Dreptul in perioada interbelica

1. Dreptul constitutional:
Constitutia din 1923 a preluat in mare parte prevederile pactului fundamental din 1866,
constituindu-se, practic, intr-o lege de modificare a acestuia din urma. In acest fel se explica
faptul ca noul text constitutional a pastrat circa 60 % din articolele textului anterior. In
consecinta, au fost mentinute vechile principii si norme caracteristice monarhiei constitutionale
parlamentare: principiul suveranitatii nationale, principiul guvernamantului reprezentativ,
principiul separarii puterilor in stat, principiul monarhiei ereditare, principiul inviolabilitatii
monarhului, principiul responsabilitatii ministeriale, principiul rigiditatii constitutionale,
principiul suprematiei Constitutiei in raport cu celelalte legi. Acestora le-au fost adaugate insa
si cateva noi, asa cum au fost: principiul statului national unitar, principiul nationalizarii
subsolului si principiul suprematiei legii si a statului de drept. Caracterul national unitar al
statului. Afirmarea acestui principiu venea ca o continuare fireasca a prevederii din vechea
Constitutie care afirma ca Principatele Unite Romane constituie "un singur stat indivizibil".
Drepturile si libertatile cetatenesti. In noul text constitutional, notiunea de "roman" a
capatat un sens nou, care depasea semnificatiile etnice si confesionale pe care i le conferisera
textul din 1866. Astfel, referirile la "romani" nu mai apelau la vechile distinctii de factura
etnica, lingvistica sau confesionala, apropiind sensul notiunii de conceptul modern de
"cetatean".
In titlul referitor la drepturile romanilor, sunt enumerate in articole distincte majoritatea
drepturilor si libertatilor cetatenesti: egalitatea cetatenilor in fata legii; libertatea individuala;
libertatea constiintei; inviolabilitatea domiciliului;secretul corespondentei; libertatea
intrunirilor; dreptul de asociere; dreptul de petitionare; dreptul de a-i actiona in judecata pe
functionarii publici. A fost mentinuta in totalitate libertatea presei, prevazandu-se raspunderea
civila solidara a proprietarului impreuna cu aceea a autorului, raspunderea tipografiei pentru
acele publicatii neperiodice ai caror autori sau editori erau necunoscuti. A fost suprimata
obligativitatea casatoriei religioase, instituindu-se totodata egalitatea intre sexe.

1
 Prin intermediul unor legi speciale urmau a fi stabilite conditiile in care femeile urmau
sa-si exercite drepturile politice.
Cu privire la dreptul de proprietate, Constitutia din 1923 a mentinut caracterul sacru si
inviolabil al proprietatii, stabilind regula ca nimeni nu poate fi expropriat decat pentru caz de
utilitate publica si dupa o dreapta si prealabila despagubire stabilita de justitie. Constitutia din
1923 nu mai definea insa cazurile de utilitate publica, asa cum o facuse cea din 1866, ci lasa
legiuitorului sarcina de a stabili care erau acestea. Se desprinde de aici concluzia ca proprietarii
puteau fi expropriati nu numai pentru cele trei cazuri prevazute anterior de textul din 1866, ci
pentru orice fel de caz care era indicat prin intermediul unei legi speciale.
Conform noii Constitutii, instanta de contencios putea anula orice act ilegal al unei
autoritati administrative care vatama pe un cetatean sau putea obliga organul
administrativ/functionarul vinovat de savarsirea actului ilegal la plata de daune pana la data
restabilirii dreptului celui vatamat.
Tot in vederea asigurarii suprematiei Constitutiei si a legalitatii a fost organizat
Consiliul Legislativ, un organism alcatuit din juristi de inalta calificare care avea ca sarcina
controlul preventiv al constitutionalitatii legilor. Functionarea institutiei se baza pe
obligativitatea ca toate proiectele de lege, precum si regulamentele de aplicare a legilor sa fie
supuse avizului prealabil al Consiliului Legislativ, aviz care avea caracter consultativ, preventiv
si nu deliberativ.

2. Dreptul administrativ:
In linii generale, Constitutia din 1923 a mentinut principiile constitutionale introdusese
prin actul fundamental din 1866, insa a venit si cu cateva elemente de noutate. Este vorba aici,
in principal, despre consacrarea cutumelor constitutionale care s-au cristalizat in jumatatea de
secol care a despartit cele doua momente istorice. Elementele privitoare la exercitarea puterii
executive au ramas si ele aproape identice, singurele modificari notabile facand referire la
institutia Guvernului. Ulterior, prevederile constitutionale in cauza au fost detaliate in cadrul
unei reglementari unitare numite Legea pentru organizarea ministerelor (2 august 1929), prin
intermediul careia ministerele au primit o organizare unitara si mecanisme functionale similare.

2
3. Organizarea judecatoreasca:
Instantele de judecata in perioada interbelica au ramas cele din perioada anterioara:
judecatoriile, tribunalele, curtile de apel, curtile cu jurati si Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Prin Legea pentru unificarea organizarii judecatoresti din 25 iunie 1924 ele au fost extinse acum
la nivelul intregii tari.
Judecatoriile au ramas instante exceptionale, intrucat aveau competenta civila,
comerciala si penala anume stabilita prin lege. Tot prin lege au fost stabilite circumscriptiile lor
teritoriale, cele care au inlocuit ocoalele epocii anterioare. Personalul judecatoriei era alcatuit
dintr-un judecator si unul sau mai multi ajutori de judecatori, in functie de nevoile serviciului
Tribunalele functionau in fiecare capitala de judet, in circumscriptia fiecaruia intrand
mai multe circumscriptii ale judecatoriilor urbane sau rurale. Tribunalele erau alcatuite din una
sau mai multe sectii. Fiecare sectie avea un presedinte, cel putin doi judecatori de sedinta, doi
supleanti, unul sau mai multi grefieri, ajutori de grefier si impiegati. In plus, fiecare tribunal
trebuia sa aiba suficienti judecatori pentru indeplinirea delegatiilor de judecator de instructie,
judecator sindic si judecator tutelar.
Curtile de apel- Ca urmare a extinderii teritoriului tarii, s-au infiintat 12 curti, fiecare
dintre ele avand in circumscriptia sa mai multe circumscriptii ale tribunalelor. Curtile de apel se
compuneau din una sau mai multe sectii, fiecare dintre ele avand un presedinte si cinci
consilieri. In vederea executarii inspectiilor judecatoresti, a delegatiei de procuror general si a
prezidarii curtilor cu juri, fiecare curte de apel trebuia sa mai aiba cel putin trei consilieri in
plus. Curtile cu jurati functionau in fiecare judet. Acestea aveau competenta sa judece "in toate
materiile criminale", precum si in delictele politice sau de presa, cu exceptia cazurilor prevazute
de Constitutie.
Inalta Curte de Casatie si Justitie a continuat sa functioneze potrivit reglementarilor
anterioare. Vechilor competente li s-au adaugat doua noi, prevazute de textul Constitutiei:
a) dreptul de recurs in casare, prevazut de Constitutie ca o garantie in plus pentru justitiabili;
b) dreptul exclusiv de a judeca constitutionalitatea legilor si de a declara inaplicabile legile care
erau contrare Constitutiei.
Pentru instantele de fond in locul principiului specializarii magistratilor, a fost preferat
principiul repartizarii anuale a magistratilor. Aceasta presupunea mutarea in fiecare an a

3
judecatorilor si a consilierilor de la o sectie la alta, astfel incat acestia sa nu judece doi ani la
rand in cadrul aceleiasi sectii. Procedeul avea in vedere doua obiective:
a) evitarea specializarii magistratilor in anumite ramuri de drept si neglijarea celorlalte;
b) prevenirea situatiei in care aceiasi magistrati judecau mereu impreuna, ceea ce ar fi condus la
crearea unor relatii personale apropiate, in cadrul carora unii capatau un ascendent asupra
altora.
Conform Legii pentru organizare judecatoreasca din 1924, functionarea corpului
magistratilor a ramas in linii mari similara cu cea prevazuta in legile anterioare din 1909 si
1913. Judecatorii beneficiau de inamovibilitate, ceea ce insemna ca nu isi puteau pierde functia
decat prin demisie. In ceea ce-i priveste pe procurori, acestia se bucurau de stabilitate, singurii
inamovibili fiind procurorii Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Legea din 1924 a desfiintat
categoria magistratilor-stagiari introdusi prin Legea din 1909 si a revenit la ierarhia anterioara,
care cuprindea: magistratul supleant, magistratul substitut si ajutorul de judecator. Indiferent de
gradul avut, judecatorul nu putea judeca decat dupa promovarea examenului de capacitate
sustinut la un an dupa intrarea in magistratura.

4. Dreptul civil:
In domeniul dreptului civil a ramas in vigoare codul adoptat in 1864. In acelasi timp au
fost adoptate si unele legi speciale reclamate de transformarile intervenite in viata economica si
sociala a tarii. Unificare legislativa in acest domeniu a fost dificila, cauza principala fiind
reprezentata de caracterul extrem de eterogen al relatiilor patrimoniale. Pentru solutionarea
problemei a fost propusa solutia adoptarii unui nou cod civil. Pentru aceasta misiune, Ministerul
Justitiei a numit o comisie speciala care a redactat proiectul noului cod civil, insa adoptarea lui
a fost amanata in permanenta, astfel incat problema a ramas nerezolvata. In consecinta
unificarea s-a realizat in mod treptat si diferentiat de la o provincie la alta, astfel incat la
sfarsitul deceniului trei, in Vechiul Regat si in Basarabia se aplicau aceleasi norme de drept
civil, in vreme ce in Transilvania continuau sa se aplice unele normele proprii, de sorginte
austriaca si maghiara.

5. 1. Proprietatea:

4
 5.1.1. Regimul juridic al proprietatii. Reforma agrara In materia proprietatii Constitutia
din 1923 si legislatia speciala au consacrat conceptia proprietatii ca functie sociala. Noua
conceptie a fost introdusa pentru prima data in anul 1917, prin modificarea textului Constitutiei
din 1866, si prevedea exproprierea pentru cauza de utilitate publica. Daca in textul din 1866
cauza de utilitate publica era redusa doar la trei situatii (pentru nevoile apararii nationale, pentru
amenajarea cailor de comunicatii si pentru modernizarea serviciilor de salubritate publica),
acum ea ingloba si obiectivul dezvoltarii gospodariei taranesti ca baza a productiei agricole.
Aceasta a deschis posibilitatea constitutionala a exproprierii marilor latifundii, ca instrument
legal pus in slujba realizarii reformei agrare.
In consecinta, dupa modificarea vechii Constitutii, a fost adoptata o serie de legi pentru
punerea in practica a reformei agrare.
In prima etapa au fost adoptate actele normative de expropriere a terenurilor: Decretul-
Lege din 14 decembrie 1918 pentru exproprierea marilor proprietati rurale din Vechiul Regat;
Decretul-Lege din 4 ianuarie 1919 care punea in aplicare o hotarare similara data de Sfatul Tarii
din Basarabia; Decretul-Lege din 12 septembrie 1919 pentru reforma agrara din Transilvania,
bazat pe hotararea adoptata de Marele Sfat National, la propunerea Consiliului Dirigent;
Decretul-Lege din 7 septembrie 1919 pentru reforma agrara din Bucovina.
Dupa constituirea Parlamentului, s-a trecut la faza a doua a reformei agrare: adoptarea
legilor de improprietarire. La 10 martie 1920 a fost votata Legea agrara pentru Basarabia; la 17
iulie 1921, Legea pentru reforma agrara din Oltenia, Muntenia, Moldova si Dobrogea; iar la 30
iulie 1921, Legea pentru reforma agrara din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures si Legea
pentru reforma agrara din Bucovina.
Infaptuirea reformei agrare propriu-zise a presupus ulterior alte doua etape distincte.
Prima a fost aceea de trecere a terenurilor expropriate in proprietatea statului in schimbul unor
despagubiri. In Vechiul Regat, pretul stabilit pentru despagubire a fost egal cu pretul regional
de arenda inmultit cu 40; in restul provinciilor a fost egal cu pretul mediu al arenzii inmultit cu
20. Aceasta prima operatie s-a desfasurat relativ rapid intrucat despagubirile au fost platite de
catre stat. Ultima etapa a constat din vanzarea pamanturilor de catre stat taranilor si s-a pus in
practica mult mai lent. De exemplu, in anul 1934 numai 60% dintre terenuri intrasera in
proprietatea taranilor, restul de 40% fiind terenuri aflate inca in posesia statului, care le punea la

5
dispozitia taranilor spre arendare. Legile de improprietarire au prevazut ca pamanturile
repartizate taranilor nu puteau fi vandute sau ipotecate inainte de stingerea datoriilor catre stat.

5. 1. 2. Regimul juridic al proprietatii asupra subsolului. Legea minelor din 1924 a

reafirmat principiul constitutional care stipula dreptul de proprietate al statului asupra bogatiilor
subsolului, dar totodata recunostea drepturile castigate asupra bogatiilor cunoscute si exploatate
deja. Prin urmare, dispozitiile legii urmau sa se aplice numai pentru concesionarea terenurilor
aflate in proprietatea statului si pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata
subsolul pe terenul propriu. Intrucat Legea a fost adoptata in timpul guvernarii liberale (1922-
1928), sistemul de acordare a concesiilor a fost conceput astfel incat sa favorizeze capitalul
autohton, potrivit conceptiei "prin noi insine". Din aceste motive, actiunile trebuiau sa fie
nominative si nu puteau fi transmise strainilor fara aprobarea consiliului de administratie.
Capitalul actionarilor romani trebuia sa fie de minim 60% din capitalul social la firmei; 2/3 din
membrii consiliului de administratie, ai comitetului de cenzori si presedintele presedintelui
consiliului de administratie trebuiau sa fie romani.
Dupa cativa ani de aplicare s-a observat insa ca legea nu a determinat efectele scontate.
La acest rezultat au contribuit mai multi factori: a) dispozitiile privind drepturile castigate i-au
redus mult sfera de aplicare; b) capitalul romanesc s-a dovedit insuficient sustinerii investitiilor
necesare; c) capitalul strain s-a aratat ostil orientarii spre nationalismul economic. In cele din
urma, declansarea crizei mondiale si conditionarea acordarii de credite straine de renuntarea la
politica "prin noi insine" au condus la abandonarea acesteia din urma si inlocuirea ei cu
doctrina "portilor deschise", practicata de noul partid ajuns la putere, PNT. In anul 1929, acesta
a adoptat o noua Lege pentru exploatarea minelor prin care au fost inlaturate toate restrictiile
anterioare. Conform noii reglementari, concesiunile se puteau acorda oricarei societati,
autohtone sau straine, cu conditia sa respecte formele cerute de legile romane.

5. 1. 3. Regimul juridic al intreprinderilor de stat: Prin Legea privitoare la

comercializarea si controlul intreprinderilor de stat din 6 iunie 1929, intreprinderile aflate in
proprietatea statului au fost impartite in doua categorii: intreprinderi de interes general si
intreprinderi cu caracter pur comercial. Cele din prima categorie formau obiectul unui
monopolului statului, in vreme ce intreprinderile din categoria a doua puteau fi exploatate in

6
asociere cu capitaluri private. Exploatarea intreprinderilor cu caracter comercial putea fi facuta
atat cu capitaluri autohtone, cat si cu capitaluri straine, ponderea acestora din urma fiind
plafonata la 40% din capitalul social.

5.2. Regimul juridic al persoanelor:

Conditia juridica a persoanelor fizice a ramas reglementata potrivit Codului Civil, care
nu a suferit modificari majore. Sunt totusi de notat dispozitiile Legii din anul 1928 prin care
actele de stare civila au beneficiat de o reglementare uniforma in toata tara, precum si cateva
dispozitii legale prin intermediul carora s-a redus intr-o anumita masura inegalitatea dintre
barbat si femeie in domeniul dreptului civil.
Astfel, prin Legea contractelor de munca din 1929 a fost prevazut faptul ca femeia nu
mai era obligata sa ceara consimtamantul sotului pentru a putea incheia o conventie de munca.
In acelasi timp, femeia a primit dreptul de a incasa un salariu si de a dispune de el.

5.3. Obligatii si contracte:

In materia obligatiilor au intervenit reglementari noi prin care a fost avuta in vedere mai
ales modificarea relatiilor dintre creditori si debitori.
Lipsa capitalurilor, in perioada refacerii economice de dupa primul razboi mondial si in
perioada crizei mondiale, a provocat o extensie a camatariei, la procedee de acest tip apeland
chiar si unele banci. Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii intreprinzatori, dar cei mai
afectati au fost taranii, care n-au putut obtine pe recoltele lor castiguri suficiente pentru a plati
creditele la care multi se angajasera dupa reforma din 1921. Amanarea platilor a antrenat
capitalizarea dobanzilor, mai ales in perioada crizei din anii 1929-1933, cand s-a produs o
scadere puternica a preturilor la produsele agricole, iar producatorii au avut incasari foarte mici.
Bancile au ajuns astfel sa detina portofolii putrede uriase, fapt care le punea in pericol chiar
capitalul social. O solutie era aceea a valorificarii drepturilor de creanta prin executarea
ipotecilor.

5.4. Legislatia muncii:

Legislatia autohtona in domeniul muncii a cunoscut realizari majore dupa primului
razboi mondial. La aceasta au contribuit atat conditiile economico-sociale interne (climatul

7
reformator aparut in Romania dupa marea Unire, dar, mai ales, cresterea semnificativa a
numarului muncitorilor industriali intervenita dupa unirea Banatului si a Transilvaniei, regiuni
mai industrializate), cat si climatul international (revolutia bolsevica, ascensiunea partidelor
comuniste, socialiste si social-democrate, aparitia principiilor umaniste si novatoare sustinute
de presedintele american Woodrow Wilson si acceptate partial in documentele Societatii
Natiunilor si ale altor organizatii internationale recent fondate).
In consecinta, au fost adoptate legi si alte acte normative cu privire la contractele de
munca, durata zilei de munca, solutionarea conflictelor colective de munca, repausul duminical,
ocrotirea minorilor si a femeilor in procesul muncii.
Dreptul la greva a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de munca
din 8 septembrie 1920. Aici a fost prevazuta o procedura moderna de arbitraj, care presupunea
participarea unor organe specializate ale statului si parcurgerea unor termene.
Procedura concilierii si arbitrajului a fost inclusa si in Legea contractelor colective de
munca, din anul 1929. Potrivit acesteia din urma, refuzul unei parti de a se supune concilierii si
arbitrajului devenea motiv de desfiintare a contractului de munca.
In 1929 a fost adoptata prima reglementare completa si unitara a contractului de munca:
Legea contractului colectiv de munca. Aceasta a recunoscut si a reglementat trei tipuri
principale de contracte: de ucenicie, individual de munca si colectiv de munca. Au fost detaliate
drepturile, obligatiile partilor si sanctiunile legale. Legea a contribuit in buna masura la
limitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social.

6. Dreptul penal:
In domeniul dreptului penal a ramas in vigoare Codul adoptat in anul 1864;
transformarile profunde produse in societatea romaneasca dupa marea Unire au facut insa
necesara adoptarea unor modificari in aceasta materie. Intrucat spectrul problemelor care urmau
a fi rezolvate era mai redus decat in domeniul dreptului civil, a fost luata decizia de a se redacta
un nou cod penal. Prin intermediul acestuia puteau fi rezolvate atat problemele unificarii
legislative, cat si cele ale adaptarii legislatiei in domeniu la noile nevoi sociale. Dupa un
deceniu de la marea Unire, noul Cod a fost pregatit pentru adoptare, astfel incat el putea intra in

8
dezbaterea Parlamentului. Din pacate insa, forul legislativ, dominat din 1928 de P.N.T., a
considerat prevederile documentului ca fiind inadecvate.
La 17 iunie 1923 a fost adoptata Legea pentru infranarea si reprimarea speculei ilicite.
Legea a aparut intr-un moment in care fenomenele negative pe care le viza erau deja in
descrestere, intrucat prevederile sale aveau in atentie pe "imbogatitii de razboi", pe speculantii
de produse de baza din perioada inflatiei si unificarii monetare. Cu acest prilej, au fost
incriminate: depasirea preturilor maximale, inselarea cumparatorilor prin substituirea
marfurilor, prin falsificarea sau denaturarea marfurilor si sustragerea de bunuri. Pentru aceste
fapte a fost prevazuta sanctionarea cu amenzi si condamnarea la privatiune de libertate.
Principala reglementare penala pana la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viata politica.
La 19 decembrie 1924 a fost adoptata Legea pentru reprimarea unor noi infractiuni
contra linistii publice (supranumita legea Marzescu, dupa numele initiatorului ei). Legea a fost
elaborata in contextul tensionat al relatiilor politice pe care statul roman le intretinea in epoca
cu Uniunea Sovietica. Refuzand sa recunoasca unirea Basarabiei cu Romania in 1918, aceasta
din urma declansase, prin intermediul Partidului Comunist Roman, afiliat la Internationala
Comunista de la Moscova, diverse actiuni politice ostile la adresa Romaniei.
Noul Cod penal, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937, a fost adoptat pe fondul schimbarii
radicale a climatului politic intern si international. In anii celui de al doilea deceniu interbelic
confruntarea dintre cele doua mari orientari politice extremiste, comunismul si fascismul, dar si
amenintarile amandurora la adresa democratiei parlamentare au sporit in intensitate, pana la
punctul declansarii unor conflicte militare.
Ambele orientari au atacat democratia, au elogiat revolutia, au promovat violenta in
viata politica, inclusiv prin asasinate si constituirea de formatiuni paramilitare. Amenintarea la
adresa ordinei de stat democratice a necesitat in consecinta noi abordari pe plan juridic.
Noul cod penal a reprezentat principalul raspunsul la adresa acestor amenintari, el fiind
caracterizat de legiuitor drept o "lege fundamentala de aparare sociala". Codul din 1937 a fost
redactat in trei parti: Cartea I cuprindea dispozitii generale; Cartea II-a cuprindea dispozitii
privitoare la crime si delicte; in vreme ce Cartea III-a cuprindea dispozitii privind
contraventiile.
Dupa vechiul sistem din 1864, Codul a impartit faptele penale in trei categorii: crime,
delicte si contraventii, in functie de sistemul pedepselor. Pe langa pedepsele principale, au mai

9
fost prevazute pedepse complementarii si accesorii. Avand in vedere scopul sau declarat, Codul
a procedat la o reglementare foarte minutioasa a infractiunilor. In acest sens, au fost definite trei
genuri de infractiuni: infractiunile de drept comun, care puteau deveni infractiuni politice;
infractiunile politice prin natura lor si infractiunile de drept comun care nu puteau deveni sub
nici o forma infractiuni politice. Anumite infractiuni au fost scoase din categoria crimelor si
trecute in categoria delictelor, dar sanctiunea delictelor era mai aspra, iar minimul de pedeapsa
era mai ridicat. Pe de alta parte, a fost mult restransa posibilitatea judecatorului de a reduce
valoarea pedepselor. Codul penal din 1937 este remarcabil si din perspectiva tehnicii de
redactare. Textele sale sunt precise, iar definitiile si conceptele sunt clare, dovedind nivelul
superior pe care l-a atins in epoca interbelica stiinta penala romaneasca.

7. Procedura civila:
In domeniul procedurii civile, a continuat sa se aplice Codul de procedura civila adoptat
in anul 1864. Modificarile aduse dupa realizarea Marii Uniri in aceasta materie au vizat
unificarea organizarii judecatoresti, extinderea Codului la nivelul noilor provincii si accelerarea
desfasurarii proceselor. In primul rand a fost considerata necesara efectuarea unificarea
organizarii judecatoresti.
O lege speciala in acest sens a fost adoptata la 15 iunie 1924, prin intermediul careia
organizarea judecatoreasca din Vechiul Regat a fost extinsa si in noile provincii ale tarii (vezi
supra, Organizarea judecatoreasca).
A urmat apoi Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925. Aceasta a
avut drept scop unificarea dispozitiilor de procedura civila si comerciala, accelerarea judecatilor
facute de tribunale si curti de apel, precum si unificarea competentei judecatoriilor. In
consecinta, au fost simplificate unele proceduri si au fost scurtate unele termene. Astfel,
termenul de apel, care inainte era de 30 zile, a fost redus acum la 15 zile; iar dreptul partii care
nu s-a prezentat la primul termen de a cere reinceperea procesului a fost desfiintat. Majoritatea
prevederilor legii se refereau insa la procedura de intentare a actiunii in justitie. Astfel, petentul
a fost obligat sa-si precizeze riguros si clar pretentiile, sa expuna mijloacele de proba, sa-si
redacteze actiunea in atatea exemplare cate parti erau in proces, plus un exemplar pentru
instanta.

10
 La randul sau instanta era obligata sa trimita partilor cate un exemplar si sa-i ceara
paratului sa depuna la instanta, in termen de 30 zile, o intampinare scrisa, in tot atatea
exemplare cate parti, in care sa detalieze modul de aparare si probele pe care le va folosi in
apararea sa. Astfel pregatita, actiunea putea parcurge mult mai usor si mai repede stadiile
procesului, desi fondul urma aceeasi cale (in prima instanta si in apel, urmate de recurs). In
aceste conditii, instanta putea sa treaca la solutionarea procesului inca de la primul termen,
evitandu-se amanarile repetate pentru comunicarea actiunii, pentru luarea la cunostinta, pentru
aprobarea de probatorii sau pentru administrarea acestora. Pentru majoritatea petentilor, costul
procedurii era ridicat, fiind necesara implicarea avocatului si plata mai multor taxe de timbru,
chiar si in cauze de mica valoare. Pe de alta parte trebuie admis totusi ca in acest fel s-a realizat
o decongestionare a instantelor prin accelerarea judecatii si prin rolul sporit oferit judecatorului
in desfasurarea procedurii de fond.

8. Procedura penala:
In domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai intai la extinderea pe tot
teritoriul statului a unor dispozitii ale Codului din 1864 despre: politia judiciara si competenta,
judecatorii de instructie, mandatele de infatisare, aducere si arestare, despre eliberarea
provizorie si cautiuni, despre recurs si revizuire, despre competenta Curtilor cu juri.
Unificarea legislativa a inceput in 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi
infractiuni contra linistii publice, dar s-a implinit abia prin aplicarea noului Cod de procedura
penala, adoptat si intrat in vigoare odata cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1
ianuarie 1937).
Noul Cod a preluat in mare masura reglementarile celui vechi, adaugand insa elemente
absolut necesare stadiului de evolutie in care ajunsese societatea romaneasca. Astfel crimele au
ramas de competenta Curtilor cu juri, delictele de competenta Tribunalelor, iar contraventiile de
competenta Judecatoriilor. Exceptie se facea in cazul unor delicte politice si de presa care erau
de competenta Curtilor cu juri. Acestea erau formate din doi judecatori ai Tribunalului, un
consilier al Curtii de apel si din jurati.
Prima faza a procesului (cercetarea, urmarirea si instructia) a pastrat vechiul caracter
inchizitorial, in vreme ce faza a doua a pastrat caracterul acuzatorial.

11
 Ministerul public avea obligatia de a pune in miscare actiunea penala, efectuand
acuzarea sub egida principiilor legalitatii, oralitatii, publicitatii, individualitatii si revocabilitatii.
Se aplica regula ca fara acuzare nu exista proces penal si judecata. Codul a prevazut alaturi de
achitare si condamnare (existente in Codul anterior), incetarea urmaririi si anularea urmaririi
penale.
Noul Cod procesual penal a stabilit distributia actelor de justitie in doua faze. Faza I
cuprindea cercetarea (competenta fiind politia judiciara), urmarirea, promovarea si exercitarea
actiunii (competent fiind Ministerul public) si instructia (competent fiind judecatorul de
instructie); in vreme ce faza a II-a cuprindea pronuntarea sentintei. Judecatorul avea dreptul de
a administra probe din oficiu. In anii imediat urmatori schimbarea regimului politic democratic
constitutional, instaurarea unor regimuri autoritare a determinat modificari de amploare in
dreptul penal si dreptul procesual penal.

12
Bibliografie

1. Istoria dreptului romanesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura
Academiei RSR, Bucuresti, 1987, p. 231300.
2. Istoria romanilor, vol. VIII, Romania intregita (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu,
secretar: Petre Otu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003.
3. Berceanu, Barbu B., Istoria constitutionala a Romaniei in context international comentata
juridic, Editura Rosetti, Bucuresti, 2003.
4. Cziprián-Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administratiei regionale si locale in
Romania, Sfantu Gheorghe, 2002.
5. Focseneanu, Eleodor, Istoria constitutionala a Romaniei 1859-1991, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1992.
6. Gutan, Manuel, Institutia prefectului in perioada interbelica (1925-1938), in Acta
Universitatis Cibiniensis, seria Jurisprudentia, an 2000, nr. 1, p. 97-108. Idem, Istoria
administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Hamangiu,
Bucuresti, 2006, p. 177-205. Idem, Istoria administratiei publice locale in statul roman
modern, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 237-346.
7. Hitchins, Keith, Romania. 1866-1947, traducere de George G. Potra si Delia Razdolescu,
Editura Humanitas, Bucuresti, 1994.
8. Cernea, Emil; Molcut Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de
editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 243-271.
9. Nistor, I. S., Comuna si judetul. Evolutia istorica, Editura Dacia, 2000
10. Rus, T., Fondul Presedintia Consiliului de Ministri, in Revista arhivelor, an 1963, nr. 2, p.
188-200. Scurtu, I.; Bulei, I., Democratia la romani, 1866-1938, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1990.
11. Slavescu, P. N., Lacunele si dificultatile ce se opun la o buna administratie a judetelor,
plasilor si comunelor rurale, Tipografia Curtii Regale, F. Gobl & Fiii, Bucuresti, 1900.

13
12. Stan, Apostol, Putere politica si democratie in Romania, 1859-1918, Editura Albatros,
Bucuresti, 1995.
13. Stanomir, I., Libertate, lege si drept. O istorie a constitutionalismului romanesc, Editura
Polirom, Iasi, 2005.
14. Stoica, M., Aspecte ale legislatiei si functionarii administratiei locale in Romania burghezo-
mosiereasca (1918-1944), in Studia Universitatis Babes-Bolyai, seria Jurisprudentia, 1963,
p. 1-13.
15. Suveica, S., Integrarea administrativa a Basarabiei in Romania (1918-1925), in Anuarul
Institutului de istorie "A. D. Xenopol", Iasi, tom XXXVI, 1999, p. 125-145.

14