Facultatea de Stiinte Economice și Drept

Familia romană
Disciplină: Drept roman
Student: Grigorescu Laurentiu-Adrian (grupa 2)
Anul I, Zi

2
 Cuprins
1. Introducere 3
2. Persoanele sui juris și persoanele alieni juris 3
3. Rudenia 4
3.1. Familia agnatică 4
3.2. Familia cognatică……………………………………………………………………………4
4. Căsătoria…………………………………………….………………………………………...5
4.1. Condițiile de fond ale căsătoriei………………………………………………………….…5
4.2. Condițiile de formă ale căsătoriei……………………………………………………….….6
4.3. Efectele căsătoriei…………………………………………………………………….……...7
4.4. Desfacerea căsătoriei. Divorțul……………………………………………………….…….7
4.5. Concubinajul…………………………………………………………………………….…..8
5. Puterea părintească (patria potestas)……………………………………………..…………….8
6. Izvoarele puterii părintești………………………………………………………………….……9
6.1. Căsătoria………………………………………………………………………………….….9
6.2. Adopția ………………………………………………………………………………….……9
6.3. Legitimarea…………………………………………………………………………….……..9
6.4. Adrogațiunea………………………………………..……………………………………….10
7. Ocrotirea persoanelor incapabile……………………………………………………………….10
7.1. Tutela………………………………………………………………………………………….10
7.2. Curatela……………………………………………………………………………………….10

2
 Familia romană

1. Introducere
Instituția familiei de azi este rezultatul unui proces istoric, al unui progres continuu.
Familia și relațiile de familie, în general, au evoluat în cadrul general al dezvoltării societății
omenești, inclusiv a dreptului.
După familia matriarhală (bazată pe rudenie pe linie feminină) a apărut cea
patriarhală, caracteristică civilizațiilor antice, bazată pe autoritatea tatălui, și, în cele din
urmă, familia paternă.1
Familia romană este familia patriarhală tipică în toate caracteristicile ei: autoritatea
absolută a părintelui, dependența de acesta a soției și copiilor, rudenia numai în linie paternă.
Într-un sens mai larg, conceptul de familie cuprindea atât persoanele, cât și bunurile
ce depindeau de un anume pater familias. Prin bunuri se înțelegeau atât sclavii ce lucrau pe
lângă casa de la oraș (familia urbana), sau cei ce lucrau la exploatarea rurală (familia rurală),
cât și ansamblul lucrurilor mancipi-pământul roman, servituțile prediale, sclavii, animalele de
tracțiune și călărie. Într-un sens restrâns, familia desemna acele persoane libere dependente
de un anume pater familias. 2
Cu toate acestea, față de alte structuri sociale, familia romană s-a particularizat prin
constanța modului său de organizare, prin faptul că și-a păstrat multe din caracterele originale
până către sfârșitul epocii vechi.
În epoca fondării statului, puterea exercitată de către pater familias asupra
persoanelor și bunurilor era desemnată prin cuvântul manus. Sensul originar al acestui
termen indică faptul că romanii nu făceau distincția clară între familia ca formă de comunitate
umană și familia ca formă de proprietate. Cu timpul, în procesul diversificării relațiilor
sociale și al evoluției ideilor juridice, puterea lui pater familias s-a dezmembrat în mai multe
puteri distincte, desemnate prin anumiți termeni tehnici. Astfel, cuvântul manus își pierde
vechiul înțeles, desemnând numai puterea bărbatului asupra femeii. Puterea asupra
descendenților se numea patria potestas, puterea asupra sclavilor dominica potestas, puterea
asupra altor bunuri dominium, iar puterea cumpărătorului asupra fiului vândut de către tatăl
său, mancipium.3
2. Persoanele sui juris și persoanele alieni juris
Cei care nu se aflau sub puterea cuiva intrau în categoria persoanelor sui juris. În epoca
veche, numai pater familias era persoană sui juris, deoarece copiii se aflau sub puterea tatălui,
iar femeia căsătorită era sub puterea bărbatului.

2
 Pater familias însemna șef de familie și nu tată de familie. Astfel, putea fi pater
familias un bărbat necăsătorit sau chiar un copil, deoarece vechii romani înțelegeau prin
termenul de familie atât un grup de persoane, cât și un grup de bunuri. Copilul fără părinți era
șef de familie, în sensul că exercita dreptul de proprietate asupra unor bunuri. Calitatea de sui
juris acorda lui pater familias puteri exorbitante în cadrul familiei romane. El avea drept de
viață și moarte asupra soției și copiilor, era unicul titular al patrimoniului familial, singurul
care avea capacitate patrimonială și singurul care putea compărea în instanță. În același timp,
el coordona activitatea economică a familiei, era singurul judecător și preot al cultului
familial.
Toți cei aflați sub puterea lui pater familias intrau în categoria alieni juris. Erau alieni
juris soția, copiii și nepoții din fii. La origine, puterea lui pater familias asupra persoanelor
alieni juris, dar și asupra bunurilor, era nelimitată. La moartea lui pater familias, soția și
copiii deveneau sui juris.
3. Rudenia
La baza familiei romane nu stătea rudenia de sânge. Pater desemna în primul rând pe
cel care exercita puterea în cadrul familiei și doar în plan secundar pe cel care a procreat
(genitor). Raporturile familiale erau determinate de puterea lui pater familias, ce era expresia
unei legături juridice între membrii familiei, și nu a unei legături de sânge. Această legătură
juridică între membrii familiei, creată și desființată prin acte juridice și nu prin sânge, a dat
naștere unei rudenii juridice în cadrul familiei juridice.
3.1. Familia agnatică avea în componența ei familia proprio iure (cei aflați sub puterea lui
pater familias la un moment dat, indiferent că erau sau nu rude de sânge), familia communi
iure (toți cei care fuseseră sub puterea lui pater familias) și persoane care s-ar fi aflat sub
puterea lui pater familias, dacă acesta ar mai fi trăit (copiii născuți sau intrați în familie după
moartea lui pater familias).
Familia proprio iure cuprindea soția căsătorită cum manu, fiii și fiicele de familie naturali
sau adoptați, copiii legitimați, soțiile fiilor săi căsătorite cum manu, copiii fiilor săi etc. Copiii
fiilor (nepoții) nu intrau sub puterea tatălui lor decât dacă acesta era sui juris. Dacă tatăl lor
era sub putere (alieni juris), copiii intrau sub puterea lui pater familias al acestuia (a bunicului
lor).
În baza rudeniei agnatice, puteau fi membri ai familiei persoane care nu erau legate
prin sânge (ex.: un copil adoptat cu unul natural) și puteau fi în afara familiei persoane legate
prin sânge cu membrii acesteia (ex. un băiat emancipat).
Familia communi iure cuprindea fiii săi, deveniți sui juris, după moartea lui pater
familias; însă, rudenia agnatică nu dispărea.
Agnațiunea se transmitea pe linie masculină, , bazată pe patria potestas. Rudenia
agnatică avea efecte civile și religioase. După moartea lui pater familias, fiii săi naturali sau
adoptați deveneau la rândul lor pater familias în cadrul noilor familii ce luau naștere. Soția
defunctului și fiicele sale deveneau persoane sui juris.4
3.2. Familia cognatică

2
 Diminuarea puterii lui pater familias a determinat dublarea și ulterior înlocuirea
rudeniei civile agnatice cu cea naturală, bazată pe legătura de sânge. A luat naștere rudenia
cognatică, în cadrul familiei cognatice.
La baza acestei rudenii stătea acum nu puterea lui pater familias, ci legătura de sânge.
O persoană putea fi rudă cognată cu membrii familiei,chiar dacă nu mai făcea parte de drept
din aceasta (ex.: băiatul emancipat nu mai era rudă agnatică cu membrii fostei sale familii,
dar era rudă cognatică cu membrii acesteia; un copil adoptat era rudă agnatică în baza
raportului de putere, dar nu era rudă cognatică în baza legăturii de sânge).
Gradul de rudenie între rudele agnatice și cele cognatice se calcula în funcție de
numărul de nașteri existente între membrii familiei (ex.: între părinți și copii exista gradul I
de rudenie, între frați gradul II de rudenie, între unchi și nepoți gradul III de rudenie, iar între
veri gradul IV etc).
4. Căsătoria reprezenta unirea bărbatului și a femeii, o comuniune pentru toată viața,
împărtășirea dreptului divin și uman (Modestin) și a stat la baza familiei romane. Era un
simplu fapt social, principiile sale erau reglementate de morală și obicei, și nu de lege, însă
producea efecte și în viața socială, și în plan juridic Scopul fundamental al căsătoriei romane
era asigurarea de urmași. Uneori, acest lucru putea determina chiar și repudierea soției
sterile.5
Căsătoria romană se realiza, la origine, prin trecerea femeii sub puterea bărbatului.
Ca și alte creații ale dreptului roman, căsătoria a apărut ca un reflex al spiritului individualist,
generat de proprietatea privată.
În epoca veche se practica în exclusivitate căsătoria cum manu, caracterizată prin
căderea femeii în puterea bărbatului. La sfârșitul Republicii, în condițiile dezvoltării
economiei de schimb, structurile sociale, inclusiv familia romană, și-au transformat
fizionomia. Astfel, căsătoria cum manu, apărută în condițiile Romei primitive, a căzut treptat
în desuetudine, locul său fiind luat de căsătoria sine manu. În căsătoria sine manu, femeia nu
mai trecea sub puterea soțului, ci rămânea sub puterea lui pater familias de origine.
Căsătoria romană se încheia în baza consimțământului viitorilor soți, dacă aceștia
erau sui juris, sau al celor doi pater familias, dacă viitorii soți erau alieni juris. Pentru a exista
o căsătorie legitimă, cei doi soți trebuiau să îndeplinească cerințele de vârstă impuse de
morală și condițiile necesare cerute de jus conubium. Neîndeplinirea condițiilor precizate
anterior oferea căsătoriei dintre cei doi soți simplul statut de concubinaj.
Căsătoria era precedată de logodnă (sponsalia), care consta într-o promisiune
solemnă (sponsio), care era o formă a contractului verbal. Cel ce rupea logodna trebuia să
plătească despăgubiri, iar mai târziu, când promisiunea nu mai era solemnă, pierdea numai
darurile de nuntă.
4.1. Condițiile de fond ale căsătoriei
A. Consimțământul
În epoca cea mai veche a dreptului roman, căsătoria, ca și logodna persoanelor aflate
sub putere, se încheia de către șefii de familie respectivi, care puteau dispune de ele, așa cum
5

2
dispuneau de sclavi sau de lucruri. Mai târziu, alături de consimțământul capilor de familie s-
a cerut și acela al viitorilor soți. Treptat, odată cu limitarea prerogativelor șefului de familie și
în paralel cu decăderea rigorismului dreptului roman, consimțământul părților interesate se
impune în dauna voinței șefilor de familie. Astfel, dacă pater familias tăcea sau nu se opunea,
se prezuma că acesta și-a dat consimțământul, iar dacă se împotrivea fără motive la căsătorie,
legea Iulia edictată în vremea împăratului August îngăduia fetelor să se adreseze
magistratului pentru ca acesta să-l constrângă pe șeful familiei să își dea consimțământul.
Împăratul Iustinian a acordat aceleași drepturi și băieților. În cazul în care capul familiei era
absent sau nebun și nu putea să-și dea consimțământul, s-a îngăduit în epoca lui Iustinian ca
persoanele aflate în putere să se căsătorească și fără consimțământ. 6
B. Vârsta
În momentul căsătoriei, fata trebuia să aibă minimum 12 ani, adică să fie nubilă (aptă pentru
căsătorie). În privința vârstei băieților (așa-zisa pubertate) a existat o controversă între cele
două școli de jurisconsulți romani: sabinienii o fixau de la caz la caz, după o cercetare
corporală, adică în raport cu dezvoltarea fizică a tânărului, pe când proculienii o fixau la 14
ani. Opinia acestora din urmă a prevalat în dreptul lui Iustinian.7
C. Jus conubium (dreptul de a se căsători)
Soțul trebuia să aibă, în conformitate cu legile romane, dreptul de a încheia o căsătorie cu o
femeie romană. Numai cetățenii romani și locuitorii din vechea Confederație latină, așa-zișii
latini vechi (prisci Latini), aveau acest drept. Pentru ca un cetățean roman să poată lua în
căsătorie o femeie aflată în calitate de latină coloniară sau peregrină, se cerea autorizație
specială din partea autorităților.
Existența dreptului de a încheia o căsătorie după legea romană presupunea îndeplinirea
anumitor condiții:
a) Viitorii soți să nu fie rude între ei, nici în linie directă și nici colaterală; în
linie directă la infinit, iar în linie colaterală până la gradul VI în epoca veche, și până la
gradul IV în epoca Republicii. În epoca imperială, căsătoriile între colaterali erau interzise
numai când una din părți se găsea la un grad de autorul comun. Această regulă, care a suferit
unele derogări temporare, se menține în epoca lui Iustinian.
b) Viitorii soți să nu fie afini între ei. Afinitatea (adfinitas) este legătura de rudenie
care unește pe un soț cu rudele celuilalt soț și constituie în linie directă o piedică la căsătorie
la inifinit, iar în linie colaterală între cumnați și cumnate.
c) Niciunul dintre viitorii soți să nu fie căsătoriți, căci bigamia era prohibită de
lege.
d) Văduva nu se putea recăsători în epoca veche timp de 10 luni (posterior 1 an)
de la moartea soțului ei. Acest termen, numit de viduitate, motivat teoretic de considerente
morale (doliul datorat bărbatului), își găsește rațiunea în necesitatea de a se evita
incertitudinea asupra paternității copilului care s-ar naște în acest interval (turbatio sanguinis).

2
 e) Condiția socială constituia o altă piedică la căsătorie. Astfel, până la legea
Canuleia, căsătoria dintre plebei și patricieni a fost oprită, iar până la August aceea dintre
cetățenii născuți liberi (ingenui) și dezrobiți.
f) În fine, unele acte normative opreau, pe considerente politice, căsătoria
guvernatorilor din provincie cu o femeie originară sau domiciliată în acea provincie, și,
pe considerente morale, căsătoria soțului adulter cu complicele său și a tutorelui sau a
fiului lui cu pupila sa. 8
4.2. Condițiile de formă ale căsătoriei
Cea mai vechie formă de căsătorie romană era așa-zisa căsătorie cum manu. Femeia astfel
căsătorită rupea orice legătură cu familia ei de origine și intrând în familia soțului trecea sub
puterea (manus) șefului de familie. Dacă bărbatul cu care se căsătorea era sui juris, adică
nesupus altei puteri, femeia intra în puterea bărbatului, dar dacă bărbatul la rândul său se afla
în puterea unui șef de familie, femeia intra sub autoritatea acestuia. Singură compatibilă cu
puterea nelimitată pe care dreptul pozitiv o acorda lui pater familias, căsătoria cum manu
asigura acestuia prerogative întinse asupra femeii. Soția intra într-o adevărată supușenie față
de capul familiei, având poziția juridică a descendenților aflați sub puterea părintească. La
origini, ideea de putere (manus) se identifica cu instituția căsătoriei, încât încheierea
căsătoriei avea loc odată ( uno ictu) cu dobândirea puterii asupra femeii.
Căsătoria cum manu se realiza în 3 forme: confarreatio, usus și coemptio.
A. Confarreatio era o formă de căsătorie rezervată patricienilor și presupune
prezența viitorilor soți, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum și a 10
martori. În acest cadru, se oferă lui Jupiter o pâine specială ( farreus panis) cu scopul de a
atrage favoarea zeului suprem asupra viitorilor soți. Plebeii nu aveau acces la confarreatio,
așa că trăiau în uniuni nelegitime.
B. În scopul de a permite și plebeilor să dobândească puterea asupra femeii, s-a creat
căsătoria numită usus. Usus consta în coabitarea vreme de un an a viiitorilor soți, după care
femeia cădea sub puterea bărbatului.
C. Coemptio a apărut mai târziu, pentru ocolirea inconveniențelor, decurgând din
confarreatio și usus. Coemptio se realiza printr-o autovânzarea fictivă a viitoarei soții către
viitorul soț. Această formă de căsătorie este o aplicare a mancipațiunii fiduciare, ca procedeu
de creare a puterii asupra unei persoane.
Căsătoria sine manu se forma prin instalarea femeii în casa bărbatului (deductio
mulieris in domum mariti). Cu această ocazie se organiza o petrecere.9
4.3. Efectele căsătoriei
La căsătoria cum manu, soția cădea sub puterea bărbatului, fiind considerată o fiică a
acestuia. Bunurile dotale intrau în proprietatea bărbatului, căci femeia măritată nu avea
bunuri proprii. Față de copii ei, femeia era socotită ca o soră ( loco sororis). Ea devenea
agnată cu agnații bărbatului și, drept urmare, venea la moștenire în această familie, dar înceta
să fie agnată cu familia de origine, față de care pierdea drepturile succesorale. Femeia
8

2
rămânea cognată cu membrii familiei de origine, dar în epoca veche cognațiunea nu producea
efecte juridice.
La căsătoria sine manu, femeia rămânea sub puterea tatălui ei, așa încât, din punct de
vedere civil, era considerată străină atât față de bărbat, cât și față de copii. Ea nu avea drepturi
succesorale în noua familie, dar venea la moștenire în familia de origine. Cu timpul, prin
reforme pretoriene și imperiale, mama și copiii au fost chemați reciproc la succesiune, în
calitate de cognați. 10
4.4. Desfacerea căsătoriei. Divorțul
Deși în principiu căsătoria romană era indisolubilă, existau, pe lângă modurile inevitabile,
involuntare de desfacere și moduri voluntare.
Primul mod involuntar este decesul unuia dintre soți. Văduva nu se putea recăsători
în epoca veche timp de 10 luni (posterior 1 an) de la moartea soțului ei. Cea de-a doua
căsătorie nu era bine văzută, dar cu timpul a devenit chiar obligatorie.
Ca mod voluntar de desfacere a căsătoriei menționăm repudierea de către soț. Având
manus asupra femeii, soțul putea s-o repudieze pentru adulter, folosirea farmecelor și furtul
cheilor de la cămara cu vin. Numai soțul putea repudia. Dreptul clasic, inspirându-se din
instituția căsătoriei fără manus, a permis soției să ceară desfacerea lui manus.
În cazul căsătoriei fără manus, desfacerea era mai simplă, pentru că, fiind întemeiată
pe consimțământul soților, când dispărea consimțământul, dispărea și căsătoria. Ambii soți
puteau repudia, dar pentru repudierea nejustificată, se aplicau anumite pedepse. Căsătoria se
putea desface și pentru motive neimputabile soțului părăsit; absență, jurământ de castitate,
impotență etc. (divortum bona gratia).
Ușurința cu care se putea desface căsătoria a dus la o creștere periculoasă a
numărului divorțului.11
4.5. Concubinajul este o uniune de fapt, ce nu se confundă cu una trecătoare
( stuprum) sau cu adulterul. Reprezintă convieţuirea a două persoane de sex diferit care nu
îndeplineau condiţiile cerute de lege pentru a putea realiza un legitimum matrimonium.
Deosebirea față de căsătorie rezidă în intenția părților. Concubinajul apărea atunci când exista
o dispoziție legală esențială care impiedica încheierea căsătoriei.
În timpul Imperiului, concepția asupra concubinajului se modifică, dându-i-se titlul
de inaeguale coniugium sau de legitima conjunctio sine honesta celebratione matrimonii.
Se stabilesc raporturi de filiație, iar copilul născut din concubinaj poate fi legitimat.
Concubinajul devine o căsătorie subalternă care coexistă cu căsătorie propriu-zisă. 12
5. Puterea părintească (patria potestas) era exercitată de către pater familias
asupra descendenților săi: fii, fiice și nepoți din fii (nepoții din fii ce se aflau sub puterea
tatălui lor). Pater familias putea fi tatăl, bunicul sau străbunicul.
Puterea părintească era perpetuă, astfel încât fiul de familie rămânea persoană alieni
juris până la moartea lui pater familias, indiferent de vârsta pe care o avea, devenind sui juris.
10

11

12

2
Dacă nepotul se găsea sub puterea bunicului, nu devenea persoană sui juris prin moartea
acestuia, deoarece deoarece rămânea sub puterea tatălui său. Totuși, dacă tatăl predeceda
bunicului, nepotul devenea persoană sui juris la decesul bunicului său.
Puterea părintească avea și un caracter nelimitat, în virtutea căruia șeful de familie
dispunea în mod liber atât de persoana fiului, cât și de bunurile pe care acesta le
dobândea.Caracterul nelimitat al puterii părintești se exprima în dreptul de viață și de moarte,
în dreptul de abandon și de a-l vinde pe fiu.
Puterea părintească era nelimitată și cu privire la bunurile dobândite de către fiul de
familie. Ca și sclavul, fiul de familie putea încheia acte juridice numai dacă prin efectul lor
făcea mai bună și situația lui pater familias și nu le încheia în nume propriu, ci împrumutând
personalitatea șefului de familie.
În dreptul clasic au fost adoptate măsuri de limitare a puterii părintești, atât asupra
persoanei, cât și asupra bunurilor fiului de familie. Astfel, tatăl care își ucidea fiul era
pedepsit. Vânzarea fiului de familie dispăruse din practică, în legătură cu faptul că au apărut
procedee juridice mai evoluate (încheierea de servicii).
Au fost luate și unele măsuri de limitare a puterii părintești asupra bunurilor
dobândite de către filius familiae. Ca și în dreptul vechi, fiul de familie putea încheia acte
juridice, împrumutând personalitatea șefului de familie. Situația juridică a situației fiului de
familie in domeniul dreptului privat a continuat să fie definită și în epoca clasică.
În epoca postclasică, fiul de familie dobândește o capacitate aproape deplină, în așa
fel încât fiul de familie a dobândit o situație juridică similară cu cea a șefului de familie.
Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală sau prin căsătorie. Pe lângă acestea,
romanii cunoșteau și alte două moduri artificiale de dobândire a puterii părintești: adopția și
legitimarea.
Puterea părintească se putea stinge prin moartea șefului de familie, prin moartea
fiului de familie, prin trecerea copilului sub altă putere, prin pierderea unui element al
personalității și prin emancipare.13
6. Izvoarele puterii părintești
6.1. Căsătoria
Pentru a intra în puterea lui pater familias, copilul trebuia să se căsătorească dintr-o
căsătorie legitimă. Pentru existența căsătoriei legitime, trebuiau îndeplinite condițiile de fond
și de formă impuse de dreptul civil. Dacă acestea nu existau, copilul putea fi legitimat prin
normele dreptului peregrin. Însă tatăl nu dobândea patria postestas asupra lui. Copilul rezultat
dintr-o căsătorie legitimă este prezumat a fi procreat de bărbatul căsătorit legitim. Prezumția
se aplică numai în cazul în care copilul sse născuse de la 182 de zile de la consumarea
căsătoriei și nu mai mult de 300 de zile de la desfacerea ei. Pentru a se instaura legătura de
putere, nu era de ajuns fiul său fiica în cauză să se nască. Ei trebuiau să fie recunoscuți de
către tată prin ridicarea în brațe și asocierea lor la cultul familial. Tatăl, în funcție de propria
voință, putea să refuze realizarea acestui ritual, că urmare copilul era respins și expus. 14
13

14

2
 6.2. Adopția era un izvor juridic al lui patria postestas prin care o persoană alieni juris era
scoasă de sub puterea șefului său de familie și trecut sub puterea altuia ( adoptatorul).
Adopția corespundea unor multiple scopuri. Un pater familias putea să compenseze lipsa unui
descendent natural, asigurând perpetuarea numelui, a cultului familial și transmiterea
patrimoniului familial. Prin adopție puteau fi introduși în familie copii legați prin sânge, dar
care nu făceau parte din familia agnatică.
Singurul care putea adopta era pater familias, deoarece adopția dădea naștere unei
patria postestas. În epoca lui Iustinian, se cerea ca între adoptator și adoptat să existe o
diferență de vârstă de 18 ani. Peregrinii puteau recurge la adopție doar după dreptul cetăților,
deoarece ei nu aveau acces la dreptul civil roman.
Adopția de realiza în două etape. În prima etapă, era ruptă legătura de putere dintre
pater familias ce dădea în adopție și copilul ce urma a fi adoptat ( fiul era vândut de trei ori,
fetele și nepoții o singură dată). În a doua etapă, avea loc dobândirea de către adoptator a
puterii paterne asupra copilului, ea se desfășura în cadrul unui proces unde adoptatorul
declară că respectivul copil e fiul/fiica lui. Cumpărătorul nu se opunea, iar pretorul atribuia
copilul tatălui adoptiv printr-o addictio.
Pentru a contracara efectele extinctive de drepturi succesorale în familia de origine
ale adopției în epoca lui Iustinian, au apărut 2 feluri de adopție: cu efecte depline și cu efecte
restrânse.
Adopția cu efecte depline avea că rezultat aceleași efecte: pierderea oricăror drepturi
succesorale în familia de origine. Acest tip de adopție se accepta doar în cazul în care
adoptatorul era un ascendent al copilului (un bunic). În cazul în care copilul era emancipat, el
venea la moștenirea bunicului său pe linie cognatică.
Adopția cu efecte restrânse crea un efect de moștenire în familia adoptivă, însă
menținea și dreptul de origine în familia de origine. Dacă era emancipat din noua familie,
copilul venea la moștenirea patrimoniului familiei sale de origine.15
6.3. Legitimarea reprezintă o modalitate juridică de recunoaștere a copilului născut
în afara căsătoriei, de regulă în cadrul unui concubinaj. Fiindcă nu era născut în cadrul unei
căsătorii legitime, copilul era străin juridic de tatăl său și nu intra sub puterea acestuia, el era
legat din punct de vedere al sângelui de mama sa. Pentru a se crea o legătură juridică între
tată și fiu, au fost create mai multe moduri de legitimare:
a) În epoca împăratului Constantin a apărut legitimarea prin căsătorie
subsecventă. Conform acesteia, concubinii, realizând o căsătorie legitimă, puteau să își
legitimeze copiii născuți în perioada concubinajului.
b) Iustinian a extins această procedură, creând o legitimare prin rescript imperial.
Legitimarea putea avea loc și atunci când căsătoria nu mai era posibilă ( ex.: când mama
murea/se călugărea.)
c) În 442, împăratul Theodosie al II-lea a creat legitimarea prin oblațiune făcută
curiei. Tatăl putea legitima fiul dacă îl înscria pe lista decurionilor municipali a domiciliului

15

2
său și îl înzestra cu o parte din avere. Dacă era vorba de o fată , pentru a o legitima, aceasta
trebuia înzestrată și căsătorită cu un decurion.16
6.4. Adrogațiunea era acel tip de adopție prin care pater familias trecea sub puterea
unui alt pater familias, devenind astfel alieni juris și supus puterii părintești a tatălui său
adoptiv. Ea avea aceleași finalități familiale și politice ca și adopția propriu-zisă. Adrogatorul
trebuia să aibă sub 60 de ani, să nu aibă copii din căsătorie/adopția anterioară. Femeile nu
puteau fi adrogate, deoarece nu aveau acces în adunarea curiata. Liberții puteau fi adrogați
doar de către patronul lor sau de o altă persoană, dar cu acordul acestuia. Minorii sub 25 de
ani nu puteau fi adrogați de curatorii lor, impuberii puteau fi adrogați doar dacă era în
interesul lor.
Ca urmare a adrogațiunii, cel adrogat își pierdea calitatea de sui juris și devenea
alieni juris. El și copiii săi intrau sub puterea paternă a adrogatorului, toate bunurile
adrogatorului intrau în patrimoniul adrogatorului.17
7. Ocrotirea persoanelor incapabile
Persoanele sui juris dotate cu personalitate juridică care fie din cauza vârstei, fie a
sexului, fie a sănătății mentale, nu aveau capacitate de exercițiu, erau ocrotite de legea
romană. Impuberii și femeile se aflau sub tutelă, iar nebunii, prodigii și minorii până la 25 de
ani se aflau sub curatelă. 18
7.1. Tutela
A. Tutela impuberilor
Minorii sub 14 ani sui juris se aflau în mod obligatoriu sub tutelă. În epoca veche,
tutela era constituită atât în scopul protejării impuberului, cât și în scopul protejării
patrimoniului familial și al celor care puteau veni conform legii la moștenirea acestui
patrimoniu aflat în proprietatea impuberului. Tutela asupra impuberului se constituia prin 3
modalități juridice:
a) Tutela legală-urma să fie tutorele impuberului agnatul cel mai apropiat în grad al
acestuia, în conformitate cu ordinea legală stabilită pentru devoluțiunea succesorală. Exercita
tutela legitimă și patronul asupra libertului său impuber și pater familias asupra fiului de
familie impuber emancipat. Tutorele legal era obligat să accepte tutela asupra impuberului.
b) Tutela testamentară exista atunci când pater familias numea prin testament un
tutore pentru copilul său impuber. Tutorele numit putea refuza sarcina, fără nicio justificare,
iar mai târziu, în baza unor motive bine întemeiate.
c) Tutela dativă-tutorele era ales de către magistrat, el era obligat să accepte și să
ducă până la capăt tutela. Nu puteau fi numite tutori persoanele care aveau ele însele nevoie
de tutore sau de curator (muții, surzii) sau cei care nu erau cetățeni și persoanele care aveau
interese contrare cu ale minorului.

16

17

18

2
 În cazul în care impuberul nu putea vorbi sau era absent, sarcina tutorelui era de a
administra patrimoniul în numele acestuia. În cazul în care impuberul putea vorbi, rolul
tutorelui era de a-ș da consimțământul asupra actelor juridice încheiate de acesta.
Tutela lua sfârșit când impuberul împlinea 14 ani, la moartea naturală/civilă a
impuberului/tutorelui și atunci când tutorele renunța sau era demis din tutelă. La sfârșitul
tutelei, tutorele trebuia să restituie pupilului patrimoniul.19
B. Tutela femeilor-aflată sub tutelă până la vârsta de 12 ani, femeia sui juris
rămânea sub tutelă și după această vârstă. Tutela dura până la moartea fizică/juridică a femeii
respective. Considerată incapabilă să-și administreze singură patrimoniul, femeia sui juris se
află sub tutelă atât în interesul agnaților ei, cât și în propriul interes. Tutorele femeii avea ca
sarcină doar încuviințarea actelor juridice pe care femeia le făcea în administrarea
patrimoniului propriu, el nu avea sarcina gestiunii patrimoniului femeii și nu avea nicio
răspundere la sfârșitul tutelei.
La sfârșitul Repubicii, regimul tutelar al femeii a început să se relaxeze. Soțul femeii
putea să-i lase prin testament dreptul de a-și alege propriul tutore. Acest lucru se realizează
prin intermediul unei coemptio, unde femeia era vândută unei persoane care o mancipa unui
terț de încredere, iar acesta devenea tutorele ei.20
7.2. Curatela
Toți cei care nu-și puteau da seama de consecințele actelor lor (alienații mental) sau
cei care nu puteau să-și administreze patrimoniul datorită unui handicap fizic (surzii, muții)
trebuiau să se afle sub curatelă.
A. Curatela nebunilor
Curatorul era instituit atât în interesul agnaților, cât și în interesul celui aflat sub
curatelă. De aceea, curatela legală îi viza ca și curatori pe agnați sau pe gentili. În dreptul
clasic a apărut curatela dativă, iar în epoca lui Iustinian curatela testamentară.
Rolul curatorului era de a administra asemenea unui gerant de afaceri patrimoniul
nebunului. La sfârșitul curatelei, el trebuia să-și dea seama de gestiunea sa după regulile
răspunderii tutorelui impuberului.
B. Curatela prodigiilor
Erau considerați prodigi toți cei care își risipeau fără discernământ averea moștenită
de la străbuni. Asimilați unui nebun, ei trebuiau așezați sub curatelă atât sub interesul
agnaților, cât și al lor.
În epoca clasică, au fost considerați prodigi toți cei care își risipeau averea, indiferent de
proveniența acesteia.
Curatorul era numit printr-un decret al magistratului, care stabilea și limitele
incapacității prodigului. Sarcina curatorului era de a administra asemenea unui gerant de
afaceri pentru care trebuia să dea seama la sfârșitul curatelei.

19

20

2
 C. Curatela minorilor până la 25 de ani
Pentru a ocroti interesele tinerilor până în 25 de ani ce erau lipsiți de experiență în
afaceri, legea Plaetoria din 191 î. Hr. amenda și alunga infamia asupra tututor celor care
profitau de această inexperiență. Mai târziu, pretorul a acordat acestui tânăr o excepție pe care
acesta o putea opune acțiunii creditorului profitor. Dacă tânărul executase obligația și suferise
un prejudiciu, pretorul putea să-i acorde o restitutio in integrum.
Pentru a încuraja terții să contracteze cu acest minor, s-a acordat acestuia un curator
ce veghea asupra respectării intereselor sale și conferea cocontractanților siguranța validității
actului pierdut. Curatorul era numit de magistrat la libera sa alegere sau la sugestia minorului.
Numit la început doar pentru acte determinate, curatorul a fost numit permanent din epoca lui
Marcus Aurelius, iar în epoca lui Iustinian, curatela minorului până la 25 de ani a devenit
obligatorie și permanentă. Continunând tutela, curatela minorului până la 25 de ani a fost
asimilată treptat acesteia în ceea ce privește atribuțiile curatorului, limitele dreptului de
dispoziție ale acestuia și răspunderea pentru gestiune.21

Bibliografie

21

2
 Dr. Ion M. Anghel, „Drept privat roman”, volumul I, Editura Hyperion, București,
1991, p. 80
 Manuel Guțan, „Drept privat roman”, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu,
2005, p. 128, 129, 136, 140
 Manuel Guțan, „Drept privat roman”, ediția a III-a, Editura Universul Juridic,
București, 2013, p.
 Emil Molcuț, Dan Oancea, „Drept roman”, Editura Casa de editură și presă „Șansa”
S.R.L., București, 1993, p. 96
 Emil Molcuț, „Drept privat roman”, Editura Universul Juridic, București, 2011, p.
99, 100, 101, 106
 Vladimir Hanga, „Drept privat roman”, Editura didactică și psihopedagogică,
București, 1978, p. 192