Cursul 1

Autoritatea de lucru judecat reprezintă reflexia în plan juridic, atât procesual cât și material a
modernității statului român, și a consistenței sale democratice.

Autoritatea de lucru judecat a apărut la începutul secolului al 19-lea. Până atunci, hotărârile
pronunțate de domn puteau fi declarate fără valoare de domnul următor (deși acest lucru era
puternic descurajat).
Granații (autoritatea de lucru judecat):
- zavească (Moldova)
- gloabă (Țara Românească)
- balac - pedeapsă corporală

Consacrarea principiului autorității de lucru judecat aparține regulamentelor organice, fiind

considerată cea mai importantă reformă a epocii Regulamentare (1831, 1832).

Codul de procedură civilă (1865) AIC, inspirat din codul de procedură civilă al Cantonului
Geneva, care la rândul lui era inspirat din codul de procedură francez, dispoziții din legea
belgiană privind executarea silită, dar și din normele autohtone în materie.

Prin codul civil din 1864 autoritatea de lucru judecat a fost reglementată ca o prezumție
legală absolută și ca o excepție procesuală.

Brevis processus este procedura accelerată caracteristică dreptului feudal transilvănean,

procedură menită să protejeze interesele societății feudale.

Pe măsură ce statul se apropie de standardul rule of law, respectarea exigențelor puterii

lucrului judecat reprezintă un imperativ de neocolit.

Încă din perioada medievală s-a încercat asigurarea pe cât posibil a contradictorialității
procedurilor judiciare, prin diferite mijloace precum termene de amânare, pentru a permite
părților să se prezinte, sau cererile de chemare în judecată. În cazul în care o parte nu se
prezenta, procesul se decidea în favoarea părții prezente.

Principiul rolului activ al judecătorului se conturează pentru prima oară în manualul lui
andronache donici.

Încă din vremea medievală, domnitorii români care credeau că sunt puși de Dumnezeu pe
pământ pentru a împărți dreptatea divină, încercau pe cât posibil să asigure accesul la
justiție, prin întâlniri dese ale divanului domnesc, și stabilirea unor divanuri boierești în
teritoriu.
Prin intermediul Regulamentelor Organice, se face pentru prima dată, o trecere de la justiția
efectuată exclusiv de domn, sau de boieri sau prepuși lui, către o justiție efectuată de
judecători în viziunea pe care o punem regăsi în perioada modernă.
Constituția din 1866 garantează libertatea individuală, contenciosul administrativ care este în
căderea puterii judecătorești și instituie și dreptul persoanei vătămate de autoritate la
recunoașterea dreptului său.

Constituția din 1923 reglementează premisele, pentru oferirea asistenței judiciare pentru a
facilita liberul acces la justiție care au fost ulterior oferite printr-o lege.

Regimul comunist a păstrat codul de procedură civilă din 1865 pentru că acest act normativ
avea o importanță mult mai mică în plan social (chiar și civil) atât timp cât circuitul civil era
controlat de regimul comunist prin diferite mecanisme politico-represive, precum
naționalizarea unor bunuri individual determinate, colectivizarea, restricții severe impuse prin
legi.
Singurul mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor (în orașe) era prin
intermediul succesiunii.

Evoluția organizării instanțelor

1. Organizarea instanțelor în perioada Regulamentelor Organice

Specificități:

- ierarhizarea și specializarea instanțelor

- separația atribuțiilor administrative de cele judecătorești
- judecătoriile de primă instanță aveau câte un președinte, doi membri și un procuror
- Divanul de București și de Craiova judecau apelurile împotriva hotărârilor de primă
instanță
- Instanțele aveau secție civilă penală (criminală) și de comerciu (negoțiu)

În anul 1840 Consiliul consultativ a fost înlocuit cu Secretarul Cancelariei iar trimiterea
pentru judecarea apelului se făcea la Înalta Curte de Revizie, instituită prin lege. Divanurile
de la București și de la Craiova devin Curți Apelative.

2. Sistemul judiciar în perioada lui AIC:

- Sistemul judiciar român a evoluat ajungând la forme similare altor state europene.
- acest lucru s-a datorat elaborării și adoptării celor 4 coduri.

S-au introdus principiile (expres prevăzute de lege):

- judecată publică orală și contradictorie
- dreptul la apărare
- dublul grad de jurisdicție

3. Instanțele judecătorești în perioada monarhiei constituționale:

 - judecătoriile de ocoale
- tribunalele județene
- curțile de apel
- curțile cu jurii (criminal cases, eliminate în 1938)
- Înalta Curte de Casație

Ministerul Public
Specificități :
- agent al puterii executive, lucra sub ordinele ministrului justiției
- avea atribuții preponderent în materie penală dar și în materie civilă, unde avea
sarcina de a asigura aplicare legii, executarea hotărârilor, apărarea intereselor
generale și ordinea publică.
- procurorii nu se bucurau de inamovibilitate, pe cum o făceau judecătorii, erau supuși
mobilității
- erau magistrați, dar puneau concluzii numai în fața instanței, nu puteau decide
soluția

4. Organizarea sistemului judiciar în perioada RPR

- imixtiunea executivului în realizarea justiției prin instituția asesorilor populari

- atât instanța supremă cât și conducerea procuraturii era făcută de executiv, în fața
căruia răspundeau, putând fi revocați din funcție
- inamovibilitatea judecătorilor nu mai era menționată în Constituția de la 1948, fapt ce
a dus la abuzuri judiciare grave
- ierarhia instanțelor era piramidală: în vârf era Curtea Supremă, apoi curțile,
tribunalele și judecătoriile
- Deciziile nu se dispuneau în numele legii ci în numele poporului.
- din 1965 instituția asesorilor populari nu mai este folosita decat în unele litigii privind
munca

Asesorii populari erau, în perioada comunismului, persoane alese la propunerea

organizațiilor obștești, de partid muncitorești, pentru a participa la anumite judecăți din
domeniul penal sau civil. În timpul procesului datoriile și drepturile lor erau ca ale
judecătorilor.

Cursul 2

Procesul civil în România

Scopul și premisele procesului civil

Premisa procesului civil o reprezintă un conflict juridic sau o neînțelegere referitoare la

modul în care se interpretează și se aplică în concret o normă de drept material.
Scopul procesului civil îl reprezintă soluționarea conflictului juridic cu respectarea anumitor
standarde precum apărarea ordinii de drept, garantarea libertăților fundamentale, a
drepturilor și intereselor legitime și aplicare și asigurarea supremației legii.

Definiția procesului civil:

Activitatea pe care o desfășoară completul de judecată (unul sau mai mulți judecători),
părțile, alte persoane sau organe care participă la judecată, inclusiv procurorul (când este
cazul) în scopul realizării sau recunoașterii drepturilor subiective și a altor situații juridice
deduse judecății precum executarea silită sau alte titluri executorii.

În cazul nerespectării de către judecător a principilor fundamentale pot interveni sancțiuni de

natură disciplinară, sau nulitatea hotărârii.

Reguli de soluționare a procesului civil

1. Liberul acces la justiție

- Art. 21 din Constituție: orice persoană se poate adresa justiției
- ierarhia temeiurilor de soluționare a unei cereri: textul de lege, uzanțele, analogia
legii, subsidiar principiile generale ale dreptului
- judecătorul nu poate refuza soluționarea unei cereri pe motiv că legea nu prevede
este neclară sau incompletă, în cazul în care refuză, intervine sancțiunea disciplinară
- jurisprudența nu constituie izvor de drept (sistem romano-germanic)
- excepție: asigurarea unei practici de uniformizare a jurisprudenței impune
obligativitatea de respectare a interpretărilor date prin RIL și HP

2. Dreptul la un proces echitabil

- Reglementat prin dispoziții constituționale, CEDO, DUDO, alte tratate internaționale
- aplicabil în ambele faze ale procesului civil (judecată și executare silită)
- presupune dreptul de a obține executarea hotărârii
- presupune o instanță independentă și imparțială stabilită de lege
- presupune derularea procesului într-un termen optim și previzibil: statul răspunde
doar când întârzierile sunt imputabile autorităților judiciare
- circumstanțe pentru a determina termenul rezonabil: a) complexitatea cauzei, b)
comportamentul părților din proces, c) comportamentul autorităților statale, d) miza
litigiului,
- noțiunile de celeritate și urgență nu sunt sinonime din punct de vedere juridic

3. Principiul legalității
- presupune excluderea arbitrariului și a lipsei de previzibilitate
- presupune ca desfășurare procesului și măsurile luate de judecător să fie în deplină
consonanță cu legea și să se întemeieze pe aceasta
- se aplică și executării silite

4. Principiul egalității
- art. 16 din Constituție
- în situații identice nu se poate acorda un tratament diferit
- în jurisprudența CEDO a fost consacrat principiul egalității armelor ce înseamnă
tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procesului, excluzându-se orice
fel de avantaj

5. Principiul disponibilității
- părțile determină apariția procesului, obiectul și încheierea procesului
- nu are caracter absolut fiind susceptibil de limitări
- este incident în ambele faze ale procesului
- procurorul poate porni orice acțiune civilă ori de câte ori este necesar pentru
apărarea drepturilor și a intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub
interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege
- obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin intermediul cererilor și apărările
părților, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra tot ceea ce s-a cerut însă fără să
depășească limitele investirii (excepțiile sunt expres și limitativ prevăzute de lege)
- părțile pot pune capăt procesului prin efectuarea unor acte procesuale de dispoziție
(renunțarea la dreptul pretins, tranzacție, împăcare, renunțarea la executarea silită)

6. Obligațiile părților și terților în desfășurarea procesului

- în cazul în care părțile nu îndeplinesc actele de procedură în condițiile ordinea și
termenele stabilite de lege sau de judecător, intervin o serie de sancțiuni precum
nulitatea, decăderea, perimarea, prescriptia dreptului de a obține executarea silită.
- celeritate incumbă atât organelor judiciare cât și celorlalți participanți la procesul civil
- terții vor putea fi obligați la plata unei despăgubiri pentru prejudiciile materiale sau
morale cauzate prin amânarea judecării cu intenție sau din culpă la cererea părții
interesate

7. Principiul bunei-credințe
- scopul acestuia este evitarea abuzului de drept
- partea trebuie să-şi exercite drepturile procedurale şi să-şi execute obligaţiile
procedurale cu bună-credinţă, având ca atare convingerea intimă că efectuarea
prestaţiei sale este în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale
- Condiții pentru a fi caracterizat ca fiind abuz de drept:
a) autorul actului să fie titularul dreptului procesual în cauză şi să aibă capacitatea
procesuală de a-l exercita;
b) dreptul procesual să fie exercitat în limitele sale externe, fixate de lege,
c) dreptul procesual să fie deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut de
lege
d) dreptul procesual să fie exercitat cu rea-credinţă, titularul său urmărind
producerea unui rezultat vătămător părţii adverse prin exercitarea actului de
procedură respectiv;
e) exercitarea abuzivă a dreptului procesual să fi produs consecinţa încălcării
drepturilor procesuale ale unei alte părţi.
- abuzul de drept procesual se sancționează cu o amendă judiciară, putând
interveni și despăgubiri pentru prejudiciul material și moral propus
- cele două sancțiuni se pot cumula
 8. Principiul dreptului la apărare

Dreptul la apărare reprezintă un principiu constituţional, consacrat în art. 24 din

Constituţia României.
- părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu,
- în toate etapele procesuale, inclusiv în faza de executare silită, părţile au
dreptul să fie asistate sau reprezentate de un avocat, regula fiind aceea că
părţile sunt libere să se prevaleze sau nu de acest drept,
- o garanţie a acestui principiu este reprezentată de ajutorul public judiciar

9. Principiul Contradictorialității

Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie
pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea.

- guvernează ambele faze ale procesului, cu excepția deliberării

- pentru garantarea acestui principiu nu este necesar ca partea să-și fi
exprimat efectiv opinia, fiind suficient să fi avut această posibilitate
- părțile trebuie să își comunice reciproc pretențiile fără a omite faptele care le
sunt cunoscute.
- implică dreptul părților de a discuta, argumenta și exprima un punct de vedere
propriu față de afirmațiile părții adverse
- atât timp cât părțile au fost în mod legal citate însă nu s-au prezentat acestea
nu pot pretinde nerespectarea acestui principiu

10. Principiul oralității

Oralitatea constituie principiul fundamental al procesului civil, potrivit căruia
dezbaterile în cadrul acestuia au loc verbal.

Forma scrisă a cererilor adresate instanţei. Ca regulă, orice cerere adresată

instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris, potrivit art. 148 alin. (1)
NCPC.

Excepţii:
- solicitarea părților ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar,
refuzând să pună concluzii verbale
- declarația de abținere în caz de incompatibilitate se poate face atât verbal cât și scris
- cererea de recuzare se poate face și în scris pentru fiecare judecător în parte

11. Principiul nemijlocirii

Principiul nemijlocirii, garanţie a aflării adevărului în procesul civil, presupune ca
probele să fie cercetate de către instanţa care pronunţă soluţia finală în cauză, iar nu
de către o instanţă diferită, tocmai pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct,
formându-şi convingerea în acest mod.
 Excepții:
- administrarea probelor prin intermediul unei comisii rogatorii
- administrarea probelor de către avocați sau consilieri juridici

Sancţiunea.
Nesocotirea principiului nemijlocirii, în măsura în care acesta nu este înlăturat de o dispoziţie
expresă, poate conduce, în căile de atac, la schimbarea sau casarea hotărârii astfel
pronunţate, în condiţiile în care mijloacele de probă administrate în mod direct în cadrul
acestora infirmă situaţia de fapt reţinută de instanţa a cărei hotărâre este atacată.

12. Principiul publicității

Acest principiu fundamental constituie o garanţie a unui proces echitabil din prisma exigenţei
de transparenţă impuse procedurii de judecată.

- Procesul civil se desfășoară de regulă în fața instanței în ședință publică în prezența

părților dar și a oricărei persoane străine de litigiu

Derogări:
- a) ipoteza desfăşurării şedinţei în camera de consiliu, în cazurile expres
prevăzute de lege
- b) ipoteza şedinţei declarate secrete, din oficiu sau la cerere, în cazurile în
care dezbaterea fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii,
ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor
justiţiei

Pronunţarea hotărârii.
Chiar şi în ipotezele de excepţie prezentate anterior (preşedintele poate stabili ca
pronunţarea hotărârii să se facă prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea
grefei instanţei), hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică .

13. Principiul desfășurării procesului în limba română

Întrucât în România limba oficială este limba română, potrivit art. 13 din Constituţie, fiind
prezumată a fi cunoscută de toţi cetăţenii statului, procesul civil se desfăşoară în limba
română, ceea ce semnifică faptul că dezbaterile, cererile şi actele de procedură au loc,
respectiv se întocmesc în această limbă.

Excepții:
- vizează exclusiv dezbaterile, cetățenii indiferent de naționalitate, se pot exprima în
limba lor maternă, chiar dacă cunosc limba română, având dreptul la un
interpret/traducător
- cererile și actele de procedură vor fi redactate în mod obligatoriu în limba română
Atunci când una dintre părţi sau dintre persoanele care urmează să fie ascultate nu
cunoaşte limba română, instanţa va folosi un traducător autorizat. Dacă părţile sunt de
acord, judecătorul sau grefierul poate face oficiul de traducător

Sancțiune
Nerespectarea acestui principiu, cât şi a dreptului minorităţilor, cetăţenilor străini şi apatrizilor
de a se exprima în limba maternă şi de a beneficia de un traducător autorizat pe parcursul
procesului se sancţionează cu nulitatea hotărârii judecătoreşti.

14. Principiul continuității

-membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceeași în tot cursul
judecăţii;
-în cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să
participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii;
- dacă înlocuirea judecătorului a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor,
cauza se repune pe rol.

Raţiunea instituirii acestui principiu o constituie necesitatea ca judecătorul să-şi formeze

convingerea din perceperea personală a întregii desfăşurări a procesului, pentru a avea o
viziune cât mai aprofundată asupra cauzei, cu eliminarea riscului ca anumite aspecte
neconsemnate în încheiere, dar relevante pentru soluţionarea cauzei, să fi fost produse
numai în faţa unui judecător, care ulterior a fost înlocuit din complet.
Sancțiune: nulitatea hotărârii.

15. Principiul referitor la încercarea de împăcare a părților

Încercarea de împăcare a părţilor este prevăzută printre regulile fundamentale ale procesului
civil, în considerarea importanţei deosebite pe care o deţine pentru părţi şi instanţă
soluţionarea amiabilă a litigiului. Se realizează prin mediere.

Scopul împăcării este evitarea costurilor și procedurii anevoioase a parcurgerii unui proces.

Obligațiile judecătorului:
- a) judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea litigiului prin mediere, când
consideră necesar,
- b) judecătorul are obligaţia de a încerca împăcarea părţilor, dându-le sfaturile
necesare, cu menţinerea însă a imparţialităţii sale.

16. Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului

 În demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, judecătorul va soluţiona litigiul
aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalităţii,
independent de normele juridice invocate de părţi.

Judecătorul are dreptul:

- de a cere explicații
- de a pune în dezbatere orice împrejurări de fapt sau de drept
- de a invoca încălcarea normelor juridice de ordine publică
- de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte
măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc
- dreptul şi obligaţia judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi
faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire
- soluționarea unor aspecte nesolicitate de părți (în cazurile prevăzute de lege)
- introducerea în procesul civil a altor persoane dacă este necesar

17. Principiul respectului cuvenit justiției

Respectul cuvenit justiţiei constituie un principiu fundamental al procesului civil, acesta
impunându-se din perspectiva importanţei deosebite a înfăptuirii justiţiei pentru societate, ce
presupune un cadru solemn de desfăşurare

- președintele completului de judecată exercită poliția ședinței, prin care păstrează

solemnitatea, ordinea ședinței și poate aplica amenzi judiciare.
- cei care se adresează instanței trebuie să stea în picioare
- în cazul în care numărul celor prezenți depășește capacitatea sălii se poate dispune
părăsirea lor din sală

NCPC stipulează că se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei

nerespectarea de către oricare dintre părţi sau de către alte persoane a măsurilor luate de
către instanţă pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată.

Derularea procesului civil

Două faze: judecata și executarea silită

Faza judecății și etapa scrisă a procesului civil.

- începe cu chemare în judecată

- se realizează de către reclamant, sesizând astfel instanța
- prin această cerere se realizează chemarea în judecată a pârâtului

Cererea de chemare în judecată trebuie să conțină prezentarea situației de fapt, pretenția

concretă, și probele pe care se întemeiază susținerile și să fie însoțită de dovada achitării
taxei de timbru, cu excepția situației în care cererea este scutită în mod expres prin lege.
După sesizarea instanței cu cererea de chemare în judecată, completul de judecată căruia i
s-a repartizat aleatoriu cauza va verifica dacă cererea reclamantului este de competenţa sa
şi dacă aceasta îndeplinește condițiile formale prevăzute de lege

- dacă constată că nu este de competența sa, completul dispune prin încheiere

trimiterea dosarului la instanța competentă

Regularizarea cererii se poate dispune în cazul în care aceasta nu este conformă cu situația
pretinsă, reclamantul având 10 zile să complinească lipsurile, sau după caz să introducă o
cerere de reexaminare adresată unui alt judecător din aceeași instanță.

- Pârâtul are obligația de a depune întâmpinare în 25 de zile de la comunicarea cererii

de chemare în judecată sub sancțiunii decăderii din dreptul de a mai depune probe și
de a mai invoca excepții în afara celor de ordine publică.
- obligativitatea intampinarii este în parte expresia principiului contradictorialității
- pârâtul poate părăsi atitudinea pur defensivă şi poate formula pretenţii proprii faţă de
reclamant, prin intermediul unei cereri reconvenţionale, pe care o poate introduce
odată cu depunerea întâmpinării. În cazul introducerii unei cereri reconvenționale,
pârâtul trebuie să facă dovada achitării taxei de timbru.
- la rândul său, reclamantul are obligația de a formula întâmpinare față de cererea
reconvențională.

Întâmpinarea formulată de către pârât va fi comunicată reclamantului, urmând ca acesta să

depună răspunsul la întâmpinare prin care răspunde apărărilor pârâtului și conturează mai
bine pretențiile deduse judecății, în termen de 10 zile de la comunicarea întâmpinării.
Răspunsul la întâmpinare nu se va comunica pârâtului, acesta luând cunoștință despre
acesta de la dosarul cauzei.

Judecătorul va fixa prin rezoluție primul termen de judecată. Primul termen de judecată
reprezintă momentul limită până la care reclamantul îşi poate modifica cererea de chemare
în judecată.

Terți atrași în proces pot în principiu să intervină, respectiv să fie atrași în proces până la
închiderea dezbaterilor în fond și rămânerea instanței în pronunțare, în fața primei instanțe.

Etapa cercetării procesului civil:

Prin activităţile efectuate în etapa cercetării procesului trebuie să se asigure pentru părţi şi
pentru instanţă cunoaşterea elementelor de fapt şi de drept asupra cărora va purta
dezbaterea fondului. În acest fel se garantează cu mai multă eficienţă dreptul la un proces
echitabil şi se asigură egalitatea armelor, contradictorialitatea şi dreptul la apărare

- are scop formarea convingerii judecătorului

- în cadrul acestei etape se desfășoară activitatea de administrare a probelor și de a
soluționa excepții
- fiecare excepție invocată sau probă propusă este pusă în discuția părților înainte ca
instanța să hotărască asupra admisibilității acesteia
- sarcina probei revine reclamantului
 - probele trebuie să fie admisibile și să aibă legătură cu soluționarea procesului și să
fie obținute în mod legal

Se pot solicita următoarele probe:

- înscrisuri
- expertize
- probă cu martori (în pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor
cu mandat chiar la primul termen)
- cercetare la fața locului
- chemarea la interogatoriu
- alte mijloace de probă (fotocopii, fotografiile, file, discuri etc.)
Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara
localității de reședință a instanței, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie.

Lucrurile notorii (râul Bega traversează Timișoara), evidente (existența gravitației),

necontestate, precum și existența legii nu trebuiesc dovedite.

Administrarea probelor se face mereu înainte de Judecata pe fond, și este mereu realizată
de instanța de judecată, iar dovezile sunt administrate în ordinea stabilită de judecător.

Dezbaterea pe fond

După terminarea cercetării procesului, se intră în cea de-a treia etapă, cea a dezbaterilor în
fond, în cadrul căreia părțile au posibilitatea de a a-și susține în mod real pretențiile, în urma
probatoriului administrat în cauză, prin intermediul concluziilor în fond. Dezbaterea fondului
presupune discutarea în contradictoriu de către părţi a împrejurărilor de fapt şi a temeiurilor
de drept în vederea convingerii instanţei cu privire la temeinicia pretenţiilor şi apărărilor.

După deschiderea dezbaterilor, preşedintele completului va da cuvântul întâi reclamantului,

apoi pârâtului şi celorlalte părţi din proces, în funcţie de poziţia lor procesuală. Preşedintele
poate limita intervenţia fiecărei părţi, cu condiţia de a pune în vedere timpul pe care îl au la
dispoziţie, având şi posibilitatea de a da cuvântul de mai multe ori dacă va considera
necesar

Etapa deliberării și pronunțării hotărârii judecătorești

După închiderea dezbaterilor, urmează etapa deliberării şi pronunţării hotărârii. Deliberarea

are loc în secret, în camera de consiliu, însă hotărârea se pronunță, în principiu, în ședință
publică.
- această etapă se desfăşoară în secret, asigurându-se intimitatea reflecţiei
judecătorilor, independenţa şi imparţialitatea lor, dar şi credibilitatea justiţiei.
- la deliberare vor lua parte numai membrii în faţa cărora s-a desfăşurat dezbaterea
asupra fondului, fiecare spunându-şi părerea bazată pe probele administrate şi
normele de drept aplicabile
După ce s-a luat hotărârea, completul va întocmi minuta (care va constitui dispozitivul
hotărârii) în care se va regăsi soluţia dată în cauză şi o va pronunţa în şedinţă publică.
Instanţa poate amâna pronunţarea minutei pentru un termen de maxim 15 zile.

Hotărârea întreagă (practicaua, considerente şi dispozitiv) va trebui redactată de către

judecătorul care a soluţionat procesul în termen de 30 zile şi va trebui să fie semnată de toţi
membrii completului de judecată şi de către grefier.
- Lipsa unei semnături de această dată nu atrage nulitatea hotărârii, spre deosebire de
procedura deliberării
- Hotărârea va fi comunicată părţilor de îndată ce este redactată şi semnată.

Judecata în căile de atac

Apelul este o cale de atac ordinară, simpla nemulţumire a părţii sau părţilor fiind suficientă,
legea neprevăzând expres motivele pentru care poate fi exercitat apelul, în principiu,
suspensivă de executare, devolutivă.

Efectul devolutiv:
- presupune reluarea fondului judecății
- are loc o nouă judecată pe fond
- o limită a efectului devolutiv este reprezentată de faptul că în apel completul de 2
judecători trebuie să judece același cadru procesual din fața primei instanțe
- judecata în apel se face doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei
inferioare a fost criticată
- nu se pot schimba calitățile procesuale
- nu se pot introduce cereri noi

În ceea ce priveşte hotărârile de primă instanţă, regula aplicabilă este aceea că ele sunt
supuse apelului, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Apelul se soluţionează, în principiu, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat

hotărârea apelată, astfel cum rezultă din observarea dispoziţiilor generale ce reglementează
competenţa materială: tribunalul judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate
de judecătorii în primă instanţă şi curtea de apel judecă apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.

Excepție :
- Hotărârile pronunțate în primă instanță de către curtea de apel nu pot fi atacate cu
apel, ci doar cu recurs, deoarece ÎCCJ este competentă să soluționeze doar
recursuri.

Hotărârea primei instanțe poate fi anulată în apel doar atunci când prima instanță a
soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care
nu a fost legal citată, judecarea procesului, după anularea hotărârii primei instanțe, urmând
să se facă de către instanța de apel sau de către prima instanță, doar dacă părțile cer
expres trimiterea cauzei spre rejudecare. Trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă de
către instanța de apel o singură dată în cursul procesului.
Recursul
În condițiile legii, partea interesată poate exercita recursul, cale de atac extraordinară, de
reformare, nedevolutivă, în principiu, nesuspensivă de executare.

Recursul este gândit ca o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de
nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Hotărârile care pot fi atacate cu recurs:

- hotărârile date în apel
- hotărârile pentru care legea nu prevede dreptul de apel (de exemplu hotărârile date
în primă instanță de curțile de apel)
- legea ar putea prevedea că o anumită hotărâre este supusă recursului, fie ca singură
cale de atac, fie ca o a doua după exercitarea uneia care să fie denumită şi
reglementată altfel decât apel (plângere, contestaţie)

În recurs pot fi administrate ca și mijloace de probă doar înscrisurile.

În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată este casată, iar, de regulă, rejudecata
procesului pe fond se va face tot de instanța de recurs.

Alte căi extraordinare de atac:

- contestația în anulare
- revizuirea

Specificități:
- pot fi exercitate doar pentru motive limitativ prevăzute de lege
- spre deosebire de recurs, contestația în anulare și revizuirea sunt căi extraordinare
de atac de retractare
- sunt de competența instanței care a pronunțat hotărârea atacată

Ca și diferență contestația în anulare are în vedere nulitatea hotărârii judecătorești atacate

ca urmare a nerespectării unor dispoziții de drept procesual, care nu mai pot fi invocate pe
calea apelului sau recursului, în timp ce revizuirea are în vedere, de regulă, un aspect reținut
greșit, care vizează fondul raportului juridic dedus judecății.

Faza executării silite

Executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere, fără
citarea părţilor.
Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării și se extinde şi asupra
titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de
executare silită încuviinţate.

- părțile își schimbă calitatea procesuală din reclamant și pârât în creditor și debitor
 - intervine în cazul hotărârilor judecătorești susceptibile de a fi puse în executare cu
ajutorul forței de constrângere a statului, precum și în cazul altor titluri executorii,
dacă debitorul nu își execută de bunăvoie obligația.
- nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă ambele faze (când debitorul își
execută de bunăvoie obligația sau când hotărârea judecătorească nu este
susceptibilă de executare silită)
- se poate renunța la această fază a procesului de către creditor

Modalități:
- directe: acelea care poartă asupra obiectului obligaţiei stabilite prin titlul executoriu,
adică predarea silită a bunurilor mobile, predarea silită a bunurilor imobile şi
executarea silită a unei obligaţii de a (nu) face
- indirecte: se referă la mijloacele de obţinere a sumei de bani ce face obiectul titlului
executoriu prin vânzarea silită a bunurilor debitorului.

Obligaţiile susceptibile de executare silită sunt obligaţiile băneşti, predarea unui bun sau
folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii/plantaţii/lucrări, încredinţarea minorului,
stabilirea locuinţei şi vizitarea acestuia.

Competența executorului judecătoresc:

- executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel de unde se află imobilul
- în cazul bunurilor mobile urmărite şi al executării silite directe mobiliare, acestea se
execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află
domiciliul/sediul debitorului sau unde se află bunurile

Instanța de executare:
Regula - judecătoria unde își are domiciliul sau sediul debitorul.
Excepția 1 - dacă debitorul nu se află în țară instanța unde are sediul/domiciliu creditorul
Excepția 2 - dacă creditorul e în străinătate și el instanța competentă este instanța din
circumscripția unde se află sediul biroului executorului judecătoresc investit de creditor

Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la

executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor
date de lege în competenţa altor instanţe sau organ.

Contestația de executare:
- împotriva actelor de executare propriu-zisă
- Împotriva titlului executoriu pentru a lămuri înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului
executoriu (instanța competentă în acest caz este instanța care a pronunțat
hotărârea executorie)

Bunuri și proprietăți exceptate de la executarea silită:

- bunuri de uz personal/casnic indispensabile traiului
- obiectele de cult
- obiecte indispensabile persoanelor cu handicap
- alimentele necesare debitorului și familiei acestuia pentru 3 luni
- scrisori, fotografii, tablouri personale sau de familie
De asemenea, poate fi urmărit până la:
- jumătate din salariul lunar net pentru sumele datorate obligației de întreținere
- o treime din salariul lunar net pentru alte tipuri de obligații

Procesul penal în sistemul judiciar din România

Sistemul procesual penal român nu poate fi decât unul mixt, cuprinzând unele elemente din
cele două sisteme tipice. Totuși, unele reglementări ale noului Cod de procedură penală ne
conduc la concluzia că s-a pus accent prea mult pe instrucția penală, în defavoarea apărării.

Secțiunea 1. Regulile de soluționare a procesului penal

Scopul și premisele procesului penal:

- Premisa procesului penal este reprezentată de comiterea unei fapte antisociale care
produce o vătămare
- Scopul procesului penal este unul represiv dar și educativ în egală măsură, prin el
impunându-se respectarea ordinii și siguranței publice

Principiile procesului penal

Acestea reprezintă veritabile reguli de soluționare a procesului penal, care trebuie
respectate pe tot parcursul acestuia de organele judiciare.

Principiile aplicabile procesului penal se împart în:

- principiile care garantează preeminența dreptului: legalitatea procesului penal,
separarea funcțiilor judiciare, aflarea adevărului, ne bis in idem
- principiile referitoare la protecția persoanelor implicate în procedurile penale:
respectarea demnității umane și a vieții private, limba oficială și dreptul la interpret,
prezumția de nevinovăție, dreptul la libertate și siguranță
- principiile referitoare la calitatea procesului penal și la regimul acțiunii penale:
caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la apărare,
obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale

Principiul legalității procesului penal:

Acest principiu guvernează toate etapele procesului penal.

Sancțiunile care sunt atrase de nerespectarea acestui principiu:

- nulitatea actelor procesuale și procedurale realizate cu nerespecatrea legalității
- excluderea probelor nelegal sau neloial administrate care atrage tot nulitatea
acestora

Persoanele vinovate cu încălcări ale principiului legalității procesului penal sunt susceptibile
de amenzi judiciare sau chiar de răspundere penală.
Excepție: în cazul normelor de drept procesual penal se aplică analogia, pentru că procesul
penal nu poate fi oprit pe temeiul neexistarii sau nereglementării complete a anumitor
proceduri
Separarea funcțiilor judiciare în procesul penal

Privește separarea funcțiilor judiciare, care au în vedere organele judiciare cu competențe în

procesul penal.

Trebuie separate activitatea:

- funcția de urmărire penală (efectuată de organele de cercetare penală și de procuror)
- funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în
faza de urmărire penală (judecătorul de drepturi și libertăți)
- funcția de verificare a legalității a trimiterii ori netrimiterii în judecată (judecătorul de
cameră preliminară)
- funcția de judecată(instanța de judecată)

Astfel, în baza acestui principiu este interzisă orice imixtiune între aceste funcții.

Excepție: judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită

funcția de judecată în cauză.

Prezumția de nevinovăție
În procesul penal este consacrat principiul prezumției de nevinovăție, împreună cu corolarul
acestuia, desemnat prin adagiul in dubio pro reo (orice dubiu se interpretează în favoarea
inculpatului/suspectului). Conform primului principiu inculpatul este prezumat a fi nevinovat
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Astfel această prezumție nu se
aplică fazei executării pedepsei, care este și ea o parte a procesului penal.

O consecință a aplicării acestui principiu este reprezentată de obligativitatea motivării

hotărârii.
Din alte dispoziţii ale noului cod rezultă şi alte consecinţe ale prezumţiei de nevinovăţie, cum
ar fi:
- incompatibilitatea judecătorului care a luat parte anterior la judecarea cauzei
- regula că în procesul penal sarcina probei aparţine în principal procurorului sau părţii
civile
- dreptul suspectului sau inculpatului de a nu contribui la propria acuzare
- consacrarea efectului suspensiv al apelului

Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost
dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Dubiul rezonabil din standardul de probațiune
impiedică pronunțarea unei hotărâri de condamnare.
Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le
pronunţă, probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete,
sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).
Aflarea adevărului în procesul penal

”Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire

la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau
inculpatului”

Pentru a se realiza scopul represiv al procesului penal trebuie să se cunoască adevărul real
material (fundamentat pe realitatea faptelor) și nu cel formal.
Chiar dacă inculpatul a recunoscut faptele în fața organelor de urmărire, instanța trebuie să
verifice dacă această recunoaștere este expresia adevărului.
Principiul aflării adevărului nu poate fi desprins de corolarul său care este rolul activ al
organelor judiciare. Din acest motiv se prevede posibilitatea instanței de a administra probe
din oficiu(dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului)

Ne bis in idem

Principiul ne bis in idem presupune că ”nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de
către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat
sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale aceluiaşi
stat”

Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acțiunii penale

Acest principiu presupune doar obligativitatea procurorului de a pune în mişcare şi a exercita

acţiunea penală din oficiu, atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei
infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare a acesteia.
Prin instituirea acestei forme a principiului oficialităţii, limitată doar la procuror, legiuitorul a
dorit să atribuie instanţei de judecată un rol pasiv în procesul penal, similar celui pe care îl
are în sistemele adversiale.

Excepții:
- posibilitatea procurorului de a renunța la exercitarea acțiunii penale dacă nu există
un interes public (se aplică doar în mod subsidiar atunci când procurorul constată cu
certitudine că poate renunța la urmărirea penală)
- necesitatea introducerii plângeri prealabile de către parte vătămată sau alte condiții
prevăzute de lege. (în cazul relațiilor de familie)
- autorizarea prealabilă a unor autorități pentru trimiterea în judecată a membrilor
Guvernului

Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal

Echitatea presupune o deplină egalitate a tuturor participanţilor la procesul penal, iar în

realizarea acestuia ea nu poate fi separată de ideea fundamentală potrivit căreia toate
persoanele care au încălcat legea trebuie să fie sancţionate şi niciun nevinovat să nu fie
pedepsit.

Caracterul rezonabil al duratei procedurilor se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei

și complexitatea cazului, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităţilor şi
importanţa obiectului cauzei.
Nu sunt luate în considerare, în calcularea termenului de soluţionare a cauzei, perioadele de
timp cuprinse între momentul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală (în
prezent, de clasare – n.n.) şi data infirmării acestei soluţii şi reluării urmăririi penale ori
perioada în care procesul penal a fost suspendat din cauza imposibilităţii inculpatului de a
participa la proceduri din motive medicale

Dreptul la libertate și siguranță în procesul penal (habeas corpus)

- privește atât măsurile privative de libertate cât și cele restrictive de libertate

-aceste măsuri fiind excepționale se iau doar în cazurile și în condițiile
prevăzute de lege
- persoanele au dreptul de a fi informate (într-o limbă pe care o înțeleg) asupra
motivelor arestării
- pentru măsurile privative de libertate, în cazul în care s-au dispus în mod nelegal,
persoanele au dreptul la repararea pagubei suferite (aceste drepturi se aplică
exclusiv cu privire la măsurile privative de libertate)

Dreptul la apărare în procesul penal

Acest drept este un drept complex,în compunerea căruia intră toate prerogativele,
facultăţile şi posibilităţile acordate de lege justiţiabililor pentru apărarea intereselor
lor, asistența juridică fiind doar o componentă a dreptului la apărare.

Totodată, noul Cod de procedură penală a prevăzut şi o limită a exercitării dreptului

la apărare, arătând că acesta trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului
pentru care a fost recunoscut de lege.

Garanții procesuale ale dreptului la apărare:

- dreptul inculpatului de sau suspectului de a fi informat despre fapta pentru
care sunt urmăriți și încadrarea juridică a acesteia
- obligația organelor judiciare de a pune în vedere suspectului și inculpatului
înainte de a fi ascultat că au dreptul de a nu face nicio declarație
- obligația organelor judiciare de a asigura exercitarea deplină și efectivă a
dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul
procesului penal

Pentrul timpul necesar apărării se ține cont de complexitatea cauzei, (se apreciază
de la caz la caz)
Respectarea demnității umane și vieții private în procesul penal

În alin. (1) al art. 11 NCPP se consacră principiul respectării demnităţii umane,

prevăzându-se că „Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată
trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane”.

Principiul este aplicabil și persoanelor aflate în faza executării hotărârilor penale.

Statul are două tipuri de obligații (prevăzute atât de codul de procedură penală cât și de
convenția europeană):
- obligații negative (de a se abține de la ingerințe)
- obligații pozitive (luarea măsurilor necesare pentru protejarea și garantarea efectivă
a dreptului)

Articolul 11 alin. (2) NCPP consacră principiul respectării vieţii private (lato sensu),
prevăzând în teza I că „Respectarea vieţii private, a inviolabilităţii domiciliului şi a secretului
corespondenţei sunt garantate”
Dreptul la viaţa privată nu este un drept absolut, de la care să nu fie permisă derogarea, iar
persoanele care beneficiază de el pot renunţa la protecţia oferită de lege.
Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă
aceasta este necesară într-o societate democratică.

Limba oficială și dreptul la interpret în procesul penal

- cetățenii aparținând minorităților naționale se pot exprima în instanță în limba

maternă, indiferent dacă aceștia cunosc limba română sau nu
- legea română prevede dreptul la interpret dar și la traducător, standardul impus de
ea fiind superior față de cel al convenției.

Respectarea dreptului la un interpret are implicaţii directe şi în ceea ce priveşte garantarea

dreptului la apărare, pentru că acest drept trebuie să fie efectiv, real, şi nu unul teoretic sau
iluzoriu.
Dreptul la o apărare efectivă presupune inclusiv posibilitatea de a beneficia de serviciile unui
traducător autorizat în toate etapele procedurale; acest drept este considerat cea mai
adecvată punere în practică a drepturilor apărării şi a cerinţei echităţii procedurilor.
Exercitarea lui este cu atât mai mult justificată în fazele iniţiale, când cel acuzat se confruntă
cu acuzatorii de pe poziţii inegale, iar împrejurarea că ulterior, în timpul altor interogatorii (în
speţă, la cercetarea judecătorească), este asistat de un specialist autorizat nu poate
remedia eficient lipsa iniţială.
 Derularea procesului penal
Etapele procesului penal:
Procesul penal are patru etape:
- urmărirea penală,
- camera preliminară,
- judecata
- executarea pedepsei

Sunt situaţii în care personajul principal nu ajunge să parcurgă toate etapele procesului
penal.
În timpul procesului penal, o persoană poate juca, în cascadă, mai multe roluri:
- cel de suspect,
- urmat de cel de inculpat
- și, la sfârșit, cel de condamnat.

Paticipanții în procesul penal sunt:

- organele judiciare
- avocatul
- părţile
- subiecţii procesuali principali
- alţi subiecţi procesuali

În procesul penal sunt organe judiciare:

- organele de cercetare penală – respectiv organele de cercetare ale poliţiei judiciare
- organele de cercetare penală speciale: ofiţerii anume desemnaţi de către
comandanţii unităţilor militare, de frontieră, porturi etc.

Organele judiciare cu atribuții jurisdicționale:

- procurorul împreună cu organele de urmărire penală,
- judecătorul de drepturi şi libertăţi,
- judecătorul de cameră preliminară
- instanţa judecătorească

Subiecții principali ai procesului penal :

- suspectul (persoana în legătură cu care există bănuiala rezonabilă că a săvârşit o
faptă penală),
- persoana vătămată,
- alți subiecți procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele
speciale de constatare
 - orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii
sau atribuţii în procedurile judiciare penale.

Părțile procesului penal:

- inculpatul după ce a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru că există probe din
care rezultă că a săvârşit o infracţiune),
- partea civilă (persoana vătămată care a cerut în procesul penal să i se acopere
prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii)
- partea responsabilă civilmente (persoană care are obligaţia să repare prejudiciul
cauzat de cel trimis în judecată).

Avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile legii.

Urmărirea penală

Scopul urmăririi penale este strângerea de probe. Strângerea de probe necesare pentru a
putea dovedi existenţa unei infracţiuni şi identificarea persoanei care a săvârşit-o. Această
activitate se desfăşoară de organele de cercetare penală sub îndrumarea procurorului de
caz.

Urmărirea penală poate începe:

- în urma sesizării din oficiu,
- în urma formulării unei plângeri,
- denunţ
- prin alte acte ale unor organe de constatare prevăzute de lege.

Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană prejudiciată prin săvârşirea unei

infracţiuni.

A se diferenţia de plângerea prealabilă! Sunt unele infracţiuni în cazul cărora

tragerea la răspundere penală a infractorului poate fi făcută doar în urma manifestării
de voinţă (plângere prealabilă) a persoanei vătămate (e.g. hărţuirea, ameninţarea,
violarea de domiciliu)

Denunţul este actul prin care o persoană încunoştinţează organele de urmărire penală cu
privire la săvârşirea unei infracţiuni a cărei victimă este o altă persoană

Actele încheiate de unele organe de constatare pot fi, spre exemplu: procesele-verbale
încheiate de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională în cazul infracţiunilor
flagrante; încheierile judecătoreşti prin care se constată infracţiuni de audienţă (e.g. mărturie
mincinoasă, ultrajul judiciar).

Întotdeauna urmărirea penală începe cu privire la faptă (in rem), chiar şi atunci când în
actul de sesizare este indicat autorul.
Dacă în urma strângerii de probe rezultă o bănuială rezonabilă că o anumită persoană a
comis fapta din actul de sesizare, organul de urmărire penală dispune prin ordonanţă ca
urmărirea penală să se efectueze faţă de aceasta (in personam).
- din acest moment, persoana respectivă are calitatea de suspect, cu drepturile şi
obligaţiile corespunzătoare.

Dacă în urma strângerii de probe rezultă faptul că suspectul a săvârşit infracţiunea,

procurorul dispune prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale.
- astfel suspectul din procedura de urmărire penală devine inculpat

Odată cu acţiunea penală poate fi exercitată şi acţiunea civilă, tot în cadrul procesului
penal. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă, dispunând de dreptul său la
repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii

În funcție de probele strânse, organul de cercetare penală înaintează un dosar, prin care
poate propune:
- înaintarea dosarului cu propunere de clasare,
- renunţarea la urmărire penală
- trimiterea în judecată.

Procurorul, după ce verifică dosarul, poate dispune prin ordonanţă:

- restituirea acestuia în vederea completării urmăririi penale,
- clasarea, când nu se poate începe urmărirea penală, (nu sunt întrunite condiţiile de
fond şi formă esenţiale ale sesizării sau când acțiunea penală nu mai poate fi pusă în
mișcare sau nu mai poate fi exercitată)
- renunţarea la urmărirea penală, când procurorul constată că nu există un interes
public în urmărirea infracțiunii în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de
săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările
produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii pentru care legea
pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani
- poate dispune prin rechizitoriu trimiterea în judecată.

Aici se termină urmărirea penală, dar acţiunea penală poate continua, dacă procurorul nu a
dispus clasarea sau renunţarea la urmărire penală, până când instanţa pronunţă o hotărâre
definitivă/rămasă definitivă prin neapelare.

Actele şi măsurile dispuse de organele de urmărire penală pot fi contestate, astfel că, spre
exemplu, pot fi excluse probe încă din timpul urmăririi penale.

Măsurile preventive

Măsurile preventive sunt măsuri procesuale cu caracter de constrângere, ce au rolul de a

restricționa libertatea celor asupra cărora există suspiciunea că au săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal.

Măsurile preventive sunt:

- reținerea
- controlul judiciar
 - controlul judiciar pe cauțiune
- arestul la domiciliu
- arestarea preventivă

Ele pot fi grupate în două categorii și pot fi luate atât față de persoana fizică cât și cea
juridică:
- măsuri preventive privative de libertate:
- reținerea,
- arestul la domiciliu,
- arestarea preventivă
- măsuri preventive restrictive de libertate:
- controlul judiciar,
- controlul judiciar pe cauțiune.

Condiții pentru dispunerea măsurilor preventive:

- să există probe sau indicii temeinice că suspectul/inculpatul a săvârșit o infracțiune,
- să existe suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune, să fie
necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, împiedicării
sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată,
prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni,
- să nu existe nicio cauză care să împiedice punerea în mișcare a acțiunii penale sau
exercitarea ei, prevăzute la art. 16 CPP,
- măsura preventivă să fie proporțională cu gravitatea infracțiunii reținute în sarcina
suspectului/inculpatului și necesară pentru realizarea scopului urmărit.

Condiție specială:
- audierea suspectului sau inculpatului înainte de momentul luării măsurii preventive

Aplicarea măsurilor preventive asupra celorlalte părți sau subiecți procesuali principali nu
este posibilă.

Măsurile preventive se pot dispune numai după declanșarea procesului penal.

Ele pot fi aplicate pe tot parcursul procesului penal, până la momentul la care hotărârea
rămâne definitivă.

Reținerea: se poate dispune pe maxim 24 de ore fără posibilitatea prelungirii (de procuror
sau organ de cercetare penală)
Controlul judiciar: se dispune în cursul urmăririi penale sau în procedura de camera
preliminară, nu poate depăși 60 de zile (poate fi prelungită de procuror fără ca o prelungire
să depășească 60 de zile și fără ca, cumulat să se depășească un an sau doi), iar în cursul
judecății în primă instanță nu poate depăși un termen rezonabil
Controlul judiciar pe cauțiune: cuantumul cauțiunii trebuie să fie de cel puțin 1000 de lei,
aceasta reprezentând o garanție pentru respectarea obligațiilor pe care organul judiciar le
impune inculpatului pe parcursul participării la procesul penal
Arestul la domiciliu: poate fi dispus doar de instanță, nu și de procuror. Termenul este unul
de 30 de zile, ce poate fi prelungit cu câte 30 de zile, fără însă a depăși 180 de zile
Arestarea preventivă:
- față de inculpat, în cursul urmăririi penale de judecătorul de drepturi și libertăți,
- în procedura camerei preliminare de judecătorul de cameră preliminară, în cursul
judecății de instanța de judecată.
În cursul urmăririi penale durata maximă a arestului preventiv este de 30 zile, fără ca
durata reținerii să se deducă din durata arestării preventive, durata totală a arestării
preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen
rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 zile .
În cursul judecății în prima instanță durata arestului preventiv nu poate depăși un
termen rezonabil.

Aceste măsuri se pot dispune:

De judecători:
- În cursul urmăririi penale se dispune în camera de consiliu, prin încheiere
motivată.
- În procedura camerei preliminare se dispune în camera de consiliu, prin
încheiere motivată.
- În cursul judecății se dispune în ședință publică, prin încheiere motivată.
De procurori (control judiciar sau reținere):
- prin ordonanță motivată

Arestarea preventivă se execută numai în baza mandatul de arestare preventivă,

mandatul de arestare fiind singurul temei al executării preventive.

Acordul de recunoaștere a vinovăției

Scopul acordului:
- „acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o soluție legislativă inovatoare ce va
asigura soluționarea cauzelor într-un termen optim și previzibil, fiind totodată un
remediu pentru eliminarea unei deficiențe majore a sistemului judiciar român,
respectiv durata mare a desfășurării procedurilor judiciare.”

Titularii acordului și limitele acestuia.

- inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de
către inculpat.
- efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului procurorului
ierarhic superior
- acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de
către inculpat.
- limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin avizul
prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior.
- dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia
un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi
adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat
acord
 inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, cu încuviinţarea
reprezentantului lor legal, în condiţiile prezentului capitol

Obiectul acordului îl reprezintă recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării

juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul
pedepsei, precum și forma de executare respectiv felul măsurii educative ori, după caz,
soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Împotriva sentinței date de prima instanță cu privire la admiterea sau respingerea acordului
de recunoaștere a vinovăției, procurorul, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot
declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare

Instanța verifică mereu acordul, pentru a vedea dacă a fost legal încheiat.

! Nu se poate negocia vinovăția inculpatului sau existența faptei

! Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire la infracțiunile
pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau închisorii de cel mult 15 ani

Camera preliminară

Camera preliminară este un filtru între urmărirea penală şi judecată.

Procedura camerei preliminare este urmată doar în cazurile în care sesizarea instanței s-a
realizat prin rechizitoriu.

În ipoteza în care sesizarea instanței se realizeazǎ prin acord de recunoaștere a vinovǎției,

cauza penalǎ va trece în faza de judecatǎ, fǎrǎ a mai urma șI procedura camerei
preliminare.

Judecătorul de cameră preliminară verifică:

- dacă instanţa din care face parte este competentă să judece cauza,
- dacă a fost sesizată în mod legal,
- dar verifică (şi exclude dacă este necesar)
- legalitatea probelor şi a efectuării altor acte în cadrul urmăririi penale.

Copia certificatǎ a rechizitoriului , se comunicǎ inculpatului la locul de deținere ori, dupǎ caz,
la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedurǎ

Soluţiile pe care le poate pronunţa judecătorul de cameră preliminară sunt:

- restituirea cauzei la parchet
- dispunerea începerii judecăţii, în a doua ipoteză, judecătorul de cameră preliminară
urmând să facă parte și din completul de judecată.
Cazurile în care cauzal este restituită la parchet:
- rechizitoriul este neregulamentar întocmit
- dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății.

Încheierea de camerǎ preliminarǎ, consacrǎ neregularitatea actului de sesizare, iar cauza

este restituitǎ pentru remedierea actului de sesizare a instanței

Încheierea motivată dispusă de judecătorul de cameră preliminară se atacă cu apel în

termen de 3 zile de la comunicare.

Judecata în procesul penal

Obiectul fazei de judecatǎ este reprezentat de aflarea adevǎrului, cu privire la fapta șI

persoana cu care a fost sesizatǎ instanța, în scopul pronunțǎrii unei soluții legale șI
temeinice.
Pe parcursul fazei de judecatǎ, instanța verificǎ legalitatea șI temeinicia acuzației penale
formulate de cǎtre procuror, precum șI a pretenției civile formulate de cǎtre partea civilǎ,
luând o hotǎrâre prin care se rezolvǎ latura penalǎ și civilǎ a procesului penal

Hotǎrârea instanței penale poate fi supusǎ controlului judiciar, prin exercitarea cǎilor de atac,
de pǎrți sau de procuror.

Principiile specifice fazei de judecată a procesului penal:

- principiile fundamentale menționate anterior
- principiul publicității
- principiul nemijlocirii
- principiul oralității
- principiul contradictorialității

Nemijlocirea, constǎ în obligația instanței de a percepe direct șI nemijlocit mijloacele de

probǎ ce se administreazǎ în cauzǎ, precum șI susținerile procurorului sau ale pǎrților din
procesul penal. Prin nemijlocire, instanța intrǎ în contact direct cu toate probele. Principiile
contradictorialitǎții șI oralitǎții se îmbinǎ cu principiul nemijlocirii, conform cǎruia judecǎtorul
percepe direct, nemijlocit, toatǎ activitatea pǎrților și a subiecților procesuali secundari;
ascultǎ pǎrțile, martorii, direct, nemijlocit. Sub ochii și urechile judecǎtorului iI a pǎrților se
petrece toatǎ desfǎșurarea dezbateri.

Principiul oralitǎții constǎ în aceea cǎ, întreaga activitate procesualǎ derulatǎ în faza
judecǎții se efectueazǎ prin viu grai. Oralitatea nu este doar o modalitate de derulare a
ședinței de judecatǎ, ci, aceasta trebuie înțeleasǎ și în funcție de efectele juridice pe care le
produce în faza de judecatǎ, fiind o condiție imperativǎ a valabilitǎții acesteia, deoarece la
pronunțarea hotǎrârii instanța va ține seama nu numai de ceea ce s-a consemnat, ci șI de
ceea ce s-a discutat oral în etapa dezbaterilor
Judecata în procedură simplificată în cazul recunoașterii învinuiri

Procesul cercetării judecătorești se realizează prin două modalități:

- o primă modalitate are în vedere desfășurarea cercetării judecătorești în procedura
obișnuită, caracterizată prin readministrarea probelor din faza de urmărire penală și
posibilitatea administrării unor probe noi;
- o a doua modalitate constă în desfășurarea cercetării judecătorești în procedură
simplificată, având în vedere recunoașterea de către inculpat a vinovăției.

Aplicarea procedurii simplificate este incompatibilă cu infracțiunile care se pedepsesc cu

detențiune pe viață.

În caz de admitere a cererii, singurele mijloace de probă care pot fi încuviințate sunt
înscrisurile.

Dacă instanța respinge cererea inculpatului de a fi judecat în baza recunoașterii învinuirii

sau acesta nu formulează o astfel de cerere, instanța va efectua cercetarea judecătorească
în procedura comună.
De asemenea, procedura simplificată se poate transforma în procedura comună atunci când
inculpatul recunoaște în totalitate faptele pentru care a fost trimis în judecată, dar contestă
încadrarea juridică a acestora.

Cercetarea judecătorească în procesul penal

Judecata în primă instanţă este împărţită în mai multe etape procesuale:

- cercetarea judecătorească
- dezbaterile
- deliberarea instanţei
- pronunţarea unei hotărâri

În timpul cercetării judecătoreşti:

- se pot propune probe care nu au fost propuse până în acest moment
- se pot administra probe (e.g. înscrisuri, audierea inculpatului, audierea martorilor,
cercetare la faţa locului, vizionarea şi ascultarea înregistrărilor)
- se poate renunţa la probe.

Cercetarea se încheie atunci când părțile nu mai formulează cereri și nu mai au de dat alte
explicații.

Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau
inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea
adevărului în procesul penal.

Aflarea adevărului în procesul penal se face pe bază de probe, dar în același timp, această
obligație a organelor judiciare nu are caracter absolut. Astfel, respectarea acestui principiu al
procesului penal se face sub condiția garanției din partea organelor judiciare a administrării
legale și loiale a probelor.
Libertatea probelor condiționată de legalitatea obținerii acestora.

Mijloacele legale de probă prin care se obțin probele în procesul penal presupun anumite
modalități practice concrete la care organele judiciare trebuie să apeleze pentru
administrarea legală a acestora. Aceste modalități poartă denumirea de procedee
probatorii.

Probele pot fi în favoarea sau în defavoarea inculpatului, mediate sau imediat, directe sau
indirecte.

Obiectul probațiunii

Constituie obiect al probei:

- a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
- b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
- c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
- d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.

În cursul judecății nu este posibilă extinderea obiectului probațiunii. Potrivit art. 371 CPP
„Judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței.

Sarcina probei în procesul penal

- de regulă, aceasta revine procurorului

- și organele de cercetare penală au această obligație, însă sub conducerea și
controlul procurorului competent
- în acțiunea civilă sarcina revine părții civile ori, după caz, procurorului care exercită
acțiunea civilă

Acțiunea penală și acțiunea civilă au o sursă comună și anume încălcarea unei conduite
(acțiune sau inacțiune) interzise sau impuse de legea penală, care constituie în același timp
o infracțiune (care constituie singurul temei al răspunderii penale) și o faptă ilicită cauzatoare
de prejudicii materiale sau morale (care constituie temei pentru angajarea răspunderii civile).

Eventuala disjungere a acțiunii civile, prin soluționarea ei separată, nu înseamnă nici

trimiterea cauzei către instanța civilă și nici lăsarea nesoluționată a acesteia, aceasta
rămânând în competența exclusivă a instanței penale.

Cu toate acestea, în procesul penal există situații în care sarcina probei revine acuzatului,
suspect sau inculpat, spre exemplu în cazul în care acesta invocă o cauză justificativă sau
de neimputabilitate.
Administrarea probelor în procesul penal

Principii aplicabile:
- Principiul loialității administrării probelor
- Excluderea probelor obținute în mod nelegal.

Administrarea probelor reprezintă activitatea prin care sunt strânse sau aduse în fața
organului judiciar probele legale, relevante și utile pentru stabilirea faptelor sau împrejurărilor
a căror existență sau inexistența trebuie constatată în vederea aflării adevărului în cauză.

Administrarea probelor în procesul penal începe odată cu această primă etapă a urmăririi
penale.

Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în

favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.

În cursul judecății, instanța administrează probe din oficiu numai în mod subsidiar,
atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale. Instanța administrează însă
probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților.

În cazul procedurii obișnuite, atunci când probele administrate în cursul urmăririi penale nu
sunt contestate de către părți și persoana vătămată, acestea nu se mai readministrează în
cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse însă în dezbaterea contradictorie a părților,
a persoanei vătămate și a procurorului și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.

în dinamica cercetării judecătorești:

- se poate releva o anumită probă ca fiind utilă fondului cauzei, astfel că procurorul,
persoana vătămată și părțile pot cere inclusiv administrarea unor probe noi.
- există însă și dreptul acestora de a renunța la anumite probe administrate în
procedurile anterioare, când instanța poate dispune ca proba să nu mai fie
administrată întrucât nu mai este necesar acest lucru

Dreptului părților și persoanei vătămate de a propune probe în procesul penal nu îi

corespunde în mod corelativ obligația organelor judiciare de a admite toate probele propuse.

Aprecierea probelor în procesul penal

- nu este instituită o ierarhie a probelor, valoarea acestora nefiind stabilită de lege, ci

supusă liberei aprecieri a organelor judiciare
- decizia asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului trebuie să fie motivată,
cu trimitere la toate probele
- de asemenea, reținerea sau înlăturarea unor probe necesită o motivare

Dezbaterile în procesul penal

După terminarea cercetării judecătoreşti urmează etapa dezbaterilor. Acesta este
momentul în care avocaţii şi procurorii îşi dovedesc capacitatea de a jongla cuvintele, îşi
demonstrează abilităţile oratorice şi calitatea discursului. În cadrul dezbaterilor se pun
concluzii pe fond, oral şi chiar şi în formă scrisă. După acestea, preşedintele îi dă încă o
dată cuvântul inculpatului, iar apoi declară dezbaterile închise

Deliberarea
Etapa deliberărilor nu este publică.
Membrii completului de judecată se consultă cu privire la existenţa faptei, vinovăţia
inculpatului, încadrarea juridică, stabilirea pedepsei și modalitatea de executare dar şi cu
privire la latura civilă.
Hotărârile se iau cu unanimitate de voturi sau, dacă nu este posibil, cu majoritate. Opinia
minoritară (opinia separată) trebuie motivată.

Pronunțarea
În urma deliberărilor instanța se poate pronunța pe una din următoarele soluții:
- condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate
- renunțarea la aplicarea pedepsei
- amânarea aplicării pedepsei
- suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
- achitarea
- încetarea procesului penal

Renunţarea la aplicarea pedepsei, constă în neaplicarea pedepsei în cazul unor infracţiuni

care prezintă o gravitate redusă, săvârşite de infractori mai puţin periculoşi.

Condiţiile pentru a se dispune o asemenea măsură sunt următoarele:

- infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă (raportat la situația prezentă în
speță)
- în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii,
de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii etc.
Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:
- infractorul a mai suferit anterior o condamnare
- faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2
ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
- infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea
aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor;
- pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai
mare de 5 ani

Când se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța este obligată să aplice

infractorului o măsură de sancționare având drept scop îndreptarea conduitei acestuia în
viitor, printr-un avertisment. În caz de concurs de infracţiuni se aplică un singur avertisment.

Renunțarea la aplicarea pedepsei nu echivalează cu o achitare, care ar duce la încetarea

raportului juridic penal, astfel că acţiunea civilă nu poate rămâne suspendată. Respectarea
drepturilor civile ale victimei, recuperarea prejudiciului acesteia trebuie să se facă de către
făptuitor.
Instanţa de judecată nu are obligaţia de a justifica în hotărâre care au fost motivele pentru
care nu a aplicat renunţarea la aplicarea pedepsei.

Efectul principal este dat de faptul că inculpatul nu are antecedente penale, deoarece nu i
s-a aplicat o pedeapsă. Ca urmare a acestui fapt, cazierul judiciar al inculpatului nu are nicio
menţiune cu privire la acea infracțiune.

Amânarea aplicării pedepsei

Amânarea aplicării pedepsei este acea situaţie când instanţa stabileşte pedeapsa pentru o
persoană fizică, dar amână aplicarea ei, sub rezerva dovezii de îndreptare pe care o va da
inculpatul într-o anumită perioadă de timp numită termen de supraveghere.

Amânarea aplicării pedepsei se deosebeşte de renunţarea la aplicarea pedepsei deoarece

amânarea presupune existenţa unei pedepse, în timp ce renunţarea nu presupune o astfel
de pedeapsă aplicată.
Amânarea aplicării pedepsei se deosebeşte şi de suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, deoarece, în cel din urmă caz, pedeapsa este stabilită, dar este dispusă şi
suspendarea executării ei pe o durată prevăzută de lege.

Amânarea aplicării pedepsei are ca efect, dacă condamnatul îndeplineşte condiţiile legale,
(care pot include și muncă în folosul comunității) neaplicarea pedepsei, şi nu considerarea
acesteia ca executată.

O condiție de bază pentru dispunerea amânării aplicării pedepsei este faptul că pedeapsa
stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult
2 ani.
Persoana faţă de care s-a luat măsura amânării aplicării pedepsei are însă obligaţia de a
achita obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de soluţionare a procesului penal

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o formă de individualizare judiciară

a executării pedepselor. Aplicarea ei este facultativă, fiind la latitudinea instanţei să o
dispună, în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege.

Când pedeapsa amenzii însoţeşte pedeapsa închisorii, chiar dacă se dispune suspendarea
sub supraveghere a pedepsei închisorii, pedeapsa amenzii trebuie executată, instituţia
suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicându-se doar pedepsei închisori.

Nu se poate dispune suspendarea executării dacă pedeapsa aplicată este doar amenda.
Pentru a se putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este nevoie
ca condamnatul să accepte să presteze muncă în folosul comunității(neremunerat).
Achitarea inculpatului se dispune de către instanță când:
- fapta nu există;
- fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de
lege;
- nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
- există o cauză justificativă sau de neimputabilitate

Încetarea procesului penal

Se dispune de către instanță când:

- lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o

altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale;
- a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană
fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
- a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un
acord de mediere în condiţiile legii;
- există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
- există autoritate de lucru judecat;
- a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Căile de atac
O persoană poate fi judecată şi apoi condamnată/achitată prin pronunţarea unei hotărâri de
către prima instanţa învestită cu judecarea cauzei (sentinţă). Totuşi, soluţia nu este
definitivă, astfel că încă se aplică prezumţia de nevinovăţie.
O hotărâre este definitivă atunci când:
- este pronunţată în apel (decizie) sau când hotărârea dată în prima instanţă
- nu este atacată cu apel în termenul prevăzut de lege.

Doar anumite hotărâri pot fi atacate direct prin contestație, cum se întâmplă în cazul
hotărârilor pronunțate de către judecătorul de drepturi și libertăți cu privire la măsurile
preventive care pot fi dispuse în cursul urmăririi penale.

Apelul poate fi declarat prin cerere scrisă, prin depunerea unei cereri de apel la instanța care
a pronunțat hotărârea atacată. Termenul de declarare a apelului este de 10 zile și curge de
la comunicarea copiei minutei.

Apelul presupune rejudecarea cauzei numai cu privire la persoana care l-a declarat și la
persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care
apelantul o are în proces.
Instanța trebuie să analizeze toate aspectele cauzei, atât cele de fapt, cât și cele de drept.
În caz de rejudecare în apel se pot aduce probe noi.
Instanța poate hotărî să admită sau să respingă apelul. Dacă apelul este respins, hotărârea
inițială rămâne valabilă. Dacă apelul este admis, hotărârea atacată este desființată.
În această situație, instanța poate să rejudece cauza și să pronunțe o hotărâre de
condamnare sau achitare sau poate retrimite cauza la instanța de prim grad de jurisdicție
pentru a fi rejudecată.Recursul în casație pune la dispoziţie un control asupra legalităţii
hotărârii.
Hotărârea instanței de apel poate fi atacată cu o cale extraordinară de atac (recurs în
casație, contestație în anulare, revizuire).

Indiferent dacă prima hotărâre este de competența judecătoriei sau a tribunalului, apelul se
judecă de regulă de curtea de apel.
Revizuirea, constituind o cale extraordinară de atac, poate fi exercitată numai împotriva
hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale.

Punerea în executare a hotǎrârilor judecǎtoreşti penale

Se referă la o anumitǎ parte dintre activitǎțile de executare, respectiv acelea care
declanșeazǎ începutul executǎrii pedepsei.
În scopul asigurǎrii finalitǎții procesului penal și realizǎrii tragerii la rǎspundere penalǎ a
persoanelor vinovate, nu este suficientǎ pronunțarea unei hotǎrâri judecǎtorești, ci se impun
a fi puse în aplicare dispozițiile cuprinse în aceastǎ hotǎrâre.

Punerea în executare a hotǎrârilor penale definitive reprezintǎ activitatea procesualǎ,

efectuatǎ din oficiu, prin care sunt executate dispozițiile hotǎrârii penale definitive.

Punerea în executare a hotǎrârilor penale este caracterizatǎ de principii proprii ca:

- obligativitatea,
- executabilitatea,
- jurisdicționalitatea
- continuitatea

Limita finalǎ a acestei faze procesuale, se epuizeazǎ odatǎ cu începerea executǎrii efective
a sancțiunilor sau a dispozițiilor cuprinse în hotǎrârea judecǎtoreascǎ.