Istoricul şi semnificaţia mistico-simbolică a Tainei Cununiei

În Biserică, dintru început căsătoria a fost considerată “căsătorie creştină” sau

căsătoria a fost întemeiată şi trăită în Hristos. Cununia ca statut nu depinde de ritualul
încununării, ci de identitatea baptismală a cuplului, adică de apartenenţa viitorilor soţi
Bisericii creştine prin Botez.

În timp ce ritul roman nu a avut o slujbă proprie căsătoriei, toate riturile

răsăritene au avut slujbe speciale de binecuvantare a mirilor, care s-au desfăşurat în
legatură cu Euharistia, în cadul Sf. Liturghii.

I. Istoricul Tainei Cununiei

a. Căsătoria creştinilor în primele III secole

Creştinii primelor trei secole au trăit căsătoria în duhul învătăturii Mântuitorului

Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli. Pentru săvârşirea Căsătoriei, aceştia se comformau
procedurilor vremii şi locului în care trăiau, în măsura în care acestea nu contraveneau
credinţei creştine. Ceremonialul tradiţional nu avea însă decât un caracter facultativ,
ceea ce înseamnă ca familile îl resprectau în funcţie de opţiunile lor, deşi acesta putea fi
neglijat cu mare uşurinţă, din pricina rolului pe care îl avea familia în societatea
romană. În creştinătatea prmară pe lângă elementul păgân apar şi noi elemente:
binecuvântarea Bisericii, pe care îl aminteşte Iganatie al Antiohiei în epistola către
Policarp, în care este precizaz faptul că cei ce vor să se căsătoresca trebuie să se
mărturisescă episcopului, având aprobarea acestuia.

După obiceiul antic, rolul principal în săvârşirea Căsătoriei îl aveau părinţii sau
tutorele, care se ocupau de copii mai ales dacă era vorba de fete. În Siria secolului III,
tatăl era însărcinat în mod oficial cu încheierea căsătoriei. Intr-o societate în care
creştinii erau minoritari, creştinii nu au crezut că ar trebuii să se separe de legile în
vigoare ale societăţii. Ei s-au ferit de elementele idolatre, şi practicile acestora legate de
cortegiu şi banchete.

Sfântul Ignatie al Antiohiei avea în vedere în primul rând evitarea căsătoriei

dintre credincioşi şi necredincioşi. Demersul căsătoriei în Biserică nu implică un act
liturgic. Tertulian în scrierea sa Ad uxorem şi chiar iconografia, sugerează că mirii sunt
încununaţi de Hristos, care prezindă “cina nunţii” şi pecetluieşte unirea mâinilor lor
peste Sfânta Evanghelie.

Aşadar, până în secolul IV, ceea ce consfinţea şi transfigura căsătoria a doi miri
botezaţi era primirea lor la Sfânta Euharistie, despre care putem spune că a fost şi
rămâne Taina Tainelor. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că Liturghia în raport cu
Nunta, nu este decât cadrul ce trebuie să însoţească ceremoniile civile cât şi familiale
care constituie nunta propriu-zisă, şi care trebuie să sublinieze sfinţenia unirii. In
primele trei secole nu au existat diferenţe în privinţa Tainei Cununiei între Apus şi
Răsărit.

1
 b. Căsătoria creştinilor între secolele IV-VIII

În ceea ce priveşte cateheza duhovnicescă, strecurată fie în predică fie în scrierile

redactate în funcţie de circumstanţe, trebuie spus că din ele se degajă primele elemente
ale unei teologii matrimoniale.

După pacea adusă de împăratul Constantin cel Mare, plecând de la practicile

familiale, se va elebora o randuială, constând în biecuvântarea lui Hristos exprimată
liturgic prin episcop, la care se adaugă înmânarea voalului miresei, la creştinii din
Apus, sau încununarea mirilor în Răsărit, sau intrarea mirilor în camera nupţială în
Galia, Spania şi în ţinuturile celtice. Înmânarea voalului ritual, specific Apusului, acest
ceremonial apare în secolul IV ca ceremonial liturgic, apoi consacrarea fecioarelor apare
tot ca ceremonial liturgic sub denumirea de velatio-virginum. Impunerea sau înmânarea
voalului se cuvine miresei, ca fiind simbolul sfinţeniei Căsătoriei prin curăţie şi prin
binecuvântarea preotului. In ceea ce priveşte Căsătoria, în Apus, apare binecuvântarea
privată în secolul IV, care se acorda cu ocazia unei vizite pe care episcopul o făcea în
familie. Acest act liturgic însoţea în Răsărit actul juridic esenţial de transferare a tinerei
fete de la casa părintească, la casa mirelui.

Chiar din vremea formării rânduielii, Taina cunoaşte două părţii distincte:
Logodna şi Cununia propriu-zisă.

Logodnă şi Cununie. Două etape distincte

Logodna şi Căsătoria propriu-zisă, reprezintă două etape separate: întâi o

succesiune a Logodnei, pentru ca mai târziu să apară Căsătoria, fiecare cu o rânduială
liturgică aparte. Acestea erau împlinite, pentru ca în final slujba să atingă punctul
culminant, în Răsărit prin încununarea mirilor, iar în Apus prin punerea voalului
miresei.

Logodna între secolele IV-VIII

Contractul juridic al Căsătoriei în Imperiul Roman era o formă dobândită prin

consimtământ public. După Sfântul Ioan Gură de Aur, Logodna era însoţită de arvună.
Logodnicul ofera logodnicei un dar de logodnă. Din punct de vedere juridic, acest dar
oferă o garanţie reală. Aceste elemente ale garanţiei Logodnei erau: inelul, dar de
garanţie, sărutul, unirea mâinilor. În Bisericile siriene exista şi obiceiul de a înmâna
logodnicei o cruciuliţă pe care aceasta o purta la gât. Serbările ocazionate de Logodnă
devin ecclesiale de prin secolul VIII, fapt demonstrat de urme ale existenţei
binecuvântării date de episcop.

Binecuvântarea la logodnă

Până în secolul IX, Logodna civila şi binecuvântarea preotului se făcea separate.

Numai din secolul X aceste elemente rituale vor fi adunate la un loc, Logodna şi
binecuvântarea, pentru a forma Slujba Logodnei şi cea a Căsătoriei de rit bizantin.

2
 Canonul 13 al Sinodului din Catar 676, afirmă că o femeie nu se poate căsători
fără acordul părinţilor, mijlocirea Sfintei Cruci şi binecuvântarea preotului. Cei doi soţi,
după legea creştină, trebuie să fie logodiţi cu acorul părinţilor prin mijlocirea Sfintei
Cruci şi a lui Hristos, pentru a se putea oficia ulterior şi căsătoria legitimă.
Binecuvântarea preotului împlinea de fapt ritualul liturgic al logodnei. Femeile logodite
în casele părinţilor, trebuiau să fie logodite după legea creştină. Pentru Biserică,
Logodna civilă nu are nici o valoare fără binecuvântarea preotului. După un vechi
obicei, preotul participă la logodnă, dând binecuvântarea prin semnul Sfintei Cruci.
Patriarhul nestorian Timotei declară în acest sens, ca fiind nulă Logodna care nu era
încheiată prin lucrarea preotului şi a diaconului prin semnul Sfintei Crucii.

Căsătoria propriu-zisă între secolele IV-VIII

Incepând cu secolul IV, scriitorii creştini din Răsărit, menţionează celebrarea

publică şi cu fast a unei slujbe propriu-zise şi anume Taina Cununiei făcute în cadul
Sfintei Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cununile simbolizează victoria
asupra patimilor, deoarece căsătoria creştină nu este un contract după trup. Cu acest
prilej era rostită şi o rugăciune: “Tu Insuţi Stăpâne, tinde mâna Ta din sfântul tău locaş
şi uneşte pe robii tăi aceştia…”.

Acelaşi Sfânt Părinte ne oferă o imagine deosebită a solemnităţii Nunţii aşa cum
se desfăşura ea în marile cetăţi. Astfel, sebarea Logodndei erau pregătite prin covoare,
vestimetaţii alese şi torţe. În ziua stabilită, invitaţii se adunau pentru masa de prânz, iar
mai apoi se mergea la logodnic acasă, şi în cele din urmă la casa logodnicei, aceasta
fiind încredinţată mirelui ei. Încredinţarea era făcută de către tatăl fetei, care punea
coroanele nupţiale pe capetele cvelor doi. Ajunşi la mire acasă, părinţii îi conduceau pe
tinerii căsătoriti în camera nupţială, în prezenţa invitaţilor, unde în mod solemn avea
loc decorarea patului nupţial. Petrecerea continua până în ziua următoare, uneori
ţinând şi o săptămână; “se pune o coroana pe capul mirilor, simbol al victoriei lor,
pentru că au venit biruitori în faţa căsătoriei, nefiind biruiţi de patimă”.

Petrecerea de Nuntă din casele creştinilor se desfăşura în felul următor: se cântau

psalmi, fiind invitat episcopul sau preotul pentru a da binecavântarea şi pentru a pune
cununile pe capetele mirilor.

Rugăciunea şi binecuvântarea preotului

Cele mai vechi documente care atestă rugăcunea de binecuvântare a preotului la

Taina Cununiei sunt Evloghiul lui Seraphion de Thmuis şi Constituţiile Apostolice. Pe
măsură ce s-a dezvoltat un ceremonial liturgic, plecând de la rugăciunea de
binecuvântare a mirilor, s-a simţit nevoia de a se fixa în scris această rânduială.

Incununarea mirilor

In Armenia se cunoştea încă din sec IV binecuvântarea cununilor nupţiale de

către preot. Apoi foarte repede, ritualul încununării mirilor în Biserica Ortodoxă devine

3
liturgic, încât Taina Căsătoriei îşi va lua numele de Taina Cununiei. Primirea cununilor
la căsătorie din mâna unui slujitor al Bisericii, devine o practică uzuală în
Constantinopol la sfârşitul sec IV. Sf. Grigorie de Nazianz scria în epistola sa către
Procul, în acest sens: “ar fi fost o mare bucurie să fi asistat la acestă sărbătoare, pentru a
pune, una în cealaltă, mâinile mirilor şi pe ale amândurora în mâinile lui Dumnezeu”.

Cununia devine slujbă de sine, separată de Sfânta Liturghie din secolul IX.
Biserica nu a cunoscut o slujbă proprie Căsătoriei, separată de Sfânta Liturghie până în
acest secol.

c. Căsătoria scrisă- elemente de drept privind căsătoria. Nunta în cutume, în dreptul

bisericesc şi în învăţătura Bisericii.

Din primele secole, preotului i se interzicea să ia parte la nunta a doua. Cu atât

mai categorică era interdicţia pentru căsătoria a treia. Sfântul Teodor Studitul, foarte
zelos în păstrarea obiceiului şi a tradiţiei curat creştine în sec VIII-IX, refuză participarea
preotului la nunţile celor ce se căsătoreau pentru a doua oară sau a treia oară. Teodor
Studitul vorbeşte despre elementul euharistic al nunţii ca o condiţie fundamentală
pentru unirea celor doi miri, darul de preţ al Bisericii pentru cei ce trăiesc şi cinstesc
tradiţia monogamică a Bisericii. Începând din a doua jumătate a sec VIII, cei ce se
căsătoreau a doua oară au fost îngăduiţi a primi binecuvântarea Bisericii şi chiar a fi
încununaţi, cu condiţia ca această căsătorie a doua să aibă un caracter penitenţial, iar cei
ce urmau a se căsători a doua oară erau opriţi de la Sfânta Impărtăşanie.

Nunta în legislaţia Imperială

Din secolul IV până în sec IX legislaţia imperială tinde să acorde Bisericii un

acord din ce în ce mai mare asupra Căsătoriei. Cu toate acestea, nu se acorda statutul de
obligativitate Cununiei în Biserică, din punct de vedere juridic. În trecut, cetăţenii
trebuiau să-şi înregistreze căsătoriile lor în faţa unui defensor ecclesiae. Mai apoi, în
timpul împăratului Leon al III-lea a apărut căsătoria înregistrată şi căsătoria neînregistrată.
Cea neînregistrată era considerată normală iar cea înregistrată ţinea de starea materială
a fiecăruia, acesta din urmă făcându-se în scris dar de multe ori ea se putea încheia
numai în faţa părinţilor şi a unor martori.

Impăratul Vasile I Macedonianul hotărăşte că nu trebuie să oficieze Căsătoria în

secret, ci în prezenţa a mai multor martori, şi că cel ce va încălca această prescripţie, va
fi pedepsit comform Canonelor Bisericii. O căsătorie nebinecuvântată de Biserică nu va
fi considerată Căsătorie, ci concubinaj ilegitim. Biserica era obligată nu numai să nu
binecuvinteze căsătoriile care nu puteau fi aprobate, dar chiar să le dizolve, acordând
divorţul. Canonul 98 al Sinodului Trulan hotărăşte: “cel ce ia spre însoţire pe femeia
logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub învinuire de adulter”. Iar celor ce
nu sunt demni de a se împărtăşi, spre exemplu, celor ce se căsătoreau a doua oară, şi
altora, nu li se dă împărtăşania, ci numai paharul comun ca sfinţire parţială.

4
 Începând din sec VIII, Căsătoria făcută doar în Biserică era declarată validă din
punct de vedere civil, episcopul locului fiind investit pentru slujba bisericescă a
Căsătoriei. In Răsărit, Biserica Armeană a fost prima care a făcut din Cununie un act
juridic oficial al Bisericii.

d. Izvoare privind căsătoria creştinilor între sec VIII-XII

Manuscrise

Codex Barberinus 336 are meritul de a ne oferii cea mai veche rânduială a Tainei
Căsătoriei.

A. În Codex Barberinus Graecus 336, ceremonialul Căsătoriei se limitează la

câteva rugăciuni izolate, care ne arată binecuvântarea propriu-zisă a Căsătoriei care
avea loc în Biserică. Cununia, care altă dată revenea tatălui miresei, era de acum
definitiv dăruita unei slujbe bisericeşti. Acesta slujbă cuprinde două părţi:

1. Rugăciunea pentru Logondă: “Dumnezeule cel vesnic…” corespunzătoare

celei din rânduiala actuală a Logodnei, urmată de îndemnul “Capetele noastre
Domnului să le plecăm!”.

2. Rugăciunea la Căsătorie care începea, ca şi azi cu o ectenie, şi rugăciunea:

“Dumnezeule cel Sfânt, Care din ţărână…”, rugăciune care se termină cu o doxologie
trinitară. Apoi preotul uneşte mâinile drepte ale celor doi miri. Urmează mai apoi,
îndemnul: “Capetele noastre Domnului să le plecăm”, şi rugăciunea pentru paharul
comun. În cele din urmă mirii sunt împărtăşiţi, îngăduindu-li-se să plece. În textele
acestui codice lipsesc inelele de logodnă, şi de asemenea formula de încununare a
mirilor, ca în Molitfelnicele actuale. Acest Codex are o particularitate importantă, şi
anume rugăciunea asupra paharului comun, care se găseşte aici ca o rugăciune asupra
potirului cu Darurile mai înainte sfinţite.

B. Codex Coislinus 213, care se găseşte la Biblioteca Naţională din Paris. Slujba
cuprinsă în el are două părţi: cea care era săvârşită la căsătoria Impăraţilor şi altora.
Dacă prima parte este apropiată ceremonialului din rânduiala actuală, cuprinzând o
ectenie şi două rugăciuni, care corespund azi cu cele ale slujbei Logodnei şi încheindu-
se cu schimbul inelelor şi unirea mâinilor, partea a doua se face la cererea mirilor şi se
face în manuscris neavând un titlu aparte. Acestă rânduială este importantă şi
asemănătoare celei de azi: are o intrare solemnă în timp ce se cântă Psalmul 127, mirii
intrând fiind însoţiţi de miros de tămâie, ectenie, rugăciunea apoi urmează punerea
cununilor; apoi se cântă pentru mire şi apoi pentru mireasă: “Doamne Dumnezeul
nostru, cu mărire şi cu cinste…”, apoi rugăciunea plecării capetelor, Tatăl Nostru,
împărtăşirea cu Darurile mai înainte sfinţite. Împărtăşirea este urmată de primirea
paharului comun, iar slujba se încheia cu rugăciunea de ridicare a mâinilor.

5
 C. În Codex Sinaiticus 957, slujba Cununiei este precedată de o binecuvântare a
camerei nupţiale, încununarea şi împărtăşirea având loc întocmai ca în descrierea din
Codex Barberinus.

D. În Codex Sinaiticus 958, slujba căsătoriei apre sub titlul Canonului bisericesc
pentru căsătorie, care precizează: preotul şi diaconul se află în naos şi duc la Altar
cununile şi Sfântul Potir, iar cei ce urmează a primi binecuvântarea vin în naos şi
înaintează până în faţa Sfântului Altar, unde diaconul zice: În pace Domnului să ne
rugăm şi continuă ectenia. Înainte şi după Cununie sunt rostite multe rugăciuni, mai
multe ca în celelalte manuscrise. Înainte de încununare, preotul însemnează capetele
mirilor cu semnul Sf. Cruci, zicând: “Pus-a-i pe capetele lor cununi de pietre scumpe”.
Apoi pune cununile pe capetele mirilor, după care urmează unirea mâinilor. După o
altă rugăciune rostită de preot, urmează o lectură din Epistola către Evrei a Sfântului
Apostol Pavel şi alta din Evanghelia după Ioan. Urmează împărtăşirea, preotul zicând:
“Să luăm aminte. Cele mai înainte sfinţite Sfintele Sfinţilor!”. După ce îi împărtăşeşte pe
miri, are loc binecuvântarea paharului comun pe care îl dă mai apoi mirilor. Apoi îi
invită din nou pe aceştia şi binecuvântându-I, îi eliberează în pace. Slujba dinn acest
manuscris este completă, cuprinzând şi rugăciunea ridicării cununilor şi o rugăciune de
binecuvântare a camerei nupţiale.

După cum se poate lesne observa, în Codex Barberinus Graecus 336, avem prima
atestare a slujbei în sine a Cununiei. Manuscrisele cei urmează prezintă o slujbă din ce
în ce mai dezvoltată, mai clară cu privire la actele şi gesturile liturgice, mai elaborată,
care tinde să se apropie mai mult în formă şi în conţinut de ceea ce este în zilele noastre.
In Evloghiile din secolele XI-XII avem deja o rânduială bine conturată, formată dintr-o
slujbă a Logodnei şi una distinctă a Cununiei.

Impărtăşirea mirilor şi paharul comun

Împărtăşirea mirilor avea loc duminica dimineaţa, ceea ce înseamnă ca avea loc
în cadrul Dumnezeştii Liturghii, la care participa întreaga comunitate. Intre secolele VII-
XII se menţionează împărtăşirea cu darurile mai înainte sfinţite. La căsătoria împăraţilor
mirii mergeau la Biserica palatului, închinată Sfântului Ştefan, unde avea loc Logodna,
după care Suveranul şi Augusta ieşeau din Biserică, în timp ce Patriarhul începea Sfânta
Liturghie. Odată săvârşită aceasta, cuplul imperial reintra în Biserică pentru a primi
Cununia.

Aceiaşi rânduială o găsim şi în Evloghiul scris la 1375, care se găseşte astăzi în

Lavra Sfântului Atanasie din Sfântul Muntele Athos, conform căruia mirii sunt ţinuţi în
pritvorul Bisericii în timpul săvârşirii Liturghiei. După ce s-a împărtăşit, preotul iese din
Sfântul Altar, se îndreaptă spre uşa Bisericii pentru a-i aduce în mireasmă de tămâie pe
mirii care aşteaptă. Apoi are loc încununarea şi împărtăşirea mirilor. Dacă nu se
săvârşea Sfânta Liturghie, mirii erau împărtăşiţi cu Darurile mai înainte Sfinţite. DE
aceea, în Codex Sinaiticus 957, rugăciunea pentru paharul comun urmează după

6
eliberarea mirilor. În tradiţia armeană, binecuvântarea paharului comun se desfăşoară
la casa mirilor, după săvârşirea Cununiei şi primirea Sfintei Împărtăşanii.

Cei ce se căsătoresc trebuie să fie curaţi, să primească binecuvântarea în Biserică

şi să participe la Sfintele Taine. Sfântul Simeon al Tesalonicului, tratează în detaliu
împărtăşirea mirilor la Căsătorie şi paharul comun: “preotul ia Sfântul Potir cu Sfintele
Taine mai înainte sfinţite şi spune: “Cele mai înainte sfinţite. Sfintele sfinţilor”. Toţi
răspund: “Unul sfânt, unul Domn…”. În acest timp, preotul împărtăşeşte pe miri, dacă
aceştia îndeplinesc condiţiile necesare. Ei trebuie să fie pregătiţi pentru a putea fi
încununaţi cu cinste şi pentru a se putea uni în căsătorie în bune condiţii. Căci Sfânta
Împărtăşanie desăvârşeşte şi pecetluieşte acest act, ca de altfel, toate Tainele. Şi Biserica
are dreptate în ceea ce priveşte curăţirea şi binecuvântarea mirilor. Aşadar, trebuie să fie
prezenţi la această căsătorie cerul ce odata dăruieşte şi se dăruieşte în acelaşi timp, fiind
prezent pentru unirea şi acordul mirilor în pace. Apoi, după ce preotul dă paharul
comun, se cântă versetul din psalmi: “Paharul mântuirii…”. Nu se împărtăşesc Darurile
Sfinţite celor ce nu se pot împărtăşii din cauza situaţiei lor şi a celor aflaţi la a doua
Căsătorie, aceştia primind doar paharul comun.

Formula liturgică de încununare

Evloghiul Patmos 105 nu menţionează formula de încununare decât pentru mire,

cea pentru mireasă lipsind. Referitor la formula de încununare a mirilor putem vedea că
ea a fost unul dintre aspectele cele mai puţin stabilite în rânduiala Cununiei, şi de
asemenea are o origine foarte târzie.

Câteva conclzii. Sec. VIII-XII

Epoca apariţiei slujbi Cununiei nu poate fi anterioară primei jumătăţi a secolului

V, nici posterioară începutului secolului VIII, când împăratul Leon al VI-lea Înţeleptul,
prin novelele sale a determinat cursul vieţii Bisericii, punând legislaţia civilă în acord cu
duhul legilor bisericeşti. Cel care a stabilit obligativitatea rugăciunii şi a binecuvântarii
Bisericii pentru oficierea Logodnei şi a Căsătoriei, a fost împaratul Alexis I Comnenul în
1084, prin celebra sa Novelă care stabileşte ca ambele slujbe să nu se oficieze împreună,
ci la un oarecare interval de timp.

In secolul XI, în Bizanţ sub influenţa puterii imperiale, s-a impus legal necesitatea
unei forme bisericeşti pentru încheierea căsătoriei. La Constantinopol, în secolul XI,
încununarea ocupa în mod gradat locul central al rânduielii liturgice, ca o pecete ce
trebuie să dea mărturia plenară a împlinirii Căsătoriei. Multe dintre comentariile
actuale nu corespund cu rânduielile din vechia rânduială a Cununiei, în consecinţă au
nevoie de a fi reexaminate.

e. Taina cununiei după evloghiile tipărite

Ritul copt a suferit o evoluţie bogată peste ani. Astfel, Slujba Logodnei are lecturi
biblice, îmbrăcate în rugăciuni de mulţumire şi de cerere. Spre sfârşit, trei acte duc spre

7
Cununia care urmează: mai întâi binecuvântarea rochiei miresei, apoi mergerea mirelui
către mireasă, pentru a-i da o cruce mică şi inelul, în sfârşit cuplul fiind acoperit cu un
voal mare care simbolizează viaţa lor comună, aparte de cea a comunităţii.

Slujba Cununiei începe cu acordul, părinţilor apoi se citescv lecturile biblice, o

rugăciune specială, cu douăsprezece cereri pentru mire şi mireasă, acestea conducând
spre trei rugăciuni solemne. Mirii sunt apoi unşi cu ulei - specific ritului copt - apoi sunt
binecuvântate cununile şi puse peste capetele celor doi. De obicei urmează Euharistia.
Dacă Logodna era înainte separată de Căsătoria propriu-zisă, astazi cele două se
săvârşesc împreună. Preotul le grăieşte un cuvânt de învăţătura, spunându-le ce este
Taina Căsătoriei, şi cum va trebui să vieţuiască mirii în viaţa de căsătorie, fiind cinstiţi şi
bineplăcuţi lui Dumnezeu. Preotul îl întreabă pe mire: “(N), ai tu voie bună şi nesilită de
nimeni, precum şi gând statornic să o iei de soţie pe (N), pe care o vezi aici, în faţa ta?”
Mirele răspunde: “Am cinstite părinte!”. Şi iaraşi preotul întreabă: “Ai făgăduit
căsătorie altei mirese?” Mirele zice: “Nu am făgăduit cinstite părinte!”. Iar după ce pune
aceleaşi întrebări şi miresei, preotul începe slujba.

f. Taina Cununiei în Molitfelnicul Slav

A. Rânduiala Logodnei. Este cam aceeaşi, numai că Ectenia mare este diferită în
ceea ce priveşte numărul cererilor ce se găsesc în diverse ediţii ale Molitfelnicului.

B. Rânduiala Cununiei. În Arbieraticonul slav, rânduiala Cununiei este absolul

deosebită, în sensul că este incorporată în cadrul rânduielii Sfintei Liturghii.

II. Explicaţia mistico- simbolică a Tainei Cununiei

Noua responsabilitate atribuită Bisericii prin împaraţii bizantini Leon VI şi Alexis

I, în virtutea căreia Biserica trebuie să dea o formă legală tuturor Căsătoriilor, impunea
adoptarea unor forme liturgice diferite. Aceasta presupunea separarea Cununiei de
Euharistie, adică scoaterea ei din cadrul mai larg al rânduielii Sfintei Liturghii, pentru
că nu toţi mirii puteau fi împărtăşiţi, din cauza ipedimentelor. Din sec X şi sec XI cele
două slujbe, Logodna şi Cununia, s-au oficiat aşa cum se oficiază şi în zilele noastre.

1. Logodna

Aceasta reprezintă esenţa şi forma concretă a consimţământului care valida

căsătoria, şi nu era ca şi azi doar o pregătire pentru Cununie, rugăciunile slujbei
Logodnei aparţinând unui ceremonial, care era suficient pentru încheierea Căsătoriei. În
consecinţă, încheierea Căsătoriei prin Logodnă era o căsătorie veritabilă, şi nu doar o
anunţare şi o anticipare a Căsătoriei viitoare.

Prin binecuvântarea lui Dumnezeu Logodna devine astfel legământ sfânt

încheiat în Hristos.

8
 Privitor la rânduiala liturgică a slujbei Logodnei şi semnificaţia ei mistico-
simbolică, trebuie să spunem că ea cuprinde mai multe etape. Astfel, după ectenia mare
cu cereri speciale, preotul rosteşte prima rugăciune “Dumnezeule cel veşnic…”, cerând
lui Dumnezeu, ca prin lucrarea harului Duhului Sfânt “să adune întru unire ceea ce a
fost despărţit şi să pună dragosta legătură neîntreruptă”. Astfel, auzim aici ecoul celei
mai vechi rugăciuni euharistice cuprinse în Didahia celor 12 Apostoli: “Precum această
pâine frâtă, odinioară răspândită pe munţi, a fost adunată pentru a devni un singur tot,
tot aşa Biserica Ta să fie una până la marginile pământului”. Înţelegem astfel faptul că
dragostea logodnicilor, în însăşi inspiraţia ei, se înrudeşte şi se orientează spre
comuniunea euharistică.

Cea de-a doua rugăciune din slujba Logodnei ne adduce înainte arhetipul divin
al Căsătoriei, şi anume nuntirea dintre Hristos şi Biserica Sa. Amploarea acestei uniri,
aminteşte de cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care afirmă faptul că “slujba
Căsătoriei nu este ceva pământesc!”.

A treia rugăciune a slujbei Logodnei nu este mai puţin bogată în înţelesuri,

dezvăluind semnificaţia punerii inelelor şi mai apoi a schimbării lor între logodnici. În
sensul acesta este pomenit Iosif din Vechiul Testament. Pecetea regală săpată în sigiliul
inelului era semnul puterii lui şi garanţia care confirma încrederea şi ataşamentul
regelui faţă de el. De asemenea, Tamara, chemată în faţa judecătorului Iuda, arată inelul
care-I aminteşte judecătorului făgăduinţa făcută, obligându-l să-I fie credincios. În
sfârşit, fiului risipitor revenit acasă, tatăl îi pune inelul în deget, ca semn al iertării şi a
demnităţii împărăteşti restituite.

Întâlnirea logodnicilor este pecetluită cu inelul făgăduinţei dumnezeieşti.

Punerea acestui inel în cadrul slujbei Logodnei semnifică însăşi istoria umanităţii în
rezumat: copilul lui Dumnezeu este salvat prin credincioşia Tatălui, “Filantropul” sau
“Iubitorul de oameni”, iar inelul este semnul văzut al acestei lucrări izbăvitoare. Actul
divin este astfel însoţit imediat de un dar împărătesc: “Fie ca îngerul Domnului să
meargă înaintea lor în toate zilele vieţii lor”. Inelul este simbolul frapant al unităţii într-
o singură fiinţă, într-un singur destin, în sensul în care, îngerul comunităţii conjugale
călăuzeşte făgăduinţa celor doi pentru o iubire veşnică, către Împărtăţie”. Inelul este
mai întâi semn al făgăduintei lui Dumnezeu către om, şi în al doilea rând, semn al
logodirii omului cu Dumnezeu. Evanghelia ni-L înfăţişează pe Hristos ca logodnic al
umanităţii mântuite, ca mire al Bisericii.

Întrebuinţarea inelelor la Logodnă este un obicei vechi, precreştin, pe care

Biserica l-a preluat şi l-a consfinţit, prin încadrarea lui în slujba bisericească. Pliniu cel
Tânăr, ne dă mărturia că inelul pe care îl dă logodnicul logodnicei sale, după un vechi
obicei este de fier. După mărturia lui Tertulian inelul este de aur. Aceeaşi tradiţie o
găsim şi la popoarele din Orient, preluată de creştini, care pe lângă o sumă de bani,
ofereau la logodnă, în cadrul slujbei şi inelul. Acest act avea loc, în cadrul unui prânz

9
familial, logodnica purtând ineul pe al patrulea deget de la mâna stângă. Cândva inelele
erau aşezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund eshatologic Logodnei.

Aşa după cum reiese din cele afirmate mai sus, sensul Logodnei creştine este
acela de reintegrare a celor doi în credinţă, în adevăr şi în dragoste. Punerea inelelor
este dovada noii vieţi la care sunt chemaţi mirii: în comuniunea Duhului Sfânt. Fiecare
suflet creştin este logodit cu Hristos în apa botezului. Logodna împreună cu Cununia
este o Liturghie completă.

2. Cununia

Pe când Cununia se făcea separat de Logodnă în mod obligatoriu, mirii intrau

solemn în Biserică în timp ce se cânta psalmul 127. Intrarea mirilor în Biserică nu doar
simbolizează, ci este intrarea căsătoriei în Biserică: Intrarea poporului lui Dumnezeu în
Împărăţia cerurilor. Venirea mirilor în Biserică spre a se cununa, este socotită o umblare
în căile Lui. În Biserica Vechiului Legământ, acest psalm se cânta în momentul când
preoţii mergeau în sanctuarul Templului la marile Praznice. “Să te binecuvinteze pe tine
Domnul din Sion şi să vezi bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii tale”. Cântarea
psalmului 127 Îl invocă pe Domnul şi Îi cere binecuvântarea din Sion. Sionul înseamnă
deodată “loc al mântuirii” (Isaia 46, 13) şi “Ierusalim”, sinonim al Împărăţiei mesianice.
Încă de la început, această chemare are o semnificaţie atât de bogată şi îi înalţă dintr-o
dată pe miri deasupra orizonturilor pământene. Ea îi învaţă adevărata atitudine
conjugală, adică faptul că în orice clipă (“în toate zilele vieţii tale”) omul, de pe pământ,
priveşte Răsăritul. Cununia terestră pune astfel început suişului pe Sion, în lumina
Taborului.

Binecuvântarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care urmează îndată după cântarea

psalmului 127, oferă o perspectivă eshatologică a Tainei. Această Binecuvântare a
Împărtăţiei este aceiaşi cu cea a Sfintei Litrughii, arătând faptul că la încputuri, Taina
Cununiei era legată de Sfânta Liturghie, fiind parte a acesteia. Astăzi Căsătoria este, ca
orice altceva din lumea aceasta căzută şi deformată, şi că ea are nevoie nu doar de a fi
binecuvântată şi săvâşită cu soleminitate, ci de a fi restaurată. Restaurarea Căsătoriei
transcede ideea de familie creştină şi dă căsătoriei o dimensiune cosmică şi universală.
Comuniunea mirilor se desăvârşeşte în comuniunea lor cu Dumnezeu în Jertfa
Euharistică, în care devin un singur trup în Trupul lui Hristos, Biserica, uniţi în Taina
iubirii lui Dumnezeu. Scara duhovnicescă a cărei ultimă treaptă –iubirea- se sprijină pe
fereastra Împărăţiei Cerurilor este Crucea. Bucuria Crucii este bucurie în Hristos, care
dă putere celor doi să-şi răstignescă egoismul, transformându-l în iubire jertfelnică, a
unuia faţă de celălalt şi a lor faţă de Dumnezeu. În aceasta se descoperă şi dimensiunea
hristologică, pezentă în Taina Cununiei. Preotul, dând binecuvântarea cea mare
(Binecuvântată este Împărăţia…), înseamnează în semnul Sfintei Cruci, cu Sfânta
Evanghelie, deasupra Cuniilor care sunt puse pe masa în faţa căreia se săvârşeşte Taina
Cununiei. Cununile, prin binecuvântare, ies astfel din realitatea terestră a lumii acesteia,
pentru a fi primite şi ele în Împărăţia Cerurilor.

10
 a. Ecteniile

Cei ce sunt chemaţi să fie un singur trup se unesc cu Hristos, prin Taina Nunţii şi
nu după patimă, iar scopul şi finalitatea lor este mântuirea. În reprezentăriile plastice,
Hristos joacă rolul de tată al miresei care uneşte perechea. Pruncii sunt mai întâi de
toate darul lui Dumnezeu, în ei împlinindu-se porunca dată de Creator omului prin
binecuvântare: ”Creşteţi şi vă îmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”

b. Rugăciunile premergătoare încununării

Căsătoria îşi are principiul în primul act al Creaţiei, unde Dumnezeu i-a creat pe
Adam şi Eva pentru cea mai desăvârşită iubire a unuia pentru celălalt, în care să se
reflecte misterul Dumnezeirii. De ce oare nu a zis Dumnezeu: “Fă!” ci azis “Să facem
om!”. A zis aşa ca să putem cunoaşte stăpânirea. Căci voieşte ca noi, luând aminte la
Tatăl, să nu tăgăduim pe Fiul, voieşte să cunoaştem că Tatăl a zidit prin Fiul, iar Fiul a
zidit cu voia Tatălui, şi se cade să slăvim pe Tatăl în Fiul şi pe Fiul în Duhul Sfânt. Taina
Căsătoriei se bazează chiar pe Taina unităţii totale dintre om şi Dumnezeu, unitate cu
rădăcini adânci, care ajung până la comuniunea dintre Adam şi Dumnezeu dinainte de
cădere, comuniune deplin restabilită prin întruparea lui Hristos, noul Adam.
Comuniunea omului cu Dumnezeu şi unitatea oamenilor, prefigurată în Căsătorie,
depăşesc chiar şi condiţia căzută a oamenilor. După învăţătura ortodoxă, nu bărbatul şi
femeia sunt cei ce se unesc înaintea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este Acela care îi
uneşte prin Taina Cununiei: “Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”.
Omul, devenit trupul lui Hristos prin Botez şi prin Sfânta Împărtăşanie, cere
binecuvântare ca în Liturghie: Binecuvântat eşti Doamne Dumnezeu nostru… Şi în ce
constă binecuvântarea? În ridicarea lor la stadiul de icoană după care au fost plăsmuiţi
şi la a care-i asemănare sunt chemaţi. De acum totul depinde de bărbat şi de femeie,
care pot îngropa talantul sau îl pot înmulţi.

Rugăciunea întâia de la Taina Cununiei, prin invocarea famiilor patriarhale, a

marilor personalitati ale Vechiului Legamant, reunind astfel cele două testamente într-o
singură iconomie a mântuirii. Evenimentele pomenite vorbesc şi slăvesc neclătinata
credincioşie a lui Dumnezeu. Impunătorul cortegiu al Patriarhilor se sfârşeşte cu
Zaharia şi Elisabeta pe de o parte, şi cu Ioachim şi Ana de cealaltă parte. Acestea sunt
însoţirile binecuvântate care au născut rhetipurile umane: cel al masculinului, Sfântul
Ioan Botezătorul; şi cel al femininului, Fecioara, “mireasă nenuntită”, din care, “fără
stricăciune, S-a născut Dumnezeu Cuvântul”, Mirele împărătesc al cinei fecioarelor
înţelepte. În acest fel, căsătoria se plasează sub semnul Naşterii minunate, al Roabei şi al
Prietenului unicului Mire. Rugăciunile revin de mai multe ori, în sensul acesta, pentru a
cere castitatea conjugală şi patul nupţial neîntinat. Ele evocă nunta din Cana Galileii,
introducând simbolismul iubirii transfigurate, devenită harismatică. Întâlnirea
semnificativă a fecioarei cu starea conjugală, arată acelaşi izvor şi aceeaşi plenitudine în
care culminează cele două mistere ale vieţii omeneşti după săvârşirea minunii din Cana.

11
 Exemplele continuă, evocând pe Enoh, Ilie şi Sem, pe care Dumnezeu i-a luat la
cer încă de pe când aceşti profeţi erau în viaţă. Menţionarea lor este una deosebit de
importantă, în sensul în care cei care se unesc, sunt puşi în faţa prefigurării umane a
Înălţării Domnului, iar orizonturile lor terestre nu limitează cu nimic suişul comun al
soţilor.

Acest minunat echilibru dintre cer şi pământ ne readuce în concretul existenţei.

Astfel, binecuvântările care sunt rostite asupra mirilor se extend asupra întregului
universe sfinţindu-I rodnicia, căruia omul îi este stăpân – iconom. Rugăciunile Nunţii
amintesc în acest sens şi precizază scopul bunurilor pământeşti, care sunt chemate să se
pogoare asupra mirilor: “ca să dea şi celor lipsiţi…pentru mântuirea lor”. Bogăţia
bucuriei ospăţului îndreaptă şi sensibilizează atenţia omului, făcându-l deschis şi
predispunându-l să ia seama la orice singurătate, suferinţă şi părăsire departe de
Dumnezeu. De acum soţii sunt pentru toţi la persoana a doua, ei fiind pentru toţi
cerşetorul bogat în Dumnezeu şi fratele sărman al tuturor oamenilor cărora le doreşte
cu tot focul inimii mântuirea.

Astfel, primele două rugaciuni din Taina Nunţii, ne conduc de la tema Creaţiei la
tema mântuirii. În prima rugaciune din Taina Cununiei, exemplele lui Avraam şi Sarei
nu scot în evidenţa bucuria unirii lor, ci mai ales conceperea si naşterea minunată din
căsniciile lor. Evocarea marilor personalitati dinaintea invocarii binecuvantarii ne arată
că naşterea duhovnicescă, desavârşirea, este în perspectiva Noului Legamant, mai
importantă decât naşterea trupescă şi-i cheamă pe miri către o mutaţie de la trup la
Duh, ceea ce face Dumnezeu prin actul creatiei: ia ţărâna din pamant, îl face pe om –
biologic, şi apoi suflă în faţa lui suflare de viaţă şi-l face viu – Duh.

Zamislirea pruncilor este o participare la Taina lui Hristos. Crucea de care este
legată Împaraţia este legată în acest mod şi de faptul că fără de Cruce nu se realizeaza
iubirea. Crucea înseamnă înfrunare de la egoismul pacatelor şi pocainţa pentru ele.
Bărbatul şi femeia regasesc în Hristos, care este inceputul şi sfârşitul, unirea lor perfectă.

Experienţa iubirii jertfejnice se realizează cel mai bine în familie, soţul şi soţia
urcând pe scara iubirii în jertfire unul faţă de celălalt şi a lor fată de copii, şi pentru că
sunt madulare ale trupului lui Hristos.

Astfel, numai dupa ce au primit Sfânta Împărtăşanie în cadrul Sfintei Liturghii şi

au devenit un singur gând şi un singur trup în Hristos, mirii cer în Taina Nunţii, unirea
lor şi pentru viaţa cotidiană.

Ultima rugăciune din cele 3 ale Cununiei este de fapt epicleza Tainei: “…Însuţi şi
acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta
(N), pentru că de către tine se înseoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-I pe dânşii într-un
gând; încununează-I într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de
prunci buni…”. Unirea mâinilor mirelui şi miresei este chipul văzut al modului nevăzut
în care Duhul Sfânt realizează unira celor doi într-un singur trup.

12
 c. Încununarea

Incepând cu Evhologhiul Patmos 105, datat din secolul XIII, se generalizează şi

se impune formula de încununare a mirilor, prezentă în rânduiala actuală. Alţi episcopi
şi preoţi împlineau acest act liturgic, încorporat în actul liturgic pe filieră armeană.

d. Cununile

Aşezarea cununiilor pe capetele mirilor simbolizează încununarea acestora de

către Biserică pentru curăţia şi fecioria în care au trăit ei până la Taina Nunţii.

Spre cununa cea neveştejită a măririi sunt chemati toţi creştinii. “Doamne
Dumnezeu nostru cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânsii”. Slava şi cinstea
trebuiesc înţelese după imaginea Slavei şi a Cinstei ce se cuvine lui Hristos. Astfel,
logodnicii, în faţa lui Hristos care este prezent în Taină, primesc slava care încununează
constituirea fiinţei lor unice şi preotul îi înalţă la această demitate prin epicleza Tainei:
“Doamne, Dumnezeul nostrum, cu mărire I cu cinste…”. Acesta este momentul efectiv
al Tainei, timpul Cincizacemii conjugale, adică Pogorârea Duhului Sfânt care rezideşte
noua făptură. Rugăciunea centrală a ritualului încununării este foarte revelatoare, ea
cuprinzând şi unind începutul şi sfârşitul destinului uman. De fapt, când Epistola către
Evrei 2, 7 descrie măreţia omului, aflat în zorii existenţei sale, spune: cu mărire şi cu
cinste l-ai încununat. Raiul şi Împărăţia, apare acum în cuvântul lucrător al Tainei
Cununiei: mirii sunt încununaţi cu mărire şi cu cinste. Căsătoria apare astfel ca locul de
unire dintre alfa şi omega destinului uman.

e. Lecturile Biblice

Mirii după încununare, împodobiţi cu acest simbol, ascultă citirea Epistolei către
Efeseni (5, 20-33) şi a Evangheliei de la Ioan (2, 1-11). Inepuizabila bogăţie a textelor
amintite culminează spre esenţial: natura euahristică a iubirii conjugale

Este cunoscut faptul că lecturile biblice din cadul slujbelor nu au fost aceleaşi pe
parcursul istoriei lor, la început fiind mai multe şi apoi reducându-se la forma în care le
găsim astăzi.

Minunea care are loc la nunta din Cana Galilei, evocată în Taina Cununiei, scoate
in evidenţă dimensiunea Euharistică, eclesiologică şi hristologică a Tainei, anunţând
transformarea stării naturale a lucrurilor, într-o celebrare a bucuriei prezenţei lui
Dumnezeu printre oameni.

f. Împărtăşirea mirilor din potirul euharistic

Structura liturgica a Tainei a fost concepută ca o Liturghie Euharistică. Tocmai de

aceea, după citirile biblice urmează exact ca şi la Sfânta Liturghie, ectenia întreită,
ectenia cererilor şi invocarea rugăciunii Tatăl nostru.

13
 În slujba ortodoxă actuală, acest context euharistic al Căsătoriei este accentuat în
conţinutul chinonicului: “Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”, în timp
ce mirii gustă din potirul euhaistic. Căci Sfânta Împărtăşanie pecetluieşte şi
desăvârşeşte Cununia.

În situţia în care mirii s-au împărtăşit mai înainte la Sfânta Litrughie, Taina
Cununiei urmând săvârşiri acesteia, mirii iau în acest moment din paharul comun, acest
pahar fiind acceptat ca substitut al Sfantului Potir şi al împărtăşirii euharistice. Situaţia
aceasta este întru totul nefirească, conţinutul chinonicului (“Paharul mântuirii voi lua”),
subliniind realitatea împărtăşirii din potirul euharistic a mirilor. Paharul comun a fost
aşazat în locul Sfintei Împărtăşanii, în momentul în care mirii nu mai erau în măsură să
primească Sfânta Împărtăşanie, din pricina nevredniciei lor sau a faptului că nu şi-au
păstrat curăţia până în momentul primirii Tainei Nunţii.

g. Troparele din timpul dansului liturgic

Urmează procsiunea solemnă a preotului, mirilor şi naşilor, un rezumat simbolic

de fapt al dansului nupţial de odinioară. Astfel, alaiul este condus de preot, mirii având
mâinile unite.

Troparul “Isaie dănţuieşte, Fecioara a avut în pântece…” este o icoană a Maicii

Domnului Odighitria sau Călauzitoarea, care vine să arate soţilor că întruparea priveşte
direct viaţa oamenilor, îndeosebi relatia lor intimă, conjugală. Natura profunda a
Căsatoriei creştine, aşa cum a fost înţeleasă în tradiţia ortodoxă, unirea deci a mirilor
reprezintă o mărturie a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Procesiunea-dans nupţial continuă în timpul cântării troparului Sfinţiulor

Mucenici: “Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă lui
Dumnezeu pentru noi”. Prin cântarea acestui tropar, Cununia şi procesiunea în sine a
mirilor este îndreptată către acelaşi capăt al drumulkui, arătând sfârşitul luminos al
drumului vieţii. Astfel, cei doi fac să tâşnească din iubirea lor reciprocă această
minunată rugăciune a Sfinţilor mucenici: “Pe Tine, Mirele meu, Te doresc; căutându-Te
mă lupt şi mă răstignesc cu Tine; în apa Botezului Tău mă îngrop şi sufăr pentru Tine,
ca să trăiesc în Tine”. Acest tropar vine o dată în plus să sublinieze faptul că iubirea
desăvârşită este iubirea răstignită. În acest cadru şi în acest înţeles, cununile mirilor
închipuiesc cununa de spini a Domnului, singura care poate da sens celorlalte cununi.
De altfel, de-a lungul întregii lor vieţi, mirii vor auzi ecoul mai mult sau mai puţin
îndepărtat al troparului Sfinţilor mucenici: “Nu drumul este greu, ci greul este calea”,
spune Kirkegard, iar cuvântul lui se potriveşte bine demnităţii ameţitoare a Căsătoriei.

Întreita ocolire a mesei din timpul acestei procesiuni este o triplă intensificare a
simbolului cercului. Formă geometrică a zidurilor din jurul templelor şi a oraşelor de
odinioară, cercul figurează eternitatea exprimându-i puterea de protecţie. Aceasta este
şi semnificaţia procesiunilor liturgice în jurul templului. Reproducând simbolic
infinitul, ele transformă un spaţiu oarecare în spaţiu sacru. Dacă timpul sacru, liturgic,

14
răspunde însetării după Paradisul pierdut şi anticipează Împărăţia. Drumul vieţii
conjugale nu mai este un simplu itinerar, el fiind plasat în axa veşniciei.

h. Rugăciunile finale şi Otpustul

Rugăciunile de la sfârşitul slujbei Tainei, mijlocesc de la Dumnezeu:

“binecuvintează intrările şi ieşirile lor”. Textile din II Regi 3, 25; III Regi 3, 7; Fapte 13,
24; Luca 13, 24 se referă la importanţa care a fost totdeauna acordată “intrărilor”. Cel
care ştie să intre şi să iasă “cu vrednicie” este stăpân pe propriul său destin.

Ultima rugăciune a Tainei Cununiei coboară în timp şi dă binecuvântarea pentru

o viaţă lungă şi dobândirea de mulţi urmaşi.

Otpustul regăseşte esenţialul puterii primate prin Sfânta Taină pomenindu-I pe

Sfinţii Împăraţi cei întocmai cu Apostolii, Constantin şi maica sa Elena “cei întocmai cu
Apostolii şi care au văzut Crucea Ta pe cer”. Plasarea demnităţii lor împărăteşti, pusă
sub semnul Crucii biruitoare este o trimitere la Preoţia împărătească a soţilor. Dar aceşti
sfinţi sunt cinstiţi mai cu seamă pentru că sunt “întocmai” cu Apostolii, pentru
răspândirea misionară a credinţei. Ultimele cuvinte ale ritualului îi întoarce aşadar pe
soţi spre misiunea lor apostolică: mărturisirea credinţei prin viaţa lor, prin Preoţia lor
conjugală.

i. Taina iubirii în Taina Imparatiei (Cununie si Euharistie)

Teologia Liturgică scoate in evidentă caracterul liturgic al întregii vieti creştine şi

caracterul euharistic al cultului. Nici o slujbă nu se poate săvârşi independent de
Euharistie, încât ea a devanit centrul întâlnirii dintre Dumnezeu şi om, în Hristos.
Dimensiunea esentială a Bisericii este deci cea euharistică.

j. Euharistia în viata Bisericii. Euharistia - Taina Tainelor si Taina reintegrării in

Hristos.

În tâlcuirea Litughiei, începând mai ales cu Dionisie Areopagitul, şi Maxim

Marturisitorul, este folosit din plin simbolul. Pentru aceşti Sfinţi Părinţi însa, simbolul
nu preinchipuie, ci descoperă şi face părtaş cu ceea ce descoperă. Astfel, fiecare citire a
Evangheliei ne plasează în locul relatat. În Hristos, Taina unitaţii euharistice, şi în
Biserică, Taina Mantuirii, Nunta ca Taină a Iubirii, se sfinteste şi se desăvârşeşte,
devenind nuntă cerească, ce aşteaptă primirea la Nunta Mielului.

Cununie si Euharistie

Nunta nu poate fi despărţită de Euharistie. A afirma că rânduiala Cununiei

cuprindea împartaşirea mirilor şi că se oficia în strânsă legatură cu Sfanta Liturghie este
în acord cu datele din izvoarele istorice privitoare la Cununie.

A vedea o ţesătură între Cununie şi Liturghia Darurilor este forţat, şi o astfel de

părere ar genera câteva contradicţii. Cununia nu poate fi legata de Liturghia Darurulor

15
mai înainbte Sfinţite pentru că nu are legatură din punct de vedere liturgic, pentru că
această Liturghie se săvârşeşte în timpul Postului Mare, iar în acest timp Nunta este
oprita.

Potirul Euharistic prezintă o serie de elemente care îl insoţesc: chemarea invitaţie

a preotului, versetul împărtăşirii, adică toate elementele privitoare la primirea Sfintei
Împartaşanii în cadrul unei Liturghii euharistice. Împărtaşirea mirilor în mod evident
este considerată expresia unitaţii în Hristos. Nu putem să înţelegem învaţătura Bisericii
referitoare la Căsătorie, din persepectiva Noului Testament si a practicii Bisericii, dacă
nu plasăm Cununia în cadrul Sfintei Liturghii.

Încă din veacul al VI-lea observăm o oarecare stagnare în viaţa liturgică, apoi o
decadenţă care merge crescând până în zilele noastre şi care s-a accentuat în Ortodoxie,
mai ales în veacul trecut. Dispariţia împărtaşirii generale şi regulate a dus la separarea
Tainelor între ele şi mai ales ruperea lor de Liturghie. Slăbirea vieţii liturgice şi
înlocuirea Sfantului Potir cu paharul comun in Biserica Ortodoxa Română s-a făcut
simţită şi în prctică, dar şi în cărţile de slujbă din sec XVII, unde impărtăşirea începe să
fie înlocuită cu paharul de obşte. Sfântul Nicodim Aghioritul trimitea Patriarhului
Ecumenic treisprezece omilii, care cuprindeau şi învăţături referitoare la Nuntă. El
spune ca preotul care vrea să-l încununeze pe bărbat cu o femeie, trebuie sa-i
spovedesca din timp, iar in ziua Cununiei să oficieze întâi proscomidia, sa-i cunune si
apoi dupa aşezământul din Molitfelnic, să nu umple paharul cu vin şi pâine de obşte, şi
să le dea aşa să bea, că aceasta practică este făcută de către nişte neînvăţaţi care au
înlocuit Sfânta Împărtăşanie cu paharul de obşte.

Prof.Lect.Dr.Lucian Farcasiu

16