Roman tradițional: ”Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este un scriitor interbelic, adept al tradiționalismului. Reprezentanții

acestui curent susțin valorificarea culturii autohtone, mișcarea manifestându-se inițial în jurul
revistei ”Gândirea”.
Baltagul (1930) introduce cititorul în atmosfera lumii arhaice a satului moldovenesc.
Romanul este de asemenea o ilustrare a realismului mitic.
Tema romanului surprinde deopotrivă viața și moartea, iubirea, datoria și inițierea.
Aceste teme majore permit realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Baltagul
prezintă și tema familiei, așa cum se reflectă ea într-o societate tradițională, patriarhală.
Titlul este simbolic ca element de paratext, baltagul fiind un topor cu două tăișuri, atât
armă a crimei, cât și unealtă justițiară.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul omniscient prezentând faptele la
persoana a III-a. Focalizarea zero alternează cu notația în stil indirect liber, Vitoria preluând
rolul de personaj-reflector în evocarea lui Nechifor.
În ceea ce privește relațiile spațiale și temporale, timpul povestirii la care se
raportează personajele se plasează între două mari sărbători creștine, având corespondent în
calendarul pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie), încheie vara și desfrunzește
codrul, iar Sângeorz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) readuce codrul la viață și alungă iarna.
Dispariția lui Nechifor coincide cu ”drumul spre iarnă”, iar ritualul integrării va fi săvârșit
primăvara. Cititorul este purtat printr-o geografie reală - Vatra Dornei, Sabasa, Suha – în care
cea ficțională - Măgura Tarcăului – se integrează firesc.
Personajele sunt caractere puternice, reprezentative pentru lumea în care trăiesc.
Vitoria Lipan este protagonista și unul dintre cele mai complexe personaje feminine din
literatura noastră. Descrierea fizică, prin caracterizare directă, ilustrează îngrijorarea femeii
provocată de absența îndelungată a soțului ei, pe care îl bănuiește mort. Statutul ei social este
unul distinct: soția lui Nechifor Lipan, mama Minodorei și a lui Gheorghiță. Statutul moral o
definește ca femeie dârză, arhaică, deopotrivă religioasă și superstițioasă.
Episod semnificativ în simbolistica romanului, perioada de pregătiri înaintea plecării
constituie o modalitate indirectă de caracterizare a Vitoriei. Ea crede în vise și semne, caută
răspunsuri atât la părintele Daniil, cât și la baba Maranda. Certitudinea că soțul ei este mort
este întărită de visul în care acesta i-a apărut trecând peste o apă neagră, întors cu spatele la ea
și la soare. Ține post negru douăsprezece vineri, duce banii la preot pentru a nu fi prădată,
comandă pentru Gheorghiță un baltag pe care îl sfințește la preot, ia cu sine o pușcă pe care s-
o folosească la nevoie.
Firul epic urmărește, cronologic, drumul nevestei și al feciorului, în încercarea de a
reconstrui traseul celui dispărut. La fiecare popas anunță autoritățile, ca simplă formalitate,
fiindcă află singură pe unde a trecut soțul ei, bărbatul cu căciulă brumărie, călare pe-un cal
negru țintat.
Un alt episod semnificativ îl constituie regăsirea lui Lupu, câinele credincios al lui
Nechifor. Câinele este cel care îi conduce la râpa unde zac osemintele lui Nechifor Lipan. La
praznic, cei doi asasini – Calistrat Bogza și Ilie Cuțui – ajunși la exasperare de jocul Vitoriei,
”un adevărat detectiv în opinci”, cedează nervos și sunt demascați.
Monologul final scoate în evidență respectul pentru tradiție al protagonistei: ca mamă,
se dovedește mai tolerantă cu Gheorghiță și mai aspră cu Minodora; ca soție, plănuiește cu
grijă parastasele, dovedind energie și putere de muncă, sugerate indirect de drumurile lungi pe
care și le hotărăște, până la Prut și la apa Jijiei.
Vitoria este caracterizată indirect și prin nume, care sugerează că va fi biruitoare în
fața greutăților, împlinindu-și soarta.
Prin complexitate și semnificații, Baltagul depășește granițele tradiționalismului și
intră în categoria romanului mitic.