Sistemul juridic românesc modern

Justiția din cele două principate a evolutat separat, în pofida asemănărilor bazate pe ”jus
valahicum„ încorporat în coduri de legi. Aceasta se exercita în mod diferit, fiind dominante
obiceiurile locale, care înlocuiau legea.
Până la introducerea legilor comune ambelor principate, era menținută în vigoare
legislația ale cărei dispoziții nu erau contrare stipulațiilor Convenției.
În ianuarie 1859, când s-a produs Unirea Principatelor, în Țara Românească justiția se
afla sub incidența a trei corpuri de legi:
1. legea civilă a lui Caragea (1818);
2. Regulamentul organic;
3. Convenția de la Paris din 1858
În Moldova, ca și diferență era codul Calimach (1817), care înlocuia legea civila a lui
Caragea.
Prima formă de modernizare a sistemului juridic se observă în Regulamentele Organice,
astfel, se extind istanțele de judecată și sfera lor de competență, fiind eliminată judecarea
problemelor de la o domnie la alta.
Ca instanță supremă de justiție este Divanul Domnesc. Hotărârile Divanului erau valabile
decât după semnarea lor de către domn. (Se obișnuia tranzacționarea bunurilor în schimbul
beneficiilor). De aceea, se cere pentru primadată în mod vag în Constituția Cărvunarilor din
1822, apoi reia de Mihail Kogalniceanu în 1848 elaborarea unei Curți de Casație pentru
supravegherea instanțelor în locul Divanului Domnesc.
Aceasta problemă este dezbatută și de Adunările ad-hoc din Moldova în 14\26 noiembrie
1857, adoptându-se, astefel, principiul „deplinei neatârnări a părții judecătorești de puterea curat
administrativă”, precum și înființarea unei Curți de Casație.
În 1\13 aprilie 1858 Comisia europeană a Puterilor garnate întocmește un raport prin care
se observă că în esență codurile judiciare în vigoare sunt aceleași în cele două principate.
Milcov, genralul rus, face propuneri de reorganizare fie lunâd în considerare sugestiile
Adunarilor ad-hoc, fie ale comisarilor, astfel, recunoscându-se necesitatea separării complete
dintre puterea excutivă și puterea judiciară. Se dorea adoptarea de măsuri eficace pentrua se
ajunge treptat la inamovibilitatea judecătorilor şi spre moralizarea clasei judiciare.
Art. 7 din Convenția de la Paris din 7/19 august 1858 spune că : „puterea judecătorească,
exercitată în numele domnitorului, va fi încredinţată magistraților numiți de el, fără ca cineva să
se poată sustrage judecătorilor săi naturali” .
Prin art. 38 se prevedea înființarea unei înalte Curți de Justiţie şi de Casaţie, comună
Principatelor, cu sediul la Focşani, se înființează și o Comisia centrală cu rol legislativ . În modul
de organizare și de funcționare nu trebuia să lipsească precizare prin care membrii săi sunt
inamovibili.
Hotărârile pronunțate de Curți sau de tribunalele din fiecare Principat urmau să fie aduse
în fața Curții de Casaţie, aceasta exercitând drept de cenzură şi de disciplină asupra curților de
apel şi a tribunalelor. Principiile încorporate noului sistem de organizare, abolesc privilegiile de
clasă şi proclamă libertatea şi egalitatea individului-cetățean. În art. 46 se precizează că „ nimeni
nu va putea fi reținut, arestat sau urmărit decât conform legii”.
Curtea avea sub jurisdicția ei toate tribunalele şi curțile de apel. Instanțele de judecată
care au funcționat și înainte de Unire, au continuat să profeseze cu modificările aduse prin legea
Curții de Casaţie din 1861.
Doar în legea pentru organizarea judecătorească din 4/16 iulie 1865, prin unificarea
justiției, s-a definitivat structura instanţelor de judecată, precizându-li-se fiecăreia atribuțiile şi
competentele.
Instanțele de judecată erau următoarele: judecătoriile de plăşi sau de ocoale (ce dădeau
cărți de judecată), tribunalele județene civile - corecționale şi comerciale (ce dădeau sentinţe),
Curțile cu jurați în materie criminală, Curțile de apel şi Curtea de Casaţie (ce dădea decizii).
Judecătoriile de plăşi sau de ocoale corespundeau comunelor urbane şi rurale arondate
acestor diviziuni administrative, circumscripțiile lor variând în funcție de numărul populației şi
de trebuințele locale, o organizare deci care se adapta mereu nevoilor în schimbare. Judecătorii
acestor instante aveau misiunea de a împăca părțile aflate în litigiu, judecând toate cauzele
prevăzute prin procedura civilă. Putea fi numit judecător de plasă acela care se va distinge prin
bunele sale purtări, va avea oarecare cunoştinţe de legi şi vârsta de 25 ani.
Se evidențiază lipsa pesonalului format avizat în domeniul juridic.
Tribunalele de județ, având de regulă o circumscripție echivalentă prefecturii județelor,
iar în principalele oraşe mai multe secțiuni (în Bucureşti = 5, Iaşi = 4, Craiova = 3, Galați și
Ploieşti = 2) erau compuse dintr-un preşedinte, doi membri, un supleant, un procuror şi un
substituit. (supleant = Judecător care ocupa prima treaptă în magistratură şi care avea anumite
atribuţii secundare sau intra în compunerea completelor de judecată în cauze de importanţă mai
mică.) Se putea însă judeca și da sentințe și în complet de doi membri ai tribunalului, în lipsa
unui judecător locul acestuia putând să îl ţină supleantul. Ele erau competente să judece toate
afacerile (procesele) civile, precum şi apelurile împotriva cărților de judecată date de
judecătoriile de plasă ori de ocol.
Curțile de apel existente, în număr de patru (în Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Focşani) erau
menținute şi arondate unei circumscripții teritoriale delimitate prin lege. Ele trebuiau să judece
apelurile în materie civilă, comercială şi corecțională potrivit legilor în vigoare. Fiecare curte era
împărțită în mai multe secțiuni, iar fiecare secțiune avea în compunerea sa cinci membri, din care
unul prim-preşedinte. De asemenea, fiecare curte mai avea un procuror general, atâţia procurori
câte secții existau, la fel şi un supleant, un grefier cu ajutoarele sale.
 Curtea de Casaţie, în baza legii adoptate în 1861, avea trei secțiuni: a reclamațiilor, civilă
şi criminală, care se pronunțau în recursurile specifice înaintate fiecărei secțiuni. Curtea se
compunea dintr-un prim-preşedinte, trei preşedinţi corespunzând celor trei secțiuni şi din 21 de
consilieri, în total deci 25 membri. Secțiile Curții judecau cu cel puțin 7 membri, iar hotărârile se
luau prin întrunirea a minimum 5 voturi; ele trebuiau să țină cel puțin 3 şedinţe pe săptămână.
Principiul introdus de legiuitor la art. 35 şi anume: în caz de drept privat, Curtea
funcționa ca o Curte de Casaţie, iar în cauze politice şi de disciplină, Curtea de Casaţie devenea
Înaltă Curte de Justiție.
Prin aceeaşi lege a Curții de Casaţie s-a introdus instanţa denumită ,,Ministerul Public"
ce trebuia să-şi desfăşoare activitatea pe lângă Curtea de Casație. El se compunea dintr-un
procuror general, trei procurori de secțiuni, având un număr corespunzător de subalterni. În
fruntea Ministerului Public figura însuşi ministrul de justiție.
Curtea cu Jurați, a fost creată și i s-au precizat atribuțiile prin Codul de procedură
criminală, promulgat la 2/14 decembrie 1864. Potrivit acestui cod, câte o Curte cu Jurați urma să
se înfiinţeze în cele patru oraşe reşedinţe ale Curților de Apel.
Fiecare dintre acestea era compusă din trei membri ai Curții de Apel şi îşi desfăşura
activitatea pe parcursul a patru sesiuni în cursul unui an. Comisia juraților - recrutată din cetățeni
ce trebuiau să întrunească condițiile precizate de lege - era compusă din 12 persoane (jurați).
Această instanţă judeca numai acele delicte ce cădeau sub incidența codului de procedură
criminală, înaintate de instanțele de acuzare. Într-un asemenea caz, Ministerul Public, pe baza
actelor de la dosar, avea obligația să redacteze actul de acuzare, iar jurații, asistând la proces în
deplină cunoştinţă de cauză, trebuiau în final să se pronunţe prin da sau nu asupra vinovăţiei în
funcție de verdict.
Între octombrie 1864 şi decembrie 1865 au fost promulgate noile coduri juridice. Codul
civil și penal rămânând în vigoare până în 1930.
La 4/16 decembrie 1864, Al. I. Cuza a promulgat noul Cod civil, fără a fi fost supus în
prealabil dezbaterii şi adoptării Corpurilor legiuitoare. El a intrat în vigoare la 1/13 decembrie
1865 o dată cu Codul de procedură civilă. La elaborarea acestui cod începuse să lucreze o
comisie de specialişti la care, în martie 1863, se alăturaseră Vasile Boerescu şi Gheorghe
Costaforu, ambii doctori în drept la Paris şi profesori la facultatea juridică din Bucureşti.
Codul civil fusese încheiat în 1863, el n-a putut fi pus în aplicare decât în noile condiții
politice create după lovitura de stat din 2/14 mai 1864.
El era alcătuit după modelul codului napoleonian şi, într-o oarecare măsură, influențat de
Codul civil italian promulgat cu puțin timp înainte, însă păstra şi prevederi ale vechiului drept
românesc.
Codul civil abolește privilegiile de clasă și promovează egalitatea în fața legii.
Actele de stare civilă (care până atunci intrau în atribuțiile bisericii), întocmirea şi
păstrarea actelor de naştere, de deces, toată seria de obligații şi drepturi ce reveneau prin actul
căsătoriei, se promovau dispoziții de apărare a drepturilor minorilor şi femeilor, se înăspreau
modalităţile şi motivațiile pe baza cărora tribunalele civile pronunțau divorțuri cu efectele şi
consecințele rezultate din partajarea bunurilor.
Proprietate privată= „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de
un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege", Nimeni nu poate fi silit
a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă și
prealabilă despăgubire"
Codul penal a intrat în vigoare după şase luni, adică la 22 aprilie/4 mai 1865. Codul penal
român, prin sancțiunile (pedepsele) preconizate, era mai blând decât codurile similare străine.
Astfel, el nu conținea pedeapsa supremă condamnarea la moarte -, cea mai grea fiind munca
silnică pe viață dată pentru vinovaţii de o gravitate excepțională. Trecând peste prevederile
privind combaterea şi pedepsirea criminalității pentru omucidere, a hoției, furtului, tâlhăriei, alte
acte anti-sociale complementare acestora.
Codul Comercial: 7/19 decembrie 1863 dispozițiile Condicei de comert a Țării
Româneşti din 1840 cu procedura ei din 2/14 noiembrie 1850 urmau a se aplica cu unele mici
modificări operate în text - în toată România, intrând în vigoare la 3 luni după promulgarea ei.
(Condica de comert a Principatelor Unite Române (promulgată şi în aplicație de la 1840)
Constituția din 1866 a evidenția evoluția noii structuri juridice din timpul lui A.I Cuza.
Aceasta delimitează puterilde în stat între puterile legislativă, executivă şi judecătorească.
Potrivit art. 36,,puterea judecătorească se exercită de Curţi şi tribunale. Hotărârile şi sentințele
lor se pronunță în virtutea legii şi se execută în numele domnului". În altă parte se prevedea că
nici o jurisdicție nu se putea înființa decât prin lege, se interzicea înființarea tribunalelor
extraordinare şi se preciza că pentru întreg statul român era o singură Curte de Casaţie (art. 104).
Se prevedea, de asemenea, ca instituția juraților, care era statornicită în toate procesele criminale,
să se extindă şi pentru delictele politice şi de presă (art. 105). Potrivit art. 36,,puterea
judecătorească se exercită de Curţi şi tribunale. Hotărârile şi sentințele lor se pronunță în virtutea
legii şi se execută în numele domnului". În altă parte se prevedea că nici o jurisdicție nu se putea
înființa decât prin lege, se interzicea înființarea tribunalelor extraordinare şi se preciza că pentru
întreg statul român era o singură Curte de Casaţie (art. 104). Se prevedea, de asemenea, ca
instituția juraților, care era statornicită în toate procesele criminale, să se extindă şi pentru
delictele politice şi de presă (art. 105).
În anii 1866-1867, deci în momentul când se încheiase organizarea statului român, existau în
România o Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, compusă dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi
23 de consilieri, având sediul la Bucureşti; patru Curți de apel, ale căror reședințe erau în
Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Focşani, cu 244 funcționari, fiecare având pe lângă ele şi câte o Curte
de jurați pentru procese de natură criminală; 48 de tribunale de primă instanţă, adică un tribunal
în fiecare district (şi anume 33) şi mai multe tribunale de comerţ în centrele urbane mai
dezvoltate: Bucureşti, Iaşi, Galați, Brăila.