1.1.

Metoda costului pe activităţi - noţiuni generale

În ultimii ani, mai întâi în SUA şi apoi în ţările din Europa Occidentală, s-a lansat o
nouă paradigmă în contabilitatea managerială: costurile pe activităţi sau metoda ABC
(Activity Based Costing). Aceasta este o soluţie la problema pertinenţei informaţiei
furnizată de costurile complete clasice, formulată de autorii americani, în special R
Cooper şi R. Kaplan de la Harvard Business School în anul 1987. Tot în aceeaşi
perioadă, în SUA a apărut un sistem denumit „Activity Based Costing", iar în
Germania, în urma publicării lucrării „Calculaţia costurilor de procese" de către
Horvath şi Mayer, în 1989, a început dezvoltarea calculaţiei costurilor de proces .
Treptat, acest subiect s-a constituit într-un curent de cercetare pe plan internaţional,
după unii specialişti fiind una din cele mai importante inovaţii în contabilitatea
managerială de la finele secolului al XX-lea
Esenţa metodei ABC este dată de principiul potrivit căruia repartizarea cât mai reală
a cheltuielilor indirecte pe purtători de cheltuială conduce, în final, la determinarea cu
exactitate a costului produselor.
Modelul costului pe activităţi reprezintă un sistem de contabilitate analitică, construit
în jurul conceptului de activitate, fiind în esenţă o altă formulă de construcţie a unui
cost complet.
Metoda costurilor bazate pe activităţi (ABC) caută să aloce cheltuielile indirecte la
costurile de producţie pe o cale mai reală decât volumul simplu al producţiei şi, în
acelaşi timp, tinde să arate relaţia dintre costurile indirecte şi activităţile care le
generează.
Metoda ABC presupune luarea în considerare a factorilor care cauzează (generează)
costurile, cunoscuţi drept inductori de cost (Cost-Drivers). Produsele consumă
activităţi, care, la rândul lor, consumă resurse.
Utilizarea metodei ABC presupune, în acelaşi timp, o stabilire a diferenţei dintre
noţiunea de inductor şi cea de unitate de măsură a activităţii. Delimitarea între cele
două concepte este legată de orizontul de timp luat în considerare.
Inductorii de costuri pot fi definiţi drept activităţi ce sunt în mod semnificativ
determinante ale costului.
O activitate poate fi concepută ca fiind un ansamblu de sarcini atribuite unor
persoane şi legate de un obiectiv precis.
Activitatea este un concept dinamic care se caracterizează prin următoarele trăsături
:
- durată;
- adaptare permanentă;
- stări multiple şi evolutive;
- schimburi „conversaţionale" (interactivitate, continuitate);
- dialog de gestiune continuu etc.
În alegerea inductorilor de costuri trebuie să se ţină seama de faptul că ,,oamenii nu
pot conduce costurile, ei pot conduce numai activităţile care generează
costuri”.Unitatea de măsură a activităţii reprezintă factorul prin care costul unei
activităţi variază în mod direct.
O activitate se defineşte ca un ansamblu de operaţii elementare, realizate de unul
sau mai mulţi indivizi, care permit furnizarea unor utilităţi plecând de la anumite
resurse, operaţii omogene din punct de vedere al comportamentelor de cost şi
performanţă. La rândul lor, activitătile sunt regrupate în procese. Deci, o activitate
este compusă din operaţii elementare şi este inclusă într-un proces.
Activităţile pot fi foarte variate. în cazul în care activităţile sunt specifice unui anumit
produs sau serviciu, costurile generate de acestea pot fi atribuite produsului sau
serviciului respectiv. Dacă activităţile corespund mai multor produse sau servicii,
costurile lor trebuie regrupate aşa cum se va prezenta în continuare.
La nivelul unei companii se pot delimita activităţi cum sunt: recepţia materialelor,
întreţinerea echipamentelor şi clădirilor,, pregătirea comenzilor, executarea
comenzilor, consultanţă acordată clienţilor, facturarea vânzărilor, servicii post-
garanţie, gestiunea trezoreriei, controlul calităţii, control.de gestiune, audit intern, etc.
Cea mai frecventă grupare a activităţilor la nivel de companie cuprinde:
- activităţi de concepţie, cum ar fi activitatea de cercetare, dezvoltare, creaţie de
spoturi publicitare, etc.
- activităţi de execuţie, ce pot cuprinde activitatea de producere efectivă a bunurilor,
vânzarea mărfurilor, prestarea serviciului specific către client, etc.
- activităţi de mentenanţă, ce se pot clasifica în funcţie de subiectul activităţii în:
o întreţinerea maşinilor, utilajelor, cum ar fi verificarea acestora, reparaţia lor, etc.
o destinate personalului, cum ar fi activităţile de instruire şi perfecţionare continuă a
salariaţilor, etc.