PREOȚIE ȘI DUHOVNICIE

1.Cultivarea propriei vieţi duhovniceşti -îndatorire a preotului

2. Duhovnicul
3.Pregătirea credincioșilor pentru spovedanie
4. Sfânta Taină a Spovedaniei
5. Întrebările ca instrument în mărturisire
6. Îndreptarea penitentului, sfaturile duhovnicești. Dojana sau mustrare, mângâiere şi încurajare
7. Epitimiile sau canoanele de pocăinţă ca mijloace ale terapeuticii spirituale. Caracterul şi scopul canonului sau epitimiei.
8. Principiul metodic în aplicarea canonului de pocăinţă
9.Norme pentru fixarea canonului de spovedanie
10.Acordarea şi refuzarea iertării şi dezlegării de păcate.
11. Duhovnicul după spovedanie
12. Îndrumarea duhovnicească a celor cucernici
13. Duhovnicirea în cazuri speciale din punct de vedere religios-moral şi psihic și a celor deznădăjduiți
și a celor ce se îndoiesc în credință
14. Program de vieţuire creştină

2. Referat : Descrieți modul de săvârșire a Tainei Spovedaniei urmărind: pregătirea credincioșilor pentru
spovedanie, spovedania propriu-zisă, urmărind Rânduiala Spovedaniei din Molitfelnic, alegeți câteva întrebări
strict necesare. Alegând una din patimi, (mândrie, hulă, lene, desfrânare, mânie, iubire de arginți etc...) arătați
gravitatea păcatului și consecințele lui pentru credinciosul respectiv și însemnătatea împlinirii virtuții contrare
patimii pe care a-ți ales-o. Alegeți 2-3 sfaturi duhovnicești pentru cei stăpâniți de această patimă precum și 2-3
formule de dojană sau mustrare. Stabiliți apoi canonul potrivit, ținând seama de principiul metodic și de
normele canonice pentru fixarea canonului de pocăință. Arătați situațiile în care nu se acordă dezlegarea de
păcate. Dezlegarea păcatelor, ( formula din Molitfelnic-memorată). Referatul va fi scris de mână.

3. Adeverința de la parohie

Bibliografie:
Molitfelnic
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale
Pr. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia
Preot Profesor Ene Braniște, Vocație și responsabilitate în slujirea preoțească
Sfântul Ioan Iacob Românul, Hrana duhovnicească,
Ioan Mihălțan, Experiențe pastorale

1. CULTIVAREA PROPRIEI VIEŢI DUHOVNICEŞTI -ÎNDATORIRE A PREOTULUI

Nu e bine să înveţi pe alţii vreun meşteşug înainte de a-1 fi învăţat tu însuţi printr-o deprindere atentă şi
îndelungată1. Să nu îndrăznească să primească slujba de păstor aceia care nu împlinesc prin practica vieţii ceea
ce au învăţat prin studiu... Nimenea nu e mai vătămător în Biserică decât acela care trăind o viaţă stricată, are
numele şi slujba sfinţeniei2. Grijile pastorale adeseori fac ca în păstorirea sufletelor inima preotului să fie

1
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, trad. Pr. prof. dr. Alexandru Moisiu, Editura Centrului mitropolitan
Sibiu, 1987, p. 28
2
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, p. 30
1
împărţită în prea multe lucruri. Dar o inimă împărţită e şi încurcată e şi nepregătită să se ocupe cu toate lucrurile
şi cu fiecare în parte. Din cauza aceasta, înţeleptul atrage luarea-aminte zicând: „Fiule! Nu te amesteca în multe
lucruri" (înţelepciunea lui Isus Sirah 11, 10)… Sufletul care se lasă atras spre lucrurile exterioare de o grijă
bolnăvicioasă pierde delicateţea unei temeinice vieţi interioare. Preţul plătit preocupărilor exterioare e
nesocotirea şi uitarea de sine. Sufletul care se ocupă mai mult decât trebuie de activităţi exterioare, e ca un
călător care din cauza că are în vedere necesităţile călătoriei, uită pe drum adevărata ţintă a vieţii… Multe
lucruri bune realizate trezesc şi admiraţia supuşilor, dar fac sufletul trufaş încât îşi atrage împotrivă mânia lui
Dumnezeu. 3.

Viaţa duhovnicească nu e tot una cu pregătirea intelectuală a preotului. În componenţa ei intră desigur şi
cultura, dar ea nu e totul. Viața duhovnicească este viața în care omul urmează poruncile lui Dumnezeu, astfel
curățindu-și sufletul de patimi, îl împodobește cu virtuți morale și năzuiește din toate puterile spre Împărăția lui
Dumnezeu. Pot fi preoţi foarte culţi, cu o viaţă spirituală seacă şi rece, care nu iradiază căldură sufletească şi
dimpotrivă, pot fi preoţi cu mai puţină cultură, dar cu o intensă trăire lăuntrică şi capabilă să stârnească si în alţii
scântei de duh si entuziasm. La temelia vieții duhovnicești stau în primul rând cele trei virtuţi creştine de
căpetenie: credinţa, nădejdea şi dragostea; virtuţi care trebuie să împodobească sufletul preotului într-o măsură
mai mare decât la orice creştin. Preotul trebuie să se distingă printr-o credinţă tare şi neşovăielnică în
Dumnezeu, în puterea şi dreptatea Lui, printr-o nădejde neclintită în biruinţa finală a creştinismului, prin iubirea
sa nemărginită faţă de Dumnezeu şi de oameni4. O viaţă spirituală bogată se manifestă prin tendinţa de
interiorizare, înclinarea spre meditaţie şi contemplaţie, iubirea de singurătate, de izolare, de tăcere şi linişte
(isihie), de care trebuie să simţim nevoia. Râvna pentru rugăciune şi sârguinţa spre desăvârşire morală, spre
purificare, spre asceză şi desăvârşirea în virtute, sunt semne distinctive, prin care se manifestă şi se recunoaşte
un slujitor al altarului. Comportarea preotului este dată de trăirile lăuntrice, orice acţiune poartă fidel pecetea
purităţii şi a intensităţii factorului lăuntric care a produs-o, sau, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, faptele
văzute sunt puii celor nevăzute. Echilibrul si armonia dintre fondul lăuntric si manifestările exterioare asigură
succesul preoţiei. Am putea spune că misiunea duhovnicească a preotului nu începe în sfântul altar şi pe
amvonul bisericii, ci chiar de la altarul interiorului său sufletesc. Hrana prin care putem alimenta acest izvor de
energie al fiinţei noastre, o dobândim prin: rugăciune, mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea, lectura religioasă,
reculegerea (meditaţia şi examenul de conştiinţă), relaţiile şi conversaţiile cu orice persoane avansate în viaţa
duhovnicească, postul şi orice exerciţii ascetice sau mijloace menite să modeleze chipul nostru duhovnicesc
după cel desăvârşit, al Mântuitorului. Părintele Ilarion Argatu i-a spus nepotului său:,, Nepoate, vei fi preot.
Vezi să nu te leneveşti in a te ruga şi în a ţine posturile. Rugăciunea şi posturile să fie modul tău de viaţă. Darul
preoţiei pe care-l vei primi prin hirotonie trebuie să-l faci lucrător întărindu-l cu post şi rugăciune. Prin
rugăciune să ceri de la Dumnezeu să te lumineze în toate problemele vieţii şi să-ţi descopere din tainele
preoţiei. Dacă nu ceri, nu vei primi şi nu vei şti de unde vine necazul credincioşilor pe care-i vei păstori şi cum
poate fi fugărit. Pe lângă post şi rugăciune să te păstrezi în curăţie trupească şi să te fereşti de păcate, că altfel,
nu va lucra în tine harul primit la hirotonie. Pe lângă curăţie trupească şi sufletească să ai credinţa de aur în
puterea lui Dumnezeu, credinţă care să reverse, prin ea să se întărească şi credincioşii. Dacă vor veni la tine
credincioşi cu o oarecare îndoială sau umbră de îndoială, să preschimbi îndoiala în încredere. Omului cu
îndoială nu i se primesc rugăciunile tale. Să te fereşti de a te ţine mândru şi a fi lăudăros. Celor mândri
Dumnezeu le stă împotrivă. Harul nu lucrează din cauza mândriei şi a trufiei preotului. Să nu fii certăreţ pentru
3
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, p. 33
4
Preot Profesor Ene Braniște, Vocație și responsabilitate în slujirea preoțească, Ed. Basilica, București, 2014, pag. 79
2
că intri în stăpânirea celui ce aduce gâlceavă şi dezbinare şi atunci harul devine nelucrător. Să te fereşti de
păcatul curviei, pentru că cei ce fac păcatul acesta cad din har. Să fereşti ochii şi inima de la acest păcat pentru
că harul va sta departe. Să nu fii cu îngăduinţă când e vorba de fermecători, vrăjitori, descântători şi ghicitori
pentru că jicneşti harul din tine. Să nu fii ca o trestie bătută de vânt în toate părţile’’5.
Sfântul Apostol Pavel, când scria discipolului său Timotei: „din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai
mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele" (2 Tim 1, 6). ,,Odată, un
episcop, mergând prin satele eparhiei sale, a ajuns într-un sătuc foarte îndepărtat şi a căutat să-1 vadă pe preot.
După mult timp s-a prezentat un sătean simplu, care abia se întorsese de la câmp şi purta hainele de lucru. Era
preotul satului. Episcopul nu a fost satisfăcut de ceea ce a văzut. Pe slujitorul Celui Preaînalt se aștepta să arate
mult mai prezentabil. Următoarea zi se întâmpla să fie Duminică. Preotul s-a pregătit să slujească, iar episcopul
nu-1 mai scăpa din ochi, dorind să urmărească totul. Aşa a văzut unele greşeli liturgice la preotul acela de ţară.
Insă, paradoxal! Din clipa în care a început Sfânta Liturghie, preotul a fost înconjurat de o lumină cerească care-
1 încălzea şi-1 făcea să strălucească fără să-1 ardă. Iar acest lucru a durat până la sfârşitul Liturghiei. După ce
preotul a împărţit anafura, episcopul 1-a chemat în altar şi căzându-i în genunchi, i-a cerut să-1 binecuvinteze.
Preotul cel simplu a rămas înmărmurit.
-Cum este cu putinţă ca cel mai mare să fie binecuvântat de cel mai mic? Tu să mă binecuvintezi, Preasfinţite
Stăpâne.
-Este cu neputinţă să-1 binecuvintez pe cel care stă în mijlocul focului dumnezeiesc şi săvârşeşte Jertfa cea
nesângeroasă.
-Sfinte Stăpâne, există oare episcop sau preot, chiar şi diacon, care să nu se apropie de Sfântul Jertfelnic şi să nu
fie înconjurat de lumina cea cerească? a spus nedumerit preotul cel simplu.
Ce să mai răspundă episcopul celui care a văzut supranaturalul ca pe cel mai firesc lucru de pe pământ? S-a
minunat de curăţia inimii sale şi a plecat bucuros din acel sătuc îndepărtat6.
Neglijarea vieţii interioare echivalează cu secarea izvorului de unde decurge puterea preoţiei. Sărăcia sau
amorţirea ei aduce după sine anchilozarea puterilor sufleteşti ale preotului; legătura lui cu cerul slăbeşte,
dragostea se răceşte, entuziasmul şi zelul sacerdotal scade sau se stinge cu totul.
Pentru viaţa duhovnicească, lipsa de progres înseamnă sărăcire, superficializare, îndoială, alunecare înapoi, dacă
nu e alimentat continuu prin învăţătură şi faptă mereu îmbunătăţite, sufletul preotului, se împietrește și îşi caută
satisfacții în altceva, în altă direcţie"7. ,,Un părinte s-a învrednicit, de darul de la Dumnezeu, de a izgoni pe
demoni, numai prin cuvânt. Si era lăudat pentru viața lui cea îmbunătățită, că numele lui a ajuns chiar până la
împărat. Iar împăratul, trimițând după dânsul, a poftit să se învrednicească de rugăciuni de la el. Deci, împăratul
mult folos luând de la el, i-a dăruit mult aur, iar el a primit. Si, mergând întru ale sale, a început a cumpăra, boi
și cai și a tocmit argați. Dupa aceea, au adus la dânsul, ca de obicei, un îndrăcit, ca sa gonească demonul și să-l
tămăduiască. Si a zis părintele către diavol : „Iesi din zidirea lui Dumnezeu." Si i-a zis lui diavolul : „Nu te voi
mai asculta pe tine." Iar el la întrebat : ..Pentru ce ?" Iar diavolul i-a zis lui :..Iată, te-ai facut și tu ca unul din
noi, ca lepădând grija cea spre Dumnezeu, te îndeletnicești întru grija cea lumeasca. Pentru aceea, dar, nu voi
ieși, că de acum n-ai putere asupra mea." Vedeti dar, cum diavolul, se străduiește, ca de i-ar fi lui cu putință, pe
toti oamenii să-i ducă la osânda. Deci, pe unii îi smintește, iar pe alții prin simțire îi înșeală, ca să nu poată scăpa
nici un om din mâinile lui. Însă, iubitorul de oameni Dumnezeu și pe acest meștesug al lui, cu totul înselator, ni
1-a aratat noua aievea, prin dumnezeiestile Scripturi. Drept aceea, si acum, precum marturisesc parintii cei de
Dumnezeu purtatori, diavolul, înșeala mintile celor care se-apropie de el. Dumnezeului nostru,slava, acum si
pururea si in vecii vecilor.Amin” (Proloage 20 octombrie).
Pilda talanților ne arată că doar cei ce și-au înmulțit osteneala s-au bucurat de multă cinste. Orice
faptă bună, dacă nu e săvârșită cu osteneală, nu primește multă plată, căci fiecare își va lua plata după
osteneala sa. Sf. Ioan Gură de Aur zice: ,,Nu-mi vorbi de oboseli, pentru că Dumnezeu ne uşurează săvârşirea
5
Pr. Ioan Argatu, Răspunsuri duhovnicești ale părintelui Ilarion Argatu, Ed. Mila creștină, Fălticeni, 2005, pag.3
6
Pr.Ion Andrei Țârlescu, Noul Everghetinos, editura Bunavestire, Bacău, 2014, pag. 470
7
Pr. D.l. Belu, „Predica prin exemplul personal", în: Biserica Ortodoxă Română, LXXII (1954), 5, p. 568.
3
virtuţii nu numai prin nădejdea bunătăţilor ce vor să fie, ci şi în alt chip ajutându-ne şi sprijinindu-ne totdeauna.
De-ai vrea să-ţi dai cât de mică osteneală, toate celelalte vin de la sine. Dumnezeu vrea ca tu să te osteneşti
puţin, pentru ca întreaga biruinţă să fie a ta... știind, Stăpânul cel iubitor de oameni că, ne este slabă voinţa ne-a
lăsat mari leacuri: citirea din dumnezeieştile Scripturi, săvârşirea binelui, participarea la sfintele slujbe “Din
zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăția cerurilor se ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea”.
La munte, apa este o problema ,mai ales pe înălţimi. Se spune că un pustnic s-a rugat Maicii Domnului, să-i
dăruiască un izvor de apă mai aproape de chilia sa pentru a nu mai fi nevoit a pierde atât de mult timp cu
aducerea apei, şi a avea astfel mai multă vreme pentru liniştire şi rugăciune. Minunea s-a petrecut şi izvorul a
ţâşnit din stâncă în apropierea chiliei. După o vreme s-a gândit ca având apă, să amenajeze o mică grădină, apoi
o livadă, întâi pentru sine , apoi pentru a avea şi pentru milostenie. Maica Domnului i s-a arătat în vis şi i-a zis,,
Oare nu vă dau eu totul ca să trăiţi şi să vă rugaţi? De ce vreţi să mai adăugaţi şi voi dacă eu vă dau destul? Doar
aveţi din ce trăi cu cât vă dau eu şi vă port de grijă! De ce ai venit în pustie dacă ţi-e gândul la cele din lume, în
loc de rugăciune, tu împlineşti cele ale lumii. Aşadar , fiindcă nu ţi-ai îndeplinit făgăduinţa de a te ruga mai
mult voi seca izvorul, şi-l voi muta cât mai departe, dacă ai nevoie de muncire să aduci apa de acolo. Şi izvorul
a secat iar pustnicul a trebuit nu numai să-şi lase grădina dar şi să se ostenească iarăşi să-şi aducă apa de undeva
de departe. Este o temă de meditaţie pentru orice teolog, cât ne rugăm şi cât ne îndeletnicim cu cele lumeşti.
Părinţi spuneau că înmulţind rugăciunea se împuţinează ostenelile. Înmulţindu-ne ostenelile şi lăsând slujirea şi
rugăciunea, alergăm după deşertăciuni, şi harul se îndepărtează de la noi. Cel ce se străduieşte cu evlavie, din
tot sufletul, să împlinească chemarea , va găsi belşug din toate cele trebuincioase si folositoare si nu va mai avea
nevoie sa caute nimic mai bun în afara de Dumnezeu. Preotul este deci dator să se înduhovnicească necontenit,
modelându-şi fiinţa spirituală după exemplul Mântuitorului, care rămâne pentru noi supremul model în această
privinţă. ,,Viața Mântuitorului este model pentru lumea întreagă și de totdeauna. Nimeni n-a trăit o viață mai
desăvârșită în bunătate, în iubire și în sfințenie decât El, nimeni nu ne-a arătat mai bine decât El ce să creadă și
cum să trăiască omul, ca viața lui să fie curată pe pământ și fericită în ceruri, nimeni nu ne-a dezvăluit în
învățături mai luminoase tainele și drumurile vieții adevărate, așa după cum voiește Dumnezeu și o dorește
inima omului, cum ne-a descoperit-o Mântuitorul în Sfânta Evanghelie”8
Părintele Dumitru Stăniloae, zice: "Omul privind mereu la Hristos şi Hristos privind mereu la el şi aflându-se
într-o convorbire continuă, devine tot mai asemenea lui Hristos, căci imită chipul Lui, îşi însuşeşte modul Lui
de a fi şi de a gândi. Iar prin aceasta i se transmite omului puterea spirituală însăşi a lui Hristos"

2. DUHOVNICUL

E lucru important pentru păstorii de suflete ca să aibă acea dispoziţie sufletească şi acea putere de atragere
pentru ca credincioşii să nu se sfiască a le dezvălui conştiinţa. Precum pruncii aleargă la sînul mamei lor, tot
astfel cînd valurile ispitelor se abat asupra credincioşilor, inima păstorului trebuie să fie pentru ei refugiu şi
scăpare Pe cei ce îi vede căzuţi prin ispitele murdare care bat la inima lor să-i întărească cu sfatul cel bun al
păstoririi şi să-i spele cu lacrimile rugăciunii. Cu atît mai uşor îl va scoate Dumnezeu pe păstor din ispită cu cît
acesta s-a ostenit cu mai multă milostivire ca să scape pe alţii din păcatele lor9.
Calităţile cerute unui bun duhovnic sunt în general acelea care se cer unui bun preot. Ele se referă la pregătirea
lui, la moralitatea, evlavia şi sfinţenia sa, precum şi la înţelepciunea şi prudenţa, adică la tactul lui. Acestea sunt
însuşiri, pe care, într-un anumit grad, trebuie să le posede neapărat chiar la intrarea sa în preoţie, rămânându-i să
le aprofundeze şi să le temeinicească paralel cu experienţa. Moralitatea, sfinţenia şi evlavia îi sunt necesare
8
Ilarion Felea, Spre Tabor, Editura Crigarux, 2007, vol. 1, pag 74
9
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, trad. Pr. prof. dr. Alexandru Moisiu, Editura Centrului mitropolitan
Sibiu, 1987, p. 59
4
duhovnicului pentru a se înfăţişa ca un model viu celor pe care este chemat să-i călăuzească pe calea
desăvârșirii, şi pentru a-i servi lui personal ca putere duhovnicească. Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând:
"Nişte fraţi locuiesc cu mine; voieşti să le poruncesc lor?'' I-a răspuns bătrânul: ''Nu, ci fă tu întâi lucrul şi de
voiesc să trăiască ei singuri vor vedea''. I-a zis lui fratele: ''Voiesc şi ei, părinte, ca să le poruncesc”. Zis-a lui
bătrânul: ''Nu, ci te fă-te lor pildă, iar nu puitor de lege" (Pateric, Avva Pimen). Scaunul de spovedanie ajunge
uneori un fel de mediu de mărturisire a multor păcate, care se pot transforma în tot atâtea tentaţii pentru
duhovnicul slab în virtute. "Tu nu vei putea să întorci pe păcătoşi la tine, dar păcătoşii, dimpotrivă, pot să te
întoarcă pe tine la dânşii; aceia, pe tine la voia lor şi nu pe aceia la voia ta", spune în "Cartea foarte folositoare
de suflet" Nicodim Aghioritul. Altfel, rolul şi acţiunea sa de conducător spiritual vor fi reduse şi ştirbite, spre
paguba sufletească a credincioşilor, pentru că va ajunge să aprecieze păcatele mărturisite, nu după gravitatea lor
şi interesul credincioșilor, ci cu îngăduinţa la care-1 mână situaţia lui de om robit de aceleaşi păcate. Ca
ilustrare, Nicodim Aghioritul în cartea "Duhovnicul învăţându-se "zice: "Un creştin a întrebat pe un părinte de
sunt aceleaşi păcate în toate locurile. Iar părintele i-a răspuns că aceleaşi sunt, pentru că Dumnezeu acelaşi este
în toate locurile. Atunci i-a zis creştinul: cum, dar, eu, pentru aceleaşi păcate, pe care le-am făcut în locuri
deosebite, am fost canonisit cu canoane deosebite? Căci când eram în cutare loc, duhovnicul de acolo, pentru
beţie nicidecum nu m-a mustrat, iar pentru desfrânare, foarte tare m-a mustrat, încât mustarea aceea a fost
deajuns ca să mă oprească de la păcat. Când mă gândesc însă în cutare loc, duhovnicul de acolo, pentru
desfrânare nici o sfătuire subţire nu mi-a spus, dar pentru beţie, foarte m-a mustrat, ca pe un fur de cele sfinte şi
m-a canonisit. Înţelegem dar din aceasta - conchide cartea lui Nicodim Aghioritul - că duhovnicii aceştia ,
pentru patimile, pe care le aveau şi ei, făceau pogorâre mare, iar pentru patimile, pe care nu le aveau, făceau
cuvenita mustrare" .
În ceea ce priveşte pregătirea duhovnicului, el trebuie să fie pregătit în ştiinţa Sfintei Scripturi, a teologiei şi a
normelor bisericeşti privitoare la viaţa creştină, să le posede şi să şi le reîmprospăteze, pentru ca să le poată
folosi corespunzător cazurilor de îndrumat. Pe lângă pregătirea teologică, duhovnicul are neapărată nevoie să
cunoască treptele desăvârșirii creștine sau a unirii sufletului cu Dumnezeu. Fără cunoştiinţe despre viaţa mistică,
el riscă să rătăcească pe credincioși. Iată un exemplu: ,,o credincioasă în vârstă ducea o intensă viaţă spirituală
şi avea uneori adevărate clipe de petrecere duhovnicească. Împlinindu-şi regulat în casă canonul și rânduiala
citirilor ca la mănăstire, iar sărbătoari, încerca cea mai sublimă înălţare spirituală, participând la Sfânta
Liturghie. Ajunsese la un grad deosebit de spiritualitate, având chiar uşoare stări de extaz, care îi procurau cea
mai mare fericire. Mărturisind unui duhovnic starea ei a încercat o mare decepţie şi dezorientare, deoarece a
tratat-o ca pe o stăpânită de duhul mândriei. Mai târziu, duhovnicul a corectat aprecieri sale, întrucât, între timp,
avusese prilejul să consulte pe un distins ierarh, care cunoștea manifestările sufletului la rugăciune”10. Slaba
pregătire, lipsa de trăire duhovnicească, necunoaşterea principiilor de asceză pot aduce îndoială, frământare şi
dezorientare în sufletul credincioșilor.
Un tânăr monah era luptat de pofta trupească şi a mers să se spovedească la un părinte eremit, însă acela, fără să
fie obişnuit să primească gânduri de la alţii, imediat ce a auzit de spovedania tânărului, s-a tulburat, s-a indignat
şi 1-a numit nevrednic de viaţa monahală. Monahul îşi pierduse cu totul îndrăzneala, auzindu-1 pe eremit că se
exprimă astfel, a căzut în deznădejde şi a decis să se întoarcă în lume. Pe drum 1-a întâlnit pe Avva Apolon,
care avea renume de duhovnic experimentat. Printr-o singură privire pe care i-a aruncat-o, părintele şi-a dat
seama de tulburarea sufletului său.
- Fiule, de ce eşti întristat? 1-a întrebat cu bunătate părintele.
Fratele nu i-a dat răspuns. Avva Apolon însă, insista să-1 întrebe cu atât de mult interes, încât la sfârşit i s-a
înmuiat inima şi i-a mărturisit patima pe care o avea şi deznădejdea care i-o provocase cuvintele eremitului.
-Fiule, de ce te deznădăjduieşti? i-a spus părintele. Eu şi acum, la vârsta care o am, mai sunt ispitit de astfel de
pofte. întoarce-te la chilia ta şi continuă-ţi cu îndrăzneală lupta ta. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu o să te
lase fără de ajutor. Cuvintele de mângâiere ale bunului duhovnic şi doctor de suflete, au înaripat iarăşi nădejdile
fratelui deznădăjduit. S-a întors la chilia sa, decis să-şi continue lupta, până când îl va cerceta Harul ca să scape
de ispita lui. Avva Apolon, după ce a apucat să oprească distrugerea tânărului, a vrut să îndrepte şi lipsa de
10
Pr. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia,Editura Reîntregirea, Alba Iulia,1995, pag.46
5
experienţă a eremitului. S-a dus lângă chilia sa şi s-a rugat la Dumnezeu să ajungă şi el să fie ispitit de aceeaşi
patimă. Nu a apucat de sfârşit rugăciunea şi în faţa sa a văzut un negru înalt, aruncând săgeţi de foc asupra
acelui eremit bătrân. Acela, imediat, a început să meargă încolo şi încoace prin chilie, fiind stăpânit de pofta cea
nesăbuită. Fără experienţă aşa cum era, a intrat în confuzie şi, neputând foarte mult timp să suporte ispita, a luat
acelaşi drum spre lume, drum pe care cu puţin timp înainte îl apucase tânărul. Dar din urmă 1-a ajuns Avva
Apolon.
- Unde mergi atât de întristat, frate? 1-a întrebat Avva Apolon.
Acela, de ruşine, nici măcar nu şi-a ridicat capul să-i răspundă părintelui.
-Întoarce-te la chilia ta, i-a spus poruncitor părintele, şi ai grijă la ispitele diavolului. Acesta nu ţi-a dat
şansa să te lupţi cu el, fiindcă nici măcar o zi nu ai reuşit să înduri. Iar altădată să nu mai sfătuieşti pe altul, dacă
tu nu ai experienţă şi eşti neînvăţat. După ce 1-a sfătuit atât cât trebuia, părintele s-a rugat la Domnul şi imediat
eremitul a scăpat de acea poftă trupească.
-Mergi acum la chilia ta, i-a spus părintele, şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dăruiască linişte11.
Ar fi ideal ca duhovnicul să fie un om profund duhovnicesc căci în acest caz, el va fi în măsură să orienteze şi să
îndrume pe credincioșii săi la spovedanie pe orice treaptă a desăvârșirii creștine.
Un tânăr care dorea să fie primit în mănăstire i-a mărturisit stareţului: Să ştiţi părinte că nu am nici credinţă,
nici lumină, nici curaj ,nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de folos iar altora cu atât mai
puţin. Nimic nu am . Stareţul îi răspunse:,,Ce are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei
avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele , pe aproapele, şi pe semenul tău eşti
dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îti lipseşte.
Dăruind altuia ceea ce tu nu ai- credinţă, lumină nădejde- le vei dobândi şi pentru tine”.
Grija de căpetenie a oricărui slujitor al lui Dumnezeu este sporirea duhovnicească până la desăvârşire. ,,Fiti, dar,
voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este. ’’(Mt.5.48). Curăţia inimii este un scop al
vieţii ,,Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Mt.5,8). Sfântul Ioan Casian spunea: ,,Este
cu neputinţă ca un suflet necurat oricât se va osteni cu cititul, să-şi însuşească ştiinţa cea duhovnicească. Pe de
altă parte, cum temeiul întregii acţiuni de conducere spirituală în scaunul spovedaniei, stă în calitatea
sacerdotală a duhovnicului, el trebuie să întrunească şi din acest punct de vedere anumite condiţii, să fi primit
adică hirotonia valabilă din punct de vedere canonic şi legal; să fi fost hirotesit după aceea duhovnic şi să aibă
preoţie lucrătoare.
Spovedania este mijlocul de a-i ţine pe credincioşi aproape de Biserică, aproape de Dumnezeu. Prin spovedanie
preotul se împrieteneşte cu toţi credincioşii lui, cu toată parohia. Aşa poate el deveni părinte într-o parohie.
Numai dacă e prieten cu toţi credincioşii lui. Numai dacă le stă aproape, dacă le rezolvă problemele lor
sufleteşti, dacă e omul lor de încredere! îndatorirea fundamentală a preotului este să nu divulge secretul
spovedaniei sub nici o formă, nici sub formă de aluzie măcar. Să nu discute în familia sa despre cele auzite şi cu
nimeni altul. Să nu discute nici cu cel spovedit, după ce 1-a dezlegat. Păcatul pe care ţi 1-a spus un credincios
trebuie uitat din momentul în care l-ai auzit. Penitentul îşi recapătă imediat înaintea ta demnitatea pe care o avea
înainte, pentru că l-ai iertat, l-ai dezlegat, i-ai dat canon, ai reglementat onest problema lui. N-ai voie nici măcar
lui să-i reaminteşti de păcatul pe care ţi 1-a spus, decât dacă revine el la o nouă spovedanie cu acelaşi păcat.
Altfel, să nu cumva să facă cineva aluzii ca aceasta: „Ioane, ştii tu ce ştii!" Asta-i divulgare de spovedanie.
Aceasta înseamnă a-1 pune pe credincios într-o situaţie de inferioritate faţă de tine. Pe urmă n-o să mai vină să-
ţi spune a doua oară nimic12.

3.PREGĂTIREA CREDINCIOȘILOR PENTRU SPOVEDANIE

11
Pr.Ion Andrei Țârlescu, Noul Everghetinos, pag. 465
12
Antonie PLĂMĂDEALĂ, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 84-85
6
Pentru ca enoriaşii să simtă nevoia de a se prezenta la duhovnic pentru mărturisire, este necesar a sensibiliza
sufletele lor. Grija pentru curăţia inimii, pentru liniştea conştiinţei, pentru simţirea lor aproape de Dumnezeu
este neapărat nevoie să formeze o trebuinţă organică, pentru ca ei să dorească să vină la spovedanie. Pentru
omul normal şi nepervertit, mărturisirea reprezintă o necesitate tot atât de naturală pe cât este şi religios-morală.
Este o lege a sufletului omenesc, de a se uşura de ceea ce-l apasă, de a-şi deşerta inima, de a se elibera de
emoţiile acumulate, împărtășindu-le persoanelor cu care se găseşte în oarecare înrudire sufletească. O astfel de
necesitate ajunge cu mult mai imperativă, atunci când apar mustrările de conștiință; în acest caz, scaunul de
spovedanie este locul unde sufletul își domolește remușcările și durerile pricinuite de păcat. Sunt destule
exemple printre enoriaşii parohiilor, care s-au depărtat din ce în ce mai mult de spovedanie. Acestora le este
necesar îndemnul preotului, pentru ca ei să ajungă la scaunul spovedaniei, pentru refacerea vieţii lor spirituale,
să tindă a le crea o deprindere de conştiinţă în a veni la mărturisire. Orice ocazie trebuie folosită de preot,pentru
îndrumarea credincioșilor spre scaunul de spovedanie. a) Cu prilejul oficiilor de cult, pe lângă comunicarea
harului sfinţitor, preotul lucrează în acelaşi timp - mai ales prin atitudinea sa de smerenie sinceră - şi la
întreţinerea simţului religios, a acelei atitudini de smerenie şi de supunere în faţa lui Dumnezeu, faţă de
reprezentanţii şi de instituţiile Lui. Aceasta nu este fără răsunet cu privire la spovedanie. Un om nereligios şi
fără duh de smerenie, nu va consimţi niciodată să-şi înfrângă amorul propriu, pentru a-şi pleca capul sub
epitrahil.
b) În acţiunea sa catehetică şi omiletică, de asemenea, preotul, între alte instrucţiuni privitoare la adevărurile
de credinţă şi morale, îşi poate îndrepta atenţia şi spre spovedanie. Îndeosebi, lucru capital este într-o astfel de
intreprindere, de a face actuală în conştiinţe problema păcatului, fără de care spovedania nu poate avea un sens
clar pentru viaţa sufletească a creştinului şi nu poate prezenta o necesitate.
Dacă se procedează astfel nu s-ar mai găsi credincioși, care vin înaintea scaunului de spovedanie cu atitudinea
fariseului din templu, care-şi făcuse singur judecata şi-şi enumera virtuţile. Uneori credincioșii neavând
conştiinţa păcatului şi nici noţiunea obligaţiilor lor morale spun:,,Nu fur, nu mint, nu fac rău nimănui, n-am
înşelat pe nimeni, n-am mâncat de dulce..., de..., ce să spun? N-am făcut nici un rău!” Sau:,,Ce să spun, părinte?
N-am făcut nimic!” La o întrebare asupra unuia din cele mai curente păcate, pentru auzi:,,Ei, bine, astea le fac
toţi!” Dacă poziţia şi relaţiile duhovniceşti îngăduiesc, se poate exclama: ,,Bun, sunt foarte fericit că mă aflu în
faţa unui înger din cer; numai ei nu greşesc; oamenii ştiu că păcătuiesc cu voie, fără voie, din nebăgare de
seamă”, pentru ca omul să bage de seamă că el nu are o orientare în latura morală a vieţii lui sufleteşti, că el nu
are o ţintă, că el nu cunoaşte normele şi regulile de viaţă morală, că el nu ştie in ce punct se găseşte. Următoarea
întâmplare ilustrează, prin comparaţie, şi mai trist slaba pregătire pentru spovedanie a multora dintre credincioşi
şi deci, absenţa unei conduceri pastorale premergătoare acestei taine.,,În timpul războiului mondial, un preot de
companie din trupele germane a plecat în concediu. A fost înlocuit de un alt preot din localitate. Mai târziu,
acesta a mărturisit felul de spovedanie al soldaţilor. Prezentându-se la locul de spovedanie aceștia îşi
mărturiseau păcatele nu istorisindu-le, ci indicând numeric şi cantitativ poruncile morale călcate cu fapta, cu
gândul, cu ştiinţă ori fără voinţă. Preotul era, deci, obligat să-şi recheme pe dată în memorie conţinutul
poruncilor respective, spre a şti despre ce greșeli este vorba şi cum avea să se comporte ca duhovnic.”
Preotul trebuie să urmărească deprinderea credincioşilor cu examenul de conştiinţă. Această cercetare a
coştiinţei în prealabil constituie condiţia unei bune mărturisiri într-o aşa de mare măsură, încât ar putea fi
considerată ci un moment integrant al spovedaniei. Recomandarea lui Nicodim de la Muntele Athos: "De ştii
carte, însemnează păcatele tale şi pe hârtie, pentru ca să nu le uiţi. După sfântul Ioan Gură de Aur, examenul
de conştiinţă trebuie să se facă zilnic. În general bilanţul examenului de conştiinţă trebuie fixat, precum am
văzut, în raport cu ultima spovedanie. Faţă de constatările făcute pentru acest interval de timp, credinciosul
trebuie să ajungă a-şi da seama exact asupra următoarelor puncte:
-Dacă şi-a îndeplinit cu stricteţe canonul primit şi a ajuns să realizeze virtutea, ce i s-a propus;
-Dacă s-a silit din toate puterile să nu mai săvârşeasc păcatele mărturisite;
-Dacă nu cumva are păcate, care i-au intrat aşa de adânc în obicei, încât i-au devenit o a doua natură, aşa încât
conştiinţa nu mai reacţionează împotriva lor;
-Dacă se simte dezrobit de pasiunea păcatului principal sau dominant;
7
Intr-un cuvânt, dacă, de la ultima mărturisire a mers înainte ori a dat înapoi din punct de vedere moral.
,,Păcatul este ca o rană, care, dacă nu se arată la doctor atunci putrezeşte şi pe urmă este nevindecată.
„Răutatea nemărturisită este rană ascunsă a sufletului!" zice Sf. Vasile cel Mare. La mărturisire trebuie păzite
două lucruri: întâi ea trebuie făcută fără de ruşine şi al doilea să nu se aducă pricinuire, adică să nu dăm vina pe
alţii pentru greşelile noastre. Ruşinea care ne vine înainte de păcat este semnul darului, căci ne este spre
izbăvire, iar ruşinea care ne vine la spovedanie, este de la cel viclean şi ne poate pricinui osândă. Mustrarea pe
care o simte omul pentru păcate, este glasul Sfântului Duh, care vorbeşte la inimă. Şi anume glasul acesta ne
strigă: „până când mai zăboveşti în păcate, iată, boala ne împresoară, a venit bătrâneţea şi moartea este la uşă!"
„Scoală, cel ce dormi şi te ridică din morţi şi te va lumina Hristos," cum zice Sf. Apostol Pavel.
Trebuie să alegem una din două:
Ori aici pe pământ să descoperim păcatele numai în faţa duhovnicului.
Ori le ascundem aici, ca să fie scoase la arătare de către înfricoşatul Judecător în faţa îngerilor şi oamenilor
„Mustra-te-voi şi voi scoate la arătare toate păcatele tale", zice Sf. Prooroc David”13.

Din Everghetinos:
„De nimic altceva nu se bucură diavolul atât de mult, cât se bucură de cel care îşi ascunde gândurile la
Spovedanie", spunea odată un părinte.
*
„Dacă eşti deranjat de gânduri, mărturiseşte-le la Spovedanie, ca să fii eliberat repede de acestea. Aşa cum
şarpele dispare, imediat ce iese din ascunzătoarea sa, tot aşa şi gândul cel rău dispare, imediat ce este
mărturisit".
*
Un frate era ispitit de pofta cea trupească. Mulţi ani la rând s-a nevoit singur, dar nu vedea niciun folos. Pentru
a-şi birui pentru totdeauna patima sa, într-o Duminică după Liturghie, s-a aşezat în mijlocul bisericii şi a spus cu
voce tare, ca să fie auzit de toţi monahii:
- Rugaţi-vă pentru mine fraţilor, ca să mă miluiască Dumnezeu, fiindcă de patrusprezece ani am patimi trupeşti.
Zicând acestea, imediat a simţit eliberându-se de patimă. Tot ceea ce nu a izbândit să facă timp de mulţi ani cu
multe străduinţe, a reuşit într-o clipă prin Spovedanie.
*
„Cand eram tânăr, povestea intr-o zi ucenicilor săi unul dintre marii părinţi ai pustiului, am fost ispitit de o
patimă sufletească. Auzeam deseori pe fraţi spunând că Avva Zinon era un duhovnic bun şi i-a ajutat mult cu
sfaturile sale pe cei care se mărturiseau la acesta. De multe ori m-am gândit să merg să mă spovedesc de această
patimă a mea, dar m-a împiedicat ruşinea.
- Ştii ce trebuie să faci, îmi spunea gândul meu. De ce trebuie să le spui şi altora păcatele ascunse ale tale?
Altădată, iarăşi, când am pornit decis să mă spovedesc, am simţit o uşurare în ceea ce priveşte ispita - asta era
uneltirea diavolului ca să mă împiedice să mă vindec. De multe ori mă duceam până la chilia părintelui, dar
întotdeauna mă întorceam de acolo, fără să fi făcut ceva. Acela mă înţelegea, dar aştepta să mă smeresc şi să-mi
mărturisesc singur patima. Probabil că se ruga şi el mult pentru mine, fiindcă într-o zi, când eram foarte ispitit
de acea patimă, mi-am spus în sinea mea:
-Vai de tine, amărâtule, ai lângă tine doctorul şi încă rămâi nevindecat, în timp ce atâţia care vin de departe se
vindecă şi primesc folos de la acesta. Astfel, a început să se înmoaie inima mea şi am pornit decis să mă
spovedesc, fără amânare. Insă pe drum au început iarăşi ezitările.
-Dacă-1 găsesc singur pe părintele, am să-i spun, că este voia lui Dumnezeu să mă spovedesc şi am să-i spun
totul. însă dacă are oaspeţi, am să mă întorc şi nu am să mă mai spovedesc vreodată la acesta.
Dar pe părintele l-am găsit singur şi m-a întâmpinat, ca de fiecare dată, cu multă bunătate. M-a pus să stau
alături de el şi mi-a dat sfaturi folositoare. Eu eram iarăşi stăpânit de blestemata ruşine. Mi-am închis gura şi nu
am mai scos un cuvânt. Când acela a încetat să mai vorbească, m-am ridicat să plec. S-a ridicat şi acela ca să mă
însoţească până la uşă. L-am urmat cu pas mărunt, fiind demn de milă pentru lupta care se dădea iarăşi înlă-
13
Sfântul Ioan Iacob Românul, Hrana duhovnicească,Editura Lumină din lumină, București,2006, pag. 431
8
untrul meu. Deodată s-a întors către mine şi, văzându-mă că mă chinui aşa, i s-a făcut milă de mine. A venit
alături de mine şi, atingându-şi mâna binecuvântată de pieptul meu, mi-a spus cu dragoste:
-Ce ai, fiule, şi te chinuieşti aşa? Spune-ţi durerea. Sunt om ca tine, cu patimi.
In acea clipă am simţit cum inima mea mi s-a împărţit în două. Am căzut la picioarele lui şi le-am udat cu
lacrimile mele.
-Avva, miluieşte-mă, i-am spus printre suspinele mele.
-Spune-mi, ce ai?
-Avva, nu înţelegi ce mă chinuieşte?
-Tu singur trebuie să mărturiseşti, ca să-ţi găseşti liniştea.
Mi-am mărturisit cu multă înfrângere patima.
-De ce nu mi-ai dezvăluit atâta timp? mi-a spus cu durere. Nu sunt oare trei ani de când vii aici cu gândurile
acestea şi eziţi să le mărturiseşti?
-Da, Avva, i-am spus eu. Dar ajută-mă, din dragoste pentru Domnul. M-a ridicat în picioare cu bunătate.
-Nu este nimic, mi-a spus acesta, va trece. Să nu treci cu vederea rugăciunea şi să nu-ţi laşi gândul să-1 judece
pe celălalt.
M-am întors la chilia mea cu inima uşurată, căci fusesem eliberat de acea patimă".

4. SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI

Spovedania este una din cele mai mari Taine care ni s-au dat, un dar binecuvântat, dat de Însuşi Mântuitorul
după învierea Sa. Spovedania este Sfânta Taină prin care credinciosul mărturisindu-se în faţa preotului
duhovnic şi primind dezlegare de la acesta, primeşte prin puterea Duhului Sfânt, iertarea păcatelor mărturisite.
Această taină a fost aşezată de Mântuitorul , atunci când a făgăduit Sfinţilor Apostoli că le va da putere să lege
şi să dezlege zicând:”Oricâte vor fi legate pe pământ vor fi legate şi în cerşi oricâte veţi dezlega pe pământ vor
fi dezlegate şi în cer’’(Matei 18,18).El le-a dat cu adevărat , după învierea Sa , puterea de a ierta păcatele prin
cuvintele ,,Luaţi Duh Sfânt: cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine , vor fi ţinute”(Ioan
20, 22-23).
Această Taină iartă toate păcatele pe care le face creştinul de la Botez; şi de la ultima spovedanie până în clipa
mărturisirii. De aceea se mai numeşte şi al doilea botez.
Putere de a spovedi şi dreptul de a lega şi a dezlega le are episcopul şi preotul. Preotul deţine această putere în
virtutea harului hirotoniei în treapta de preot, iar dreptul de a pune în lucrare această putere îl are prin hirotesia
în duhovnic.
Rânduiala Sfintei Taine poate fi împărţită în trei părţi :
Partea întroductivă-Preotul în faţa Icoanei Mântuitorului Hristos, cu Sfânta Cruce în mână, dă binecuvântarea;
urmează rugăciunile începătoare, Psalmul 50, trei tropare de umilinţă, două rugăciuni de iertare;
Mărturisirea –Preotul , pe scaunul de spovedanie, ascultă mărturisirea păcatelor făcute de credincios, către
Hristos;
Partea finală a slujbei- Preotul pune epitrahilul peste capul credinciosului şi citeşte rugăciunea de dezlegare,
ectenia întreită şi otpustul. Îi dă dezlegarea şi eventual , îi administrează canonul.
După tradiţia Bisericii, creştinii trebuie să se spovedească de patru ori pe an , în cele patru posturi, sau cel puţin
odată, în postul Mare, iar bolnavii, bătrânii şi cei mai râvnitori se spovedesc mai des după caz. În general nu
este o dată fixă pentru spovedanie. Fiecare să se spovedească când îl mustră conştiinţa pentru păcatele făcute şi
când se simte pregătit sufleteşte.

Partea introductivă
Preotul în faţa Icoanei Mântuitorului Hristos, cu Sfânta Cruce în mână, dă binecuvântarea; urmează rugăciunile
începătoare, Psalmul 50, trei tropare de umilinţă, două rugăciuni de iertare; Citirea rugăciunilor de iertare sau a
molitvelor pentru spovedanie reprezintă cea dintâi mijlocire a duhovnicului, ca preot, ca slujitor al tainei adică,
pentru credincioși. Aceste rugăciuni au darul de a deştepta nădejdea credinciosului şi de a deschide sufletul său
9
pentru mărturisirea păcatelor. Prin ele, preotul îndeplineşte în primul rând o lucrare sacramentală, dar totodată
dirijează şi paşii şi privirile credinciosului spre cer, înaintea căruia a greşit şi de unde trebuie să ceară milă şi
iertare și a se angaja spre o pocăinţă adevărată şi deci, spre o acţiune de conlucrare cu harul divin comunicat
prin preot.
Acţiunea de îndrumare spirituală începe în primul moment, prin însuşi modul cum se roagă. Ea începe de la
credinţa şi evlavia, pe care duhovnicul este în stare a le transpune în citirea rugăciunilor, o citire, adică, plină de
spirit de pătrundere, care să trezească sufletul creştinului venit la spovedanie. După ce preotul a mijlocit prin
aceste rugăciuni, va trebui, prin maniera sa, să susţină şi să dirijeze sforţările pentru descărcarea conştiinţei prin
mărturisirea greşalelor.
Chemând deci pe credincios în faţa sa, îi va cere, precum recomandă tradiţia, să se aşeze în genunchi sau pe
scaun, după condiţiile de vârstă şi fizice, în care se prezintă. Încă de la început chiar, o privire blajină din partea
duhovnicului, un ton îmbietor, cald, amical, de-o intimitate părintească şi prevenitoare, va încălzi inima
crispată, o va înmuia, o va face să se destindă şi să se deschidă. E de la sine înţeles că atitudinea credinciosului
în faţa scaunului de Spovedanie nu poate fi decât una de smerenie. Când se înfăţişează înaintea duhovnicului, el
ştie că vine în faţa unui reprezentant sau mijlocitor autorizat al Mântuitorului, pentru a primi de la el uşurarea
sufletului împovărat de greutatea păcatelor, sfat şi iertare de păcate. Este bine ca duhovnicul să vadă faţa celui
pe care îl spovedește, pentru a putea urmări în mişcările ei zbuciumul mustrării de conştiinţă, căinţa, ori
eventual ezitarea de a mărturisi unele lucruri,nepăsarea, indiferenţa, etc., într-un cuvânt, starea lui sufletească cu
dispoziţiile momentane pentru a fi în măsură să ştie în ce direcţie trebuie să intervină cu sprijinul şi cu
îndrumarea.
De altfel, rânduiala tainei îi pune la îndemână în Molitfelnicul, o formulă foarte potrivită, care, sub forma
vorbirii directe, înlesneşte într-o bună măsură o legătură între sufletele părintelui şi fiului duhovnicesc. "Iată,
fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci, nu te ruşina, nici te teme să ascunzi de
mine nimic din cele ce ai făcut; ci fără îndoială, spune-mi-le fără sfială, ca să iei iertare de la Domnul nostru
Isus Hristos. Iată şi sfânta Lui icoană înaintea noastră este, şi eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc
înaintea Lui toate câte îmi vei spune. Iar de vei ascunde ceva de mine, îndoite păcate vei avea. Ia seama dar,
deoarece ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat”.

Mărturisirea

Mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului trebuie să fie :

-completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârşite după Botez, sau de la ultima spovedanie, şi să nu ascundă
nimic din cele făptuite;
-sinceră şi făcută de bună voie;
-secretă( făcută în taină)
-cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, adică cu părere de rău pentru păcatele săvârşite şi cu dorinţa sinceră de a
nu le mai face. Simpla înşiruire a păcatelor, fără pocăinţă adevărată şi fără hotărâre de îndreptare, nu aduce,
iertarea păcatelor, căci zice Domnul ,,De nu vă veţi pocăi , toţi veţi pieri la fel’’( Luca 13,5).
Materia mărturisirii este dictată de starea sufletească a credinciosului. Este de la sine înţeles însă că mărturisirea
trebuie să aibă loc numai în cadrul problemelor de conştiinţă, înlăturând destăinuirile în legătură cu viaţa sa
profană în mediul familial şi social. Materialul de mărturisire îl formează de obicei păcatele săvârşite în
intervalul, ce s-a scurs de la ultima spovedanie. Aceasta este regula. Sunt totuşi cazuri, când mărturisirea se
poate întinde din nou asupra unor păcate mărturisite mai-nainte, ori poate îmbrăţişa chiar întreaga viaţă a
penitentului, deşi ea a mai făcut obiectul altor mărturisiri. O astfel de mărturisire repetată ori chiar generală
poate fi socotită uneori necesară şi deci, duhovnicul trebuie s-o impună, în următoarele cazuri:
Când cineva nu şi-a dezvăluit complet şi sincer păcatele, cu ocazia mărturisirilor anterioare şi nu
şi-a îndeplinit canonul prescris. Pocăinţa lui n-a fost, deci, deplină şi nici canonul de îndreptare nu i-a
putut fi prescris corespunzător adevăratei sale stări morale. Prin urmare, atunci când credinciosul vrea să-şi
10
întregească o mărturisire mai veche, va fi pus să o repete în întregime, cu toate amănuntele şi împrejurările, din
care să apară distinct atât imaginea exactă a păcatului comis, cât şi umilinţa şi căinţa, care caracterizează o
adevărată pocăinţă .
Când credinciosul este nevoit să-şi aleagă u n duhovnic nou. Este de folos în primul rând pentru
credincios ca noul său părinte spiritual să fie pus la curent cu antecedentele sale morale. Este necesar însă ca
duhovnicul cel nou să-l oblige la repetarea mărturisirii păcatului, pentru care a observat că epitimia prescrisă de
predecesorul său n-a fost potrivită şi n-a produs îndreptare cuvenită.
Recidiviştii, adică cei ce cad din nou în păcatele mărturisite sau comit altele, care derivă din cele dintâi
trebuie obligaţi ca, odată cu mărturisirea celor noi, să spun şi vechile păcate, cu care stau în legătură. Pe de o
parte, aceasta este necesar, întrucât cele vechi sunt rădăcina şi pricina păcatelor celor noi, iar pe de alta,
mărturisirea lor a doua oară poate constitui un stimulent spre pocăinţă, spre remuşcări, spre umilinţă şi o
îndreptare efectivă.
O mărturisire generală, care să îmbrăţişeze toată viaţa trecută, este necesară înaintea hirotoniei pentru
candidaţii la preoţie. Acesta este un lucru de folos nu numai ca un mijloc de virtute, ci şi o obligaţie imperioasă,
pentru ca ei să ştie dacă pot să stăruie în aspiraţia lor spre preoţie, fie şi îndeplinind mai întâi anumite canoane
de pocăinţă, ori trebuie să se resemneze definitiv în faţa constatării duhovnicului, că unele amănunte ale
mărturisirii pot constitui impedimente la primirea acestei sfinte taine.
O mărturisire generală poate fi însă de folos sufletesc şi, deci, recomandată dar nu impusă, în anumite
împrejurări ale vieţii, ca un punct de sprijin pentru promovarea în virtute sau ca un mijloc de mântuire. între
acestea se pot număra: aşteptarea sfârşitului vieţii, situaţii, în care viaţa se găseşte expusă în primejdea morţii,
(război, operaţii chirurgicale, călătorii lungi etc), în pragul păşirii într-o nouă stare de viaţă, precum este
călugăria şi căsătoria, în cazuri de nelinişte adâncă a conştiinţei etc .
O mărturisire nu va fi însă completă, dacă s-a mărginit numai la declararea păcatelor comise prin fapte . Cel
care vine la spovedanie trebuie instruit şi dirijat să se examineze și să-şi mărturisească şi păcatele vieţii
lăuntrice, gândurile, dorinţele, poftele şi patimile. ,,Multe persoane sunt de părere că, dacă nu umblă pe calea
desfrâului lumesc, atunci nu au păcate şi deci nu au ce să mărturisească la duhovnic. Sunt câţiva ani de când
îndemn pe un frate din mănăstire să meargă părintele duhovnic pentru mărturisire. „Ce am eu cu duhovnicul,
îmi zice el, doar n-am omorât pe tata şi nici nu trăiesc în păcate!". Iată cum înţelege el păcatul şi mulţi sunt care
înţeleg ca şi el, deşi merg la duhovnic. Omul cu pricina socoate ca o năpăstuire îndemnul pentru mărturisire. El,
nevinovatul, nu ştie încă de duhovnic, pentru că nu are păcate! Şi doar - să nu se deoache - nu este mai breaz
decât ,,fiul cel pierdut" din Sfânta Evanghelie, dar pentru că... (să mă iertaţi) nu are femeie, el se crede fără
păcat. Iată unde se mărgineşte păcatul după socoteala lui şi din nenorocire mulţi sunt părtaşi cu el şi se
împărtăşesc regulat, fără să știe de părintele duhovnic. Prăpastia adâncă este asta pentru bietul suflet, căci se
defăima cea mai trebuincioasă taină pentru mântuire, adică Taina Pocăinţei, care împreună cu Sfântul Botez
deschide uşa raiului la toată lumea. Căci cine socoate că nu este păcătos, acela nu are nici pocăinţă şi nu ştim
unde este mântuirea lui. Sfinţii Părinţi ne învaţă că orice abatere de la bine este socotită păcat, căci și pruncul
are mânie şi pizmă. Sf. Prooroc David se plânge „că întru păcate m-am născut" (Ps. 50), iar noi, care am
îmbătrânit în rele, zicem că nu facem păcate? Oare numai desfrâul trupesc este păcat? Dar Tablele Legii, câte
porunci ne-a dat Dumnezeu până la porunca a şaptea (să nu facă desfrânare)? Iar la cele nouă Fericiri din Sf.
Evanghelie, oare fericeşte Domnul numai pe cei curaţi cu trupul? Dar nici nu aminteşte de asta, căci dacă n-ai
inimă curată, nici trupul nu este curat şi nici sufletul. Avem sute de mărturii despre asta şi noi ne înşelăm adesea
socotind ca păcat numai desfrâul obişnuit din lume, iar altele care sunt mai vătămătoare nu le luăm în seamă”14.

5. ÎNTREBĂRILE CA INSTRUMENT ÎN MĂRTURISIRE

În general, duhovnicii de odinioară erau sfătuiţi să nu primească la Spovedanie oameni străini, care fugeau de la
păstorii lor legiuiţi şi care alergau din duhovnic în duhovnic, căutând un canon mai uşor pentru păcate grele. În

14
Sfântul Ioan Iacob Românul, Hrana duhovnicească, pag.349
11
astfel de cazuri, primul contact al credinciosului cu duhovnicul, mai ales atunci când e vorba de credincioși cu
totul necunoscuţi sau care vin pentru prima oară la Spovedanie, va fi consacrat, fireşte, identificării lor. Primele
întrebări vor ţinti deci la conturarea, oricât de aproximativă, a personalităţii civile, religioase şi morale, pentru
ca duhovnicul să stie cu cine stă de vorbă. Mărturisirea este bine să fie directă, expozitivă, completă fără
intervenția duhovnicului. Duhovnicul însă trebuie să analizeze cu atenție fiecare păcat pentru a vedea motivul
sau scopul, intenția și împrejurările, pentru a putea da un sfat bun și un canon potrivit. De aceea chiar și în
cazul unei bune mărturisiri, duhovnicul nu se poate dispensa cu totul de a întreba, ci este nevoit aproape
întotdeauna să intervină cu întrebări. Intervenţia duhovnicului trebuie să fie o adevărată busolă, trebuie început
cu sfatul plin de bunăvoinţă şi de îndemn cald, pentru a-i da curaj şi a-1 convinge că nu trebuie să se ruşineze de
duhovnic.
In materie de întrebări însă, la spovedanie, trebuie observate cu stricteţe anumite reguli. Cercetarea conştiinţei
credinciosului de către duhovnic trebuie făcută însă cu discreţie, delicateţe şi prudenţă. Ea nu este o anchetă
judiciară şi nu se face cu spirit de iscodire, pentru aflarea unor lucruri şi amănunte periferice, menite să satisfacă
doar o curiozitate bolnavă. întrebările puse de duhovnic trebuie să urmărească doar fixarea gradului de gravitate
a păcatului şi de vinovăţie a credinciosului15. In primul rând, se cuvine a exclude orice element, care ar da de
bănuit că maschează curiozitatea personală a duhovnicului, ori interesul său de a se informa în alt scop decât cel
sufletesc. Astfel, este imprudent şi fără de folos a se cere numele persoanelor participante la păcat împreună cu
credinciosul. Calitatea şi situaţia acestor persoane poate să intereseze, într-adevăr, pentru determinarea gravităţii
păcatului mărturisit. La comiterea păcatelor unii poate au fost determinaţi de exemplul rău, de autoritatea şi
poziţia socială a cuiva sau au fost atraşi prin surprindere; alţii reprezintă dimpotrivă factorul dominant sau
autorul moral al păcatelor săvârşite de semenii lor, ori erau indicaţi prin poziţia lor să împiedice păcatele altora
În vederea cazurilor în care duhovnicul va fi nevoit să facă spovedania numai prin întrebări, este bine să aibă
fixată în minte o schemă de întrebări sau un plan, o ordine de întrebări, care să formeze un cadru sintetic,
sprijinit pe punctele mari de credinţă, de morală şi de viaţă, în ce are ea, mai omenesc şi mai obişnuit. Un
exemplu de întrebări putem găsi între cele de mai jos:
Când te-ai spovedit ultima dată?16
Ţi-ai îndeplinit canonul?
Te-ai împăcat cu toată lumea?
Te-ai pregătit pentru spovedanie, pentru împărtăşanie? Cum?
Te-ai îndoit de existenţa lui Dumnezeu?
IL iubeşti pe Dumnezeu?
Te gândeşti la mântuire, moarte, judecată, rai, iad?
Cinsteşti pe Maica Domnului şi pe Sfinţi?
Cercetezi biserica?
Te rogi? Când şi cum?
Posteşti?
Ai păcătuit cu gândul că Dumnezeu este bun şi te iartă?
Ţi-ai pierdut încrederea în Dumnezeu, ai cumva gând de sinucidere?
Te-ai împotrivit adevărurilor de credinţă propovăduite de Biserică?'
Ai avut legături cu sectarii?
Ai citit cărţi eretice, stricătoare de suflet?
Ai gânduri străine în timpul rugăciuni?
Ai iubit, slujit, pe alţii mai mult decât pe Dumnezeu?
Te-ai lepădat, te-ai ruşinat să-L mărturiseşti pe Dumnezeu?
L-ai invidiat pe fratele tău pentru darul ce i l-a dat Dumnezeu?
Ai fost la ghicitori, vrăjitori, prăvilari?

15
Ene Braniște, Vocație și responsabilitate în slujirea preoțească, pag. 178
16
Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia, pag.18
12
Ai crezut în reîncarnare, în strigoi,etc?
Ai înjurat de Dumnezeu şi de cele sfinte, ai hulit?
Ai glumit pe seama celor sfinte, le-ai necinstit?
Ai împiedicat pe cineva să nu meargă la biserică?
Te rogi la masă?
Îi cinsteşti pe părinţi?
Te rogi pentru morţi?
Îi cinsteşti pe bătrâni?
Cum te porţi cu soţia (soţul)? Eşti rău, aspru, gelos?
Ai chinuit animale?
Ai avut gânduri neruşinate, priviri, pofte?
Ai fost la petreceri păcătoase, cântece imorale?
Ai furat, ai restituit lucrurile furate? Ai tăinuit lucruri furate?
Ai înşelat?
Ai minţit?
Ai depus mărturie mincinoasă, ai plătit martori mincinoşi?
Ai poftit lucrurile şi averea altcuiva?
Te-ai mândrit? Te-ai trufit? Te-ai lepădat?
Te-ai îmbrăcat extravagant, luxos, te-ai fardat?
Ai fost lacom, iubitor de bani, zgârcit? Ai dat milostenie?
Ai invidiat?Ai pizmuit?
Ai clevetit? Ai bârfit?
Te-ai îmbuibat cu mâncare? Te-ai îmbătat?
Ai fumat?
Te-ai mâniat? Te-ai răzbunat?
Ai fost leneş?
Ai îndemnat sau ajutat pe alţii la păcat?
Ai ajutat, cercetat, pe bolnavi?
Ai asuprit cumva pe văduve şi pe orfani?
Ţi-ai plătit lucrătorii?
Ai milă sufletească, compasiune?
Te-ai judecat, ai lovit, ai pârât?
Dacă la alte spovedanii ai lăsat păcate nespuse?
Te-ai împărtăşit cu nevrednicie?
Te lupţi să fi creştin bun? îţi pare rău?
Doreşti să te împărtăşeşti?
Ce-ţi mai aduci aminte?
Făgăduieşti să te străduieşti a te îndrepta?
Nu se face uz astăzi de întrebări,care ar scandaliza şi ar ajunge, poate, să înveţe pe vreunul din cei ce sunt
curaţi, păcatul, pe care nu-l ştia.

Ioan Mihălțan - Despre spovedanie 17

Era şi este în sat tradiţia înţeleaptă ca înainte de marile Sărbători să fie spovediţi şi cuminecaţi la casele lor
credincioşii bolnavi la pat de ani de zile şi nu puteau veni la biserică să asiste la sfintele slujbe. Tradiţia am
păstrat-o cu sfinţenie. Înainte li se făcea programarea pe sectoare ale satului în timp de 2—3 zile încât ei ştiau
ziua când se ajunge la ei şi aşteptau pregătiţi şi nemâncând. Luam cu mine Sf. Cuminecătură pentru bolnavi, cu
epitrahilul şi reverenda şi porneam pe la casele oamenilor. Creştinii cu care mă întâlneam pe cale, văzându-mă
cu epitrahilul ştiau că merg la bolnavi şi că am cu mine şi Sf. Cuminecătură de aceea mă salutau cu multă
17
Ioan Mihălțan, Experiențe pastorale, Oradea, 1995, pag.45
13
evlavie. Oamenii care aveau în casele lor astfel de bolnavi ne primeau cu multă bunăvoinţă şi cu cele necesare
pentru cuminecare, lumânare, vin, iar anafora o duceam eu de la biserică. În timpul citirii molitvelor pentru
spovedanie, cei ai casei îngenunchiau lângă patul bolnavului. Ieşeau în timpul cât spovedeam pe bolnav şi
veneau din nou şi îngenuncheau în timp ce-1 cuminecam. Era o atmosferă de sinceră evlavie şi comuniune
creştinească. In ceea ce priveşte spovedania copiilor aşa precum am mai spus îi spovedeam în comun până la
clasa a VlII-a. După ce le făceam o mică pregătire şi catehizaţie, le adresam unele întrebări, apoi îşi plecau
capul şi le citeam deslegarea spovedaniei peste toţi. Nu mi-au plăcut niciodată exagerările. Ce păcat puteau avea
aceşti copii la vârsta lor? Ar fi foarte bine dacă s-ar păstra tot aşa de cuminţi şi s-ar reduce păcatele lor la
păcatele vârstei acesteia.
Ceea ce am observat însă a fost faptul următor. Până la aceşti ani copiii veneau regulat la biserică, îşi făceau
regulat rugăciunile, se spovedeau şi se cuminecau. După vârsta pubertăţii, aşa precum am mai vorbit, prezenţa
tinerilor la sfintele slujbe, la spovedit şi cuminecat era din ce în ce mai rară. La vârsta aceasta se cădea să fie
intensificată catehizaţia. Obişnuiam să-i pregătesc pentru Spovedanie. Cum? înainte de marile Sărbători,
Crăciun şi Paşti, cu două săptămâni le vorbeam despre Sf. Spovedanie şi despre Sf. Cuminecătură.
Despre cercetarea conştiinţei care niciodată nu am socotit-o uşoară pentru că unele păcate mai ales legate de
trup şi de mânie puteau să învie în cele dinlăuntru ale noastre. Dar se putea întâmpla ca prin cercetarea
conştiinţei să ajungem la o stare de desnădejde ca şi Cain, zicând: „Păcatul meu este prea mare ca să poată fi
iertat". Adevărata stare a cercetării conştiinţei era aceea în urma căreia se ajungea la acea părere de rău, sinceră,
un fel de mânie pe mine însumi pentru fărădelegile săvârşite. Socotim că la acest fel de mânie se referea Sf. Ap.
Pavel când a zis „mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi", deci o mânie sfântă.
După această cercetare a conştiinţei îi îndemnam să păşească la scaunul Spovedaniei. Ca preot îi întâmpinam cu
cuvintele din molitfelnic „iată fiilor duhovniceşti Hristos stă nevăzut între noi şi ascultă mărturisirea cea cu
umilinţă pe care o faceţi, deci nu vă temeţi şi. . . toate spunele ca să ai iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos"
. . . îngenunchia şi apoi începeam spovedania. La început îmi era foarte greu în ceea ce priveau întrebările. Unii
întrebau după cele 10 porunci, alţii după faptele milei trupeşti şi sufleteşti etc, etc. Am ajuns la concluzia că
toate păcatele puteau fi grupate în trei mari grupe sau trei mari copaci cum îmi plăcea mie să le spun după
copacii din grădina raiului. Aşa sunt ele grupate şi în Sf. Scriptură după cum le prezenta Sf. Evanghelist Ioan:
„pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii", întreitele valuri ale păcatelor precum sunt prezentate în cântările
din cultul Bisericii şi cu care a fost ispitit însuşi Mântuitorul. În acest fel am scăpat de grija ce să-i tot întreb pe
penitenţi. Rămâneam în primul pom cu toate nuanţele legate de păcatele trupului ca: mâncare, băutură, plăceri
peste măsură şi cu pozitivele contrare acestui păcat, înfrânarea, cumpătarea. La al doilea pom, lăcomia cu
nuanţele ei: dorul de a avea, zgârcenia de a da, dobândirea lucrurilor pe cale nelegală etc. cu pozitivul
milostenia. Apoi al treilea pom mândria cu nuanţele: ura, clevetirea, înjosirea, dispreţul etc. şi cu contrariul lor,
umilinţa, iertarea.
Observaţie. Nu am fost de acord cu cei ce vin şi îşi scriu păcatele, deoarece păcatele care se uită nu pot f i
păcate mari. Un păcat mare nu se uită niciodată. Păcatul meu înaintea mea este, precum zice psalmistul. Ce bine
ar f i să avem numai păcate pe care le uităm. Nu cumva le scriu pe cele mărunte ca să fac impresie de o conşti-
inţă trează şi să le ascund tocmai pe cele mari? Doamne miluieşte-ne!
De ce trebuie cercetat penitentul şi pentru cele bune care nu le-a făcut şi le-a putut face? Pentru că desăvârşirea
nu constă doar în cele negative pe care se cade să nu le faci ci şi în cele pozitive pe care trebuie să le plineşti.
Mântuitorul la înfricoşata Judecată ne întreabă doar de cele pozitive, ce trebuiesc plinite, dacă le-am plinit sau
nu? Ştia Mântuitorul că dacă vrei să ajungi la cele pozitive, la un bine, trebuie să te păzeşti de cele negative.
Cultele neoprotestante pun foarte mult accent pe cele negative, să nu le săvârşeşti, uitând că acest fel de plinire
este doar o jumătate de drum în calea mântuirii fără de plinirea celor pozitive.
Deci şi în Spovedanie este pe lângă mărturisirea păcatelor părerea de rău. Valoarea părerii de rău este in-
comparabilă. I se dă cuvânt şi penitentului. După mărturisire urma deslegarea. Niciodată nu am deslegat pe cei
ce nu i-am cuminecat. Am văzut un non sens să-l deslegi şi să nu-1 cumineci.
Încă o observaţie. Am asistat la M. Sihăstria la o molitvă pentru Spovedanie, săvârşită chiar de un profesor de
teologie. Mare mi-a fost mirarea că după terminarea molitvei s-a citit peste toţi deslegarea de la Spovedanie;
14
„Darul Domnului şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru lisus Hristos să Vă ierte pe voi fiilor, iar eu nevrednicul
preot şi duhovnic Vă iert şi vă desleg în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh". M-am mirat că doar este bine
ştiut că molitva este doar o pregătire pentru spovedanie, o readucere la o stare de umilinţă.
In privinţa dezlegării pe cei ce săvârşesc şi repetau păcatele şi cine nu le repetă, mai ales dacă erau mari, uneori
îi deslegam alteori nu, ci numai după ce plineau un canon sever. M-am orientat şi după Sf. Ap. Pavel cu
incestuosul din Corint pe care 1-a oprit, apoi 1-a dezlegat.
Urma apoi canonul. Canon serios, am socotit că poate fi considerat postul, rugăciunea şi milostenia, dar nici-
decum despărţite ci toate împreună ca şi Persoanele Sf. Treimi. Nici post fără rugăciune nici milostenie fără
rugă şi post.
O problemă se pune la valoarea actuală a canoanelor. Canoanele sunt actuale dacă se ia în considerare mai des
calitativul plinirii lor nu mai cantitativul care poate coborî dacă e însoţit de calitativ. Aşa arată şi Canonul 102
Trulan, că trebuie urmărită vindecarea rănii nu altceva. Tâlharul de pe cruce este un exemplu viu grăitor,
Vameşul, ş a . După toate acestea penitentul se ridică şi pleacă iar preotul îl însoţeşte cu următoarele cuvinte:
„Acum slobozeste pe robul său Stăpâne. . . De ce? Ca să nu se poarte alte discuţii străine de Spovedanie şi ca
atât la intrare cât şi la ieşirea din biserică, penitentul să fie primit într-o atmosferă de rugăciune. Nu am fost de
părere ca preotul să primească pe om cu pesimism şi descurajare. Nu există păcat să nu poată fi iertat dacă
există o sinceră părere de rău. Toţi sfinţii au fost optimişti faţă de om. Sf. Ioan Gură de Aur, precum reiese din
cuvântul din noaptea învierii şi Sf. Vasile cel Mare care spune ca să-1 primeşti la Spovedanie cu faţa
luminoasă". Aşa se cade a f i privită mântuirea o adâncă stare de smerenie. Trebuie scos în evidenţă faptul şi
realitatea că mântuirea este grea. Că adâncul smereniei are o mare valoare în iertarea păcatelor.
Atitudinea Sf. Ioan Iacob Hozevitul faţă de un păcătos cu canon greu de plinit.
In zilele sale de pustnicie de lângă Iordan sfântul observă un om care avea intenţia să se arunce în râul
Iordanului. Sfântul îl opreşte şi-1 întreabă cum de a ajuns la această hotărâre. Omul îi răspunde. M-am spovedit
şi am primit un canon greu de plinit. Nu a voit să mă deslege de el nici patriarhul Ierusalimului şi într-o astfel de
situaţie am socotit că e mai bine să mă omor, înecându-mă în Iordan. Sfântul i-a răspuns: Vino că te desleg eu,
îţi fac şi canonul şi te împărtăşesc.
Ce înţeleaptă atitudine, ce sfântă înţelegere, mai ales că nici nu 1-a întrebat cine ţi-a dat canonul şi de ce ţi-a dat
un astfel de canon.

6.ÎNDREPTAREA PENITENTULUI

a.Sfaturile duhovnicești
Spunea Părintele Cleopa: ''Niciodată să nu dai sfat nimănui, până când nu l-ai trăit tu! Cel ce dă sfat, dar el nu l-
a trăit, este ca izvorul de apă pictat pe perete. Iar cel care vorbeste din experienta sa, seamănă cu un izvor de apă
vie!'' . Mărturisirea păcatelor este, un pas spre Dumnezeu. Totuşi mărturisirea nu-i totul în Taina
Spovedaniei, pentru iertarea lui, trebuie să facă totuşi şi dovada îndreptării vieţii, cel puţin prin
hotărârea fermă de a de a nu mai păcătui. Pentru a relua în realitate viaţa morală, la care 1-a deşteptat
prin căinţă harul divin, credinciosul are neapărat nevoie de un ajutor, de un sprijinitor şi călăuzitor.
După încheierea mărturisirii începe rolul de îndrumător spiritual al duhovnicului faţă de credincios.
In primul rând, acesta va trebui să fie lămurit asupra păcatului şi virtuţii. Cea dintâi datorie a
duhovnicului pentru îndreptarea credinciosului, este de a-1 ajuta să-şi restabilească echilibrul şi
armonia vieţii sufleteşti, prin înlăturarea a tot ceea ce ar întreţine tulburarea şi întunecarea ei şi prin
orientarea asupra datoriilor sale morale, precum şi asupra scopului adevărat al vieţii. Scopul unei
astfel de instruiri cu privire la păcat şi efectele lui, este în primul rând pentru a-i provoca un dezgust
faţă de păcat, a-i deştepta un sentiment de ură pentru el şi prin urmare, de despărţire de păcat în
viitor. "Trebuie să-l facem să ajungă într-o stare sufletească asemenea celui care a zis: nedreptatea am urât-o şi
m-am scărbit (Ps. 118, 163); ...să-şi urască viaţa de mai-nainte, dispreţuind şi respingând chiar amintirea
15
despre ea". In al doilea rând, prezentarea păcatului în adevăratele lui trăsături şi culori, urmăreşte
trezirea conştiinţei, provocarea unei căinţe profunde şi dispoziţia spre pocăinţă sau îndreptare. In
această privinţă însă, duhovnicul va fi atent atât la nota pe care o vădeşte pocăinţa credinciosului în
timpul mărturisirii, cât şi la aceea, pe care el însuşi trebuie să o determine prin rolul său de învăţător
în scaunul de spovedanie. La alegerea şi utilizarea materialului se va avea în vedere mai întâi păcatul
anume de combătut.

Astfel, celui stăpânit, de pildă, de păcatul trufiei sau vanităţii, i se va vorbi despre lipsa de temei
real al acestei simple închipuiri omeneşti; despre vremelnicia acestei vieţi şi despre viaţa viitoare,
când valorile nu se vor determina după socotinţe omeneşti; i se va aminti ca ilustrare, că Mântuitorul
a înfierat trufia fariseilor, care-şi întemeiau părerile despre ei înşişi pe virtuţi aparente; se va sublinia
că împărăţia cerurilor este închisă celor mândri pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri. Se
vor cita exemplele de modestie, de smerenie din lumea sfinţilor şi din istoria profană, care au
strălucit tocmai prin această atitudine, dar mai presus de toate umilinţa Mântuitorului, care, deşi Fiu
al lui Dumnezeu, S-a smerit luând chip de om şi a consimţit să fie încununat eu cunună de spini şi să
fie răstignit pe cruce.

Celor căzuţi în păcatul hulei sau blasfemiei, li se va face cunoscut că în Vechiul Testament se
pedepsea cu moartea cel ce nu mai pronunţa numele lui Dumnezeu (Levitic, 24. 16); cu cât mai grav
apare deci păcatul de a necinsti numele lui Dumnezeu prin înjurături, prin expresii necuviincioase ori
plin blestemarea şi darea la diavolul a semenilor noştri. Cât de greu este un astfel de păcat, vor
înţelege dacă li se aminteşte eă Sfântul Ioan Gură de Aur socotea că hulitorul de Dumnezeu ar merita
să fie lovit peste faţă chiar în lume, dacă simplă mustrarea nu-1 poate îndrepta. Un frate a întrebat pe
unul din Părinţi despre gândul hulei, zicând: „Se necăjeşte sufletul meu, Avva, de hulă, spune-mi de ce se
întâmplă şi ce să fac". Răspuns-a bătrânul: „Un gând ca acesta ni se întâmplă din clevetire, defăimare şi
osândire; şi mai vârtos din mândrie, şi din a face cineva voia sa, şi din a se lenevi de rugăciunea sa, şi dintru a se
iuţi şi a se mânia, care toate sunt semne ale mândriei; că aceasta este cea care ne duce pe noi în patimile cele
mai-nainte zise, iar de acolo se naşte gândul hulei; iar de va zăbovi în suflet, duhul hulei îl aduce și pe cel al
curviei, iar de multe ori îl duce şi la ieşire din minţi, iar de nu se va trezvi omul, pierdut va fi"18.

Celor leneși li se va atrage atenția asupra păcatului folosindu-se de învățătura părinților astfel: Zis-a
un Bătrân: celui care nu slujește Domnului cu sârguință și plăcere, ci cu lenevire, va îngădui Dumnezeu să vină
peste el felurite ispite și boli pentru ca nu cumva din multa lenevire să se îndeletnicească cu cele rele. Că pe cât
de mult se apropie genele unele de altele, tot aşa şi ispitele sunt mai aproape de omul leneș; şi aceasta a îngăduit
Dumnezeu cu înţelepciune spre folosul său, ca să bată cu stăruinţă la uşa Lui, şi să se apropie de Dânsul prin
rugăciuni, şi să se sfinţească inima lui”.

Celor vinovaţi de desfrânare li se va atrage luarea aminte asupra numelui rău sau ocara, pe care o
răsfrânge asupra lor un astfel de păcat, aşa precum din veac a fost, după cuvântul Sfintei- Scripturi:
"Cel ce desfrânează nu dobândeşte decât bătaie şi ruşine" (Pildele lui Solomon 4. 32-33). Nepăstrarea
castităţii aduce o gravă atingere fiinţei întregi a omului: trupului, pe care-1 pângăreşte, aşa precum
arată Sf.Ap.Pavel (I Cor. 4.18). precum şi sufletului, căruia îi slăbeşte puterile, mai ales voinţa.
Pentru a deschide ochii unui astfel de vinovat asupra naturii grave a păcatului desfrânării. i se va
spune că în vechime, atât în legea dumnezeiască (Levitic. 20. 10-13-15-16) cât şi în legile
împăraţilor, un astfel de păcat era lovit cu pedepse aspre şi ruşinoase, ba chiar cu moartea. Desigur.

18
Everghetinosul, Editura Egumenița, Galați,2008, vol. 3, pag.280
16
învăţăturile cu caracter teologic şi raţional se pot înmulţi, potrivit cazului şi atitudinii în care se
înfăţişează credinciosul.
Se va ţine seama însă de starea de moralitate a credincioșilor, de nivelul lor intelectual, de ocupaţia şi
poziţia lor socială, de sex, de vârstă, de gradul de sensibilitate şi de căinţă etc. Acţiunea de instruire
va fi armonizată, cu alte cuvinte, cu individualitatea credincioșilor.
Pentru cei cu o atitudine morală lâncedă, adică nici caldă, nici rece, pentru cei care nu dovedesc o
căinţă profundă, pentru cei care persistă în păcat, în repetarea lui, simpla metodă expozitivă a
învăţăturii din partea duhovnicului nu-şi va face efectul aşteptat. Ea va trebui punctată cu accente şi
formule de dojana.
Paralel, cu metoda negativă a instruirii asupra păcatului trebuie să meargă metoda pozitivă a
expunerii virtuţii, ca ţintă sau bun de dorit şi de urmat. In acest scop, virtutea va fi înfăţişată ca linia,
pe care ne unim cu Dumnezeu, în care împlinim voia Lui şi găsim mulţumirea vieţii, satisfacţia
conştiinţei şi bucuriile veşnice. O comparaţie între satisfacţiile cu totul trecătoare, amăgitoare şi pline
de consecinţele păcatului şi între binefacerile spirituale şi cu totul superioare ale virtuţii, va încheia
programul de învăţătură din partea duhovnicului.
Pentru firea omenească, mai ales pentru cea obişnuită cu păcatul, cunoaşterea legii morale nu este
urmată de împlinirea ei în viaţa practică. Luminarea minţii nu înseamnă întotdeauna o atitudine de
schimbare a vieţii şi urmarea virtuţii precum spune Sf.Ap.Pavel: "nu fac binele, pe care-l voiesc, ci răul,
pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac" (Rom. 7, 19).
Pentru desăvârşirea rolului său de îndrumător spiritual în spovedanie pe cale didactică, preotul va
trebui să se preocupe, deci, şi de înrâurirea voinţei credinciosului. Voinţa are de zece ori valoare mai
mare decât ştiinţa. In acest scop, voinţa fiului de spovedanie va fi îmboldită spre bine şi spre
îmbărbătare; duhovnicul se va sili adică să trezească entuziasmul pentru virtute în sufletul lui, sa
toarne din propriul său entuziasm în inima lui şi să-i trezească dorinţa şi hotărârea pentru făptuirea
binelui.

b. Dojana sau mustrare, mângâiere şi încurajare. Aceasta este o latură, pe cât de esenţială, pe atât de
gingaşă și subtilă în chemarea de învăţător a duhovnicului. In sufletul credinciosului răscolit profund
de căinţă sinceră, îndemnul spre bine al preotului va imprima urme adânci asupra hotărârii şi a
voinţei. Faţă de cel rece sau lânced, nepocăit îndeajuns sau supus mult de obişnuinţa cu păcatul,
îndemnul trebuie să ia forma mai energică, uneori chiar dură, a dojanei, a certării şi a mustrării,
pentru a ajunge să îmbărbăteze voinţa şi să o determine la o hotărâre de viaţă nouă. Faţă de oricare
din aceste două categorii de credincioși, duhovnicul nu are deci alt instrument decât cuvântul, acelaşi
cuvânt, nuanţat însă după situaţie.
Mustrarea va veni întotdeauna după ce s-a încheiat instruirea credinciosului despre păcat şi virtute.
Ea va fi întrebuinţată cu multă precauţie şi observând anumite reguli. In primul rând, duhovnicul va
arăta multa înţelegere, blândeţe şi iubire părintească în tonul său, potrivit recomandării Sfântului
Apostol Pavel: "Cu blândeţe certând pe cei ce stau împotrivă; poate, cândva le va da lor Dumnezeu pocăinţă"
(II Tim. 2,25). Altfel, n-ar fi exclus să se ajungă la rezultate contrarii, poate chiar la evitarea
scaunului de spovedanie. Faţă de cei mai bătrâni decât dânsul, duhovnicul se va conforma regulii: "Pe
cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci-l îndeamnă ca pe un părinte" (I Tim. 5.1). Îndeosebi se va sili să nu atingă
susceptibilităţile celor cu poziţii deosebite în societate sau cu un nivel intelectual peste cel comun, în
interesul îndreptării lor. Ei nu trebuie îndepărtaţii ci, dimpotrivă, angajaţi cu voinţa lor pe calea
virtuţii. În acest scop, dojana, în forma cea mai aleasă se va însera la propoziţiile, prin care vom
începe mai întâi a scoate în relief meritele sau însuşirile lor, pentru a le face evidente, tocmai prin
aceasta, datoria lor de a urma şi recomandările date de noi. Certarea sau mustrarea este chiar
contraindicată, ca vătămătoare, faţă de firile sfioase, fricoase, suprasensibile şi scrupuloase. Numai
simpla învăţătură despre păcat şi urmările lui poate impresiona uneori pe unii din aceştia, până a-i
face chiar să se îndoiască sau chiar să se deznădăjduiască de mila dumnezeiască. Câteodată, ei se
17
prezintă de la început, în timpul chiar al mărturisirii, cu o astfel de stare de suflet, întrebând insistent
şi cu accente de îndoială asupra posibilităţii de iertare pentru faptele lor. Faţă de aceştia, trebuie să
intervină mângâierea şi încurajarea din partea duhovnicului, prin învăţătura exactă despre mila şi
îndurarea lui Dumnezeu, faţă de păcătosul pocăit sincer şi profund. Pentru efectul, pe care trebuie să-
1 producă, învățătura va fi dată în formule scurte şi precise. Sublinierea unei învăţături cu un citat
biblic propriu îi va da autoritate şi putere de impresionare deosebită.
Astfel, pentru a ilustra dulceaţa înşelătoare a păcatului, se poate întrebuinţa pasajul din cartea
1Imp.l4,43. adică cuvintele lui Ionatan, fiul lui Saul: "Numai am gustat din vârful toiagului celui din
mâna mea puţină miere şi iată mor".
Pentru a sublinia lepădarea de Dumnezeu a omului, care păcătuieşte: "Fii am născut şi am crescut, iar
aceia s-au lepădat de mine" (Isaia. 1.2).
Celor ce-şi vatămă pe semeni în averea ori în liniştea lor şi sunt nestăpâniţi în poftele lor li se poate
înfăţişa situaţia prin recitarea textului din Epistola I Cor.. 6,10: "Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici
batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăţia lui Dumnezeu".
Pentru cei desfrânaţi este potrivit locul din epistola către Efeseni(5:5): "Căci aceasta să o ştiţi, că nici
un desfrânat sau necurat sau lacom... nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu."
Pentru cei nesocotiţi la vorbă, sub toate formele, pe care le poate îmbrăca un astfel de păcat: "De
orice cuvânt deşert, pe care-l vor grăi, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii" (Matei 12.36).
Greutatea păcatului celor ce-şi lasă inima şi gândul sălășluire pentru tot felul de gânduri rele şi
urâte, poate fi subliniată prin cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Matei (15.20): "Acestea
sunt, care spurcă pe om", ori prin cele din cap.23,26: "Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a
blidului, ca să fie şi cea din afară curată", etc.
Pentru a pune în atenţia credinciosului bunătatea şi îngăduinţa lui Dumnezeu: "Dispreţuieşti tu bogăţia
bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări şi nu şti că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la
pocăinţă" (Rom.2,4).
Pe cei ce dispreţuiesc prin păcătuire jertfa Mântuitorului. îi poate mustra cu cuvintele Sfântului
Apostol Pavel din Epistola către Evrei (10,29): "Gândiţi-vă: cu cât mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui
ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi sângele legământului, cu care s-a sfinţit, l-a necinstit şi duhul
harului l-a făcut de ocară".
Pentru a întrebuinţa amintirea de sfârşitul neaşteptat al vieţii, ca un frâu al păcatului: "Adu-ţi
aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui" (Is. fiul lui Sirah, 7,38), sau: "Nu ştiţi ziua
nici ceasul, intru care Fiul Omului va veni" (Mt. 25,13).
Cel care se găseşte într-o situaţie morală bună, poate fi prevenit pe scurt prin cuvintele Sfântului
Apostol Pavel:"Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă" (I Cor, 10,12), ş.a.m.d.
Duhovnicul este bine să-şi aibă memoria temeinic prevăzută cu un repertoriu cât mai bogat de citate
biblice potrivite pentru uzul spovedaniei, în acest chip, el va reuşi sa dea credinciosului său întreaga
învăţătură, în lumina credinţei.

7. EPITIMIILE SAU CANOANELE DE POCĂINŢĂ CA MIJLOACE ALE TERAPEUTICII SPIRITUALE.

1. Caracterul şi scopul canonului sau epitimiei.

Cuvântul "canon" (gr) însemnează o unealtă de lemn, întrebuinţată de către meseriaşi la lustruirea lemnului sau
a pietrei; ei aşează acest ,,canon” pe obiectul respectiv şi cu ajutorul lui îndreptează ceea ce este strâmb,
adânciturile sau proeminenţele de pe obiect şi astfel dau obiectului forma regulată. Corespunzător întrebuinţării
acestui obiect, cuvântul canon are însemnare de normă sau regulă în materie de disciplină bisericească în
general, iar în legătură cu spovedania în special, canonul reprezintă un instrument spiritual pentru îndreptarea
vieţii sau aducerea ei la nivelul legii morale. Prin urmare, ca şi prin sfaturile duhovniceşti, tot un efect terapeutic
asupra vieţii morale a credinciosului îl urmăreşte şi prin aplicarea canonului de pocăinţă.

18
Spre deosebire însă de sfatul duhovnicesc, canonul reprezintă un mijloc pozitiv mai dur pentru continuarea,
adâncirea şi desăvârşirea pocăinţei, cerută de natura speciala a anumitor păcate.
Canoanele de pocăinţă sunt o scurtă indicaţie pentru credincios cu privire la calea, pe care trebuie să apuce
pentru exerciţiul ulterior şi conlucrarea tuturor sentimentelor bune şi a tuturor dispoziţiilor virtuoase, de care
sunt animaţi chiar în timpul pocăinţei. Prin el se pune început virtuţii, pe care are să o practice sau cel puţin, să
se asigure deşteptarea conştiinţei într-un chip sigur şi energic în această direcţie. Deşteptarea conștiinței, este
scopul canonului de spovedanie. Acest principiu îl ilustrează cât se poate de viu următoarea prescripţie a unui
duhovnic. El a impus drept canon, unei femei clevetitoare, obligaţia de a merge în clopotniţa bisericii cu o
perină de fulgi, pe care să o destrame pe îndelete, lăsând fulgii în voia vântului, iar după aceea să se întoarcă
la dânsul. îi ceru apoi să se ducă să adune fulgii la loc. Femeia făcu, desigur, o figură speriată, mărturisind
imposibilitatea de a reface perina din fulgii, pe care numai vântul ştia unde-i răspândise.
- Aşa este şi clevetirea, reluă duhovnicul: ea duce vorbele de rău ca şi vântul, aşa că nu mai poţi drege ceea ce
ai stricat, pentru că nu mai eşti stăpână pe vorbele odată ieşite din gură.
Canonul şi-a ajuns scopul său esenţial şi anume deşteptarea conştiinţei cu privire la gravitatea păcatului şi deci
şi nevoia de îndreptare.
Împlinirea prescripţiilor canonului de către credincios implică, sforţare, greutate, înfrângere de sine şi deci
suferinţă. Cu alte cuvinte, el poartă în sine şi o oarecare nota de certare, de unde canonul se mai numeşte şi
epítimia (certare, pedeapsă). Drept canoane, se prescriu de obicei: rugăciunea particulară deasă, un anumit
număr de metanii, obligaţia de a lua parte la slujba bisericească în anumite zile sau în toate zilele, milostenii sau
ajutorarea săracilor, post şi ajunare în afară de timpurile hotărâte pentru toţi credincioşii în deobşte, călătorii la
locurile sfinte. îndepărtarea de la Sfânta împărtăşanie pentru o vreme mai lungă ori mai scurtă, citirea de cărţi
religioase, precum şi alte mijloace, pe care inspiraţia duhovnicului le-ar găsi corespunzătoare aspectului
individual al păcatului
Aplicarea canonului de pocăinţă se face aşadar într-un spirit corecţional. Când întrebuinţăm această expresie, nu
înţelegem să dăm canonului un caracter de pedepsire sau de ispăşire a păcatului, ci numai să subliniem scopul
său corecţional, adică salutar, pedagogic sau de îndreptare a credinciosului. Scopul epitimiilor prescrise în
scaunul de spovedanie nu este, prin urmare, ispăşitor, adică pentru a satisface justiţia divină, aşa cum învaţă
biserica romano-catolică. Dreptatea dumnezeiască a fost satisfăcută odată pentru totdeauna pentru neamul
omenesc, prin patima Mântuitorului. Scopul lor este îndreptarea penitentului prin exerciţii mai grele, dar cu atât
mai hotărâtoare pentru restabilirea funcţiunilor conştiinţei şi voinţei morale. Epitimiile ar putea fi numite
pedepse, cel mult în sensul de pedepse părinteşti.

Un frate a întrebat: Ce să fac să mă mântuiesc, Părinte Cleopa?

Iar bătrânul i-a răspuns:
- Ascultă, frate. Tu stii să te rogi, tu stii să mergi la biserică, tu stii să postesti, tu stii să faci milostenie, tu stii
toate poruncile lui Dumnezeu. Numai să vrei să le faci, căci altfel nu te poti mântui!

8. PRINCIPIUL METODIC ÎN APLICAREA CANONULUI DE POCĂINŢĂ

"Pocăinţa" zicea Sfântul Ioan Gură de Aur, "constă nu numai în abţinerea de la relele, pe care le făceai mai-
nainte, ci, mai ales, în facerea de fapte bune”. Principiul metodic pentru aplicarea canonului de pocăinţă, pentru
vindecarea bolilor morale prin remedii contrarii lor ("contraria contrariis curantur") a fost formulat şi
proclamat în terapeutica spirituală, de la Sf.Părinţi ai veacului al IV-lea şi până la patriarhul Ieremia II al
Constantinopolului din veacul al XVI. "Noi ştim că contrariul prin contrariu se vindecă", răspunde acesta
din urmă protestanţilor, în justificarea, pe care el o făcea epitimiilor de la spovedanie. De asemenea, Sfântul
Grigorie al Nissei, învederează că "acel care şi-a însuşit prin furt bunul altuia şi apoi se mărturiseşte preotului,

19
vindecă răul printr-o acţiune opusă patimei sale, adică prin împărţirea averii sale la săraci, ca, dând cele ce are,
să se cureţe astfel de boala lăcomiei de avere" (canon.6).
Te-ai îmbolnăvit prin îmbuibare? Vindecă-te prin post! "Ţi-a rănit sufletul necumpătarea? Cumpătarea să-ţi fíe
leacul bolii!
Ţi-a pricinuit lăcomia fără saţ o febră a sufletului? Milostenia să-ţi înlăture belşugul!Căci curăţire este
împărţirea celor ce-ţi sunt de prisos.
Ne-a rănit răpirea bunurilor altora?Lucrul răpit să fie înapoiat stăpânului adevărat!
Ne-a adus minciuna aproape de pierzare? (căci zice: vei pierde pe toţi cei ce grăiesc minciună, Ps. 5,7). Iubirea
de adevăr să îndepărteze primejdia!
Jurământul strâmb aduce secerea ce zboară în aer a lui Zaharia, ameninţându-ne cu tăierea? Să ne îmbrăcăm cu
toată amărăciunea pocăinţei, ca să îndepărtăm tăişul secerii!
S-a amăgit cineva de oarecare dogme ereticeşti? Să se alunge nelegiuirea prin înţelepciunea dreptei credinţe!
"Căci aceasta este pocăinţa: dezrobirea şi nimicirea păcatelor săvârşite mai-nainte, fie cu fapta, fie cu gândul"
De aceea, precum am văzut, omului cu simţurile necumpătate, i se dă canon abstinenţa şi postul; avarului,
hoţului şi înşelătorului, i se dă milostenia; omului risipitor şi lacom de plăceri lumeşti, i se recomandă venirea la
biserică şi citirea cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea acasă; celui care a slăbit în credinţă şi nădejde
rugăciunea stăruitoare; hulitorilor de Dumnezeu şi celor ce jură strâmb, lăudarea lui Dumnezeu, citirea şi
ascultarea cărţilor duhovniceşti, dar mai ales Psaltirea, care cuprinde o mulţime de doxologii ş.a.m.d.
Să se observe : canonul prescris să nu constea tocmai în ceea ce este în direcţia obiceiului penitentului, sau în
ceea ce constituie condiţia sau starea sa de fapt. Altfel, epitimia nu va ajunge să-şi îndeplinească efectul său
prim şi esenţial, adică deşteptarea conştiinţei adevărate şi sigure şi realizarea tocmai a virtuţii potrivnice
păcatului de dezrădăcinat. Metoda indicată în canon trebuie să aibă prin însăşi natura ei o însuşire reflexă, o
putere de a provoca reacţia conştiinţei împotriva stării de până acum, să îndeplinească într-un fel oarecare
funcţia unei reflexoterapii. Virtutea de practicat să contrarieze, cu alte cuvinte, poziţia creată de păcat
credinciosului. A obliga omul îmbogăţit prin răpire, furt ori prin alte metode de acest fel, la simpla facere de
milostenie sub puterile sale, ori la post pe unul sărac, care prin însăşi condiţia lui duce de nevoie un regim
alimentar cumpătat, ar însemna a nu-i provoca la nici o sforţare în direcţia virtuţii, a nu trezi nici o reacţie în
fiinţa lor morală. Un bogat păcătos, care duce un trai de belşug la adăpostul unei averi dobândite nu numai prin
mijloace oneste, va fi mai sigur înfrânt în împietrirea şi orgoliul său, de i se vor recomanda în plus şi post şi
metanii, care să-1 priveze de comoditatea averii şi să-1 facă să reflecte la mântuirea lui, precum acelaşi efect va
avea asupra unui sărac păcătos punerea ca epitimie, a milosteniei din lipsa sa
Pentru credincioșii cu o vădită dispoziţie spre pocăinţă şi îndreptare, care, chiar mai-nainte de a veni la
spovedanie, şi-au impus îndreptarea prin căinţă şi deja au realizat înlăturarea păcatului, precum şi prin alte fapte
ca "roade vrednice ale pocăinţei" (Mt.3,8), lucrarea duhovnicului pentru îndrumarea penitentului s-ar putea
socoti aproape încheiată cu sfaturile şi îndemnurile de a se feri în viitor de atacurile păcatului. Pentru aceştia,
canonul sau epitimiile sunt de prisos. întrucât cei deja vindecaţi nu mai au nevoie de medicamente. Luând
seama deci la pocăinţa fierbinte şi din inimă a penitentului dintr-o astfel de situaţie, preotul duhovnic îl poate
trimite şi fără certare, dacă el din inimă făgăduieşte cu lacrimi că nu se va mai întoarce la păcat
De aici reiese şi mai clar învăţătura Bisericii ortodoxe că epitimiile au un caracter medicinal, iar nu de ispăşire
sau de răzbunare a dreptăţii divine, cum învaţă dogmatica Bisericii catolice apusene. Atunci ar însemna că
trebuie să se prescrie epitimii oricărui penitent, fără deosebire. Dacă s-ar putea susţine o astfel de teză, nu
înţelegem cum s-ar explica o serie de lucruri şi anume:
a) De ce pentru unul şi acelaşi păcat nu se prescriu aceleaşi epitimii, ci acestea variază după calitatea sau
dispoziţia penitenţilor;
De ce epitimiile se pot reduce sau suspenda în raport cu zelul penitentului;
Pentru ce bolnavii în stare gravă sunt scutiţi de ele , acordându-li-se iertarea sau dezlegarea numai pe baza
căinţei şi a mărturisirii păcatelor;
Pe de altă parte, rugăciunea, ca epitimie, s-ar putea califica, drept pedeapsă ispăşitoare.

20
Toate prescripţiile din canoanele sinoadelor şi ale părinţilor Bisericii vorbesc de epitimii invariabil ca de
medicamente sau remedii, iar nu ca pedepse. In scaunul de spovedanie, precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur,
"sta medicul, care tămăduieşte, iar nu judecătorul, care osândeşte; aici nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se
acordă iertarea păcatelor" . Pentru aşezarea din nou în penitent a vieţii în Dumnezeu prin Iisus Hristos, este
nevoie, deci, de căinţă sinceră, de mărturisire cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste, precum şi de hotărârea de
îndreptare. Numai aşa se dă iertarea. Acestea sunt elementele constitutive ale tainei.

9. NORME PENTRU FIXAREA CANONULUI DE SPOVEDANIE

La prescrierea canonului sau epitimiilor, trebuie să se ia în seamă o serie de consideraţii în legătură cu

personalitatea individului şi cu viaţa lui în lume, spre a se şti dacă canonul de prescris are să fie sufletesc ori
trupesc, sau în ce măsură vor fi combinate amândouă.

A. - In primul rând, duhovnicul va avea în vedere:

1) însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a credinciosului sau, cu alte cuvinte,
individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul.
2) Se va ţine seama mai ales de nivelul moral, adică de gradul de virtute şi de perfecţiune al credinciosului
Celor cucernici de exemplu, li se vor recomanda de preferinţă canoane cu caracter spiritual: meditaţii religioase,
rugăciuni, lecturi pioase etc. Negreşit, canoanele recomandate acestor categorii de credincioşi nu au în general
un caracter corecţional sau de vindecare a unor metehne morale; ele sunt menite numai să-i facă a spori sau a
înainta şi mai mult în starea lor şi a se face mai vrednici de unirea cu Domnul.

B. - Canonul trebuie apoi prescris în raport:

1) Cu puterile credinciosului. - Ioan Postitorul sfătuieşte în această privinţă ca, la fixarea epitimiei să aibă în
vedere nu numai mărimea păcatului, ci să se ţină seama şi de puterile celui ce primeşte epitimia. Altfel, s-ar
putea întâmpla să dispere şi să se lase de orice încercare de îndreptare. Prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă
uşurarea celor grele, când credinciosul le poate purta şi nici înăsprirea celor uşoare, pentru simplul motiv că el
le poate suporta.
Astfel, nu se vor impune metanii unui credincios slab, bolnav ori gârbovit de bătrâneţe, sau unui obed ori
cardiac, întrucât aceştia nu găsesc întrînşii resursele fizice necesare, oricâtă bunăvoinţă ar avea, ba şi-ar expune
chiar sănătatea în asemenea exerciţii. Unor astfel de credincioși, li se va da unul din canoanele duhovniceşti
corespunzătoare situaţiei. Pentru aceleaşi motive însă, nu se vor prescrie exerciţii de înaltă spiritualitate sau care
cer încordări sufleteşti deosebite, persoanelor surmenate. Nu se va prescrie, de asemenea, facerea de milostenie
unui om cu desăvârşire în lipsă materială.
Este bine ca întotdeauna duhovnicul să se intereseze, mai ales în cazurile credincioșilor cu vădită dispoziţie de
pocăinţă, ce anume mijloace au încercat şi ce sforţări au făcut ei personal, pentru a părăsi păcatul, mai-nainte de
a veni la mărturisire. Preotul duhovnic va şti atunci stadiul exact al maladiei morale şi, deci, natura prescripţiei
de făcut.
2) Se vor avea apoi în vedere posibilităţile de viaţă şi relaţiile personale ale credinciosului. - Pentru ca epitimia
prescrisă să fie posibilă de îndeplinit, ea trebuie să se încadreze în chip natural în condiţiile de viaţă şi de
mentalitate ale penitentului cât şi ale epocii sau societăţii. Desigur, a prescrie rugăciunea zilnică îndelungată
unui credincios absorbit peste măsură de felul ocupaţiei sale, însemnează a nu-i lăsa posibilitatea s-o
îndeplinească.
Un duhovnic istoriseşte că a dat drept canon postul în ziua de luni, unui zilier. Acest canon a devenit însă
public, din cauza ocupaţiei sale. Fiind adică observat de ceilalţi, cu care trebuie să lucreze când la unul când la
altul, aceştia au început să-1 persifleze aşa încât cel în cauză a trebuit să ceară duhovnicului să-i schimbe
canonul. Sfinţii Părinţi înşişi recomandă duhovnicilor să nu administreze canonul prescris principial pentru
păcatul respectiv, dacă prin acesta s-ar lăsa să fie ghicit păcatul şi ar putea să dea astfel naştere la neajunsuri,
mai ales în cazul femeilor. Duhovnicul va alege, deci, o astfel de certare, care să ducă la celaşi scop, al pocăinţei
21
şi îndreptării. Să nu se meargă însă nici până acolo încât să se simuleze împărtăşirea cu linguriţa goală ori cu
aghiazmă, pentru a salva în faţa lumii situaţia specială a unor femei nevrednice de împărtăşit.
Deşi epitimia este prin însăşi definiţia ei o certare tainică, totuşi pentru păcătoşii publici prin faptele lor şi prin
complicitatea, de care au nevoie la comiterea păcatului (desfrânaţii de toate categoriile, cămătarii etc), nu se ţine
seama de un astfel de menajament. Admiterea unora ca aceştia la sfânta împărtăşire, de pildă, în văzul tuturor,
fără un canon de pocăinţă vădit, ar fi desigur, spre scandalizarea credincioşilor şi în paguba progresului moral al
Bisericii.

3) Canonul prescris trebuie să fie posibil în mentalitatea personală a penitentului şi a timpului actual.
-Canonul nu este potrivit, de pildă dacă, vrând să trezească ura şi sila faţă de păcat, coboară personalitatea
omenească în propriii ochi ai penitentului. Astfel, cazurile citate de Nicodim Aghioritul despre canonul socotit
de unii ingenios odinioară, de a impune biruitorului să-şi frece de mai multe ori limba de pământ, sau cel impus
unui mare păcătos de a se aşeza o lună în şir în rândul animalelor, stând între ele în grajd cu samarul măgarului
în spate, nu mai sunt posibile în mentalitatea epocii noastre sau, cel puţin, în mentalitatea tuturor. Este apoi un
lucru esenţial de a nu arunca în descurajare sau în disperare pe credincios prin canonul impus. Tactul Sfântului
Apostol Pavel faţă de incestuosul din Corint este cât se poate de edificator în această privinţă. Apostolul, zicea
Sfântul Ioan Gură de Aur, îşi propunea să impună incestuosului frâul unui sfat mântuitor, pentru a-1 feri de
desfrânare după iertare. "Nu l-am primit" zicea el, "ca pe unul cu desăvârşire curăţit, ci ca pe unul de care mă
tem să nu facă ceva mai grav. De aici învăţăm că nu trebuie să impunem pocăinţa numai în legătură cu natura
greşalelor, ci şi după inima şi starea sufletească a păcătoşilor, ceea ce a făcut în acea împrejurare şi apostolul,
căci se temea de slăbiciunea incestuosului" .
Un canon dictat împotriva regulilor de mai sus ar cădea ca o sarcină prea grea, la purtarea căreia credinciosul s-
ar putea să nu treacă de loc, chiar dacă pentru motive de jenă nu replică nimic momentan duhovnicului. Chiar
dacă încearcă să-1 îndeplinească, el nu o va face decât în parte, deci superficial, iar când e cazul, numai formal.
Scopul salutar urmărit prin canon nu va fi deci atins, după cum se întâmplă cu orice boală, în care medicamentul
nu este suportat de suferind.

C). - La fixarea canonului, se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea păcatului, precum şi
dispoziţia de îndreptare a credinciosului.
Se va ţine seama, prin urmare, de toate împrejurările, care hotărăsc gravitatea păcatului; se va avea în vedere în
general:
1.Poziţia socială şi familiară, precum şi vârsta, celui ce a păcătuit. Astfel, pentru unul şi acelaşi păcat, mai aspru
va fi canonul aplicat unui penitent, care prin poziția lui dă prilej de scandalizare morală, în loc de a fi pildă
pentru ceilalți decât unui penitent din mulţimea de rând.
2.Gradul de publicitate al păcatului săvârşit, adică măsura, în care a fost cunoscut într-un cerc mai larg sau mai
restrâns, ori a fost săvârşit în taină, este de asemenea, un element hotărâtor în fixarea canonului de îndreptare .
3.Gravitatea şi însuşirile păcatului; deci, acomodarea canonului de prescris stă în legătură şi cu porunca călcată.
"Mai mult greşeşte un fiu, când îşi insultă pe propriii săi părinţi, sau prietenul pe prieten, sau ucenicul pe
dascăl ori pe patronul său, decât acela,care, strein fiind, ar face acestea".
4.Motivul, pentru care cineva a căzut în păcat şi intenţia sau scopul, cu care 1-a săvârşit. Cel care a fost nevoit
să ucidă, pentru a salva pe cineva din mâinile tâlharilor, sau cel care a furat sub tirania foamei şi a lipsei, ori ca
să scape pe cineva din foamete, va fi mai uşor canonisit decât cel care va ucide, va lovi sau va fura din ură,
lăcomie sau alte socoteli rele.
5. Momentul şi împrejurările generale ale păcătuirii constituiesc de asemenea o circumstanţă agravantă ori care
uşurează. Astfel, avortul, un păcat greu prin însăşi natura lui, este mai grav decât metodele neomaltusiene, care
zădărnicesc condiţiile naturale de procreaţie.
6. Condiţiile dinainte şi după păcat. Fără îndoiala merită mai multă indulgenţă acela, în viaţa căruia păcăliiI
apare ca un simplu accident, decât cel care greşeşte de regula sau de multe ori, fără a tulbura şi a se sili la
îndreptare.
22
În ceea ce priveşte oprirea de la Sfânta împărtăşanie, care e privită în general ca cea mai grea epitimie, se
recomandă nici prea mare îngăduinţă, nici prea mare asprime, ci calea de mijloc: să nu împărtăşim pe păcătos
nici îndată, dar nici să nu-l oprim prea mulţi ani, ca să nu-l îndepărtăm, ci să-i dăm un răstimp mai scurt, în care
să petreacă în învăţătură neîncetată, certare duhovnicească, post şi rugăciune, supravegheat îndeaproape de
duhovnic. Când acesta va observa la el adevărate roade de pocăinţă, să-l împărtăşească, legându-l însă să-şi facă
şi mai departe canonul şi să trăiască în pocăinţă şi în curăţie, pentru a se vindeca şi ierta desăvârşit de păcatul
făcut. „Dar ca necurmat să săvârşească el o pocăinţă ca aceea, părintele cel duhovnicesc dator este a avea grijă
şi des a-l cerceta şi a-l mângâia cu învăţătură, ca nu cândva să cadă el întru trândăvire sau să slăbească în roa-
dele pocăinţei". 19
D. - Canonul 102 Trulan recomandă însă duhovnicilor sa ia în considerare nu numai felul păcatului, ci şi
"dispoziţia spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să aplice tratamentul potrivit bolii, spre a nu pune în
primejdie, prin lipsa de măsură într-un sens sau altul, mântuirea celui ce pătimeşte... De aceea, cel ce se pricepe
în medicina sufletească trebuie să observe mai întâi înclinarea păcătosului şi anume dacă tinde spre însănătoşire
ori dacă. dimpotrivă, prin felul său de purtare, îşi provoacă el însuşi boala..."

10.ACORDAREA ŞI REFUZAREA IERTĂRII ŞI DEZLEGĂRII DE PĂCATE.

Paralel cu îndeplinirea rolului său de învăţător, povăţuitor şi medic faţă de credincios, în scaunul de spovedanie,
duhovnicul culege progresiv şi elementele, care-1 vor pune în ultimul moment în situaţia de a-şi exercita şi
datoria sa de judecător. Din mărturisirea credinciosului şi din convorbirea cu el, precum şi din dispoziţia lui spre
pocăinţă, manifestată prin dorinţa de îndreptare şi mai ale prin atitudinea, cu care a acceptat canonul impus,
duhovnicul s-a informat suficient, pentru a putea să aprecieze gravitatea bolii morale, cât şi şansele de
vindecare. El poate da, deci, în acest moment o sentinţă cu privire la situaţia morală a credinciosului. Această
sentinţă este rostită prin rugăciunea de dezlegare sau de iertare a păcatelor, îndată după ce duhovnicul constată
că el s-a angajat cu hotărâre la îndeplinirea canonului, ce i sa prescris. Credinciosul este dator să asculte în
genunchi, luând astfel o atitudine cuviincioasă şi corespunzătoare momentului în care primeşte harul
dumnezeiesc al iertării şi, deci al integrării în har. Preotul îi aşează mai întâi epitrahilul pe cap și punând mâna
dreaptă peste el, rosteşte formula: "Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu
îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine , fiule duhovnicesc (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele.
Şi eu nevrednicul preot şi duhovnic , cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale,
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.La vremea, când a ajuns la pasajul final privitor la
persoanele Sfintei Treimi va binecuvânta cruciş, peste epitrahil, capul credinciosului.
Nu se poate concepe acordarea iertării pe nespovedite, pe simplul credit moral, fără cercetarea sufletelor şi fără
pocăinţă, care este condiţia esenţială. Nici o argumentare în acest sens nu este valabilă pentru cazuri normale.
Competenţa duhovnicului în materie de dezlegare încetează însă faţă de pocăinţa celor loviţi de excomunicare
din partea episcopului lor. Aceştia, potrivit canoanelor, (5 Sin. I Ec, 6 Sin.Antiohia etc.) şi practicii bisericeşti,
trebuiesc îndreptaţi la episcopul, care i-a pedepsit, ori la succesorul lui sau la Sinod.
Când duhovnicul nu poate constata la credincios un început de îndreptare prin căinţă şi dispoziţie de schimbarea
vieţii de până aici, el este îndreptăţit să refuze iertarea păcatelor. Aceasta se întâmplă în următoarele cazuri:
Faţă de cei care refuză să împlinească canonul indicat, împotrivindu-se astfel pocăinţei şi vindecării lor.
Dacă deci cineva nu vrea să se angajeze la evitarea ocaziilor de păcat, care n-au un caracter absolut
constrângător faţă de dânsul, dacă nu se angajează la repararea nedreptăţilor şi pagubelor, dacă nu voieşte să se
împace cu cel ce este mâniat, nu poate primi iertarea.
Aceasta le va fi refuzată chiar la spovedania următoare, de se va constata că n-au îndeplinit canonul.
Fără oarecare flexibilitate, nu este cu putinţă să se îndrepte cineva. "Lucrurile tari se sfarmă" zicea Sfântul
Grigore de Nissa, "dar cele mlădioase şi flexibile se îndreaptă, când le îndoim. Lucrul acesta înveți și de la
experiența pe care o faci cu plantele”. Fără supunere la îndeplinirea prescripţiilor duhovniceşti nu se poate
19
Preot Profesor Ene Braniște, Vocație și responsabilitate în slujirea preoțească, pag. 195
23
intra prin urmare într-o atmosferă de pocăinţă şi de început al unei alte vieţi. De aceea, împotrivirea şi rezistenţa
prin refuzul de a îndeplini obligaţiile fixate în epitimiile date, fac pe oricine impropriu de a fi restabilit în har
prin formula de iertare. Așa se explică de ce Sfântul Ioan Gură de Aur prevenea pe credincioşi: "Dacă voi
vedea că rămâneţi în acelaşi fel de viată, vă voi opri să intraţi în această sfântă biserică şi să vă
împărtăşiţi cu cereştile Taine, ca pe aceia care sunt vinovaţi de desfrânare, de adulter şi de ucidere"
Celor despre care duhovnicul este convins că nu voiesc să-şi mărturisească nelegiuirile sau refuză să dea
lămuririle cerute de duhovnic, în vederea unei mărturisiri complete. Prin aceasta, ei fac dovadă că nu vor să se
pocăiască.
Celor care îşi mărturisesc nelegiuirile înaintea duhovnicului, dar refuză să se denunţe justiţiei sau autorităţilor,
lăsând astfel pe alţii să fie bănuiţi şi să sufere consecinţe nemeritate. Recidiviştilor incorigibili verificaţi, care,
deşi ascultă poveţe administrate de duhovnic în scaunul de spovedanie, totuşi, după aceia, nu părăsesc păcatele
mărturisite, ci continuă întocmai ca şi mai-nainte, fără nici un semn de sforţare şi de progres.
Se refuză acordarea dezlegării chiar acelora, despre pocăinţa cărora avem îndoială; aceasta, măcar până la
edificarea noastră, cu ocazia unei spovedanii viitoare.
Toţi cei enumeraţi în categoriile de mai sus nu pot fi admişi la împărtăşire. Dealtfel, dezlegarea nu dă dreptul în
chip imperios la împărtăşirea imediată, precum am mai văzut.
Este necesar însă, ca duhovnicul să atragă atenţia celor într-o astfel de situaţie, că s-au spovedit, dar n-au fost
iertaţi sau dezlegaţi. Acest avertisment va fi totuşi, fără asprime şi fără brutalitate, chiar faţă de aceia care au
manifestat în atitudinea lor lipsă de căinţă. Va căuta mai degrabă a deştepta în ei sentimentul reculegerii şi al
căinţei, arătându-se duhovnicul însuşi impresionat dureros de starea lui de indiferenţă. El le va da speranţa sa că
Duhul Sfânt va lucra asupra lor şi le va inspira o dispoziţie mai fericită pentru suflet. In cuvântul cel din urmă,
duhovnicul îşi va exprima sentimentul său de aşteptare bucuroasă pentru reîntoarcerea fiilor săi duhovniceşti.
Refuzarea sau amânarea iertării de păcate încetează în clipa, în care penitentul a venit la pocăinţă şi îndreptare,
ca fiul risipitor din parabola sfintei Evanghelii. Bunătatea şi blândeţea duhovnicului pot face adesea trecătoare
împietrirea cel puţin a unora dintre cei ce vin la scaunul de spovedanie luaţi numai de curent sau de obiceiul din
copilărie. Scopul refuzării iertării nu este decât trezirea conştiinţei şi deci îndreptarea credinciosului, aşadar o
măsură cu caracter pedagogic.
Desigur, duhovnicul trebuie să-şi dea seama de atenţia pe care trebuie s-o aibă în luarea unei hotărâri atât de
grave şi care poate avea urmări dintre cel mai adânci, uneori chiar funeste. Asprimea exagerată ar putea provoca
în sufletul unora dintre credincioși, o dispoziţie de aversiune şi de ură faţă de taina spovedaniei. De aceea, nu
trebuie să se treacă niciodată cu nepăsare peste dorinţa fierbinte şi insistentă a acelora, care stăruie în dorinţa lor
după dobândirea harului iertării. Pus totuşi în situaţia de a refuza sau, mai propriu, de a amâna dezlegarea de
păcate, duhovnicul e dator să lămurească pe credincios că, în condiţiile date, nu are dreptul la iertare, i-ar fi
chiar fără folos. De aceea, îl va instrui asupra felului, în care să se pregătească în acest scop.
In caz de nereuşită, adevăratul sentiment de părinte şi de păstor, din mâinile căruia vor fi cerute cândva
sufletele, impune duhovnicului să recurgă la rugăciune, pentru ca mila şi ajutorul lui Dumnezeu să trezească
fiorul căinţei şi al pocăinţei în sufletele reci.
Desigur, în chip logic judecând, refuzarea iertării în scaunul spovedaniei poate fi socotită ca ceva accidental.
Indulgenţa fără margini însă poate constitui o adevărată calamitate. Ea ar împinge pe unii la sfintele taine în
stare de nevrednicie şi, pe de altă parte, ar face să se zdruncine în suflete sentimentul despre un criteriu divin
nealterat al justiţiei divine şi al moralităţii.

11. DUHOVNICUL DUPĂ SPOVEDANIE

Obligaţia duhovnicului de a păstra secretul mărturisirilor primite în scaunul spovedaniei, a făcut parte integrantă
din disciplina tainei mai înainte chiar de a fi fost legiferată o astfel de dispoziţie în chip expres de către biserică.
Secretul mărturisirii era în vigoare chiar în epoca mărturisirii şi penitenţii publice. De fapt, mărturisirea în taină
în faţa duhovnicului, preceda chiar în acel timp mărturisirea publică, la care se ajungea numai dacă duhovnicul
găsea că acest lucru vine în sprijinul înnoirii sufleteşti a penitentului şi nu contravine edificării întregii
24
comunităţi. Astfel, mărturisirea rămânea în întregime secretă şi, precum se vede din canonul 34 al Sfântului
Vasile cel Mare, era interzis încă din vechime ca destăinuirile credincioşilor pocăiţi să ajungă în vileag, la
scaunul mărturisirii publice, mai ales în anumite cazuri.
Istoriceşte, deci, secretul mărturisirii se vede legat de însăşi instituirea acestei taine. Această discreţie absolută
din partea duhovnicului este impusă, dealtfel, de dreptul natural mai întâi. Credinciosul îşi dezvăluie cele mai
intime şi profunde cusururi sufleteşti la scaunul spovedaniei, în chip secret. Tocmai aceasta presupune în chip
axiomic condiţia discreţiei, care stă la baza convingerii şi demersului penitentului, iar duhovnicul, primind
mărturisirea în aceste condiţii contractează un angajament de a nu uza de cele auzite.
Astfel, nu este permis să întrebe pe penitent, nominal şi cu imprudenţă, în cursul mărturisirii, despre persoanele,
cu care a comis păcatul, sau să facă aluzii la împrejurări aflate de la alţi penitenţi, din care s-ar putea trage uşor
concluzia că duhovnicul dă pe faţă păcatele altora. De asemenea, nu este îngăduit duhovnicului de a face nici un
fel de însemnare, oricât de sumară şi nici prin vreun fel de semne care ar putea aminti, despre mărturisirea
primită. într-un astfel de caz, este uşor de înţeles impresia descurajatoare, ce s-ar strecura în sufletul fiului
duhovnicesc, precum şi pericolul căderii scrisului în alte mâini. Tocmai pentru garantarea discreţiei în materie
de spovedanie, mărturisirea nu poate fi făcută în auzul altora, cu mai mulţi la un loc sau în bloc, ci fiecare în
parte.
Afară din scaunul spovedaniei, duhovnicul nu poate destăinui păcatele aflate, nici chiar înaintea autorităţilor,
chiar de ar fi expus să-şi piardă viaţa. El trebuie să se conformeze în această privinţă înţelepciunii din cuvintele
fiului lui Sirah : "Auzit-ai cuvânt? Să moară cu tine!". Are datoria însă de a îndemna pe credincios să prevină pe
cei în cauză asupra pericolului, pagubei sau răului despre care a aflat şi s-a mărturisit. Un credincios, care ar
refuza împlinirea unei astfel de obligaţii sau canon, dovedeşte o lipsă de dispoziţie pentru o adevărată pocăinţă
şi, ca atare, va fi lipsit de dezlegarea păcatelor. Duhovnicul, personal, când vede pe un nevinovat acuzat de vreo
crimă şi el cunoaşte pe adevăratul vinovat, poate să spună - cel mult - forului în drept, că nu acela-i vinovatul.
Pe adevăratul vinovat nu este permis să-1 denunţe cu nici un chip şi nici să întrebuinţeze artificii de formă şi
expresii ambigui, care ar constitui o manieră de denunţare.
Nici chiar pentru scopuri socotite utile pentru penitent nu are drept duhovnicul să comită vreun fel de
indiscreţie. Astfel, el nu trebuie să pună la curent nici pe părinţii tânărului penitent, despre cele aflate în scaunul
de mărturisire. Chiar când penitentul însuşi ar autoriza pe preot, în anumite cazuri, să ia contact cu anumite
persoane în legătură cu mărturisirea făcută de el însuşi; duhovnicul încă trebuie să cântărească serios şi atent,
dacă n-ar rezulta în vreun fel oarecare vreo suspiciune faţă de taina spovedaniei.
Fără îndoială însă, în activitatea sa pastorală, preotul va ţine seama de experienţa dobândită cu ocazia spovedirii
credincioşilor săi. Pentru dirijarea lor spirituală, colectivă, predicile sale se pot inspira din constatările făcute,
tratând însă temele în legătură cu ele, în termeni generali şi impersonali, spre a nu lăsa nimănui impresia că se
ocupă numai de ei.
În relaţiile personale cu credinciosul, duhovnicul va trebui să observe o astfel de conduită care să nu-i lase nici
cea mai slabă bănuială despre o prejudecată a preotului cu privire la dânsul. Duhovnicul se va feri chiar de a
întreprinde cu el vreo conversaţie despre păcatele aflate la spovedanie, fie şi în cazul că ar socoti necesar aşa
ceva pentru îndrumarea lui. De o asemenea regulă, este dezlegat duhovnicul, desigur, atunci când credinciosul
însuşi deschide o astfel de convorbire, în scopul vădit de a se instrui. Preotul va observa însă, şi în acest caz
măsura şi caracterul duhovnicesc al conversaţiei.
Cu atât mai mult trebuie să fie atent duhovnicul ca nu cumva, printr-o expresie, aluzie, sau atitudine să lase să
se înţeleagă de alţii păcatele aflate la mărturisire şi nici să se dea vreo indicaţie cu privire la dispoziţia
sufletească a vreunui credincios ori despre epitimia prescrisă cuiva.
Violarea secretului mărturisirii constitue pentru duhovnic un delict greu şi descalificator, care cade sub
pedeapsa canonică. Nicodim din Muntele Athos, menţionând sancţiunea canonică a caterisirii, face aluzie şi la
legile statului bizantin, care prevedeau închisoarea pe viaţă şi tăierea limbii duhovnicului, care ar fi trădat
secretul spovedaniei. Asupra sancţiunilor pentru trădarea secretului spovedaniei, nu aflăm formulată o
prescripţie fixă şi uniformă. Izvoarele vechi ale dreptului lasă să se vadă însă opinia unanimă despre gravitatea
25
unei astfel de imprudenţe. Aşa, patriarhul Luca din Constantinopol (sec. XII) a pedepsit cu oprirea de la
Liturghie pe egumenul mănăstirii Ghirotrofos, care, pe cât se pare, descoperise mărturisirea unui fiu de
spovedanie. Canonul 120 al Nomocanonului în 228 de capitole prescrise pentru un astfel de păcat oprirea sau
suspendarea preotului pe timp de trei ani, având să se împărtăşească o singură dată pe lună şi să facă 100 de
metanii zilnic. Legile împărăteşti prevăd pentru o astfel de vină, o pedeapsă pe cât de aspră, pe atât de
dezonorantă şi anume smulgerea limbii. "Violarea secretului mărturisirii se pedepseşte cu depunerea", după
Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi judecătoreşti ale Bisericii Ortodoxe Române din
1926.

,,La spovedanie să fiţi foarte atenţi. Spovedania este mijlocul de a-i ţine pe credincioşi aproape de Biserică,
aproape de Dumnezeu. Prin spovedanie preotul se împrieteneşte cu toţi credincioşii lui, cu toată parohia. Aşa
poate el deveni părinte într-o parohie. Numai dacă e prieten cu toţi credincioşii lui. Numai dacă le stă aproape,
dacă le rezolvă problemele lor sufleteşti, dacă e omul lor de încredere! Îndatorirea fundamentală a preotului este
să nu divulge secretul spovedaniei sub nici o formă, nici sub formă de aluzie măcar. Să nu discute în familia sa
despre cele auzite şi cu nimeni altul. Să nu discute nici cu cel spovedit, după ce 1-a dezlegat. Păcatul pe care ţi
1-a spus un credincios trebuie uitat din momentul în care l-ai auzit. Penitentul îşi recapătă imediat înaintea ta
demnitatea pe care o avea înainte, pentru că l-ai iertat, l-ai dezlegat, i-ai dat canon, ai reglementat onest pro-
blema lui. N-ai voie nici măcar lui să-i reaminteşti de păcatul pe care ţi 1-a spus, decât dacă revine el la o nouă
spovedanie cu acelaşi păcat. Altfel, să nu cumva să facă cineva aluzii ca aceasta: „Ioane, ştii tu ce ştii!" Asta-i
divulgare de spovedanie. Aceasta înseamnă a-l pune pe credincios într-o situaţie de inferioritate faţă de tine. Pe
urmă n-o să mai vină să-ţi spune a doua oară nimic. Eu îmi aduc aminte întotdeauna, când vorbesc de
spovedanie şi de secretul spovedaniei, de o întâmplare petrecută unde va în Franţa: Într-un sat, credincioşii au
înălţat o statuie preotului lor. A fost omorât cineva şi au existat martori care l-au văzut pe preot prin preajma
locului. Martorii convocaţi de procuror au depus mărturie împotriva lui. Se vede că va fi fost şi vreo ceartă între
preot şi omul omorât, aşa încât lucrurile au pledat împotriva preotului din mai multe motive. Sentinţa ju-
decătorului a fost: condamnare la moarte. Preotul este criminalul. A fost executat în faţa credincioşilor, în
mijlocul satului, deşi bietul preot a declarat într-una că e absolut nevinovat. Probele erau însă toate împotriva
lui. Ei bine, după vreo 30 de ani, o femeie s-a prezentat la procuror căruia i-a mărturisit că are pe conştiinţă ceva
foarte grav şi că înainte de a muri — era foarte bătrână — doreşte să spună adevărul. Şi care era adevărul? „Eu
l-am omorât pe omul acela, pentru care a fost condamnat la moarte preotul nostru. Şi aş vrea să vă mai informez
că după crimă, având remuşcări de conştiinţă, m-am dus la preot şi i-am mărturisit crima. Preotul a ştiut că eu
eram criminala, dar n-a dezvăluit secretul spovedaniei. A preferat să moară el, dar să păstreze taina încredinţată
la scaunul spovedaniei". Un asemenea preot trebuie să ne fie exemplu de păstrare a secretului spovedaniei.
Satul, drept recunoştinţă, după 30 de ani, i-a ridicat preotului o statuie în mijlocul satului, pe locul unde a fost
executat”20.

12. ÎNDRUMAREA DUHOVNICEASCĂ A CELOR CUCERNICI

a) Necesitatea şi greutatea duhovnicirii celor cucernici.

20
Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu,1996, pag.84
26
Rolul duhovnicului nu este de prisos nici faţă de cei drepţi. Desigur, nimeni dintre muritori nu este perfect, căci,
aşa precum se exprima Sfântul loan Evanghelistul (I Ioan 1,8), "De zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe
noi înşine şi adevărul nu este în noi". Sub numirea de drepţi sau, mai bine zis, de cucernici sau evlavioşi,
înţelegem acea categorie de credincioşi, care sunt zeloşi în îndeplinirea datoriilor loi religios-morale şi care,
dacă nu sunt scutiţi de păcatele veniale, ei reuşesc să se ţină departe de păcatele grele.
Fără îndoială, starea aceasta de cucernicie cunoaşte grade diferite, care merg de la virtute şi până la perfecţiune,
de la virtutea şi pietatea creştinului din lume şi până la asceza şi misticismul schimnicului retras în schituri sau
în peşteri, Pe orice treaptă de perfecţiune s-ar afla însă cineva, nu poate fi totuşi la adăpost de atacurile de la
periferia vieţii morale. Rolul duhovnicului faţă de cei cucernici este de a-i susţine în tendinţa lor spre
perfecţiune, prevenindu-i de căderea în păcat. Precum deja am spus, boldul păcatului nu este absent din nici un
suflet. Chiar dintre cei în stare de cucernicie, unii practică virtutea cu multă luptă şi cu multe greutăţi. Alţii, deşi
au ajuns să se stăpânească cu uşurinţă de la păcate grele, nu se feresc totuşi de cele veniale. Chiar cei perfecţi în
sensul tehnic dat acestui cuvânt în ascetică şi mistică, oricât de desprinşi de grija cea lumească dinlăuntru şi din
afară, nu sunt scutiţi totuşi de clătinări, care necesită încordare personală şi ajutor duhovnicesc.Se va feri
duhovnicul să le deştepte orgoliul şi sentimentul de supraestimare personală, care este un păcat. Dimpotrivă, va
căuta a-i face să păstreze la temelia virtuţii lor smerenia şi renunţarea la tot ceea ce însemnează egoism şi
vanitate.
Nu este exclus chiar ca un om într-adevăr cucernic, cu toată preocuparea lui de înaintare în virtute, să comită un
păcat greu. Duhovnicul se va abţine în acest caz de la orice manifestare, care i-ar trăda surprinderea ori
supărarea. Dimpotrivă, să arate toată înţelegerea şi să scoată în relief cu atât mai mult insuficienţele firii
omeneşti şi nevoia de harul lui Dumnezeu. Va folosi ocazia aceasta chiar într-un scop mai pozitiv şi anume de a
determina pe penitent să se realizeze îndată, drept compensaţie, o treaptă mai ridicată de virtute, prin căinţă,
prin smerenie şi printr-o hotărâre cât mai nestrămutată de a înlătura cauza răului. Să ia această împrejurare
tocmai ca un motiv special de a se sili să sporească în virtute, aşa precum zice David: "Bine este mie vă m-ai
smerit, ca să mă învăţ îndreptările Tale" (Ps. 118,71).
Starea de perfecţiune porneşte însă mai întâi de la curăţenia gândurilor. Aceasta este, deci, o datorie, asupra
căreia credinciosul trebuie făcut atent, căci, precum zice Sfântul Apostol Iacob (1,15), "pofta, când a zămislit,
dă naştere păcatului, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte". Fără-ndoială, examenul zilnic al
conştiinţei, meditaţia religioasă şi rugăciunea regulată sunt mijloace de a-1 menţine într-o stare mulţumitoare de
spiritualitate. Nu este bine însă ca duhovnicul să-1 încarce cu rugăciuni şi exerciţii speciale de pietate, pentru a
nu-1 duce la oboseală şi la dezgust, ori chiar la părăsirea datoriilor elementare stării sale de cucernicie.
Ca personalitate morală creştină, omul cucernic va fi făcut atent să nu piardă din vedere lepădarea de sine, pusă
de Mântuitorul ca cea dintâi condiţie pentru perfecţiune, când a zis: "Dacă vrea cineva să vină după Mine,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Mt. 16,24).
Prin urmare, regula de viaţă a unui om virtuos o va forma o neîntreruptă serie de mortificări interioare
(stăpânirea sau înfrânarea gândului, a voinţei, a poftelor) şi de mortificări externe (înfrânarea ochilor,a
limbii, stăpânirea manifestărilor reflexe, moderaţia în mâncare şi băutură etc). Cu un cuvânt: alungarea
spre periferia conştiinţei a acelor stări, care nu sunt favorabile moralităţii.

Sfaturi privitoare la unele neajunsuri sufleteşti ale persoanelor cucernice. - Dacă persoanele pioase ori
cucernice au dobândit într-o mare măsură privilegiul de a fi biruitoare în lupta cu păcatul, totuşi situaţia lor
suferă adesea de alte neajunsuri.
Unul din acestea este descurajarea, în care pot cădea unii din cauza încercărilor din viaţă şi a greutăţilor
întâmpinate în calea virtuţii. Auzim adesea: "De ce, părinte, atâtea necazuri şi contrarieri, când eu îmi
îndeplinesc toate datoriile şi nu fac rău nimănui?"De cele mai multe ori, într-o astfel de întâmpinare vibrează
multă sinceritate şi se exprimă un tragism şi o stare de fapt exactă.
Pe un asemenea creştin însă, duhovnicul îl va face atent că personalitatea morală creştină nu se realizează decât
printr-o încordare a energiei voluntare, întrucât împărăţia cerurilor se ia cu trudă şi numai cei care se trudesc o
iau (Mt. 11,12). Toate aceste sforţări au însă preţul lor înaintea lui Dumnezeu şi dacă progresul moral se
27
realizează încet, aceasta intră în planul Providenţei, pentru ca omul să nu cadă în orgoliu, ci să fie mereu
conştient de lipsa lui de puteri şi de nevoia ajutorului de sus.
Alt neajuns, de care se plâng la scaunul mărturisirii unele din sufletele cucernice, este lipsa de mulţumire, de
satisfacţie sau de consolare spirituală continuă, cu toată religiozitatea şi virtutea lor. Astfel de
credincioși pierd însă din vedere un lucru, asupra căruia este de datoria duhovnicului să le atragă atenţia şi
anume: această alternare de situaţii, bune şi rele, care se petrece atât în lumea materială cât şi în cea sufletească,
este o lege legată de existenţa de pe planeta noastră. Tocmai din acest joc iese preţul binelui şi, în definitiv,
mulţumirea omului cucernic trebuie căutată în însăşi împlinirea faptei bune.
Uneori, lipsa unor astfel de satisfacţii sau consolări poate avea o cauză naturală. în această categorie intră, de
pildă, greutatea de a menţine atenţia continuă sau starea de reculegere în timpul rugăciunii, de care se plâng
unele persoane pioase. O astfel de stare, când este involuntară, se poate datora oboselii fizice, slăbiciunii
corporale, surmenajului etc, care sunt mai proprii unei stări de indispoziţie decât unei concentrări sufleteşti sau
unui avânt spiritual. Refacerea sănătăţii şi repausul vor crea din nou condiţiile unei stări de consolare
sufletească.
De aceeaşi natură, cu cauzele precedente este şi pierderea de către unii a entuziasmului pentru serviciile
religioase, care nu mai exercită influenţa psihologică simţită de ei mai-nainte. Din cauza repetării, impresiile, pe
care le lasă în sufletul lor ceremoniile, nu mai sunt simţite cu aceeaşi intensitate. Pentru remedierea acestei
slăbiciuni psihologice, se va recomanda concentrarea credinţei, pentru a descoperi dincolo de formele externe
ale cultului, sensurile divine ale actelor, ce se îndeplinesc.
Pentru alte pricini ale lipsei de consolare spirituală sunt de vină însăşi persoanele, care se plâng. Astfel,
preocuparea exclusivă şi excesivă de scopuri vremelnice, un regim de trai moleşitor etc. împiedică de obicei
simţirile de ordin spiritual. Leacul va fi indicat în înlăturarea cauzelor.
In ceea ce priveşte iluminările extraordinare, negreşit, ele nu sunt excluse ori imposibile în nici o epocă a
istoriei, Pentru stabilirea criteriilor lor, se cere însă multă atenţie din partea preotului-duhovnic, mai ales atunci
când este vorba de femei. In general, preotul se va feri să afişeze o curiozitate personală nemăsurată prin cererea
de lămuriri şi de amănunte. In acest chip, nu-i va fi prea greu să distingă, dacă este vorba de manifestări
dezordonate ale unei stări psihice nesănătoase ori ale unor nervi şi imaginaţii supraexcitate sau dacă este vorba
de o sugestie demonică, ori în adevăr de unele harisme speciale. În acest din urmă caz, semnele caracteristice
sunt în rezumat următoarele: mai întâi, lipsa oricărui interes egoist din partea persoanei pioase iluminate;
pe de altă parte, o iluminare curată se va traduce în viaţa sa printr-o sporire a religiozităţii.
Duhovnicul va sfătui chiar pe astfel de persoane învrednicite de o stare specială, ca ele să se silească să
sporească în pietate, tocmai ca o datorie faţă de harul special primit. Le va sfătui să se păstreze în smerenie, iar
pentru a le feri de căderea în orgoliu, le va opri să-şi trâmbiţeze şi să comenteze aceste daruri. în acelaşi scop,
le va obliga să păstreze cât mai strâns legătura cu Biserica, cu tainele şi cu serviciile ei divine. Le va cere apoi,
chiar cu severitate, să se debaraseze prin pocăinţă de unele păcate mici, pe care le-ar avea eventual, pentru că nu
este admisibil a se complăcea în asemenea scăderi tocmai ei, cei privilegiaţi de har. În acest chip, îi va feri să
transforme în pricină de moarte sufletească, ceea ce le era menit ca prilej de viaţă veşnică.
Un tânăr din Tebaida21, fără să se sfătuiască cu cineva, a trăit în asceză exagerată şi repede a fost stăpânit de
gânduri de mândrie.
- Ai ajuns la mari trepte ale virtuţii, i-a şoptit diavolul, pe care nimeni altul nu poate păşi într-un timp atât
de scurt. Meriţi să primeşti darul facerilor de minuni, ca să fie slăvit prin tine Tatăl cel ceresc.
Îl ruga deci în cererea sa pe Dumnezeu să-i dăruiască acest dar. Într-o zi s-a gândit să se sfătuiască şi cu un
vecin de-al său, pustnic, un părinte cu darul discernământului. A fost pronia lui Dumnezeu, ca să nu-şi piardă
atâţia ani de trudă prin asceză aspră. Astfel, i-a dezvăluit acestuia gândurile şi rugăciunea pe care o făcea către
Dumnezeu, pentru a-1 învrednici să facă minuni, după care 1-a rugat sa-1 sfătuiască.
Părintele 1-a ascultat gânditor, a înţeles imediat boala sufletească a fratelui, dar a tăcut. Acela iarăşi a continuat
să-1 roage să-i spună părerea şi să-i dea un sfat bun. După ce părintele a rămas mult timp fără să spună ceva, în
cele din urmă a decis să vorbească:
21
Everghetinos vol IV, pag. 472
28
- Fiule, ezit să te sfătuiesc, i-a spus acesta, fiindcă sunt sigur că nu vei dori să mă asculţi.
Atunci fratele a promis că va face tot ce-i va spune părintele, ca şi când ar fi primit sfat de la Dumnezeu.
- Primeşte aceste monede, i-a spus acela, dându-i câţiva bănuţi pe care îi avea obţinuţi de pe lucrul
manual. Mergi la oraş şi cumpără-ţi câteva bucăţi de carne, zece pâini şi zece litri de vin.
Fratele nu a mai ştiut ce să răspundă. Ce a vrut să spună cu toate acestea pustnicul? însă nu a putut să refuze,
fiindcă promisese că va face ascultare, plecând supărat. Cum să meargă, aşa monah cum era, să cumpere carne
şi vin? Ce vor spune oamenii văzându-1 că face asemenea lucruri?
Cu multă ruşine, a făcut cumpărăturile şi le-a adus pustnicului.
- Mi-ai promis, i-a amintit acesta, că ai să faci tot ceea ce am să-ţi spun eu.
Tânărului deja îi păruse rău de promisiune, dar acum nu mai putea să facă altfel.
- Ia aceste produse în chilia ta, i-a poruncit părintele, şi în fiecare zi să mănânci pâine, carne şi să bei vin.
Când se vor sfârşi, vino iarăşi să mă vezi.
Fratele, fără să aibă vreo mângâiere, s-a întors la chilia sa.
După atâta post, să ajungă să mănânce carne şi să bea vin? «De ce-mi face acest lucru părintele?», se gândea în
sinea lui. Îi venea dorinţa să nu mai facă ascultare, dar îl oprea promisiunea pe care o făcuse, fără ca cineva să-1
forţeze. Când a venit şi ceasul să mănânce, uda pâinea cu lacrimile. Se considera pe sine păcătos şi toate acestea
le considera a fi părăsirea lui Dumnezeu.
Dumnezeu, văzându-i smerenia, 1-a luminat să înţeleagă de unde provenea pedeapsa. După vreo zece zile, a
mers cu smerenie la sfântul părinte. Acela s-a mirat când 1-a văzut gălbejit şi neputincios, cu toată mâncarea cea
bună pe care o primise.
- Fiule, i-a spus cu multă bunătate, mulţumeşte-I lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, care nu a lăsat duhul
mândriei să te stăpânească şi să te conducă la distrugere. Iar acum am să-ţi dezvălui ce am văzut, când ai venit
pentru prima oară aici. Doi diavoli cu chip de maimuţe mergeau în urma ta şi fiecare încerca să te atragă de
partea sa. Aceştia erau diavolii slavei deşarte şi ai mândriei, dar acum au dispărut. în loc să ceri de la Dumnezeu
să faci minuni, lucru care nu este atât de important, să-I mulţumeşti că te-a scăpat de capcanele diavolului.
Acesta este cel mai mare folos şi cea mai folositoare minune.
Fratele i-a mulţumit părintelui pentru bunele lui sfaturi şi s-a întors la chilie îndreptat.

Despre slava deşartă „Patima slavei deşarte, scrie Cuviosul Casian, este foarte sensibilă şi diversificată, şi de
aceea omului îi este greu să o înţeleagă. Patimile altora, jignirile, sunt mult mai clare şi se îndreptează mai uşor,
prin atenţie şi rugăciune. în timp ce slava deşartă, cu greu se poate şterge, apărând în toate lucrările. Se
manifestă prin diferite forme şi manifestări exagerate ale glasului, la cântare, în cuvintele şi în faptele noastre.
Aceasta înlocuieşte privegherea, postul, rugăciunea, cititul, liniştea, milostenia şi toate celelalte virtuţi.
Diavolul, pe cine nu reuşeşte să-1 atragă la slavă deşartă cu bogata îmbrăcăminte, îl înşeală cu hainele sărace şi
de nimic. Pe acela cu care nu se poate lupta dându-i ranguri şi laude, îl convinge să creadă că a ajuns cineva
important, fiindcă îndură nedreptăţi. Pe cel care nu reuşeşte să-1 facă să se mândrească prin cuvintele sale
înţelepte, îl aruncă în tăcere şi linişte. Pe altul cu postul, pe altul cu asceza şi cu oricare altă virtute. Orice fel de
lucrare duhovnicească, îi dă motiv duhului celui viclean să-1 ispitească pe om".
*
Un părinte a mers într-o zi în vizită la un tânăr monah, care cu puţin timp înainte se aşezase într-o chilie vecină.
Când s-a apropiat de locuinţa acestuia, 1-a auzit că vorbeşte tare, crezând că citeşte, şi astfel s-a oprit să asculte
ce zice.
însă, din nefericire, tânărul atât de mult fusese înşelat de diavolul slavei deşarte, încât se hirotonea singur
diacon, iar în clipa aceea le dădea satisfacţie catehumenilor, care, în imaginaţia sa, erau de faţă.
Auzind acestea, părintele a împins uşa şi a intrat în chilia monahului, fără să mai bată. Uimit, acela imediat a
sărit să-1 întâmpine şi 1-a întrebat neliniştit, dacă stătea de multă vreme afară.
- Abia am apucat să mă bucur de ceea ce am auzit, i-a răspuns indiferent părintele.

29
Monahul slavei deşarte, foarte ruşinat, a căzut la picioarele părintelui şi, după ce s-a spovedit, 1-a rugat să se
roage pentru el ca să fie eliberat de blestemata patimă a slavei deşarte, care atât de mult îl chinuia, chiar şi în
pustie, acolo unde se afla acesta, departe de ispitele lumii.

13. DUHOVNICIREA ÎN CAZURI SPECIALE DIN PUNCT DE VEDERE RELIGIOS-MORAL ŞI

PSIHIC ȘI A CELOR DEZNĂDĂJDUIȚI ȘI A CELOR CE SE ÎNDOIESC ÎN CREDINȚĂ

13.1. DUHOVNICIREA CELOR CU BOLI PSIHICE

Bolile psihice sunt rezultatul unor tulburări produse în funcţiunile organelor vieţii senzitive. În cazul
penitenţilor cu stări psihice de această natură, se punt problema responsabilităţii lor morale, iar ca un corolar,
măsura şi forma, în care este justificată aplicarea unor metode şi în special a epitimiilor de îndreptare.
Se înţelege, aşadar, că cei încercaţi de suferinţe psihice, nu sunt scutiţi de obligaţia de a se spovedi în vederea
primirii Sfintei împărtăşanii. Ei nu vor fi trataţi însă cu aceeaşi severitate ca penitenţii normali. Desigur, ca la
orice altă sfântă taină, şi aici ei vor fi admişi, numai în stare de luciditate, iar mărturisirea lor va fi făcută numai
asupra faptelor săvârşite într-o astfel de stare sau mai-nainte de manifestarea boli. Este nevoie din partea
duhovnicului de o atitudine pe cât de delicată, pe atât de blândă, plină de dragoste şi îngăduitoare faţă de starea
unor astfel de încercaţi ai soartei.

a) Natura şi cauzele scrupulului moral ca boală a conştiinţei.

Dintre toate suferinţele psihice, ne oprim mai în amănunt şi numai din punctul de vedere care interesează
spovedania, asupra scrupulului moral. Nici una din afecţiunile psihice nu are o atingere atât de directă cu
viaţa religioasă şi spirituală, ca scrupulul moral. Prin îndoielile şi şovăielile pricinuite de o teama neîntemeiată,
scrupulul moral în sens maladiv, constituie o piedică în calea perfecţiunii spirituale. Sub titlul de "scrupuloşi",
din punct de vedere moral, sunt socotiţi acei oameni torturaţi sufleteşte de o anumită nesiguranţă asupra
activităţii lor morale, care le paralizează puterea de a-şi forma o părere sigură despre faptele lor, ori de a lua o
hotărâre clară şi de a se decide la fapta impusă într-o împrejurare oarecare. Scrupulosul are în principiu noţiunea
generală de datorie într-o situaţie dată; el simte, anume, că e dator să facă ori să se ferească de a săvârşi cutare
faptă. Intervine însă imediat îndoiala, care paralizează voinţa şi împiedică formarea unei judecăţi drepte şi
sănătoase. Astfel, el nu ajunge să treacă la acţiunea cuvenită, rămânând într-o stare de frământare chinuitoare,
de care nu reuşeşte a se debarasa. Sau, dacă a săvârşit un lucru oarecare, rămâne chinuit de un permanent
sentiment de nesiguranţă şi de frică .
Dacă,d e pildă, i s-a întâmplat să păcătuiască vreodată prin somn prea lung, ori prin mâncare sau
băutură peste măsură, va ajunge să socotească drept păcat însuşi faptul de a mânca sau a se distra etc,
chiar când este neapărat necesar pentru corp. Printr-o funcţie a fanteziei lor surescitate, conştiinţa unor
astfel de oameni înclină la exagerări, făcându-l să se socotească adesea nevrednici de îndurarea lui Dumnezeu şi
ajung să se îndoiască de eficacitatea spovedaniilor făcute, adică de iertarea acordată de preotul duhovnic. Unii
nu pot găsi alinare pentru tulburarea lor nici în rugăciuni, nici în posturi şi socotesc de prisos chiar mângâierile
religiei şi ale duhovnicului. Aceste preocupări revin şi se înteţesc asiduu în mintea lor întocmai ca nişte idei
obsedante, îi fac neîncrezători şi îi mână să iscodească mai mult ori mai puţin direct pe alţii şi chiar pe diferiţi
duhovnici asupra obsesiei lor.
Deşi scrupulosul e convins în adâncul sufletului său că aceste idei sau îndoieli, care nu-1 slăbesc, n-au un fond
solid, totuşi el simte cum se înfig şi cum îi covârşesc toată fiinţa, fără să li se poată împotrivi, fără să le poată
înlătura sau smulge.
Scrupulele îmbracă forme diferite şi pornesc de la pretexte foarte variate. Pentru exemplificare vom cita câteva
cazuri. Astfel, o femeie, în momentul când să se împărtăşească, a renunţat pentru că i s-a părut că are în fundul
gâtului un rest de mâncare; Alteori îşi închipuia că ar fi înghiţit câteva picături de ploaie, pe când venea la
30
biserică. De frică să nu înghită ceva, se fereşte de tot ce e umezeală în dimineaţa când trebuie să meargă la
împărtăşanie: nu se spală nici pe mâini, nici prin gură. Atâtea forme obsedante, deci ale scrupulului de a nu
întrerupe în vreun fel oarecare postul impus de împărtăşire.

b) Reguli privitoare la sfaturile pentru scrupuloşii morali.

Cea dintâi greutate în conducerea scrupuloşilor provine in general din faptul că fiind prea fixaţi asupra lor înşişi,
ţin cu multă tărie la părerile lor personale. îndoindu-se, prin urmare, de toţi şi de toate, ei nu sunt prea mult
dispuşi să se lase influenţaţi de părerile sau de sfaturile altora. De aceea, cea dintâi grijă a duhovnicului este să
le câştige încrederea. În acest scop, îi va lăsa să-şi mărturisească în voie păsul fără a le restrânge sau împiedica
în principiu prin întreruperi expunerea. Scrupuloşii morali sunt de obicei foarte vorbăreţi în mărturisirea lor,
amănunţiţi şi parcă nesiguri până şi de cuvintele lor, se repetă, în îndoiala de a se fi făcut înţeleşi de duhovnic.
Acesta va observa însă o atitudine de răbdare de seriozitate şi de atenţie, manifestând chiar interes pentru
mărturisirea scrupulosului. Această atitudine va trezi cea dintâi încredere şi ataşament în sufletul lui faţă de
duhovnic. I se pot pune şi întrebări, însă de fapt mai mult pentru susţinerea cursului expunerii lui şi aşa fel
formulate, ca acesta să n-aibă alt răspuns decât confirmarea sau negarea. I se dă astfel încă un criteriu în plus de
a se încredinţa că este înţeles de duhovnic şi, deci, de a se naşte în sufletul lui încrederea faţă de aceasta.
Spiritele sau glumele cele mai uşoare pe seama curiozităţii scrupulelor penitentului, l-ar face însă să se închidă
în sine, dată fund susceptibilitatea lor cu totul particulară.
O expunere atât de largă nu i se va permite însă decât la prima mărturisire şi aceasta numai în interesul
cunoaşteri sau informaţiei, de care are nevoie duhovnicul. El trebuie adică să ajungă a-şi da seama dacă are în
faţă într-adevăr un scrupulos moral şi în ce grad anume. La spovedaniile următoare, sub nici un cuvânt nu-i va
îngădui o mărturisire cu amănunte asupra scrupulelor, ci numai o expunere sumară, mărginită la păcatele
principale şi chiar numai la câteva din ele.
Cea mai arzătoare trebuinţă, pe care o simte un scrupulos în sufletul său, este liniştea sau pacificarea sa
interioară şi punerea în ordine în locul vălmăşagului de obsesii, care-1 asaltează şi-l devorează. În această
direcţie merg şi cele dintâi preocupări pozitive ale terapeuticii duhovniceşti. De aceea, îndată ce duhovnicul s-a
convins din mărturisirea primită că are de-a face cu un scrupulos moral, îi va descoperi pe faţă lui însuşi
situaţia. Îl va lămuri anume că trebuie să fie liniştit, întrucât toată această tortură spirituală nu are alte pricini
decât scrupulul sau neîndemânarea lui de a descurca bine situaţiile morale sau religioase.
I se va atrage însă în chip subliniat atenţia că se cer neapărat trei condiţii din partea lui şi anume; dorinţa de a
se vindeca, dar mai ales supunerea şl ascultarea fără şovăire de sfaturile duhovnicului său, precum
şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Duhovnicul va putea chiar invoca autoritatea şi competenţa, pe care
i le dă calitatea sa de reprezentant al Mântuitorului. Scrupulosul este obligat însă să observe şi o altă condiţie şi
anume de a nu schimba duhovnicul; altfel, n-ar face decât să meargă în circuitul fără sfârşit al obsesiilor, luând-
o mereu de la capăt.
Dovedind că i-a înţeles starea, duhovnicul a câştigat astfel nu numai încrederea fiului său de spovedanie dar a
picurat în sufletul lui şi ceva din balsamul liniştei, prin speranţa de vindecare şi prin sprijinul, pe care i-1 oferă.
Duhovnicul poate trece, prin urmare, la aplicarea pozitivă a sistemului său terapeutic, adică la darea sfaturilor.
Acestea vor fi în concordanţă cu natura scrupulelor. Astfel, în ceea ce priveşte latura intelectuală de la baza
celor mai multe din ele, măsura cea dintâi este instruirea exactă a scrupulosului asupra adevărurilor respective
religioase şi morale, asupra însemnătăţii şi raportului dintre ele, precum şi a interpretării lor adevărate. Se
întăresc astfel elementele puterii de discernământ.
Pentru ca scrupulosul să poată ajunge însă stăpân la el acasă, trebuie subţiat şi frânt definitiv firul îndoielilor din
sufletul său. Intensitatea tensiunii sale psihologice nu poate fi însă sporită şi susţinută decât prin găsirea
criteriului unei funcţiuni sigure a conştiinţei: în această privinţă, se recomandă aplicarea principiului
evidenţei. Va fi îndemnat, adică, să socotească bun de făcut sau deja bine făcut lucrul recunoscut ca atare din
primul moment şi anume acela, care i-a apărut în chip evident obligatoriu din punct de vedere moral. Procedând
astfel, scrupulosul apucă să se decidă pe un drum, mai-nainte de a fi împresurat de îndoieli, pe care i le-ar
deştepta în clipa următoare diferitele impresii.
31
Fără îndoială, nu se poate ascunde cât de greu este de evitat, într-un astfel de procedeu, greşala în care poate
cădea duhovnicul preocupat să facă a se sălăşlui cu orice preţ liniştea în sufletele penitenţilor obsedaţi de
scrupule. Bagatelizând orice păcat în ochii penitentului, acesta ar putea să-şi transforme conştiinţa din
scrupuloasă în conştiinţă laxă.
Ţinerea în frâu şi în cele din urmă dezrădăcinarea obsesiilor din sufletul scrupulos este o operaţie unică cu
greutăţi nu numai de ordin tehnic, ci şi de ordin psihologic; mai mult chiar în această latură. Ar fi de dorit
pentru că ar fi şi comod, să spunem scrupulosului să nu se mai gândească la păcatele şi la împrejurările, care
dau naştere la scrupule. I se poate cere şi trebuie să i se ceară ca un fel de avertisment, că nu trebuie să se mai
gândească la păcatele mărturisite la spovedaniile anterioare. Din moment ce a căpătat dezlegare, păcatele trecute
rămân capitole închise. Calea cea mai accesibilă scrupulosului pentru redresarea puterii sale de încordare, este
recurgerea la Dumnezeu, chemarea Lui la luptă pentru el. Metoda "rugăciunii lui lisus " este cea mai bună în
acest scop, pentru motivele deja expuse în paragraful despre cauzele subiective ale păcatelor. Din orice latură ar
veni, deci, obsesiile, scrupulosul va găsi în întrebuinţarea specifică a acelei rugăciuni nu numai o armă de
mânuit, ci şi un mijloc pentru refacerea propriei sale energii vitale.
În prescrierea exerciţiilor sau epitimiilor canonice pentru scrupuloşii morali, trebuie avut de asemenea în
vedere acelaşi principiu al economisirii energiei lor psihologice paralel cu sporirea energiei lor vitale. Se va
urmări prin aceste exerciţii, a li se crea ocazii sau împrejurări proprii pentru a încerca senzaţia întremării voinţei
şi deci încrederea în ei înşişi.
În acest scop. exerciţiile ce li se vor prescrie, să nu cuprindă nimic din ceea ce ar putea provoca surmenajul,
îndeosebi, nu se va începe cu acte de natură intelectuală sau spirituală, care prin însăşi esenţa lor reclamă o
imensă tensiune psihologică. Disciplina în cugetare şi în facultăţile sale deliberative va veni treptat, ca efect al
acestor exerciţii. Nici un act deci. care ar întrece capacitatea tensiunii vitale a scrupulosului sau a cărui valoare
ar fi sub suma sforţărilor facute. Va fi, astfel, oprit să se ambiţioneze cu orice chip şi numaidecât la realizarea
unui sentiment sau stări de suflet, care ţine de-o înaltă spiritualitate, cum ar fi, de pildă: încercarea unei depline
senzaţii mistice în timpul rugăciunii, netulburată de nici un lapsus de atenţie, ori plutirea într-o continuă stare de
satisfacţie spirituală. Acestea sunt aspiraţii pentru sufletele deja avansate în spiritualitate.
I s-ar putea prescrie , de pildă, să se spovedească o singură dată pe an, numai la Paşti adică, iar nu în toate
posturile, tocmai pentru a-i împuţina ocaziile de funcţionare intensă a scrupulelor
De preferat este a i se prescrie exerciţii sau lucrări fizice sau manuale, care stau în legătură cu scrupulele
respective, având să le execute în cadrul ordonat al vieţii sale. Acestea îl obligă să se concentreze asupra lor
înainte de a le începe, precum şi în timpul săvârşirii, aşa încât ele reprezintă o piedică în calea obsesiilor, în
timp ce voinţa sa se afirmă şi se înviorează luând cunoştiinţă de puterea ei însăşi. Când penitentul se nelinişteşte
însă că nu simte astfel destulă căinţă şi o hotărâre tare, va fi asigurat că este destul că a cerut iertare pentru
păcatele sale şi că se roagă cu căldură lui Dumnezeu, care-i va da harul iertării şi al unei voinţe puternice.
Scrupulosul va fi chiar admis să se împărtăşească, dacă a arătat supunere şi ascultare faţă de prescripţiile
duhovnicului
Pentru a suplini lipsa de energie vitală a scrupulosului, sfaturile i se vor da într-o formă clară şi precisă,
repetându-i-le chiar aşa ca duhovnicul să se convingă că a fost înţeles exact. El va pleca astfel cu o oarecare
orientare şi siguranţă de sine. Pentru a combate slăbirea sau chiar ştergerea lor din memorie din cauza
obsesiilor, i se vor repeta chiar cu ocazia spovedaniilor ulterioare. Discuţii sau obiecţii în acest moment nu sunt
admise; conversaţia între duhovnic şi penitent s-a încheiat odată cu mărturisirea. Prescripţiile făcute vor fi însă
totdeauna bine chibzuite, pentru ca niciodată să nu fie nevoie de a se reveni asupra lor. Altfel, scrupulosul
ar fi introdus din nou în furnalul îndoielilor, în care i se macină energia, iar încrederea lui în duhovnic ar fi
compromisă. Cel mult, se pot admite obiecţiile, care privesc acomodarea dispoziţiilor date cu obligaţiile de
familie ori profesionale sau de altă natură.

13.2. DUHOVNICIREA CELOR DEZNĂDĂJDUIȚI ȘI A CELOR CE SE ÎNDOIESC ÎN CREDINȚĂ 22

22
Preot Profesor Ene Braniște, Vocație și responsabilitate în slujirea preoțească, pag.202
32
 Sfaturi privitoare la tratarea specială, în scaunul de spovedanie, a celor deznădăjduiţi de mântuirea lor
găsim în Epistolii sau scrisori despre datoriile sfinţitei diregătorii preuţăşti şi în Datoriile preoţilor. „în asemenea
cazuri, tu, duhovnice - spun autorii acestor cărţi -, întrebuinţează toate mijloacele posibile ca penitentul să
mărturisească cu de-amănuntul toate fărădelegile care îl fac să se îndoiască de îndurarea lui Dumnezeu. Dacă un
astfel de păcătos a venit la tine, înseamnă că în el nu s-a stins ultima scânteie a nădejdii, n-a atins încă starea de
disperare a lui luda, care a aruncat argintii în biserică şi apoi s-a dus de s-a spânzurat. Adu-i aminte că
Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci îndreptarea lui (lezechiel 33,11)".
Cunoscând pricinile stării lui, caută să-i însutii credinţă din credinţa ta, arătându-i că lisus a venit în lume
să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Matei 18, 11). Aminteşte-i de cazul lui David, al lui Mânase, al
tâlharului celui drept, al Sfintei Maria Egipteanca sau al Fericitului Augustin. întreabă-l apoi: „Voieşti să te faci
sănătos?". Căci harul lui Dumnezeu nu lucrează împotriva voinţei omului, ci aşteaptă voia şi consimţământul
lui. Apoi arată-i chipul pocăinţei, potrivit cu persoana, timpul şi locul. Pătrunde toate puterile pătimaşului suflet;
găteşte hrană pentru inima, mintea, închipuirea şi faptele celui rătăcit. Apoi priveghează necontenit asupra lui,
urmăreşte-l, roagă-te pentru el şi vei răpi din ghearele iadului un suflet pentru care a murit Hristos. Veghează
mai ales ca el să nu cadă în împietrire şi defăimare a Sfântului Duh.
Privitor la tratarea celor ce se îndoiesc în credinţă, autorul cărţii Epistolii sau scrisori... recomandă
duhovnicului să cerceteze mai întâi pricinile îndoielilor penitentului respectiv: Provin ele din lectura unor cărţi
potrivnice religiei sau din molipsirea inimii cu păcate şi vicii? Nu cumva prin păcat a alunecat şi mintea,
căutând dovezi împotriva dogmelor şi a legilor morale, spre a justifica păcatul (aceasta se întâmplă mai des)?
Duhovnicul va îndupleca pe penitent să-şi plece voia şi mintea sub jugul uşor al credinţei şi al legilor
morale; ea îl va duce spre pătrunderea şi înţelegerea adevărului, ea va lumina ochii minţii, în măsura în care se
va curaţi inima şi cugetul. Apoi îi va lăsa un răstimp de gândire şi frământare înainte de mărturisirea propriu-
zisă. Dar să nu-l lase în voia sorţii, ci să aibă grijă de el, ca să nu se întărească vrăjmaşul asupra lui. îndeamnă
pe păcătos la deplina mărturisire a faptelor şi a împrejurărilor, înfăţişează-i ceasul înfricoşat al luptei cu
moartea, neputinţa tuturor ştiinţelor lumeşti de a-i ajuta în ceasul acela, mângâierea pe care o dă atunci puterea
credinţei în Mântuitorul. îndeamnă-l să citească acele cărţi ziditoare de suflet, potrivite cu nivelul, gustul şi
posibilităţile lui. în cele din urmă, înduplecă-l la rugăciune şi la citirea Sfintei Scripturi; numai atunci vei
stoarce deplin veninul îndoielilor din sufletul încredinţat ţie. Abia atunci va dori el vindecare şi va alerga singur
către tine, căutându-te.
La nevoie, cere si sfatul celor mai învăţaţi si mai cercaţi decât tine. Nu deznădăjdui şi nu te grăbi. Căci şi
faptele Harului cu timpul se măsoară; ele nu înving dintr-o dată împietrirea inimilor, nu prefac în clipeală pe
omul dinlăuntru, ci puţin câte puţin sfărâmă în noi idolii minţii, ai inimii şi ai închipuirii.

14. PROGRAM DE VIEŢUIRE CREŞTINĂ

PROGRAM DE VIEŢUIRE CREŞTINĂ AL PĂRINTELUI TEOFIL PĂRĂIAN

Părintele Teofil Paraian spunea: În ceea ce priveste angajarea întro viatã religioasã autenticã, întro viatã
crestinã, asa cum o vrea Dumnezeu, într-o viatã ortodoxã, asa cum o vrea Biserica, eu de obicei dau un program
care constã în cinci puncte.
1.Si anume, cel dintâi punct de angajare, cel dintâi lucru de prezentare în fata lui Dumnezeu, îl socotesc a fi
participarea credinciosului la slujbele Bisericii. La mine vin oameni care nu merg la bisericã si eu le atrag
atentia totdeauna ce înseamnã sã nu mergi duminica la bisericã. Si le lãmuresc chestiunea asa, ca sã-si dea
seama ce înseamnã sã mergi şi ce înseamnã sã nu mergi la bisericã. Mai întâi de toate, duminica un-i a noastrã,
ci e a lui Dumnezeu! Un-i o zi liberã, ci e o zi a lui Dumnezeu; un-i o zi în care putem face ce vrem, un-i o zi de
33
care dispunem, ci este o zi în care trebuie sã facem lucrul lui Dumnezeu. Iar lucrul lui Dumnezeu, între altele,
este participarea la sfintele slujbe; participare zic, nu numai asistare. Credinciosii nostri toţi trebuie sã stie cã la
slujbe nu asistãm, ci la slujbe participãm. Nu se duc sã vadã un spectacol, nu se duc sã facã nişte aprecieri
asupra felului cum se desfãsoarã slujba, ci se duc la bisericã sã-I slujeascã lui Dumnezeu! Acum pot sã anticipez
cã eu le spun clar oamenilor care nu merg la slujbã cã la pãgâni îi numãr, la necreştini, la necredincioşi, la
neortodocsi în orice caz, îi numãr pe cei care nu participã la slujbele Bisericii, pe cei care calcã porunca de a
sfinţi duminica, pe cei care nu se împãrtãsesc de darurile Bisericii pentru cã nu au interes pentru asta. Poti sã te
rogi acasã de câte ori vrei sã te rogi, de câte ori timpul îti permite, dar sã ai încredintarea cã altceva este sã
mergi la bisericã si altceva este sã te rogi acasã. Si mai este ceva: slujbã la bisericã nu e totdeauna! Rugãciune
poti sã faci mai des acasã, dar dacã neglijezi slujba la bisericã esti cãzut totusi de la rânduiala Bisericii!

2.Al doilea punct de angajare, de program de angajare întro viatã religioasã autenticã, este rugãciunea.
Rugãciunea, în special rugãciunile de dimineata si seara, rugãciunea de program si rugãciunea de la masã. Sunt
niste rânduieli ale credintei noastre pe care le împlinim dintr-o datorie sau poate dintro necesitate (unora le este
necesar sã se roage, nu pot sã nu se roage, altora le este greu sã se roage si atunci o fac din datorie). Datoria
aceasta de a te ruga dimineata si seara trebuie împlinitã! Lipsa acestei rugãciuni înseamnã absentare de la î-
mplinirea unei datorii. Dimineata, cât ai fi de grãbit, trebuie sã-ţi gãsesti putin timp sã te rogi!

3.Al treilea punct din programul de angajare într-o viaţã duhovniceascã este citirea Sfintei Scripturi, citirea din
Noul Testament. Eu am zis cã ar fi bine ca toţi credincioşii noştri care pot citi şi care au Noul Testament, sã
citeascã în fiecare zi douã capitole din el. De ce? Pentru cã prin aceasta ţi se împodobeste mintea cu gândurile
lui Dumnezeu. Un pãrinte de aici de la mănăstire, Dumnezeu sã-l odihneascã, pãrintele Serafim Popescu, ne
spunea cã profesorul lor de tipic de la scoalã le spunea cã tipicul este în minte, în cãrti sau nicãieri. Dacă nu e în
minte, pentru tine ai putea zicea cã e nicãieri. Dacã stii că e în cărţi, îl înveţi din cărţi, dacã un-l înveţi din cărţi
şi un îl ai în minte, atunci pentru tine e nicăieri. Asa că şi chestiunea aceasta, a împodobirii minţii cu gânduri
sfinte, este foarte importantã .
4.Apoi, rugãciunea de toatã vremea, adicã rugãciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-mã pe mine, pãcãtosul". Este un mijloc de apropiere de Dumnezeu, un mijloc de cercetare de sine, un
gând etalon pentru cunoasterea celorlalte gânduri, un mijloc de îmbunãtãtire sufleteascã prin disciplina de gând
si, în sfârsit, un mijloc prin care se dă dar de la Dumnezeu.

5.Al cincilea punct din program este postul. În Biserica noastrã existã zile de post, existã zile hotãrâte pentru
post. Omul trebuie sã-si rânduiascã viaţa dupã învãtãtura Bisericii, si anume, trebuie sã tinã zilele de post, zilele
hotãrâte pentru post - cu mâncare de post.
Acestea sunt cinci puncte de program pe care le pun în fata celor care doresc sã-si îmbunãtãteascã viata, doresc
sã se apropie de Dumnezeu, doresc sã facã ceva pentru Dumnezeu. Bineînteles cã acestea trebuie sã fie însoţite
de o viatã îngrijitã, de ferirea de pãcat: "Fereşte-te de rãu si fã binele" (Psalmul 36, 27); "Nu te lãsa biruit de
rãu, ci biruieste rãul cu binele", adicã grija de a limpezi viata, de a pune în fata lui Dumnezeu constiinta cã
trebuie sã ne gândim la Dumnezeu, sã-l avem pe Dumnezeu în prim-planul gândirii noastre, în prim-planul
vietii noastre, sã ne raportãm real la Dumnezeu, sã nu fie pentru noi Dumnezeu o simplã idee, o simplã
probabilitate, stiu eu... sã nu fie Dumnezeu pentru noi o teorie, ci sã fie o realitate la care sã ne raportãm.
  Pe lângã acestea, eu mai cunosc un îndreptar de viatã - dat de pãrintele Arsenie Boca unui tânãr care a trecut
pe aici si care se pregãtea pe atunci sã ajungã student la medicinã. A fost pe la pãrintele Arsenie si a ajuns,
dupã aceea, la mine. L-am întrebat ce i-a spus şi mi-a zis cã pãrintele ia spus asa: oxigen, glicogen, somn, sã-ti
pãstrezi hormonii şi să ai conceptie de viată crestină.
Oxigen, întâi oxigen! Si totusi are mare importantã, în sensul cã un creier oxigenat gândeste altfel decât un
creier care trebuie sã suporte lipsã de oxigen sau împutinare de oxigen.
Glicogen - glicogenul fiind zahãrul din ficat este. Zicea pãrintele: "Nici prea mult nici prea putin; cele peste
mãsurã sunt de la diavol, zic Pãrintii cei duhovnicesti". Deci, nici mâncare prea multã, pentru cã sunt boli de trai
34
bun, nici mâncare prea putinã, pentru existã si boli de trai rãu, ci o rânduialã de mijloc, pentru cã boli de trai de
mijloc nu existã!
Somn - somnul fiind un dar de la Dumnezeu, pentru care noi ne rugãm seara (sã ne fie somnul limpede, sã ne fie
somnul netulburat de vise care ne-ar putea aduce tulburare, sau ne-ar putea aduce spaimã, sau stiu eu ce ne-ar
putea aduce) lui Dumnezeu sã ne dea somn liniştit, somn cu pace. E foarte important sã dormi atât cât îti este
necesar ca sã duci o viatã eficientã, o activitate eficientã. Când esti odihnit, poti sã te rogi (dimineata, când te
scoli, esti mai bun pentru rugãciune, seara, când te culci, esti obosit). Sfintii Varsanufie si Ioan, în Filocalia,
volumul al-XI-lea, spun cã sunt necesare sase ore de somn în 24 de ore. Pãrintele Arsenie Boca ia spus unui
preot care a trecut pe la el si care a pus problema cât sã doarmã: cel putin sase ore de somn continuu. Mie mi
pare bine cã a zis cel putin, pentru cã mie nu-mi ajung sase ore! În sfârsit, a zis: sã-ţi pãstrezi hormonii, adicã sã
nu faci abuz de energie sexualã, sã nu te axezi pe plãcerea sexualã, sã fii abstinent, asta înseamnã. Pãrintele a
avut în vedere abstinenta ca atare, adicã sã fii cât mai abstinent, sã-ti rãmânã energia sexualã, dar sã-ti rãmânã
energia nu în sensul cã un-i dai drumul, ci în sensul cã nu te angajezi la acte în care e firesc sã-i dai drumul.
În sfârsit, al cincilea punct este sã ai conceptie de viatã crestinã. Adicã sã nu te iei dupã idei, dupã conceptii,
dupã teorii extracrestine, din Asia sau stiu eu de unde, de la pãgâni, în orice caz; ci sã ai în vedere învãtãtura
Bisericii, credinta noastrã, conceptia crestinã, care ne ajutã, ne dã posibilitatea sã ne mântuim, ceea ce înseamnã
sã ne îmbunãtãtim sufleteste, sã devenim mai buni, sã nu mai fim rãi, pentru cã pânã la urmã, mântuirea asta
înseamnã, sã se evite negativele si sã se întãreascã pozitivele.
Rugăciune pentru căutarea unui bun duhovnic:
Doamne , Tu care un voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, Tu care Te-ai pogorât pe pământ
pentru a învia pe cei ce suspină şi care sunt morţi prin păcat şi spre a-i face vrednici să Te vadă pe Tine, Lumina
cea adevărată, pe cât este cu putinţă omului, trimite-mi un om care să te cunoască, pentru ca slujindu-l şi
ascultându-l din toate puterile mele şi făcând voia Ta în a lui, să-Ţi plac Ţie, singurului Dumnezeu, şi să mă
învrednicesc şi eu de Împărăţia Ta.Amin.

2. Arhimandrit CLEOPA ILIE - Ce trebuie sa faca orice crestin zilnic pentru mantuire ?
Primul lucru: Dimineaţa cînd te scoli, trebuie să te speli pe ochi.
Al doilea: Faci trei închinăciuni zicînd: “Prea Sfîntă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Ţie”, “Prea Sfîntă
Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă!”.
Al treilea lucru: Rugăciune cît timp poţi: 1 minut, 1 oră.
Al patrulea lucru: Masa, după mîncare rugăciunea de mulţumire.
Al cincilea: La servici sau la scoală sau alte probleme, de la orele 7-15, şi în timpul lucrului, rugăciunea scurtă:
“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul !” cît de des. Cine trece pe
lîngă Biserică se închină, iar de ai timp mergi şi faci o rugăciune, aprinzi o lumânare, cînd vii de la servici, la
fel.
La orele 16 masa cu rugăciune înainte şi după mîncare, odihnă un ceas sau alt lucru de nu eşti obosit. Seara
înainte de culcare, rugăciune: Laude, Psalmi, Acatiste, Paraclise şi culcarea.
Duminica dimineaţa la orele 7 rugăciune, apoi la Biserică la Sfînta Liturghie, apoi după ce iei anafora, vii acasă
mănînci, te odihnesti puţin, te rogi, citeşti cărţi religioase, apoi la Vecernie la Biserică iar seara, acasă masa,
rugăciune, culcare.
Cele 4 posturi se posteste tot anul, Miercurea şi Vinerea, şi Spovedanie şi Impărtăşanie în aceste posturi.
La diverse nevoi omeneşti se fac urmatoarele slujbe: Cea mai puternică slujbă, la orice nevoie omenească, este
Sfînta Liturghie, cu scoaterea de părticele din prescura la Proscomidie.
Pentru cei ce sunt certaţi şi nu vor să se împace, se face Acatistul Sfîntului Fanurie cu post.
Pentru căsătorie, necaz, boală, deznădejde se face urmatoarea rînduială:
1. Se spovedeşte din copilărie până la zi cel bolnav, după ce a postit timp de 5 zile;
2. Împărtăşanie, de nu este oprit de canoane;
3. Miercuri şi Vineri mâncare, de post;
35
4. 40 de Sfinte Liturghii, cu scoaterea de părticele de la Proscomidie pentru cel în cauză;
5. Citirea Psaltirii timp de 40 de zile;
6. La Miezul nopţii, de 33 de ori “Tatăl nostru”, după fiecare cîte o metanie;
7. Dimineaţa Acatistul Maicii Domnului, iar seara, Paraclisul Maicii Domnului;
8. Rugăciunea continuă: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul !”;
9. Taina Sfîntului Maslu cu 3 sau 7 Preoţi.
Rînduiala acesta se face timp de 40 de zile, atît de cel în cauză, cît şi de cei din casă şi toate neamurile, dând
milostenie la săraci după putere.
Pentru Bolnavi psihici şi alte boli greu de vindecat se face aşa:
1. 5 zile de post, Spovedanie generală, Sfînta Împărtăşanie;
2. Miercuri şi Vineri, de post.
3. Acatistul ACOPERĂMÎINTUL MAICII DOMNULUI timp de 40 de zile, căci spune în el: “Bucură-Te Ceea
ce iei în atotputernicile Tale mâini pe cei părăsiţi de doctori !”
4. Rugăciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !” o zice atât
bolnavul, cât şi cei ce-l ajută, de nu poate bolnavul, fac pentru el rânduiala cei sănătoşi.
5. De 7 ori rînduiala Sfîntului Maslu;
6. Milostenie la săraci, după putere.
Pentru MORŢI: din ziua morţii trebuie puşi la Liturghie timp de 40 de zile, este vremea cînd sufletul merge prin
Rai şi prin Iad, iar a 40-a zi se duce la Tronul lui Hristos, la Judecata Particulară. Liturghiile îi ajută foarte mult,
40 Liturghii  = 1 Sărindar. PARASTASELE îi ajută mult, la 3 zile, la 40 de zile, la 6 luni, la 1 an şi aşa mai
departe şi MILOSTENIA din cea avut mortul îi ajută foarte mult, s-o facă şi din ceea ce au cei ai casei.
Ce rugăciuni vom face în fiecare zi ?
Rugăciunile dimineţii şi ale serii în primul rînd. Apoi, în fiecare dimineaţă se zice unul din Acatistele Maicii
Domnului, zilnic, seara vom face Paraclisul Maicii Domnului. Cele mai lungi mîini sunt cele ce ajung pînă la
cer – RUGĂCIUNEA;
Peste săptămână, de folos este a face:
Luni: Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, Canon către Îngerul păzitor, Canon de rugăciune către
Puterile Cereşti.
Marţi: Acatistul Sfîntului Ioan Botezătorul şi al Sfîntului Antonie cel Mare.
Miercuri: Acatist către Maica Domnului unul din cele 3.
Joi: Acatistul Sfîntului Apostol Petru şi Pavel şi al Sfîntului Nicolae.
Vineri: Acatistul Sfintei Cruci.
Sîmbătă: Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos
Duminică: Acatistul Sfintei Treimi.
În fiecare zi se ţine această rînduială, iar de va cădea în acea zi şi un sfînt ce are Acatistul său, se face pe lînga
Acatistul zilei şi Acatistul sfîntului zilei.
De la Sfintele Paşti pînă la Înălţarea Domnului se face Acatistul Sfintei Învieri zilnic. De la Înălţare la Rusalii se
face zilnic Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos. În postul Adormirii se face zilnic Acatistul Adormirii
Maicii Domnului şi la fel în fiecare post, al cărui sfânt este postul, al aceluia se face zilnic Acatistul. Creştinii,
de nu vor ţinea cele 4 posturi de peste an şi Miercurile şi Vinerile, nu sunt creştini. De nu ţinem acest post
Apostolic, alt post este zadarnic. Miercurile şi Vinerile de peste an sunt zile de post, cine poate mănîncă numai
odată pe zi, cine vrea, fără ulei, cei bolnavi mănîncă de 3 ori pe zi de post. Lunea se ţine post pentru sănătate şi
pentru Îngerul păzitor.
Postul RĂSTIGNIRII, ţine din Joia cea mare pînă în ziua de Paşti, cînd nu se mănîncă nimic, iar în ziua de Paşti
te Spovedeşti şi Împărtăşeşti. Prima săptămînă din Postul Paştilor, Luni şi Marţi nu se mănîncă nimic, iar
Miercuri Spovedanie şi Impartasanie, la fel şi în Săptămîna Patimilor. Sunt călugări ce nu mănîncă nimic de la
Florii la Paşti. Pentru bolnavi gravi se ţine Postul lui Hristos de 10 zile, de la Înălţare la Rusalii. Orice post se
începe cu Spovedanie şi Împărtăşanie şi se termină tot cu aceasta. Nu se posteşte Marţea şi Sîmbăta, numai în

36
cele 4 posturi. Cine ţine alte posturi şi nu le ţine pe acestea rînduite de Sfinţii Apostoli şi biserică posteste în
zadar.

Puterea PSALTIRII
Ne spunea Părintele Cleopa cum au călătorit toti cei trei frati la Cernăuti, în vara anului 1930. Întrucât Gheorghe
a făcut armata acolo, au hotărât să se ducă împreună pentru a ridica livretul militar al acestuia.
Luând binecuvântare de la Părintele Ioanichie, egumenul schitului, au plecat pe jos de la Neamt spre nordul
Moldovei. Pe cale au rânduit să meargă la distantă de 10-15 pasi unul de altul pentru a repeta neîncetat
rugăciunea inimii si a zice pe de rost Psaltirea lui David.
Primul popas l-au făcut la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Apoi, plecând spre Cernăuti, au ajuns
într-un sat din judetul Dorohoi si nu găseau loc să doarmă peste noapte. Dar o femeie credincioasă, văzându-i
străini, i-a întrebat:
- Ce doriti, fratilor?
- Căutăm o casă să găzduim peste noapte si nu găsim!
- Avem noi o casă la marginea satului, în care nu locuieste nimeni. Dar nu stiu de veti putea dormi în ea, căci
este bântuită de diavoli, din cauza unor vrăjitoare!
- Dacă ne primiti, noi dormim în ea!
- Bine, fratilor, hai să vă duc acolo.
Ajungând în acea casă, fratii au mâncat ceva si, fiind obositi, s-au culcat. După putină odihnă, duhurile rele i-au
sculat din somn, făcând mult zgomot. Atunci, fratii au scos Psaltirea, au aprins lumânări si s-au rugat toti trei
câteva ore. La început se auzeau zgomote, strigăte si tipete. Apoi, rugându-se fratii stăruitor, diavolii au fugit
rusinati de puterea psalmilor.
Către ziuă au atipit iarăsi putin, dar demonii n-au mai îndrăznit să se apropie. Dimineata, venind stăpâna casei,
i-a întrebat cum au dormit si, aflând cele petrecute, a cerut sfat cum ar putea să-si izbăvească casa de duhurile
rele. Fratii i-au spus să citească seara, la miezul noptii si dimineata Psaltirea, să facă preotul aghiasmă în casă,
să postească, să fie spovediti si asa demonii vor fugi.
Ajungând fratii la Cernăuti, si-au luat actele necesare de la regiment si s-au întors iarăsi prin acelasi sat unde au
poposit peste noapte. Stăpâna casei i-a primit cu bucurie si le-a mărturisit că de când s-au rugat ei, casa nu i-a
mai fost bântuită de diavoli. Atunci a înteles femeia ce mare putere are Psaltirea împotriva duhurilor necurate si
a vrăjitoarelor.
Mănăstirea Sihăstria si Schitul Sihla, în zona cărora se adăposteau hotii, au pătimit multe de la ei, fiind mai
izolate de celelalte mănăstiri.
Îndată după sfintirea paraclisului, incinta mănăstirii a fost înconjurată de hoti. Credinciosii au fost retinuti în
biserică sub amenintarea armelor, iar ei au luat tot ce au găsit mai bun în magazia mănăstirii.
Despre această întâmplare spunea Părintele Cleopa: ''Într-o seară, pe când eram staret si stăteam la slujba
privegherii în biserică, a venit Baltă cu ai lui, m-au scos de la slujbă si mi-au cerut vin, mâncare si bani. Si
fiindcă nu aveam nimic, m-au luat, m-au dus în pădure si m-au legat de un copac ca să mă împuste. Atunci unul
dintre ei i-a spus celui mai mare: ''Nu îti aduci tu aminte cum ne dădea să mâncăm când era la stână? Si acum
vrei să-l împusti?'' Si s-au luat la ceartă între ei si au plecat în pădure, iar pe mine m-au dezlegat si am venit la
mănăstire''.
A doua zi, Părintele Cleopa, întristat de toate acestea, s-a dus la Episcopul Valerie din Mănăstirea Neamt si i-a
cerut sfat: - Preasfintite, ce să facem să scăpăm mănăstirea de acesti hoti, care ne pradă si ne tulbură de sase

37
ani?
- Părinte Cleopa, stii ce să faceti? Să faceti privegherea Acoperământului Maicii Domnului în fiecare marti
seara si să cititi ziua si noaptea la Psaltire în biserică câte două ore fiecare, de la staret până la ultimul frate.
Dacă veti face asa, Maica Domnului va îndepărta pe acesti hoti si vă va binecuvânta cu tot ce aveti trebuintă, iar
mănăstirea va fi păzită de orice primejdie!
Auzind aceasta, staretul Cleopa a rânduit să se facă privegherea Acoperământului Maicii Domnului în mod
regulat, marti seara, iar Psaltirea să se citească neîncetat în biserică, când nu este slujbă. Această rânduială se
respectă nestirbit până astăzi, iar acei răufăcători au fost prinsi si pedepsiti după lege. De atunci Mănăstirea
Sihăstria a fost păzită de toate primejdiile, cu rugăciunile Maicii Domnului, protectoarea acestui sfânt lăcas.

Pe la începutul anului 1951, Patriarhul Justinian, dorind să înnoiască duhovniceste Mănăstirea Neamt, cea mai
mare lavră din tară, a propus să-l transfere pe Arhimandritul Cleopa la Neamt cu 70 de călugări din Slatina si
Sihăstria. Părintele Cleopa, auzind aceasta, s-a întristat mult si s-a rugat Maicii Domnului să-l izbăvească de
această ispită, amintindu-si de sfatul duhovnicului Vichentie de la Mănăstirea Agapia, care spunea: ''Măi băiete,
când vei da de necazuri mari, să postesti trei zile si să te rogi cu lacrimi si Dumnezeu te va învăta ce să faci!'' Si
iată cum a procedat. Într-o noapte s-a închis în chilia sa, stiind numai ucenicul său, Ieromonahul Serapion, si s-a
rugat cu post timp de sapte zile, de luni până Duminică. După sapte zile, noaptea, cum stătea pe scaun si atipise
putin, a văzut o lumină cerească în jurul icoanei Maicii Domnului din perete. Apoi Maica Domnului i-a grăit din
icoană, zicându-i: ''Nu te întrista pentru tulburările de la Mănăstirea Neamt, că le voi linisti eu. Dar să nu fii în
îndoială''. Căci un gând îi spunea să se ducă la Neamt si altul, să se ducă la pustie. Apoi s-a dus la duhovnicul
său, Ieroschimonahul Paisie, s-a spovedit si i-a spus tot ce a auzit si a văzut la icoana Maicii Domnului din
chilie. Bătrânul i-a zis: ''Este un semn dumnezeiesc. Dar nu mai spune deocamdată nimănui vedenia aceasta.
Acum pregăteste-te si mâine să te împărtăsesti. Si de va fi de la Dumnezeu să te ducă la Mănăstirea Neamt,
Maica Domnului o să te ajute. Iar de nu va fi voia Lui, vei rămâne pe loc''.
A doua zi, după Sfânta Liturghie, Părintele Cleopa a primit vestea că patriarhul s-a sfătuit cu mai multi si a
hotărât să rămână lucrurile pe loc, ca mai înainte. Asa s-au linistit toate, cu rugăciunile Maicii Domnului si cu
binecuvântarea duhovnicului său, Ieroschimonahul Paisie.

Apoi Părintele Cleopa cu ucenicii săi a fost trimis la Mănăstirea Gai din apropiere de Arad, unde a stat un timp.
Aici a pus rânduială duhovnicească întocmai ca la Sihăstria. Dar când a tras clopotul de Utrenie, credinciosii,
nefiind deprinsi cu slujba de miezul noptii, au chemat pompierii să stingă focul, crezând că s-a aprins
mănăstirea. Părintele i-a chemat în biserică si le-a tinut o predică miscătoare de suflet. Printre cuvintele spuse de
el au fost si acestea: ''Focul care s-a aprins aici la Mănăstirea Gai, să nu se mai stingă până la sfârsitul lumii!''
De la Gai, Părintele Cleopa era invitat din când în când la Episcopul Aradului, Andrei Magieru, cu care se
sfătuia duhovniceste si pe care l-a si spovedit. Tinerilor care voiau să se căsătorească, le dădea sfaturi, îi
binecuvânta, le făcea pomelnic pentru sfintele slujbe si le spunea: ''Rugati-vă la Maica Domnului cu post si
metanii si cititi Acatistul Bunei Vestiri!''

Spunea adeseori si acest cuvânt la crestini: ''Când vedeti că s-a îmbolnăvit cineva la voi în casă: ori tată, ori
mamă, ori fiu, ori fiică, oricine ar fi, nu chemati mai întâi doctorul, ci preotul ca să-l spovedească. Căci,
Doamne fereste, să-l apuce moartea nespovedit si cu păcate grele. Nu mai are iertare si slujbele atunci nu îi
folosesc la nimic''.

38
Când cineva se îngrijora pentru vremurile de acum si îl întreba: ''Ce o să fie, părinte?'', sfintia sa răspundea:
''Anii si vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire. Cum vrea Tatăl, asa face!'' Iar dacă cineva zicea: ''Afară este
vreme rea'', părintele răspundea: ''Tot ce dă Domnul este bun!''

Când era întrebat de crestini dacă este bine să citească la Psaltire, Părintele Cleopa răspundea: ''Sfântul Vasile
cel Mare spune că ''este mai bine să stea soarele din călătoria sa, decât să rămână Psaltirea necitită în casele
crestinilor. Si precum soarele este mai mare între ceilalti luminători, asa este Psaltirea între celelalte cărti
insuflate de Duhul Sfânt''. Să aveti Psaltirea ca pe un cozonac bun. Când ti-e foame, mai tai o felie, mai
mănânci, mai faci treabă, apoi mai citesti o catismă, două, trei, cât poti''.

În fiecare seară iesea afară, mai ales după miezul noptii. Chiar si iarna stătea cel putin o oră. Zicea ''Doamne
Iisuse…'', asculta păsările de noapte, privea cerul înstelat si se bucura de liniste. Căuta să iasă la aer după ce se
termina slujba de miezul noptii, când toti dormeau, ca să nu fie deranjat. Însă de multe ori îl deranjau fie fratii,
fie oamenii. Atunci, văzând că nu scapă, după ce le tot zicea să se ducă, le vorbea putin sau fugea în chilie.
Alteori, fiind foarte obosit, se scula pe orele trei-patru si îsi făcea toată pravila. Atunci avea mai multă liniste si
nu-l deranja nimeni.

PRAVILA DE RUGACIUNE “BOGORODICINAIA”( Nascatoare de Dumnezeu) , adica citirea de 150 de ori a

ruururrucantarii aduse din ceruri de catre Arhanghelul Gavriil ca inchinaciune Preasfintei Fecioare Maria,
Nascatoarea de Dumnezeu).
Rugăciunii : «  Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te ! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul
este cu Tine. Binecuvântată ești Tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pe
Mântuitorul sufletelor noastre ».
Aceasta pravila a fost data de Maica Domnului insasi in veacul al VII-lea si odinioara era savarsita de
catre toti crestinii. Mai pe urma insa a fost data uitarii. Preacuviosul Serafim de Sarov a amintit de acesta
pravila. In chilia lui s-a gasit o carticica veche cu descrierea minunilor petrecute cu oamenii care implineau
acesta pravila. Citirea de 150 de ori a rugaciunii « Bogorodicinaia » ii aduce crestinului un mare folos. Domnul
ne-a aratat cat de puternica este rugaciunea Preacuratei Sale Maici inaintea Lui si cat de eficient este ajutorul
acordat de Ea; in cele mai dificile imprejurari si cu totul pe neasteptate Ea ne-a intins mana Sa izbavitoare…
Citirea de 150 de ori a rugăciunii « Bogorodicinaia » îndepărtează mânia lui Dumnezeu și chiar verdictul
judecătorului Cunoscător-de-inimi este amânat. O, ce mare indrăzneală ! « Bogorodicinaia » din focul patimilor
ne scoate, din fundul beznei ne ridică; cu acestă rugăciune nicicând nu vom pieri, în foc nu vom arde, cei
tulburați sufletește ne vom tămădui, cei întinați cu păcatele ne vom curăți, cei omorăți de patimi vom învia și
vom cânta cu bucurie : « Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-Te ! »
La inceputul acestei pravile se citesc rugăciunile : Tatal nostru; Usa milostivirii; Rugăciunea pentru părintele
duhovnicesc;
« Tatal nostru, Carele esti în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer
așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și
noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăvește de cel viclean. »
« Usa milostivirii deschide-o nouă, Binecuvantată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim noi, cei ce
nădăjduim întru Tine, ci să ne mântuim prin Tine din nevoi, că Tu ești mântuirea neamului creștinesc. »
«  Mântuieste, Doamne, pe părintele meu duhovnicesc (numele) și pe toți fiii lui duhovnicești și pe frații noștri
întru Hristos și pe toate rudeniile cele după duh și după trup, întărește-i, apără-i și miluiește-i, dă-le mângâiere
în scârbe și vindecare de boli. Doamne ! Trimite-i lui harul Sfântului Duh și pentru rugăciunile Născătoarei de
Dumnezeu ajută-ne, Doamne, să ne îndreptăm viața și să ne mântuim sufletele noastre. Amin ! »
Apoi, dupa fiecare 10 rugăciuni citim « Ușa milostivirii », după care ne rugăm la Maica Domnului după
trebuințele fiecăruia cu cuvintele noastre

39
40