântare. 
S-a spus că tradiționalismul presupune și prezența unor obiceiuri primitive. 
Chiar într-o căsnicie bazată pe dragoste, cum este aceea a lui Nechifor, bărbatul
își exercită, din când în când, dreptul de stăpân. Întors cu chef de la cârciumă,
unde a petrecut cu soții, consideră că a venit vremea să scoată cei șapte draci din
nevastă. Femeia îndura fără să crâcnească puterea bărbatului și rămânea
neînduplecată cu dracii pe care-i avea. Aceasta era „bătaia din dragoste”, căci
Lipan arăta mare părere de rău și jale, plecându-și fruntea. Exista însă și bătaia
fără motiv, când bărbatul își bătea nevasta numai pentru a demonstra că este mai
puternic. Este cazul lui Calistrat Bogza care, după ce a devenit bogat, se întoarce
deseori de la crâșmă și-și bate bine femeia. 
Oamenii de la munte trăiesc în spații neatinse de civilizație și sunt legați de
satul lor, spre care se trag, de oriunde sunt plecați, „ca fiara de codru la bârlog”.
Par coborâți din vremuri ancestrale, suin poteci oable și coborând prăpăstii,
așezările lor fiind între stânci de piatră. Au preluat de la natură însușiri, de aceea
sunt: „iuți și nestatornici ca apale, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni
cumplite, fără griji în bucurii, plăcându-le dragostea și beția și datinile lor de la
începutul lumii”.
Oamenii acețtia și-au întemeiat gospodării, au case împodobite conform
tradiției, descrierea acestora căpătând valoare etnografică: flori uscate sunt
grămădite prin colțuri și-n grindă; în capătul laiței, sub perne și poclăzi, o ladă
mare brașovenească înflorită cu roș; gospodăria cuprinde casa cu prispă și tindă,
iar ograda are adăpost pentru vite și șură. Când familia este înstărită, ca aceea a
Lipanilor, în cămară se găsesc burdufuri de brânză, păpuși afumate și piei de
miel, iar într-un cofăiel cu cenușă sunt strânse paralele. Muntenii mănâncă
mămăligă tăiată felii, brânză și ceapă, ouă fierte și lapte, slănină afumată, la o
măsuță joasă și rotundă, din blide de lut. În altă cameră se află stativele de țesut,
fușălăii de tras lâna, furca și fuioarele de tors.
Sunt pagini ce subliniază autenticitatea traiului țărănesc de la munte și
păstrarea rânduielilor. 

                            
 CARACTERIZAREA VITORIEI LIPAN
Romanul Baltagul aduce în prezent pitorescul și farmecul unor vremuri
ancestrale, cufundate în legendă și mit, când datinile și credințele erau legi
nescrise, respectate cu sfințenie. Numit și „roman al unui suflet de munteancă”, 
Baltagul dezvoltă o acțiune simplă, e romanul căutării urmelor, implicit un epos
al oieritului. În roman, Sadoveanu reconstituie civilizația păstorească și existența
satului de munte a cărui viață se desfășoară sub semnul transhumanței. satul
Măgura Tarcăului se înscrie în această tradiție. De aici va pleca Nechifor Lipan
la Dorna să cumpere oi. Neîntorcându-se la vremea sorocită acasă, va stârni
neliniștea soției, care, ghidându-se după tot felul de semne, bănuiește, apoi are
certitudinea, că i s-a întâmplat o nenorocire. 
Vitoria Lipan este o țărancă din Măgura Tarcăului, fascinantă prin
simplitatea vorbei, a gândului, a gestului, prin bogăția sufletească. Mamă a doi
copii mari, femeia își asumă condiția de văduvă, pentru că în călătoria de căutare
pleacă numai când, în sufletul său, este convinsă că Lipan nu mai este printre
vii. 
Vitoria se conturează ca personaj principal, fiind în centrul acțiunii, iar
dacă avem în vedere ipostazele în care este surprinsă, putem vorbi despre
imaginea muntencei, despre gospodina care stăpânește universul casnic, despre
mamă și soție.
Ca locuitoare a satului de munte, Vitoria se supune tradițiilor pe care le
respectă mai presus de orice. Este credincioasă, dar și superstițioasă. Munteanca
face rugăciuni, postește, se spovedește, se împărtășește, dar nu uită să treacă și
pe la vrăjitoarea satului, nu pentru că ar fi crezut în cele spuse de aceasta, ci
pentru a respecta obiceiul. Deși cu sufletul greu de semnele rău prevestitoare,
arată față senină nuntașilor, făcând frumoasă urare miresei, respectă datinile
botezului, știe rânduiala înmormântării.
Ca stăpână a universului casnic, robotește prin casă, în curte, este harnică
și pricepută, își ține în ordine gospodăria înstărită, este respectată de bacii
soțului ei, își strunește argatul, dovedindu-se autoritară. Vădește un spirit practic
surprinzător când transformă marfa în bani, deși nu fusese implicată până atunci
în asemenea probleme. Este prevăzătoare, căci, intuind că ar fi putut ispiti pe
nemernici cu banii obținuți din vânzarea produselor, își duce banii la loc sigur,
la preotul satului. 
Altfel ni se dezvăluie Vitoria în ipostaza de mamă. Pare aspră cu proprii
copii, îi ceartă mânioasă, este ironică și le strecoară vorbe ascuțite. Îi învață să
trăiască după legile satului, să respecte datinile, să valorifice experiențele de
viață care s-au concretizat în proverbe și zicători. 
 Sufletul muntencei ni se arată în toată frumusețea lui în ipostaza de soție.
Din această perspectivă, Baltagul poate fi considerat un roman de dragoste.
Iubirea matrimonială este reprezentată de relația, de peste 20 de ani, dintre
Vitoria și Nechifor. Ei au trecut prin focul conviețuirii și au rezistat. În ciuda
certurilor și a vorbelor iuți, femeia își iubește soțul ca în tinerețe. Chiar dacă
există ipoteza că Nechifor ar fi rămas la o altă femeie, Vitoria are convingerea
că se întoarce la ea „ca la apa cea bună”.
Vitoria este înzestrată cu o inteligență ieșită din comun, pe care și-o
manifestă într-o diversitate de împrejurări. În primul rând, reușește să îl
convingă pe Gheorghiță de necesitatea plecării la drum, aducându-i argumentele
cele mai potrivite, culminând cu acelea că „jucăriile au stat. De-acu trebuie să te
arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău”. În al doilea rând,
culege cu abilitate informații de la cei din jur, pe care îi trage de limbă, căci
dovedește o mare pricepere în descifrarea sufletului oamenilor. În comunicarea
cu ceilalți, eroina trece de la agresivitate la dulceață, se văicărește din ipocrizie,
e intrigantă din calcul, stăpână pe nervii săi și neobosită. Felul cum uzează de
argumentul că muntenii fac totdeauna tranzacțiile de față cu martori, sugestiile
pe care i le strecoară anchetatorului fără a-i jigni orgoliul, relațiile cu nevestele
celor doi bănuiți și cu aceștia înșiși denotă intuiția cea mai sigură a firii
oamenilor. 
Inteligența sa ascuțită se dovedește cel mai bine la parastas, când îi va
determina pe ucigași să se mărturisească fără voia lor. În timp ce sătenii
prăznuiau, femeia observă că Bogza are asupra lui un baltag despre care este
ferm convinsă că nu poate fi decât arma crimei. Pe neașteptate, Vitoria începe să
povestească cum a murit soțul ei. ea spune că Nechifor mergea în pasul calului
înainte, Bogza în urmă, iar Cuțui se îndrepta cu repeziciune către vârful
muntelui să vadă dacă se apropie cineva de ei. Când acesta din urmă a făcut
semn că nu vine nimeni, Bogza s-a apropiat și l-a lovit cu baltagul pe Nechifor
din spate, apoi a lovit și calul care s-a rostogolit în râpă, dar nu a reușit să
omoare și câinele. La finalul acestei povești, Vitoria îl întreabă pe Gheorghiță
dacă nu se poate citi ceva pe baltagul gospodarului, deoarece ei i se pare că pe el
este scris cu sânge. Pierzându-și cumpătul, Bogza se repede la flăcău să îi
smulgă arma, dar Vitoria strigă să i se dea drumul câinelui. În timp ce Bogza se
năpustește asupra lui Gheorghiță, Lupu rupe lanțul și îl atacă pe ucigaș, pentru
ca apoi și feciorul să se încurajeze și să îl lovească pe cel care îi omorâse tatăl.
Calistrat Bogza își cere iertare și își mărturisește crima, fiind pe deplin aprobat
de Cuțui.
Toate mijloacele de caracterizare a personajului duc la concluzia că Vitoria
Lipan este puternică, hotărâtă, tenace, inteligentă, voluntară, pătimașă. A fost
asemănată, prin dârzenie și voință, cu Doamna Chiajna și cu Doamna Clara, iar
Nicolae Manolescu vede în Vitoria „o Penelopă pe care împrejurările o împing
să plece în căutarea lui Ulise”.

                  
 RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE ÎN BALTAGUL
Romanul Baltagul aduce în prezent pitorescul și farmecul unor vremuri
ancestrale, cufundate în legendă și mit, când datinile și credințele erau legi
nescrise, respectate cu sfințenie. Numit și „roman al unui suflet de munteancă”,
Baltagul dezvoltă o acțiune simplă, lineară, fără întoarceri și reveniri, în centrul
atenției aflându-se Vitoria Lipan, soția oierului dispărut, Nechfor Lipan. Este o
țărancă din Măgura Tarcăului, fascinantă prin simplitatea vorbei, a gândului, a
gestului, prin bogăția sufletească. Mamă a doi copii mari, femeia își asumă
condiția de văduvă, pentru că în călătoria de căutare pleacă numai când, în
sufletul său, e convinsă că Lipan nu mai este printre vii. 
Vitoria se conturează ca personaj principal, fiind în centrul acțiunii, iar dacă
avem în vedere ipostazele în care este surprinsă, putem vorbi despre imaginea
muntencei care împărtășește destinul tuturor femeilor de la munte, despre
gospodina care stăpânește universul casnic, despre mamă și soție.
Ca locuitoare a satului de munte, Vitoria se supune tradițiilor pe care le respectă
mai presus de orice. Este credincioasă, dar și superstițioasă. Munteanca face
rugăciuni, postește, se spovedește, se împărtășește, dar nu uită să treacă și pe la
vrăjitoarea satului, nu pentru că ar fi crezut în cele spuse de aceasta, ci pentru a
respecta obiceiul. Deși cu sufletul greu de semnele rău prevestitoare, arată față
senină nuntașilor, făcând frumoasă urare miresei, respectă datinile botezului, știe
rânduiala înmormântării.
Ca stăpână a universului casnic, robotește prin casă, în curte, este harnică
și pricepută, își ține în ordine gospodăria înstărită, este respectată de bacii
soțului ei, își strunește argatul, dovedindu-se autoritară. Vădește un spirit practic
surprinzător când transformă marfa în bani, deși nu fusese implicată până atunci
în asemenea probleme. Este prevăzătoare, căci, intuind că ar fi putut ispiti pe
nemernici cu banii obținuți din vânzarea produselor, își duce banii la loc sigur,
la preotul satului. 
Altfel ni se dezvăluie Vitoria în ipostaza de mamă. Pare aspră cu proprii
copii, îi ceartă mânioasă, este ironică și le strecoară vorbe ascuțite. Îi învață să
trăiască după legile satului, să respecte datinile, să valorifice experiențele de
viață care s-au concretizat în proverbe și zicători. 
Sufletul muntencei ni se arată în toată frumusețea lui în ipostaza de soție.
Din această perspectivă, Baltagul poate fi considerat un roman de dragoste.
Iubirea matrimonială este reprezentată de relația, de peste 20 de ani, dintre
Vitoria și Nechifor. Ei au trecut prin focul conviețuirii și au rezistat. În ciuda
certurilor și a vorbelor iuți, femeia își iubește soțul ca în tinerețe. Chiar dacă
există ipoteza că Nechifor ar fi rămas la o altă femeie, Vitoria are convingerea
că se întoarce la ea „ca la apa cea bună”.
 O legătură specială are Vitoria cu fiul ei, Gheorghiță, un băiat de 18 ani,
căruia îi devine călăuză în drumul spre maturizare, o maturizare timpurie,
rapidă, căci este nevoit să preia responsabilitățile tatălui mort. Gheorghiță
pornește astfel, pentru prima dată, într-o călătorie mai lungă și decisivă pentru
viața lui. La sfârșit, personajul secundar, mobil, intră într-un alt fel de existență,
cu alte responsabilități. Sub supravegherea și îndrumarea atentă a mamei,
Gheorghiță, care are numele tainic al tatălui său, parcurge treptele inițierii.
Copilăria îi este fericită, petrece mult timp în mijlocul naturii, la stână, unde
ascultă poveștile spuse de baci. Urmează drumul, un fel de încercare a
labirintului, cu oboseală, oameni necunoscuți, lucruri și învățături noi. Participă
apoi la evenimentele decisive din viața omului, în ordinea lor firească(botez,
nuntă, înmormântare) și observă acțiunile mamei. O probă a bărbăției la care îl
supune Vitoria este veghea înspăimântată din râpa de munte, când rămâne
singur, noaptea, cu osemintele tatălui său. Lovirea lui Bogza este gestul
revanșator pe care numai bărbatul din familie îl putea face. Preluarea
responsabilităților se face treptat sub stricta supraveghere a mamei.
Ultima pagină diferă de restul romanului prin faptul că aici, pentru prima
dată, Vitoria îi vorbește fiului ei folosind persoana I, plural. Utilizarea acestei
persoane a verbelor și pronumelor sugerează faptul că Gheorghiță are
posibilitatea să-și spună părerea, să ia decizii, că va fi consultat în ceea ce
privește bunul mers al familiei. Pentru a prelua locul tatălui, Gheorghiță mai are
de învățat o mulțime de lucruri. Deși vorbește la persoana I, plural, mama
continuă să-i dea sfaturi. Din discursul ei final, băiatul trebuie să priceapă că e
necesar: să-și plătească datoriile („Facem cu domnul Toma toate socotelile și-i
plătim cinstit, mulțămindu-i frumos.”); să respecte cu strictețe datinile(pomenile
și posturile): „după care facem parastasul întâi tatălui tău”, „vom ruga pe
domnul Toma și pe părintele să ne-ajute a împlini datoria de patruzeci de zile.”;
să fie mândru de averea sa („ca să cunoaștem turma de la Rarău.”); să fie
gospodar și prevăzător („vorbim cu baciul Alexa și să ne alcătuim cu el pentru
întoarcerea oilor cătră munți, unde avem tocmită pășunea de vară”).
În ultima frază a romanului, Vitoria revine la utilizarea persoanei I, singular,
semn că Gheorghiță nu are dreptul să ia decizii într-o singură privință, măritișul
surorii sale, Minodora. El este doar informat, decizia fiind a mamei. Ea nu va
îngădui, „nici în ruptul capului”, ca fiica ei să ia de bărbat pe fiul dăscăliței lui
Topor, nu pentru că are nasul mare, ci pentru că nu este oier, nu face parte din
clan. Gheorghiță a parcurs treptele numai până la intrarea în lumea adulților. 
Romanul ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului
moldovean ca păstrător al tradițiilor și al specificului național, cu un mod
propriu de a gândi, a simți și a reacționa în fața problemelor cruciale ale vieții.
Structura romanului evidențiază două componente: una simbolică – mitică și
cealaltă epică – realistă. Opera debutează cu legenda pe care Nechifor o
povestea la nunți și botezuri, în care este evidențiată viața aspră a muntenilor
cărora Dumnezeu le-a dat, ca unică menire existențială, stăpânirea în veci a
acestor locuri. 
Organizat în 16 capitole, romanul surprinde trei idei esențiale: așteptarea
femeii dominate de neliniște și speranță, de semne rău prevestitoare; căutările
Vitoriei, transformarea acesteia în călăuză pentru inițierea fiului care avea să ia
locul tatălui ucis; găsirea rămășițelor pământești ale lui Nechifor, ritualul
înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justițiar și ideea de
ciclicitate existențială a vieții către moarte și din nou la viață, „să luăm de coadă
toate câte am lăsat”, dar de astă dată într-o altă formulă: mamă – fiu.