A.

Acte cu valoare constituțională și constituții în Principatele Române

până la 1866
1.Proiectul de constituție elaborat de Ionică Tăutu: Constituția Cărvunarilor .
Cel mai important proiect de constituţie existent până la adoptarea Regulamentelor Organice a fost
Constituţia Cărvunarilor (1822), un document elaborat de boierul Ionică Tăutu, în Moldova. Primul domnitor
pământean al Moldoveil Ioniţă Sandu Sturdza a fost de acord cu acest proiect, dar nu l-a putut pune în practică de
teama marii boierimi, dar şi a autorităţilor otomane.
Constituţia Cărvunarilor prevedea:
- o formă incipientă de separare a puterilor în stat, cu putere executivă și legislativă: Domnitorul şi Sfatul Obştesc
aveau putere legislativă, puterea executivă revenea domnitorului, iar puterea judecătorească era o ramură separată
a puterii executive.
- monarhie electivă (domnitorul era ales de Adunarea Obştească),
- drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (libertatea persoanei, libertatea religioasă, inviolabilitatea proprietăţii, egalitatea
în faţa legii).
- Actul avea şi alte prevederi liberale: libertatea comerţului, ocuparea funcţiilor în stat după merit,
responsabilitatea funcţionarilor, secularizarea averilor mănăstirilor închinate Sfântului Munte Athos.
Constituţia prevedea limitarea puterii domnului de către Sfatul Obştesc, dar lăsa neatinse privilegiile
boierilor de a fi exclusivii participanţi la viaţa politică, întrucât Adunarea şi Sfatul erau alcătuite din boieri.

2. Primele constituții: Regulamentele Organice (1831, 1832)

Contextul elaborării lor:
 În 1829 Rusia a câştigat un nou război ruso-turc. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, Rusia
devenea putere protectoare a Principatelor Române. Rusia a convins Imperiul Otoman să accepte
adoptarea unor legi cu valoare constituţională în Principatele Române. Aceste prime constituţii s-au numit
Regulamente Organice.
 Ele au fost elaborate de boierii români împreună cu reprezentanţii Rusiei, ţinând cont de tradiţia
legislativă românească de până atunci, de memoriile boiereşti şi de alte proiecte de constituţie
Caracterul modern al Regulamentelor Organice:
Regulamentele Organice prevedeau separaţia puterilor în stat.
 Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din boieri. Marii boieri erau
membri de drept ai Adunării iar dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin vot cenzitar (votau
doar cei cu avere). Adunarea Obştească avea ca atribuţii alegerea domnitorului, votarea legilor şi votarea
bugetului
 Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniştri. Domnitorul era
ales pe viaţă de către Adunare.
 El avea următoarele atribuţii: numea şi revoca miniştrii, putea dizolva Adunarea cu acordul puterilor
suzerană şi protectoare, conducea miliţia naţională, avea drept de graţiere
 Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Înaltul Divan Domnesc era instituţia
supremă. Erau instituiţi procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele sistemului juridic
modern.
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentele Organice aveau şi limite serioase:
 menţineau privilegiile boiereşti
 nu prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
 ele erau un simbol al protectoratului rusesc şi al suzeranităţii otomane.

3. Proclamația de la Izlaz și Convenția de la Balta Liman

Revoluționarii de la 1848 au suspendat Regulamentul Organic al Țării Românești, înlocuindu-l cu
Proclamaţia de la Izlaz, care avea rol de constituție (iunie-septembrie 1848).
Imperiul Otoman şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-Liman (Balta Liman era un cartier din Istanbul)
care prevedea: reintroducerea Regulamentelor Organice, numirea domnitorilor de către Imperiul Otoman şi Rusia pe o durată
de 7 ani şi înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri numiţi de domn. Domnitorii aveau din nou statut de
funcţionari otomani.

1
 4. Convenţia de la Paris (1858)
În 1858 Marile Puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile votate în Adunările ad-hoc. Datorită
neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire parţială a românilor. Ele adoptă un act, numit Convenţia de la Paris,
care are rol de constituţie pentru Principate.
Convenţia prevedea:
- unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar în fiecare
principat să se aleagă câte un domn şi câte o Adunare (textual se spunea: Puterile publice vor fi încredinţate, în
fiecare principat, unui domnitor şi unei adunări elective) .
- singurele instituţii comune erau Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi) şi Înalta
Curte de Justiţie şi Casaţie (cea mai înaltă instituţie judecătorească). Oştirile celor două ţări se puteau uni, în caz de
nevoie.
- Puterile în stat erau reprezentate astfel:
 puterea legislativă - domn, Adunare, Comisia Centrală. Adunarea era aleasă pe 7 ani, prin vot
cenzitar. Comisia Centrală propunea proiectele de legi.
 puterea executivă - domn şi guvern.
Domnul era ales pe viaţă de către Adunare, avea următoarele atribuţii: numea miniştrii, sancţiona şi
promulga legile, avea drept de graţiere, propunea legile şi bugetul spre aprobare Adunării, putea dizolva
Adunarea.
 puterea judecătorească - curţi de judecată şi tribunale
- Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (egalitatea în faţa legii, libertatea persoanei, inviolabilitatea proprietăţii)
şi desfiinţarea privilegiilor (toţi românii erau obligaţi să plătească impozite şi puteau participa la conducerea statului ).
Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai modernă decât acestea, deoarece
prevedea desfiinţarea privilegiilor şi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Principatele rămân, însă, din punct de vedere
al statutului internaţional, sub suzeranitate otomană şi sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri.
5. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
În 1864 Cuza a dat o lovitura de stat prin care a dizolvat Adunarea, pentru că aceasta a refuzat să adopte
legea rurală. El a supus votului popular o nouă constituţie şi o nouă lege electorală.
Legea electorală a redus censul (cuantumul averii pe care trebuia să o aibă alegătorii cu drept de vot).
Noua constituţie, numită Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prevedea puteri foarte mari în
stat ale domnitorului, atât executive, cât şi legislative:
 domnul singur avea iniţiativă legislativă (adică doar el propunea proiecte de legi spre aprobare, Adunării, prin
intermediul unui organism, numit Consiliu de Stat, alcătuit din membri numiţi de domnitor);
 Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor, alcătuită din membri aleşi prin vot cenzitar,
şi Senatul (Corpul Ponderator), alcătuit din membri de drept şi membri numiţi de domn (ultimii erau
majoritari).
Cuza a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea schimbării constituţionale de către puterile
garante. Această conducere autoritară i-a îndepărtat pe toţi oamenii politici de domnitor.

Consecințe: Regimul autoritar Cuza impus de Cuza prin această constituție, i-a nemulțumit pe oamenii
politici, atât liberali, cât și conservatori. Cuza a fost silit să abdice în februarie 1866 de către o alianţă alcătuită din
conservatori şi liberali radicali, intrată în istorie sub numele de monstruoasa coaliţie (pentru că cele două grupări
erau total opuse ca ideologie; singura idee comună care le-a unit a fost înlăturarea lui Cuza). După înlăturarea lui Cuza,
puterea a fost preluată de o Locotenenţă domnească alcătuită din trei persoane.

2
 B. Constituţiile României în perioada monarhiei
Constituţia este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de bază ale conducerii
statului, atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor.
Primele constituţii româneşti au fost Regulamentele Organice (1831 în Ţara Românească, 1832 în
Moldova). Ele au fost înlocuite în 1858 de Convenţia de la Paris, urmată, în 1864, de Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris, constituţia autoritară a lui Al. I. Cuza. Prima constituţie modernă a României a fost
constituţia liberală din 1866. În 1923 a fost adoptată prima constituţie democratică. În 1948, instaurarea oficială a
regimului comunist s-a făcut prin adoptarea unei constituţii prin care România devenea republică şi care a deschis
calea către un regim totalitar. România a redevenit democraţie în 1989, fapt consfinţit prin constituţia din 1991.

1. Constituţia liberală din 1866

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:
- Contextul elaborării constituţiei este cel legat de instaurarea dinastiei străine. În 1866 este adus în
România ca domn şi confirmat de votul poporului Carol I, un prinţ din familia nobiliară germană Hohenzollern-
Sigmaringen. Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din 1881 cea de rege).
- Principalele cauze ale elaborării constituţiei au fost: dorinţa oamenilor politici români de a organiza un
stat cu adevărat modern şi dorinţa lor şi a regelui de a crea o imagine favorabilă României pe plan internaţional.
Adunarea Legislativă a adoptat o constituţie liberală, după modelul celei belgiene, în 1866.
Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele:
 separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),
 guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului reprezintă întreaga naţiune),
 suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune),
 responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor),
 monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de moştenitori din casa de Hohenzollern-
Sigmaringen. Aceştia trebuiau crescuţi în religia ortodoxă.
Puterile statului:
Putere legislativă era deţinută de Parlament şi rege.
- Parlamentul era alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii celor două camere erau aleşi prin vot
cenzitar; în Senat însă erau şi unii membri de drept: foşti parlamentari aleşi în două legislaturi, foşti miniştri, generalii,
mitropoliţii şi episcopii, reprezentanţi ai universităţilor, membri trimişi de Academia Română etc . Atribuţiile
Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea bugetului ţării ( bugetul
este reprezentat de banii ce revin într-un an fiecărui minister din produsul intern brut);
- Funcţia de rege putea fi deţinută de descendenţi pe linie masculină ai regelui Carol I ( femeile şi descendenţii lor se
excludeau de la acest drept). Dacă nu existau descendenţi direcţi pe linie masculină ai regelui, atunci succesiunea
revenea fratelui cel mai în vârstă al regelui sau moştenitorilor lui. Atribuţiile legislative ale regelui erau:
sancţionarea şi promulgarea legilor (regele îşi dădea acordul, prin semnătură, pentru punerea în aplicare a legilor votate
de Parlament); dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o trimitea Parlamentului
spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul Parlamentului.
Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.
- Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de legi. Miniştrii erau
răspunzători pentru faptele lor în faţa Parlamentului.
- Atribuţiile executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca miniştrii, numea şi confirma în funcţii
publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea monedă ( emitea monedă cu chipul său), acorda graţiere
(suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri umanitare). Cea mai importantă atribuţie a regelui era cea de a dizolva
Parlamentul, dar regii României până la Carol al II-lea nu au exercitat-o. Constituţia prevedea că în caz de
dizolvare a Parlamentului trebuiau organizate alegeri parlamentare în cel mai scurt timp. Parlamentul putea fi
dizolvat o singură dată într-un an.
Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi Tribunale. Cea mai înaltă instanţă era
Curtea de Justiţie şi Casaţie.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau:
- libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri prevăzute de lege), libertatea întrunirilor
(dreptul de a organiza adunări publice), libertatea de asociere (dreptul de a alcătui organizaţii: ex. partide, sindicate etc.),

3
libertate conştiinţei (dreptul de a avea propriile idei şi credinţe, dar respectând ordinea publică şi bunele moravuri),
libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);
- inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea corespondenţei ( aceste prevederi care
interzic pătrunderea în domiciliu fără acordul persoanei sau fără mandat judecătoresc, preluarea unei proprietăţi sau citirea
corespondenţei private au rolul, în primul rând, de a apăra cetăţeanul în faţa abuzurilor reprezentanţilor instituţiilor statului şi
abia apoi în faţa abuzurilor persoanelor fizice);
- libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.
Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită avere, prevăzută de lege).
Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau marii proprietari funciari, la
colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi ofiţerii în retragere iar la colegiul IV votau ţăranii. La colegiul IV votul era
indirect, prin reprezentanţi (adică ţăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi doar aceia votau). În 1884 s-a modificat
legea electorală prin desfiinţarea colegiului IV şi a votului indirect. Votau toţi cei care plăteau un impozit către stat.
Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:
- România devine un stat modern, guvernat după principiile fundamentale ale liberalismului: separaţia puterilor în
stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii private.
- România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este regele, care are, prin constituţie, rolul de a păstra
echilibrul între forţele politice şi instituţiile statului.
- Constituţia din 1866 este şi un manifest al independenţei de facto a României. Deşi România nu era recunoscută
pe plan internaţional ca stat independent, legea fundamentală nu amintea nimic de suzeranitatea otomană sau de
protectoratul marilor puteri europene, demonstrând că acest control internaţional era, de fapt, inexistent.
- Numele statului, România, folosit încă în timpul lui Cuza, este oficializat, fiind înscris pentru prima oară într-o
constituţie, în formula Principatele-Unite-Române constituie un singur Stat indivizibil sub denumire de România.

2. Constituţia democratică din 1923

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1923:
- Unirea din 1918 a adus în graniţele României teritorii noi, cu numeroase minorităţi naţionale şi
religioase. Constituţia trebuia să se adapteze realităţii, întrucât în 1866 nu se menţionau niciun fel de minorităţi.
- În 1918 s-a introdus votul universal, fapt care trebuia consemnat şi în constituţie.
- În 1921 s-a realizat reforma agrară, prin exproprierea marilor moşii. Constituţia trebuia să prevadă
exproprierea în caz de utilitate publică prin legi speciale.
Constituţia din 1923 reproduce cea mai mare parte a textului celei din 1866 (din 138 de articole, 76 erau
identice cu cele din 1866, 25 au suferit mici modificări, 20 de articole au fost radical modificate, iar 7 au fost nou adăugate) .

Principiile constituției și organizarea instituțiilor statului sunt identice cu cele din 1866
Iată cele mai importante schimbări faţă de constituţia din 1866:
- În art. 1 se specifică faptul că România este stat naţional, unitar şi indivizibil: conceptul de stat naţional
şi unitar, adică alcătuit dintr-o naţiune majoritară pe un singur teritoriu politic, a fost nou introdus.
- Proprietatea nu este un drept absolut, ca în 1866; în caz de utilitate publică se pot realiza exproprieri. În
1866, cazurile de utilitate publică erau stabilite doar prin constituţie: lucrări de comunicare, de salubritate publică
şi de apărare a ţării. În 1923 se prevede că utilitatea publică se stabileşte prin legi speciale (aşa cum a fost cazul
legii agrare din 1921). Bogăţiile subsolului, căile de comunicaţie, apele şi atmosfera sunt proprietatea statului.
- Votul este universal, spre deosebire de votul cenzitar din 1866.
- Se menţionează egalitatea în drepturi fără deosebire de clasă socială şi fără deosebire de origine etnică,
limbă şi religie. Constituţia din 1866 prevedea doar egalitatea fără deosebire de clasă socială.
- Tuturor cultelor li se garanta libertatea de expresie, dar se menţiona că Biserica ortodoxă este biserica
dominantă în stat, iar cea Greco-catolică este privilegiată în raport cu celelalte culte. În constituţia din 1866 se
menţiona ca religie oficială cea ortodoxă.
Consecinţele elaborării constituţiei din 1923:
- România devine stat democratic.
- România se adaptează realităţilor politice, economice şi sociale de după Marea Unire.

4
 3. Constituţia autoritară din 1938

Context. Regele Carol al II-lea a instaurat un regim autoritar Înlăturarea guvernului Goga de către rege, la
11 februarie, şi numirea guvernului condus de Patriarhul Miron Cristea era neconstituţională, de aceea a fost
considerată o lovitură de stat. În 20 februarie, Carol a abolit Constituţia din 1923, înlocuind-o cu o alta care îi
dădea puteri mari regelui. Decretul de dizolvare a partidelor politice, din 30 martie 1938, a lichidat total regimul
parlamentar.
Constituţia din 1938 prevedea creşterea puterii regelui în defavoarea parlamentului şi guvernului şi
desfiinţa separaţia puterilor în stat. Regele controla puterea legislativă, astfel încât Parlamentul capătă
doar un rol decorativ.
Astfel se stabilea că:
 regele este capul statului; regele exercită puterea legislativă prin intermediul Parlamentului şi puterea
executivă prin intermediul guvernului;
 regele este singurul care are iniţiativă legislativă (propune legi);
 miniştrii sunt răspunzători numai în faţa regelui (nu a Parlamentului),
 regele poate emite decrete în perioadele în care Parlamentul nu este în sesiune.
 Senatul este alcătuit din membri aleşi şi membri numiţi de rege, în proporţie egală.
 Dreptul de vot este extins şi la femei, dar este limitat de creşterea vârstei la care cetăţenii pot beneficia de
el de la 21 de ani (cum era în constituţia democratică), la 30 de ani.
 Deşi sunt menţionate toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, apar limitări ale acestora, deoarece unele
există doar în condiţii prevăzute de lege, adică pot fi limitate de legi ulterioare: domiciliul este inviolabil, dar
poate fi vizitat de autorităţi în condiţii stabilite de lege, secretul corespondenţei este inviolabil, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege, întrunirile sunt supuse orânduirilor poliţieneşti, dreptul de asociere nu implică dreptul de a crea
persoane juridice. Partidele politice sunt persoane juridice, deci constituţia le exclude voalat. Constituţia cuprinde şi
prevederi îndreptate împotriva legionarilor: preoţii nu au voie să facă propagandă politică, românul care intră în
serviciul unui stat străin sau se alătură unei corporaţii militare străine pierde cetăţenia, uniformele şi emblemele nu pot
fi purtate decât prin încuviinţarea legii.

Consecințe
Constituția din 1938 i-a permis regelui să instaureze un regim autoritar cu practici totalitare.
Regimul lui Carol al II-lea a fost un regim autoritar care a cuprins şi câteva elemente caracteristice
regimurilor totalitare. Astfel, după ce regele a dat un decret-lege privind dizolvarea partidelor politice, la scurt
timp a creat un partid al său numit Frontul Renaşterii Naţionale (F.R.N.). Cu toate acestea, partidele tradiţionale
au continuat să funcţioneze, dar în afara regimului parlamentar, iar F.R.N. nu a reuşit să se impună în viaţa
politică românească, neavând nici ideologie şi nici un program clar de guvernare. Printr-un alt decret, privind
crearea breslelor de lucrători, au fost desfiinţat sindicatele şi în locul lor s-au creat nişte asociaţii ale patronilor
şi muncitorilor, după un model pe care îl aplicase Mussolini în Italia. Cea mai dură măsură de încălcare a
drepturilor cetăţeneşti a fost cenzura. Totodată s-au organizat numeroase manifestaţii publice pentru omagierea
regelui şi s-au publicat articole omagiale în presă, dezvoltându-se cultul personalităţii conducătorului.
În 1940, datorită crizei create de pierderile teritoriale suferite de România, regele l-a numit prim-ministru
pe generalul Ion Antonescu (apoi mareşal), considerat de toţi oamenii politici o personalitate capabilă să conducă
în aceste împrejurări dificile. Antonescu a cerut şi a obţinut de la rege puteri depline în conducerea statului şi apoi
i-a cerut acestuia să abdice. La 6 septembrie 1940 Carol al II-lea a renunţat la tron în favoarea fiului său, Mihai I.

5
 C. Constituţiile comuniste
1. Constituţia din 1948
Contextul şi cauzele adoptării Constituţiei din 1948: Primul guvern comunist s-a format în 1945, dar,
pentru că şeful statului era încă regele Mihai, comuniştii nu au reuşit să instituie atunci un regim totalitar. La 30
decembrie 1947, regele a fost silit să abdice, România fiind proclamată republică. Noile condiţii politice, dar mai
ales schimbarea formei de guvernare, au făcut necesară adoptarea altei constituţii, fapt realizat în 1948. Conform
acesteia, numele ţării era Republica Populară Română.
Principiile constituţiei:
Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după principii democratice, ca de exemplu:
- egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură);
- garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale (libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor etc.);
- responsabilitatea miniştrilor (miniştrii răspund în faţa justiţiei pentru faptele lor);
- suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea de stat emană de la popor.
Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului:
- nu se respectă principiul separaţiei puterilor în stat (legislativul are puteri executive, executivul se implică în justiţie);
- deşi este menţionată proprietatea particulară, se specifică faptul că la baza dezvoltării economice a României se
află proprietatea de stat (cuprinsă în formula bunurile comune ale poporului);
- constituţia prevede că economia naţională este planificată de către guvern (nu este o economie liberă).
Conducerea statului era împărţită între Marea Adunare Naţională şi Guvern. Marea Adunare
Naţională, de fapt noul parlament, este considerată „organul suprem al puterii de stat”. Ea are atât atribuţii
legislative, cât şi executive: votează legile şi bugetul, se ocupă de problemele de pace şi de război, dar formează şi
guvernul şi stabileşte atribuţiile ministerelor. Marea Adunare Naţională este condusă de Prezidiul Marii Adunări
Naţionale, alcătuit din 19 membri, dintre care unul este preşedinte. Prezidiul are atribuţii pe care de obicei le
deţine un şef de stat cu puteri sporite: emite decrete, interpretează legi, numeşte în unele funcţii publice, are drept
de graţiere, conferă decoraţii, reprezintă ţara în relaţiile internaţionale, numeşte ambasadorii etc. Guvernul
coordonează şi planifică economia naţională, realizează bugetul şi asigură ordinea publică şi securitatea statului.
La nivel local, conducerea este deţinută de consilii populare (din 1950, sfaturi populare), alese prin vot universal.
Instituţiile judecătoreşti sunt supuse presiunii politice. Deoarece nu se specifică inamovibilitatea
judecătorilor, se permite amestecul puterii politice în numirea şi destituirea acestora. La toate instanţele, cu
excepţia Curţii Supreme, judecarea are loc cu asesori populari (un fel de juraţi). Instituţia asesorilor este explicată
în legea privind organizarea instanţelor judecătoreşti. De aici aflăm că asesorii sunt de fapt, subordonaţi direct
puterii politice. În cadrul tribunalelor locale, ei sunt aleşi la propunerea unor organizaţii ale muncitorilor, ale partidului, ale
tineretului, organizaţii culturale etc. În realitate, absolut toate organizaţiile existente în perioada comunistă erau controlate de
partidul unic, deci şi aceşti asesori erau aleşi, sub îndrumarea organelor de partid. Asesorii populari pentru tribunalele
speciale şi Tribunalul Capitalei, erau aleşi de Sfatul Popular (pentru consultare, vezi Legea nr. 5 din 19 iunie 1952).
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau asemănătoare cu cele prevăzute într-o constituţie democratică:
egalitatea în faţa legii, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea
întrunirilor, libertatea de asociere, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. O noutate este prevederea
conform căreia femeia are drepturi egale cu bărbatul. Totuşi, pentru unele drepturi sunt introduse limitări, ceea ce
poate da loc la interpretări abuzive (de exemplu, orice asociaţie cu caracter antidemocratic este interzisă), iar dreptul de
proprietate nu este garantat. Mai mult, se specifică faptul că atunci când interesul general o cere proprietatea
privată poate deveni proprietatea statului.
Consecinţele adoptării Constituţiei din 1948:
- Puterea politică are drepturi nelimitate, fapt care se deduce atât din prevederile legale, dar, mai ales prin
aplicarea abuzivă a acestora (ele nu sunt întotdeauna explicite, lăsând loc interpretării în sens totalitar). În
practică, orice funcţionar de stat era şi membru al partidului, deci era subordonat şefului partidului. Totuşi,
partidul nu este menţionat în constituţie sub nicio formă.
- Articolele despre proprietate deschid drumul măsurilor de naţionalizare. Se menţionează că apărarea şi
dezvoltarea bunurilor comune ale poporului sunt o îndatorire a fiecărui cetăţean, iar un alt articol defineşte bunurile comune
ale poporului ca proprietate de stat; deci, cetăţenii au datoria constituţională să dea o parte din proprietate la stat.
- Aplicarea acestei constituţii a transformat România în stat totalitar deoarece drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti nu au fost deloc respectate. De fapt, adevăratul conducător era şeful Partidului Muncitoresc Român,
Gheorghiu-Dej. Voinţa sa arbitrară, dar şi a altor oameni politici sau funcţionari publici, era adevărata lege.
6
 2. Constituţia din 1952
În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale statului român, a fost adoptată o nouă
constituţie care nu aducea modificări fundamentale ale organizării politice, dar încălca foarte grav independenţa
statului român. În capitolul introductiv se specifica ajutorul acordat de U.R.S.S. pentru eliberarea teritoriului
românesc de ocupaţia germană şi faptul că politica externă a Republicii Populare Române este una de prietenie cu
U.R.S.S. Prevederile obişnuite despre independenţa şi suveranitatea statului lipseau. Astfel, constituţia
consfinţea faptul că România nu avea politică externă proprie.
Instituţiile statului sunt aceleaşi ca şi în Constituţia din 1948, dar se introduce voalat principiul
partidului unic, specificându-se că Partidul Muncitoresc Român coordonează toate organizaţiile existente ( este
forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat). Este menționată
egalitatea în drepturi fără deosebire de naționalitate sau rasă. Sunt prevăzute drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu
şi mai multe limitări decât în 1948. Organizarea administrativ teritorială este în regiuni şi raioane (în locul
judeţelor), după model sovietic (acest tip de organizare se introdusese printr-o lege din 1950). Există şi Regiunea
Autonomă Maghiară, care cuprinde ţinuturile locuite de secui.
Constituţia din 1952 a fost schimbată în 1965, când România şi-a recăpătat atributele statului
independent. Ea rămâne un simbol al controlului U.R.S.S. asupra politice interne şi externe româneşti.

3. Constituţia din 1965

Contextul şi cauzele adoptării Constituţiei din 1965:
În 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar noul şef al Partidului Comunist a fost ales Nicolae
Ceauşescu. El a afirmat deschis independenţa ţării faţă de U.R.S.S. De asemenea, considera că România făcuse un
drum important înspre crearea unei societăţi egalitare, adică socialiste (colectivizarea se încheiase în 1962).
Aceste două aspecte necesitau modificarea constituţiei. În 1974 se creează funcţia de preşedinte al republicii,
fapt ce duce la revizuirea constituţiei pentru a include prerogativele preşedintelui.
Iată cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu legile fundamentale anterioare:
- Articolul 1 al constituţiei din 1965 menţionează că numele statului este Republica Socialistă România
şi că este un stat suveran, independent şi unitar, cu un teritoriu inalienabil (adică nu se poate înstrăina) şi
indivizibil. Astfel, prevederile specifice statului independent, ce lipseau în Constituția din 1952, sunt reintroduse.
- Se introduce clar principiul partidului unic, specificându-se faptul că forţa politică conducătoare a
întregii societăţi este Partidul Comunist Român, ceea ce arată fără nicio îndoială caracterul totalitar al regimului;
- Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie bazată pe proprietatea de stat şi
cooperatistă asupra mijloacelor de producţie. Acest lucru este reafirmat prin prevederea conform căreia bogăţiile
de orice natură aparţin statului. Este menţionată şi proprietatea personală, dar ea este limitată la casa de locuit
şi construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care se află, animalele de producţie şi inventarul agricol mărunt.
- Se specifică limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se menţionează faptul că libertatea cuvântului,
presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi
intereselor celor ce muncesc. De asemenea, se menţionează explicit faptul că statul şi partidul sprijină şi ocrotesc
organizaţiile existente, ceea ce înseamnă, de fapt, că orice organizaţie este controlată de partid. O noutate pozitivă
este însă dată de garantarea proprietăţii private (dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege), prevedere
care dispăruse din celelalte constituţii comuniste, sau de stabilirea duratei maxime a zilei de muncă la 8 ore.
- În ceea ce priveşte instituţiile statului, apar modificări importante faţă de constituţiile anterioare. Marea
Adunare Naţională este condusă de un organism numit Consiliul de Stat, care înlocuieşte Prezidiul Marii
Adunări Naţionale. Consiliul de Stat fusese creat în 1961, printr-o lege care revizuia constituţia din 1952. Din acest organ
poate face parte şi primul ministru, iar din 1974, este prezidat de preşedintele statului, ceea ce demonstrează o
nouă întrepătrundere între puterea legislativă şi cea executivă. Preşedintele este ales de Marea Adunare
Naţională, având și funcţia de comandant suprem al forţelor armate. Cele mai importante atribuţii ale sale sunt:
numeşte şi revocă miniştri şi alţi funcţionari publici, acordă gradele militare, conferă decoraţiile şi titluri, acordă
graţierea, acordă cetăţenia română, încheie tratate internaţionale, emite decrete prezidenţiale şi decizii etc.
Consecinţele adoptării constituţiei din 1965:
- Prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter totalitar comunist, deoarece se afirmă rolul
politic conducător al partidului comunist şi se specifică faptul că economia este bazată pe proprietatea de stat.
- Revizuirea din 1974 îi conferă şefului statului puteri dictatoriale.
- Se afirmă statutul internaţional al României de stat independent şi suveran, ce lipsea constituţiei din 1952.

7
 D. Constituţia din 1991
Contextul şi cauzele elaborării constituţiei
În contextul revenirii României la pluripartidism, în 1989, constituţia comunistă trebuia înlocuită pentru a
menţiona noua stare de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor cetăţeneşti şi pentru a permite
dezvoltarea regimului politic democratic.
Principii de bază ale constituţiei din 1991
Primul capitol al constituţiei este intitulat chiar Principii generale şi cuprinde principiile fundamentale,
specifice unui regim democratic: separaţia puterilor în stat, suveranitate naţională, egalitatea tuturor cetăţenilor
în faţa legii, pluripartidismul. Forma de guvernare a statului este republica, iar România este considerată stat de
drept, democratic şi social.
Sintagma stat de drept democratic şi social subliniază ideea că în România sunt garantate, prin instituţiile statului,
respectarea legii şi accesul liber la justiţie (statul de drept), se respectă principiile democratice (statul democratic), statul
respectă personalitatea umană şi intervine pentru realizarea binelui comun, prin măsuri de protecţie a cetăţenilor săi în situaţii
ordinare, dar şi extraordinare, în caz de calamitate sau criză, ori prin protecţia şi asigurarea de şanse pentru categoriile
defavorizate (statul social). Între principiile generale menţionate în acest prim capitol amintim şi garantarea dreptului
minorităţilor naţionale de a-şi păstra limba şi tradiţiile, întărirea legăturilor cu românii aflaţi în afara ţării, dezvoltarea
relaţiilor paşnice cu toate statele, respectarea tratatelor internaţionale.
Puterile statului:
Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Parlamentul este
ales pentru o perioadă de patru ani şi are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a bugetului. Iniţiativa legislativă
(adică propunerea unor proiecte de legi) aparţine membrilor parlamentului, membrilor guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă un
proiect este semnat de cel puţin 250000 de cetăţeni din cel puţin un sfert din judeţele ţării.
Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. Guvernul urmăreşte punerea în
aplicare a legilor. Primul ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau partidele care
deţin majoritatea parlamentară. El propune Parlamentului spre aprobare o listă de miniştri. Guvernul răspunde
politic în faţa Parlamentului; el poate fi demis de Parlament prin acordarea votului de neîncredere.
Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la revizuirea constituţiei, în
2003, s-a ridicat mandatul la 5 ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină maxim două mandate. Rolul fundamental
al Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de mediere între puterile statului. Preşedintele are următoarele
atribuţii: desemnează primul-ministru, promulgă legile (le contrasemnează, pentru a le aproba intrarea în vigoare),
poate dizolva Parlamentul, în cazul în care acesta a respins de două ori învestitura unui guvern (dar poate dizolva
Parlamentul o singură dată într-un an), este comandant suprem al armatei, conferă decoraţii, acordă graţiere,
încheie tratate internaţionale pe care le propune aprobării Parlamentului, emite decrete.
Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili (nu pot fi
transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai înaltă instituţie
judecătorească este Curtea Supremă de Justiţie.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie democratică: libertatea persoanei,
libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii,
dreptul de vot. Spre deosebire de constituţia democratică din 1923, cea din 1991 specifică şi protecţia din partea
statului român de care se bucură cetăţenii români aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu au
niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul României, respectarea tuturor tratatelor privind drepturile omului, semnate de
România. Constituţia din 1991 prevede şi dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a muncii forţate şi a pedepsei cu
moartea, protecţia persoanelor cu handicap, protecţia familiei, a copiilor şi a tinerilor.
Pentru a garanta apărarea drepturilor cetăţeneşti

Consecinţele adoptării constituţiei din 1991

Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat de drept (adică un stat ale cărui legi se
bazează pe respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un stat în care funcţionarea instituţiilor se face pe baza
legilor, justiţia este independentă, iar cetăţenii sunt protejaţi de excesul de autoritate al instituţiilor). Trecerea de la
statul autoritar comunist la statul de drept a întâmpinat anumite dificultăţi. Intrarea României în Uniunea
Europeană în 2007 a fost o recunoaştere la nivel european a faptului că în ţara noastră statul de drept funcţionează.