FAMILIA, CĂSĂTORIA ȘI NAȘTEREA LA ROMANI

Societatea romană era una complexă. O lume al cărei nucleu era familia. „Organizată
pe baze patriarhale, familia romană se întemeia pe puterea unică, și la început nelimitată a
șefului familiei asupra soției, copiilor, sclavilor, precum și asupra întregului patrimoniu al
familiei.” (C.Murzea)
Regulile de viață și organizare ale societății romane se regăseau în prevederile
dreptului roman. Printre aceste prevederi era și statutul juridic al fiecărei persoane. Acest statut
era definit de trei idei care constituiau capacitatea juridică (caput) a acesteia și anume: statutul
libertății (status libertatis), statutul cetățeniei (status civitatis) și statutul familiei (status familiae).
Statutul juridic al persoanelor influența în mod direct relațiile dintre acestea. Acest lucru putea fi
observat cel mai ușor în cadrul familiei. Membrii familiei erau și ei împărțiți din punct de vedere
juridic în două categorii, și anume, sui iuris – persoane independente – și alieni iuris – persoane
dependente. În principal, pater familias (șeful familiei) era cel care deținea statutul de sui iuris,
în timp ce ceilalți membrii ai familiei aveau statutul de alieni iuris, fiind dependenți de pater
familias.
Familia a fost instituţia de bază a societăţii romane prin care se transmitea generaţiilor
următoare moralitate şi un statut social. În lumea romană termenul familia îi includea pe toţi cei
care locuieau într-o anumită gospodărie (părinţi, copii, liberţi şi sclavi ai casei).

Frescă aflată în Vila Misterelor din Pompei

Familia este condusă de stăpânul casei (pater familias) care deţine autoritatea deplină
asupra tuturor membrilor, indiferent de câte generaţii trăiesc în casă. Autoritatea lui pater
familias numită, de obicei, patria potestas (sau maiestas Patria, ius patrium şi paternum
imperium) este atotcuprinzătoare, indivizibilă şi nelimitată, exercitându-se legal asupra soţiei
(mater familias), copiilor săi naturali sau înfiaţi, soţiilor şi soţilor acestora, sclavilor casei (servi),
a urmaşilor îndepărtaţi, precum şi asupra animalelor domestice, a proprietăţilor mobile şi
imobile (potestas Dominica). Autoritatea stăpânului casei încetează doar la moartea acestuia,
moment în care fiii acestuia devin stăpâni pe vieţile şi averile lor.
Pater familias era cel care îndeplinea cultul privat realizat în locuinţa sa (domus) prin
aducerea sacrificiilor pe altarul familial pentru a onora zeităţile casei: larii, penaţii şi geniul.
El era în casa sa judecător, stabilind după bunul plac dacă îşi recunoaşte copiii pe care
îi are de la soţia sa (după naştere copilul era aşezat pe pământ, iar tatăl dacă vroia să-l educe
trebuia să-l ridice şi să-l îmbrăţişeze, gest care-i conferă acestuia legitimitate), ori îi expune în

1
afara casei sau în Forum pentru a fi luaţi de cine doreşte (aceasta însemna condamnarea la
moarte sau creşterea acestora de cei care i-au luat pentru sclavie).
El putea să-i pedepsească pe cei din casă cu sancţiuni grave, precum, expulzarea,
sclavia şi chiar cu moartea (în cazuri foarte grave putea să-şi omoare copiii şi nevasta, însă
această pedeapsă crudă era luată de un consiliu de familie reunit în mod expres).
Pater familias era totdeauna reprezentantul legal al copiilor şi al soţiei sale. Orice act
juridic al acestora ca să devină valabil trebuia aprobat de el.
Din secolul al II-lea î.Hr. a apărut o procedură de emancipare prin care fiul (sau soţia)
se putea sustrage tutelei tatălui; aceştia continuau să facă parte din familie dar, au primit dreptul
de a poseda şi de a administra autonom bunurile lor.
Femeia romană avea un statut diferit, existenţa ei fiind
condiţionată de cea a unui bărbat: era fiica, soţia sau mama
unui cetăţean. Tatăl său sau soţul erau consideraţi stăpânii ei.
Dacă rămâne orfană intră sub tutela fratelui. Căsătoria schimba
autoritatea tatălui (auctoritas) cu cea a soţului.
Totuşi, femeia romană nu este dispreţuită şi izolată în
casă, ca în Grecia, ci putea să plece din casă. Ea are sarcina
de a se îngriji de treburile casei folosindu-se de munca sclavilor
și de a educa copii (pueros educare). Singura „muncă” pe care
o desfăşura avea rădăcini nobile şi ancestrale: toarcerea lânii.
Datoria femeii romane este de a da naştere unor
moştenitori (băieţi) prin care se perpetuează numele şi averea
familiei. Spre sfârşitul Republicii femeia romană se emancipează, devine stăpâna bunurilor
sale, acordă o atenţie mărită îngrijirii frumuseţii ei şi educaţiei intelectuale. Divorţurile devin din
ce în ce mai dese în timpul lui Augustus, care, pentru întărirea familiei romane, emite o serie de
legi asupra moravurilor.
În secolul al II-lea d.Hr. în Imperiu se instaurează o unitate mai echilibrată a cuplului.
Bărbatul (care între timp a pierdut din drepturile sale de cetăţean şi are acasă o autoritate
moderată) şi femeia îşi manifestă dragostea conjugală prin impunerea respectului reciproc şi
exercitarea virtuţiilor.

Căsătoria (matrimonium, nuptiae) era cel mai important eveniment al vieții familiei
romane.
În Roma antică o fiică putea fi logodită cu un tânăr începând de la vârsta de 6 sau 7 ani
chiar împotriva voinţei sale, ea aflându-se sub autoritatea totală a tatălui său (pater familias).
Dragostea nu era un atribut al căsătoriei. În familiile patricienilor căsătoria reprezenta un acord
de interese dintre două familii.
Această logodnă consta într-un angajament real prin care se leagă femeia la un fel de
fidelitate premaritală de viitorul soţ. Căsătoria se încheie prin trecerea tinerei femei din familia
tatălui la cea a soţul ei.
Logodnicul fetei se angaja de a asigura îndeplinirea promisiunii sale de căsătorie prin
punerea unui inel pe degetul inelar de la mâna stângă a fetei. Se credea că între acest deget şi
inel exista o anumită relaţie. Aulus Gellius spune că acest deget conectează un nerv subţire
direct la inimă.
Căsătoria se realizează doar între persoane care au ajuns la vârsta legală (12 ani
pentru fete şi 14 ani pentru băieţi) şi care au dreptul legal (sunt excluşi sclavii şi străinii liberi).

2
 Căsătoria în sine nu se considera ca fiind pe deplin consumată decât după naşterea
primul copil care s-a născut în casă. De fapt, căsătoria romanilor urmărea procrearea şi nimic
altceva, aşa că era esenţial ca naşterea copiilor să se facă în interiorul casei.
Au existat două tipuri de căsătorie:
■ cum manu – este una mai convenţională ce păstra o formă mai veche prin care soţia
devenea un membru al familiei soţului. Ea îşi pierde drepturile de moştenire din familia sa veche
şi le câştigă pe cele ale noii sale familii. Acum, ea a este supusă autorităţii soţului ei. Aceasta a
fost forma tradiţională de căsătorie (conventio in manum).
■ sine manum - reprezintă alternativa unei căsătorii libere. În acest aranjament soţia
rămânea membru al familiei sale originale, păstrându-şi libertatea juridică.
Cum manu cunoaşte la rândul ei trei forme:
● confarreatio – este forma cea mai completă a căsătoriei care se realizează în
prezenţa Marelui Pontif şi a preotului lui Jupiter. Soţii îi oferă lui Jupiter o plăcintă ( farreum
libum) care apoi este mâncată de către soţi, la intrarea în casa cea nouă. Acest ritual a fost
urmat întotdeauna de familiile de patricieni, dar mai târziu a căzut în desuetudine.
● coemptio – este un ritual de căsătorie mai puţin solemn care simula o vânzare
simbolică de către tată a fiicei sale către mire în faţa a 5 martori. Acest ritual devine treptat o
raritate.
● per usum – căsătoria se realiza atunci când femeia devine soţie după ce a trăit
împreună cu un bărbat timp de un an întreg.

Ceremonia căsătoriei
Ziua nunţii era aleasă cu mare grijă, evitându-se zilele nefaste. Romanii fiind
superstiţioşi căutau să se asigure că nici un ghinion nu ar putea afecta cuplul dacă data
căsătoriei lor era bine aleasă. De exemplu, luna mai a fost văzută ca o lună ghinionistă pentru
încheierea unei căsătorii, în timp ce a doua jumătate a lunii iunie a fost văzută ca ideală.
Cu o seara înainte de căsătorie mireasa îşi sacrifica jucăriile din copilărie către spiritele
familiei sale (lari). Mireasa este pregătită de ceremonial în casa ei, fiind acoperită cu un voal de
culoarea focului (flammeum) şi îmbrăcată într-o rochie albă simplă, prinsă cu o curea legată
într-un nod special (nodus herculeus), pe care mirele urmează să-l dezlege. Aceasta înlocuia
toga praetexta, îmbrăcămintea pentru fete (şi a băieţilor), pe care ea a purtat-o până atunci.
Ceremonia este realizată într-un cadru privat care reuneşte familiile celor doi soţi ce îşi
dau consimţământul urmând un ritual foarte precis.
Pe parcursul ceremoniei mireasa a fost însoţită de pronuba, o matroană care a fost
numai o dată căsătorită. Ceremonia începea cu un sacrificiu, după care erau luate auspiciile.
După sacrificiu era semnat un contract de căsătorie (nuptiales tabulae), în mod normal în
prezenţa unor 10 martori. Apoi, pronuba lua mâinile drepte ale mirilor, unindu-le. Acesta era cel
mai important moment al ceremoniei, când are loc un schimb de jurăminte tăcut între miri.
Ceremonialul este urmat de un banchet (Cena nuptialis). La sfârşitul banchetului, avea
loc un simulacru de răpire prin care este smulsă mireasa din braţele mamei sale, în timp ce
aceasta simulează că se opune. Acesta tradiţie aminteşte de răpirea femeilor sabine.
Apoi, o procesiune ducea mireasa la casa soţului. Ea era însoţită de trei băieţi. Doi
dintre băieţii o ţineau de câte o mână, cel de-al treilea mergea înaintea lor purtând o torţă
aprinsă la focul ce ardea în vatra casei de origine a miresei. Resturile carbonizate ale torţei
reprezentau un simbol al norocului şi erau împărţite invitaţilor, la fel cum astăzi buchetul miresei
este aruncat în mulţime.
Oamenii ce participau la procesiune râdeau şi făceau glume obscene despre cuplu.
Ajunşi la casa mirelui, mireasa acoperea pragul casei cu şuviţe de lână şi îl ungea cu untură şi
ulei (motivele ale acestei tradiţii sunt neclare). Soţul ei, care o aştepta în casă, îi cerea miresei
3
să-şi spună prenumele. Deoarece femeile romane nu foloseau prenumele, ea răspundea cu
celebra formulă: „Acolo unde eşti tu Gaius, eu voi fi Gaia.”
Mireasa era ridicată peste prag de către mire, astfel încât să nu-l atingă cu picioarele.
Conform tradiţiilor romane numai străinii sau membrii familiei puteau trece prin uşă. Mireasa nu
era nici una nici alta în acest moment. Când ea intra în casă nu era un membru al gospodăriei,
dar nu era nici o străină. Odată ce trecea prin uşă ea devenea o parte a familiei. Tradiţia a
supravieţuit până în ziua de azi, când mirele îşi trece mireasa pragul casei lor după căsătorie.
Apoi, soţul efectua o scurta ceremonie religioasă, după care pronuba o aşeaza pe
mireasă pe un pat matrimonial simbolic, care se afla în casa romanilor în mod tradiţional ( lectus
genialis). Mireasa rostea rugăciunile rituale către divinităţile domestice. Cu acestea ceremonia
ajungea la sfârşit.
Căsătoria a reprezentat, în mod frecvent, o modalitate a nobilimii pentru a-şi mări
influenţa şi sprijinul politic.

Nașterea și copilaria
În familiile romane se năşteau un număr mare de copii, dar
populaţia nu creştea corespunzător datorită ratei ridicate a
mortalităţii infantile (circa 45%) şi speranţei scăzute de viaţă (doar
circa 36% din populaţie trece de 15 ani, 33% depăşește 30 de ani şi
20% ajunge la 60 de ani). Copilul reprezenta pentru roman în
primul rând un moştenitor pentru că împiedeca stingerea numelui unei
familii. Dacă acesta nu exista era adoptat de către pater familias un
băiat (familias filius) în urma unui proces complicat (adoptio). În
acest caz era necesar acordul pontificilor (adrogatio) care, apoi, era
sancţionat şi de către adunarea ginţilor (curiata comitia).
Datorită condiţiilor precare în care se făceau naşterile (de
multe ori naşterea era fatală şi pentru mamă) şi a fragilităţii noilor născuţi, băieţii erau declaraţi
abia după 9 zile de la naştere iar fetele după 8 zile. Ziua aceasta, numită dies lustricus, este zi
de sărbătoare şi purificare. Copilul este trecut în registrul oraşului, moment în care primeşte un
prenume, apoi tatăl aduce un sacrificiu. Pentru a-l proteja de deochiat pe nou-născut i se pune
la gât o amuletă (bullae - o formă de inimă din aur sau argint) pe care acesta o va purta până la
majorat.
Dacă tatăl nu dorea să-și recunoască copilul, îl lepăda expunându-l pe locul unde se
adunau gunoaiele, fiind lăsat să moară de foame sau de frig, în cazul în care nu îl lua cineva.
Copiii născuți cu anumite malformații erau omorâți.
Băieților, cetățeni romani prin naștere, li se acordau trei
nume, tria nomina: praenomen (de obicei, numele unui strămoș),
nomen gentilicium (numele întregii familii) și cognomen (porecla).
Fete purtau doar două nume: praenomen și nomen
gentilicium.
La vârsta de 7 ani, băiatul își urma tatăl, iar fetele mama
în activitățile zilnice ale casei.
La vârsta de 17 ani pentru băiat se organizează, în timpul
sărbătorii Liberalia, trecerea la vârsta majoratului. Toga praetexta
(marcată de o bandă purpurie) este schimbată de toga virilis.
Odată cu toga copilăriei erau lepădate şi amuletele (bullae). Fetele
le consacrau zeiţei Iunona, iar băieţii le închinau larilor, zeilor
protectori ai casei. Le atârnau de gâtul acestora.

4
 Pasul următor este înscrierea tânărului în registrul tribului unde merge însoţit de părinţi
şi prieteni. După aceasta este considerat cetăţean roman, merge pe Capitoliu pentru a mulţumii
zeilor. Un mare banchet încheie această sărbătoare.
Dacă dintr-o căsătorie nu se năşteau băieţi sau dacă fiii mureau înaintea tatălui, pater
familias se confrunta cu perspectiva stingerii numelui şi a faptului că nu exista posibilitatea ca
după moarte sa cineva să-l binecuvânteze în cadrul cultului religios privat.