ROMANUL

ION

Ion a fost publicat în 1920 și reprezintă primul roman românesc de talie europeană.
Ion este, indiscutabil, o capodoperă a genului în literatura română.
Geneza romanului
Știm, din jurnalul lui Liviu Rebreanu, dar și din volume de mărturisiri/interviuri, că la
originea romanului a stat o scenă la care scriitorul a fost martor întâmplător: scena în care un
țăran s-a aplecat și aproape a sărutat pământul. Totodată, problematica romanului este
anunțată în diferite nuvele (Ofilire, Zestrea și Rușinea, Răfuiala). Aflat în Prislop, unde tatăl
său funcționa ca învățător, Rebreanu aude despre o fată care a rămas însărcinată cu cel mai
sărac flăcău din sat. O alta este alungată de acasă din motive asemănătoare. Într-o discuție cu
vecinul său, Ion, acesta îi mărturisește scriitorului că, indiferent câte eforturi ar face, i se pare
că „s-a încuscrit cu sărăcia”.
Titlul romanului
Romanul poartă numele protagonistului său, ce devine astfel personaj eponim. Nicolae
Manolescu încadrează romanul Ion în vârsta dorică a romanului românesc: „Doricul
înfățișează o vârstă a iluziilor și a inocenței genului. Lumea romanului doric este omogenă,
coerentă și plină de sens. Exprimă mentalitatea burgheziei în ascensiune. Energie,
întrepriditate, exces. Eroi virili. Sociabilitate pozitivă și triumfătoare. Miturile luptei, vigorii și
cuceririi. Valoare dominantă: economicul. Sexualitatea ca luare în posesie, acaparatoare,
ofensivă, masculină. Tragedii care nu modifică sensul pozitiv al lumii. Viziunea (perspectiva)
dorică este auctorială. Viața apare ca superioară reflecției și simțirii. Narator supraindividual.”
În măsura în care valorile doricului sunt cele ale virilității, era oarecum de așteptat ca
romanul să aibă drept titlu numele unui personaj masculin.
Lectură simbolică
„Ion era iute și harnic ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila.”
(schiță de portret, realizată de către naratorul supraindividual. Etimonul ebraic al numelui
ION (Yehohanan) semnifică „mâna/mila lui Dumnezeu”.

Structura și compoziția romanului

Romanul este alcătuit din două părți, Glasul pământului și Glasul iubirii, fiind
organizat în treisprezece capitole. Titlurile capitolelor primei părți fac trimitere la „glasul
iubirii”, iar titlurile capitolelor celei de-a doua părți, la „glasul pământului”. Romanul începe
cu Începutul și se încheie cu Sfârșitul. Pământul și iubirea sunt cele două prejudicii pe care
protagonistul se vede nevoit să le amelioreze.
Acțiunea se desfășoară pe două planuri narative*, unul urmărind destinul lui Ion, iar
celălalt, istoria familiei Herdelea. Cele două planuri narative sunt urmărite în discurs în mod
alternativ. Alternanța planurilor narative îi permite scriitorului să valorifice, pentru a stabili
relații între ele, numeroase figuri retorice. Pot fi observate paralelismul, gradația, antiteza.
* Un plan narativ se organizează în jurul unui conflict principal, în care sunt angrenate
personaje principale, secundare și episodice. Schema conflictuală este completă.
Un conflict principal este cel în care sunt implicați Ion, pe de o parte, și Vasile Baciu
(în Glasul pământului), respectiv George Bulbuc, pe de altă parte (în Glasul iubirii).
Un alt conflict principal este cel dintre Zaharia Herdelea și preotul Belciug. Conflictul
dă expresie politicii de maghiarizare forțate a populație românești din Transilvania, la
începutul secolului trecut: învățătorul Zaharia Herdelea era un funcționar al statului austro-
ungar, nevoit să aplice politicile acestuia, în vreme ce preotul Belciug, plătit de către
comunitate, era direct interesat în conservarea identității românești a locuitorilor din satul
Pripas.

Antiteză: Laura se va căsători cu Pintea pentru că acesta nu îi pretinde zestre; Ion o

alungă și o bate pe Ana pentru că nu i-a adus zestrea promisă.
Paralelism: logodna Laurei cu Pintea are loc în aceeași perioadă în care se desfășoară
logodna Anei cu Ion. În ambele situații, motivația este una economică.
Paralelism între cele două părți ale romanului:
Glasul pământului: Ion n-are pământ. Ion vrea pământ. Ion capătă
pământ.
Glasul iubirii: Ion n-are parte de iubire. Ion vrea să aibă parte de iubire. Ion
capătă iubirea Floricăi.

Relații spațio-temporale.
Timpul
Primele două zile ale istoriei (hora, conflictul din fața cârciumii lui Avrum etc.) ocupă
un sfert din întinderea discursului (100 pag.), iar următorii doi ani, cele trei sferturi rămase
(300 pag.).
Romanul debutează lent, scenic, pentru ca ulterior ritmul narativ să accelereze. Astfel,
ritmul narativ (raportul dintre timpul istoriei și pseudo-timpul discursului) este anunțat
simbolic, în chiar scena horei, de ritmul în care se desfășoară someșana, dans lent la început,
apoi, tot mai alert.
 Spațiul

Ficțiunea este instaurată, în incipit, cu ajutorul indicilor spațiali. Drumul propus în

deschiderea romanului, detectabil pe harta fizică a României, „dă buzna” nu în „Pripasul pitit
într-o scrântitură de coline”, ci în satul Prislop, satul în care tatăl scriitorului a funcționat ca
învățător.
„Jidovița”, „Pădurea Domnească”, „Cișmeaua Mortului”, „Râpele Dracului”, „Pripas”
aparțin, simbolic, aceluiași câmp lexico-semantic al istoriei biblice. Drumul pătrunde într-un
spațiu care, simbolic, este al nimănui, într-o lume părăsită de Dumnezeu.
Drumul: urcă anevoie, își face loc, înaintează vesel, se ascunde, poposește, cotește,
dă buzna.
Drumul este personificat. Pe parcursul romanului, drumul devine un suprapersonaj.
Totodată, drumul anticipează/anunță ritmul narativ al romanului, dar și principalele
evenimente ce-i vor furniza materia epică.
Nicolae Manolescu consideră că saltul propriu-zis în ficțiune este declanșat de
imaginea câinelui ce picotește în mijlocul drumului. Ficțiunea pe care ne-o propune Rebreanu
nu mai reproduce fidel realitatea, ci își propune să o concureze.
„...un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va
răsfrânge în ochi când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale.” (Stendhal)
 1. La intrarea în sat, primele case sunt cea a învățătorului Herdelea și cea a lui
Alexandru Pop → dispunerea celor două case, de-o parte și de alta a drumului, intră în
analogie cu cele două planuri narative, unul avându-l în centru pe Ion, iar celălalt având în
centru familia Herdelea.
Nu este lipsit de însemnătate faptul că terenul pe care este construită casa învățătorului
îi aparține preotului Belciug. În conflictul dintre preot și învățător, cel dintâi nu se va jena să
apeleze al acest ascendent pe care îl are asupra celui de-al doilea.
2. Satul din romanul Ion are în centru nu biserica, ci cârciuma. Simbolic, vorbim de o
lume desacralizată.
3. Clădirea bisericii este dărăpănată, aproape de nefolosit, ceea ce îl determină pe
Belciug să îi convingă pe săteni să participe la ridicarea unei noi biserici. Din punct de vedere
simbolic, acțiunea romanului se desfășoară în acest interstițiu, în această perioadă de tranziție
de la biserica veche la biserica nouă.
 Scena horei – principala fereastră deschisă către lumea satului

Funcții ale horei în lumea satului năsăudean:

Termenul „horă” desemnează atât un dans popular, cât și un obicei periodic
(săptămânal).
Funcții la nivelul istoriei:
- de relaxare, de petrecerea a timpului liber;
- de socializare: la horă participă tot satul;
- de alcătuire a perechilor în vederea formării viitoarelor familii;
- de expresie a ierarhiei sociale;

în centru se află perechile de tineri → tinerețea, forța

dansatori
pe următorul cerc sunt dispuse fetele → frumusețea, energia, sănătatea
nejucate
în centrul grupului de bărbați se află → posesia pământului/averea
chiaburul Ștefan Hotnog
grupul de bărbați îți va arăta respectul → statut intelectual/venit
pentru preot și familia învățătorului

Ierarhia valorilor: bărbat, tânăr, dispunând de un venit asigurat fie de o profesie, fie prin
munca pământului; avantaje erau energia/forța și istețimea.
→ societate patriarhală.
→ în satul Pripas, posesia pământului reprezintă un criteriu moral/o valoare.
„În societatea țărănească femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de
copii. Odată criza erotica trecută, ea încetează de a mai însemna ceva prin feminitate." (G.
Călinescu)

Funcții la nivelul discursului:

-scena horei are funcție de anticipare/premeditare a cursului acțiunii, dar și de simbolizare:
lumea satului este dispusă concentric, cu tot ceea ce implică, la nivel simbolic, principiul
circularității;
-devine pagină monografică, participând la articularea unei veritabile monografii artistice a
satului năsăudean.
Trăsături ale romanului
Romanul Ion este circular (un semn al circularității este reprezentat de faptul că romanul
începe și se încheie cu imaginea drumului), simetric (romanul, de ex., începe cu drumul care
intră în Pripas și se încheie cu drumul care iese din Pripas), închis (finalul romanului implică
închiderea buclei ficțiunii; putem identifica un vinovat).
Tema romanului: viața satului năsăudean de la începutul secolului trecut.
Instanțe ale textului narativ
Naratorul este supraindividual, omniscient. În spiritul obiectivării realiste însă, naratorul își
cenzurează omnisciența. El îi permite naratarului accesul la evenimentele de conștiință ale
personajelor, dar își reprimă capacitatea de a-l preveni cu privire la cursul evenimentelor.
Viziunea narativă pare a fi de tip „împreună” (naratorul pretinde a cunoaște doar trecutul și
prezentul personajelor). Totuși, nu puține sunt manifestările funcției de premeditare/anticipare
a narațiunii: de ex., evenimentele consumate în primele două zile ale istoriei anticipează
întregul curs al acesteia (Ion se retrage cu Ana în șură→Ion o va lăsa însărcinată și se va
căsători cu ea; Ion se ceartă cu Vasile Baciu și intră în conflict cu George→ în prima parte,
conflictul îi are ca protagoniști pe Ion și Vasile Baciu, în cea de-a doua parte, pe Ion și
George).
Pentru a nu pierde controlul lumii fictive, naratorul își cedează o parte a funcțiilor
suplimentare unuia dintre personaje. Este vorba despre Titu Herdelea, ce devine astfel agent
naratorial/personaj reflector.
Titu Herdelea va fi cel care va orienta „camera de luat vederi”, îi va permite naratorului să
prezinte conflictul din fața cârciumii, ce îi are ca protagoniști pe Ion și George, din mai multe
perspective (deși intuiește că va urma o bătaie, Titu o ratează, având astfel ocazia să le ceară
martorilor reconstituirea evenimentului), va fi cel care va facilita expansiunea ficțiunii prin
extinderea spațiului, ce va cuprinde, în cele din urmă, întreaga Transilvanie.
Schema personajelor – planul narativ ce urmărește destinul lui Ion

Ion – construcția personajului

Modalități de construcție a personajului

-modalitatea prin care personajul este introdus;
-elemente de portret, nume;
-fișă biografică, pusă la dispoziție fie de către narator, fie de către un alt personaj;
-identificarea rolului pe care personajul îl îndeplinește în schema conflictuală;
-analiza relațiilor pe care personajul le stabilește cu alte personaje;
-modul în care personajul se redefinește în punctul culminant;
-identificarea categoriei caracteriale, tipologice, alegorice, simbolice, mitice în care
personajul intră;
-interpretare a evoluției, în relație cu deznodământul.

Personajul este introdus scenic. Ion se desprinde din grupul tinerilor, ținând-o de
mijloc pe Ana, pentru a-l ruga pe Briceag să continue să cânte. Este sugerată astfel deplina
apartenență la categoria socială pe care Ion o va reprezenta în roman.
Totuși, din chiar această primă scenă aflăm că Ion o alesese pe Ana, în dauna Floricăi,
fată pe care continuă să o considere frumoasă: Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea
ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut. Tot atunci zări mai
alături și pe Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care se ținuse până acum, puțin
posomorâtă, dar mai frumoasă ca oricând.
Naratorul sugerează încă din această primă scenă că intențiile lui Ion, în ceea ce o
priveau pe Ana, nu erau tocmai curate.
Elemente de portret, nume:
„Ce-ar fi trebuit să fie Glanetașu, a fost feciorul. Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde
punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.”
- lipsesc elementele portretului fizic; personajul nu este individualizat prin asemenea
trăsături;
-ceea ce îl caracterizează este impulsivitatea și hărnicia.
Elemente ale unei fișe biografice → fișa biografică este introdusă în analepsă
-în momentul în care Ion a preluat frâiele gospodăriei țărănești, familia mai dispunea
de doar trei petice de pământ (fâneța și două porumbiști);
-în doi-trei ani, Ion plătește datoriile familiei către banca „Someșana” din Armadia;
-„a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea”;
-renunță să mai meargă la școala din Armadia după doar două luni, deoarece pământul
îi era mai drag decât învățătura.
-din discursul reprodus în stil indirect al învățătorului Herdelea, aflăm că Ion era
„silitor și cuminte” (caracterizare directă).

Identificarea rolului pe care personajul îl îndeplinește în schema conflictuală

-Ion este protagonistul unuia dintre cele două planuri narative, fiind totodată personaj
eponim.

Analiza relațiilor pe care personajul le stabilește cu alte personaje

→relația dintre Ion și Vasile Baciu

„Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit. O scăpărare furioasă îi țâșni din ochii
negri, lucitori ca două mărgele vii. Răspunse cu o voce puțin tremurătoare, dar
batjocoritoare”
– Vasile Baciu îl insultă pe Ion, adresându-i-se cu termenul „sărăntocule”.
- analiza psihologică este realizată preponderent prin notarea reacțiilor fiziologice;
- Vasile Baciu fusese, la rândul său, un flăcău sărac, ce reușise să se căpătuiască prin
căsătoria cu mama Anei. Tatăl Anei se recunoaște pe sine în Ion și înțelege foarte
bine ce pune la cale flăcăul.
- Vasile Baciu va fi forțat de împrejurări să accepte căsătoria dintre Ion și Ana, însă
inițial încearcă să-i dea Anei, drept zestre, doar „o pereche de boi, un cal, o vacă cu
vițel, o scroafă cu șapte purcei, un car nou și altele mai mărunte ce se cuvin unei
mirese și neveste tinere”. În cele din urmă, înțelegând că își va transforma fiica
 într-o victimă sigură, Vasile Baciu îi va ceda lui Ion majoritatea pământurilor sale,
devenind de această dată el un „sărăntoc”. Cedarea pământurilor va fi mediată de
către preotul Belciug, cel care, în final, va fi singurul ce va ieși în câștig din
această înțelegere.
- Vasile Baciu devine astfel una dintre primele victime ale lui Ion.

→relația dintre Ion și Ana

„Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă
nedumerire și un vicleșug neprefăcut. Tot atunci zări mai alături și pe Florica, fata vădanei lui
Maxim Oprea, cu care se ținuse până acum, puțin posomorâtă, dar mai frumoasă ca oricând.
Flăcăul clipi aspru, ca și când ar fi vrut să-și alunge un gând din creieri...”
„Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe
Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet
râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul
de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite
multe...”
„Ion o privea și, fără să vrea, se gândea: Cât e de slăbuță și de urâțică!... Cum să-ți fie
dragă?..."
„De-abia acum înțelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana și
că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea.”
„— Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?... Auzi? O strânse năvalnic la
piept, scrâșnind din dinți încât fata se spăimântă și se uită rușinată împrejur.
În aceeași clipă Ana tresări ca mușcată de viperă. Simți că nădejdile ei de fericire se
risipesc și că ea se prăvale iar furtunos în aceeași viață nenorocită. Se porni deodată pe plâns
amar care să-i alunge presimțirile nemiloase... Cine ia însă în seamă lacrimile unei mirese?...
Ion, așezându-se mai târziu lângă ea, îi zise nepăsător:
— Amu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare...
— Norocul meu, norocul meu! murmură Ana mai îndurerată.”
„În sufletul bărbatului țâșneau remușcări de-abia stăpânite. Privirea i se înăspri. Vru să
înjure și vorbele i se stăviliră în gâtlejul uscat. Stătea stângaci, cu secera în mâna, iar sudorile
îi curgeau de pe tâmple pe umerii cămășii.”

Ana are alura unui personaj tragic. Este condamnată la nefericire.

Motivația lui Ion ține de nevoia de a dobândi cât mai mult pământ. Din acest punct de
vedere, Ana reprezintă doar un instrument. Protagonistul înțelege târziu că, odată cu
pământurile lui Vasile Baciu, în viața lui va intra și aceasta. Ana îi pare „slăbuță și urâțică”,
singurul sentiment pe care i-l stârnește fiind mila. Însă câtă vreme nu este sigur că va intra în
posesia pământurilor râvnite, Ion o tratează pe Ana cu o indiferență ce atinge pe alocuri notele
unei cruzimi abia disimulate.
Scena în care Ana naște pe câmp este una dintre puținele în care Ion își pierde
cumpătul. Temându-se pentru viața copilului, Ion se teme, de fapt, doar de posibilitatea de a-
și pierde pământurile proaspăt dobândite. Ana îi trezește mai degrabă disprețul, iar atunci
când locul disprețului este luat de remușcare și compasiune, Ion nu știe să-și manifeste aceste
sentimente altfel decât prin nevoia de a înjura.
 -relația dintre Ion și Florica
-relația dintre Ion și George Bulbuc
-relația dintre Ion și Zaharia Herdelea/preotul Belciug

Eugen Lovinescu: "Ion este expresia instinctului de posesie a pământului, în serviciul

căruia pune o inteligență suplă, o cazuistică inepuizabilă, o viclenie procedurală și, cu
deosebire, o voință imensă. Știe voi tenace și aduna energiile difluente într-un singur
fascicul. Nimic nu-i rezistă: în fața ogorului aurit de spice e cuprins de beția unei înalte
emoții; vrea să-l aibă cu orice preț; dragostea devine și ea o armă călită în vâlvătaia focului
ce-l încinge." (Critice, VII, p. 119-132).
G. Călinescu: "lăcomia Iui de zestre e centrul lumii și el cere cu inocență sfaturi
dovedind o ingratitudine calmă. Nu din inteligență a ieșit ideea seducerii, ci din viclenia
instinctuală, caracteristică oricărei ființe reduse."

Identificarea categoriei

Ion ilustrează tipul țăranului sărac și ambițios, dar lipsit de scrupule și dezumanizat de
lăcomie. Romanul, prin valoarea sa artistică intrinsecă, reușește să suprapună imaginii
țăranului generic, imaginea lui Ion. Vreme de câteva decenii, până la publicarea romanului
Moromeții, Ion, personajul lui Liviu Rebreanu, a dat chip țăranului român generic.
La o lectură mitică, Ion este cel care își propune să ia locul acelui Dumnezeu absent,
care permisese ca fundamentul valoric al lumii satului românesc să fie posesia pământului.
În Romanul romanului românesc, Mircea Tomuș își intitulează capitolul despre Ion,
O lume cu un zeu mort și tragica lui încercare de reîntrupare.

Ion, roman realist

- tema (de factură socială): viața satului năsăudean de la începutul secolului trecut;
- determinism social: în satul Pripas, posesia pământului devine criteriu moral;
- obiectivitatea: narațiune la pers. a III-a, narator supraindividual, omniscient (dar
care își cenzurează parțial funcțiile suplimentare), perspectivă obiectivă/auctorială,
concordanță a sensului în care curg istoria și discursul narativ (apar doar două
analepse – cele două fișe biografice, cea a lui Ion și cea a lui Vasile Baciu),
predilecție pentru scenă ca mod narativ;
- construcție circulară, simetrică, închisă: lumea realistă este o lume cu sens;
- valoare documentară: romanul documentează monografic o lume (horă, nuntă,
naștere, înmormântare; aspecte sociale, politice și culturale din viața satului);
- viziune de tip pozitivist, metode împrumutate din științe (economie, psihologie,
sociologie, etnografie), în ceea ce privește documentarea acestei lumi.
- tipicitate: personaj tipic în împrejurări tipice; Ion ilustrează tipul țăranului sărac și
ambițios, dar lipsit de scrupule și dezumanizat de lăcomie;
- personaj complex din punct de vedere psihologic (în sufletul lui Ion, glasul
pământului intră în conflict cu glasul iubirii);
- tehnica amănuntului caracteristic/ a detaliului semnificativ;