I.

LUMINĂ ȘI PACE CU EVERGHETINOSUL

1. Lumină și pace cu Everghetinosul

2. Rugăciunea inimii
3. Împlinirea vremii
4.Trupul la rugăciune
5. Liniştirea
6. Harul Duhului Sfânt
7.Discernământul sau dreapta chibzuire
8. Depărtarea de eretici
9. Căldura duhovnicească
10. Lacrimile duhovnicești
11.In lumina lui Dumnezeu
12.Dumnezeiasca retragere
13. Mângâierea dumnezeiască
14. Vederea duhovnicească
Bibliografie:
Everghetinosul, sau Adunarea graiurilor și învățăturilor celor de Dumnezeu grăite, a purtătorilor de
Dumnezeu Părinți, din toată scrierea cea de Dumnezeu insuflată, adunată și pusă la iveală spre folosul celor
ce vor citi, de Pavel, preacuviosul monah și ctitor al Sfintei Mănăstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
ce se numește Everghetinos,
Noul Everghetinos, trad. Ioan Andrei Ţârlescu, Editura Bunavestire Bacău 2014
Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii sau culegere din scrierile sfinţilor părinţi care arată cum se
poateomul curăţa, lumina şi desăvârşi, vol. I-XII, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae
Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciunii neîncetate (Pelerinul rus), trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed.
Deisis, Sibiu, 2001
Sbornicul. Culegere despre rugăciunea lui Iisus, vol. I-II, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
Patericul, Alba Iulia, 1990
Moshu, Ioan, Limonariu sau livada duhovnicească, trad. de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae şi D. Fecioru, Alba Iulia,
1991
Pr. Ilarion V. Felea, Spre Tabor,vol. 1-4, Editura Crigarux, 2007
Ierom. Gabriel Bunge, Practica rugăciunii personale după tradiţia Sfinţilor Părinţi, Trad. Diac. Ioan I: Ică jr,
Editura Deisis, Sibiu, 1996
Tito Colliander, Calea asceţilor, trad. de Laura Bădulescu, Ed. Scara, Bucureşti, 2002.

II. Referat. (scris de mână ) . Prezentarea unei cărţi din cuprinsul Filocaliei . ( O prezentare sumară a Filocaliei,
în întregul ei; Date despre autorul cărţii alese ; Conţinutul cărţii pe scurt . Minim 3 ,,capete” memorate.)
III. Adeverinţă parohie

1. Lumină și pace cu Everghetinosul

Căutați pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”(Evrei 12,14). 
„Voi sunteţi lumina lumii", Lumina! ce înseamnă lumina, ce înseamnă a avea lumină, ce înseamnă a fi lumină!
Ce asemănare alege Mântuitorul! Lumina! Preotul trebuie să fie lumină. Cel care luminează ca şi soarele, cel
care orientează pe cel din întuneric precum steaua magilor din istorisirea Naşterii, ca steaua polară pentru
navigatori, ca farul pentru vapoare. Preotul trebuie să fie o astfel de lumină1.
Într-o zi, Avva Lot a întrebat pe părintele său duhovnic, pe Avva Iosif:

1
Antonie PLĂMĂDEALĂ, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 150
1
- În fiecare zi îmi citesc canonul, postesc pe cât îmi permit puterile mele trupeşti, cercetez cuvântul lui
Dumnezeu, mă rog, trăiesc în linişte şi pe cât este cu putinţă omeneşte, încerc să am gânduri curate. Părinte, ce
îmi mai rămâne să fac, ca să-mi mântuiesc sufletul?
Părintele 1-a ascultat gânditor, după care s-a ridicat în picioare şi şi-a înălţat mâinile la cer în rugăciune. Lui
Avva Lot i s-a părut că degetele părintelui Iosif erau zece făclii aprinse şi s-a minunat de acest lucru.
Părintele, văzându-i nedumerirea, îi spune:
- De tine depinde, fiule, să ajungi să fii o flacără luminoasă2.
Ca să dăruiască celorlalţi lumina preotul trebuie să fie „fiu al luminii” (Ioan 12,36) căci ceea ce n-are el însuşi
nu poate fi crezut că va da altora. Lumina este semnul sfinţeniei. Sfinţenia este starea de curăţie sufletească şi
trupească, opusă stării de păcat. Ea este şi o virtute realizată prin primirea harului sfinţitor şi prin lucrarea
omului, credinciosul se face împreună lucrător cu harul prin credinţă şi fapte de iubire faţă de semeni şi faţă de
Dumnezeu săvârşite în numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Tot poporul este chemat la sfinţenie. ,, Fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”(Levitic 19,2).
Sfântul Apostol Pavel numeşte pe toţi creştini sfinţi. Toţi avem acces la sfinţenie prin Hristos, întrucât ne putem
uni cu Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt, odată ce Hristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om.. 3
Sfinţenia pregăteşte omul pentru Raiul din care a fost izgonit. Ea îi dă posibilitatea de a reveni în Rai. Sfinţenia
este legată de desăvârşirea morală. Desăvârşirea morală înseamnă împlinirea virtuţilor creştine. Sfântul Dionisie
Areopagitul a definit cele trei trepte ale desăvârşirii : curăţia, iluminarea şi desăvârşirea sau unirea cu
Dumnezeu.
Harul preoţiei se primeşte prin hirotonie (punerea mîinilor) 4. La hirotonie, prin rugăciune şi punerea mîinilor
episcopului, candidatul se împărtăşeşte de harul divin care-1 sfinţeşte şi-1 instituie în treapta preoției. Cel
hirotonit primeşte Harul necesar împlinirii funcţiunilor ierarhice respective: de a săvârşi Sf. slujbe, de a învăţa
dreapta credinţă şi de a conduce pe credincioşi. El este mijlocitorul între Dumnezeu şi credincioşi, coborînd
harul divin peste viaţa lor şi înălţând rugăciunile lor către Dumnezeu. De aceea el are un rol central în viaţa
morală a Bisericii, în viaţa morală a credincioşilor. Aceasta impune și un comportament vrednic de chemarea
preoţiei și datoria de a întrupa în viaţa sa cât mai deplin adevărul pe care-I propovăduieşte, rodnicia activităţii
preoţeşti în viaţa morală a credincioşilor atârnâ în mare parte de viaţa morală a preotului de aceea el trebuie să
fie la înălţimea chemării de care 1-a învrednicit Dumnezeu.
Sfinţenia sacramentală constituie germenele, care trebuie să devină sfinţenia morală. Sfinţenia sacramentală
trebuie concretizată în sfinţenia vieţii. Sfinţenia vieţii nu e un simplu sfat ci o obligaţie îndeosebi pentru preot.
Dacă suntem sfinţiți să umblăm „în chip vrednic de sfinţi", şi să trăim conform acestei stări; dacă suntem fii ai
lui Dumnezeu după har, să fim „fără prihană şi curaţi, fii ai lui nepătaţi" iar dacă participăm la sfinţenia lui
Hristos să ne şi asemănăm Lui întru toate (cf.Fil. 2, 15;). Sfinţenia sacramentală ne pune în faţă acest imperativ
şi acest ideal: fiţi desăvîrşiţi, fiţi sfinţi !
Despre ce înseamnă această sfinţenie a vieţii pentru un preot înţelegem mai bine din următoarea pildă:
“Povestit-a unul din părinti : la Schit când clericii făceau Sfânta Liturghie, se pogora ca un vultur peste Jertfa
cea de taină si nimeni nu-l vedea, decât clericii. Într-o zi a cerut cineva de la diacon ceva. Iar el i-a zis : nu am
vreme acum. Apoi venind diaconul la Jertfa cea de taina, nu s-a pogorât asemănarea vulturului după obicei. Si a
zis preotul către diacon : pentru ce nu a venit vulturul după obicei ? Negreșit pentru ca în mine sau în tine este
vreo greșeală care a oprit darul. Depărtează-te deci de la mine și de se va pogorî se va cunoaste că pentru tine nu
s-a pogorât. Depărtându-se diaconul, îndată s-a pogorât vulturul. Iar după ce s-a sfârșit slujba, a zis preotul către
diacon : spune-mi, ce ai făcut ? Iar el a zis : nu mă stiu pe mine să fi greșit, fără numai că venind un frate și
cerându-mi cutare lucru, i-am răspuns că nu am vreme. Și i-a zis lui : deci pentru tine nu s-a pogorât, fiindca s-a
mâhnit fratele asupra ta. Si ducându-se diaconul, s-a pocăit înaintea fratelui”5.

2
Noul Everghetinos, trad. Pr. Ion Andrei Ţârlescu, Editura Cartea Ortodoxă, Bacău, 2014, p. 214
3
Îndrumări misionare Ed. I.M.B.O.R. pag. 763.
4
Nicolae Mladin , Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969,pag.318
5
Patericul , Alba Iulia, 1993, vol.2, pag. 323
2
Sfinţenia vieţii nu constă numai în îmbrăcarea hainei preoțești sau în cunoştinţele teoretice. Ea nu constă nici
întru mulţimea vedeniilor, nici chiar în săvîrşirea de minuni. Sfântul Macarie Egipteanul a fost trimis de
Dumnezeu la două femei căsătorite într-un sat, ca să vadă că ele l-au întrecut în sfinţenie iar un Sfântul Antonie
a fost trimis la familia unui curelar din Alexandria, care era deopotrivă cu el în ochii lui Dumnezeu. Căsătoria
şi viaţa în lume nu împiedică posibilitatea de a duce lupta sfinţeniei. Pe căile sfinţeniei păşesc numai acei
credincioşi, fie clerici, fie monahi, fie mireni, care devin din ce în ce mai curați cu inima. Sfinţii sunt oamenii
rugăciunii. Rugăciunea este pentru ei respiraţia firească a iubirii, pentru că în rugăciune ei intră în comuniune cu
Hristos, trăiesc în atmosfera sfinţeniei lui Hristos, împletesc noi puteri harice, noi raze de lumină în fiinţa lor.
De aceea ei rîvnesc după rugăciune în chip deosebit şi tind să ajungă la rugăciunea necontenită, care pe măsura
progresului lor în sfinţenie devine din ce în ce mai mult o realitate. Sfintele slujbe, în special Sf. Liturghie, sunt
un mijloc de unire cu Hristos, de adâncire a acestei uniri şi de transformare după asemănarea lui Hristos.
În cuvintele Sfintei Scripturi sunt cuvintele vii prin care grăieşte Hristos, grăieşte Duhul Sfînt, deci prin ele se
intră de asemenea în comuniune cu Hristos şi sufletul se adapă din apa cea vie a Duhului Sfînt.
Sfinţenia este una , dar căile ce duc la ea sunt multe. Oamenii au diferite daruri de la Dumnezeu, de aceea şi
strădaniile lor de a ajunge la sfinţenie sunt diferite. Unii sunt înclinaţi spre o asceză mai severă, alţii au înclinării
către cele mistice, alţii trăind activ virtuţile creştine. Oricare ar fi calea toţi cei ce se nevoiesc pe acest urcuş
duhovnicesc urmăresc să se dezbrace de tot ceea ce este lumesc şi să se cureţe de orice păcat, printr-o credinţă
puternică şi să practice virtutea urcând spre Lumină.
Sfântul Nil Ascetul zice: Dar ruşine socotesc că este şi lucrul următor; Astăzi, cel ce a învăţat felurile nevoinţei,
cum să se roage, şi cum este trăirea duhovnicească, se face îndată învăţător și pentru lucrurile pe care el însuși
nu le-a învăţat; şi începe să atragă ucenici, având el însuşi încă lipsă de învăţătură. Şi aceasta o face cu atât mai
mult, cu cât socoteşte că e un lucru mai uşor, neştiind că dintre toate lucrurile cel mai greu este grija de suflete.
Căci acestea au lipsă mai întâi de curăţirea vechilor întinăciuni, pe urmă de multă luare aminte ca să primească
învăţăturilor virtuţii. Dar cel ce-şi închipue că nu mai e nimic altceva decât nevoinţa trupească, cum va îndrepta
purtările celor supuşi ? Cum va preschimba pe cei stăpâniţi de un obicei rău? Cum va ajuta celor războiţi de
patimi, necunoscând câtuşi de puţin războiul din minte, sau cum va tămădui rănile primite în război, câtă vreme
el însuşi zace de răni şi are lipsă de legături? Orice meşteşug are nevoie de timp şi de multă învăţătură, pentru a
fi dobândit. Numai meşteşugul meşteşugurilor adică viețuirea duhovnicească se practică fără învăţătură. N-ar
îndrăzni să se apuce de lucrarea pământului vreunul neiscusit, nici de lucrurile medicinii vreunul neînvăţat.
Numai de evlavie îndrăznesc să se apuce toţi neisprăviţii, ca de ceva ce e mai uşor ca toate; şi mulţi socotesc
lucrul cel mai greu de izbândit, ca pe cel mai uşor; şi ceea ce însuşi Pavel spune că încă nu a primit, susţin că
cunosc cu de-amănuntul cei ce nu ştiu nici măcar că nu cunosc(Filip 3, 13). De aceea a ajuns dispreţuită viaţa
duhovnicească şi cei ce se îndeletnicesc cu ea sunt luaţi în râs de toţi. Căci cine nu va râde de cel care ieri stătea
în cârciumă, văzându-1 azi ca învăţător al virtuţii, purtat în alai de învăţăcei, şi de cel care de abia azi dimineaţă
s'a retras din ticăloşiile vieţii de oraş, ca mai pe seară să umble prin toată piaţa cu mulţime de ucenici după el ?
Dacă aceştia ar fi fost convinşi că se cere mare osteneală ca să aduci pe alţii Ia evlavie, şi ar fi cunoscut
primejdia cu care e împreunat acest lucru, ar fi renunţat la el, ca la unul care întrece puterile lor. Dar câtă vreme
nu-şi dau seama de aceasta şi socotesc că e lucru de slavă să stea în fruntea altora, se rostogolesc cu uşurinţă în
această prăpastie şi cred că este uşor să se arunce în cuptorul aprins, stârnind râsul celor ce le cunosc viaţa de
ieri şi mânia lui Dumnezeu, pentru această îndrăzneală necugetată. Căci dacă nimic nu 1-a cruţat pe Eli de
mânia lui Dumnezeu, (I Sam. 2, 12 urm ) nici bătrâneţea cinstită, nici vechea îndrăznire, nici cinstea preoţească,
fiindcă n'a purtat grijă de îndreptarea fiilor săi, cum vor scăpa acum de o asemenea mânie cei ce nu se bucură la
Dumnezeu nici de încrederea datorită vechilor fapte şi nu cunosc nici chipul păcatului sau calea îndreptării, ci s-
au apucat neîncercaţi de un lucru aşa de înfricoşat, numai pentru dragostea de slavă. De aceea mustrând Domnul
la aparenţă pe farisei, le zice: „Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi pământul, ca
să faceţi un prozelit, şi când îl aflaţi, îl faceţi pe el fiul gheenei, îndoit decât voi" (Matei 23, 15) 6.

6
Nil Ascetul, Cuvânt ascetic În Filocalia vol.1, Editura Humanitas, 1999, pag.184
3
Sfinţii Părinţi au alcătuit mai multe ,,îndreptare duhovniceşti” pentru a fi de folos celor nevoitori. Cel ce se
străduieşte cu evlavie, din tot sufletul, să împlinească chemarea , va găsi belşug din toate cele trebuincioase si
folositoare si nu va mai avea nevoie sa caute nimic mai bun în afară de Dumnezeu.
Pentru acest semestru vă propun două astfel de îndreptare
Calist şi Ignatie Xantopol, Metoda şi regula foarte amănunţită care are mărturiile sfinţilor şi poate fi
întrebuinţată cu ajutorul lui Dumnezeu, de către cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte sau despre purtarea,
petrecerea şi vieţuirea lor şi despre toate bunătăţile ce le pricinuieşte liniştirea celor ce se străduiesc cu
dreaptă judecată7. Această lucrare înfăţişează mai mult partea pozitivă a urcuşului duhovnicesc, acordând multă
atenţie rugăciunii lui Iisus, lucrării dumnezeieşti în om, luminării şi nepătimirii, ceea ce arată influenţa mişcării
isihaste asupra ei.
Everghetinosul sau Adunarea graiurilor şi învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite, a purtătorilor de
Dumnezeu Părinţi, din toată scrierea cea de Dumnezeu insuflată, adunată şi pusă la iveală spre folosul celor
ce vor citi, de Pavel, preacuviosul monah şi ctitor al Sfintei Mănăstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
ce se numeşte Everghetinos8.
Lectura acestor cărţi stârneşte parcă Duhul Sfinţilor, şi ne îndeamnă a urma în chip personal, aceste învăţături.
Ele îndeamnă la practicarea virtuţilor creştine, împletind învăţătura Bisericii cu pildele de sfinţenie, prezintă
pilde şi învăţături ce pot fi înţelese numai printr-o nevoinţă ascetică asemănătoare a celor care le-au scris.

2. Rugăciunea inimii
Rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus, rostirea neîncetată a numelui lui Iisus este cea care ne uneşte cu
Hristos. El răspunde chemării cu prezenţa lui îndumnezeitoare şi sfinţeşte inima. Prin rugăciune neîncetată omul
se poate ridica spre cunoaşterea deplină a realităţilor dumnezeieşti. Dar pentru aceasta „nu este suficient să ai
rugăciunea, trebuie să devii rugăciune întrupată, să te zideşti în chipul rugăciunii şi să transformi lumea în
Templu de închinare, în liturghie cosmică. Omul este chemat să ofere nu ceea ce are ci ceea ce este” 9
Hristos devine prezent prin rugăciune: „întâlnirea personală cu Hristos în cadrul rugăciunii inimii, întâlnire
asupra căreia insistă misticii bizantini, este de fapt miezul procesului de îndumnezeire al omului” 10. Detalii
despre modul săvârşirii acestei rugăciuni şi lucrarea lăuntrică a acesteia aflăm din centuria lui Calist şi Ignatie în
vol. 8 al Filocaliei. Ei ne încredinţează că „începutul a toată lucrarea de Dumnezeu iubitoare este chemarea cu
credinţă a numelui mîntuitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Căci El însuşi a zis : «Fără de Mine nu puteţi
face nimic» (Ioan 15, 5)25. Şi împreună cu ea este pacea — căci se cuvine, zice, ca fiecare «să se roage fără
mînie şi fără gînduri» (1 Tim. 2, 8) — şi iubirea, căci «Dumnezeu este iubire şi cel ce rămîne în iubire, în
Dumnezeu rămîne şi Dumnezeu în el» (1 Ioan 4, 16). Dar pacea şi iubirea nu numai că fac rugăciunea bine
primită, ci se şi nasc şi răsar din rugăciune ca nişte raze gemene şi cresc şi se desăvîrşesc din ea”11.
O descriere simplă şi uşor de înţeles a rugăciunii inimii găsim în Mărturia unui credincios, ce practica de mai
multa vreme "Rugăciunea lui Iisus"12, sub îndrumările unui părinte duhovnicesc, și despre care părintele Sofian
Boghiu spunea că reprezintă un "jurnal isihast, mărturisirea sinceră a unui om care a trăit experienta intâlnirii cu
Dumnezeu Cel viu în inima sa.” El spune: "Inainte de a descoperi rugăciunea lui Iisus relația cu Dumnezeu era
prin Biserică, dar fără entuziasm. Aveam o credință slabă, fără o cunoaștere adevarată, a darurilor lui Dumnezeu
pentru oameni, fără a cunoaște că Dumnezeu este viu lucrător în noi ci îl credeam departe, în cer..."
1. Pentru deprinderea rugăciunii lui Iisus este absolut necesar ca, la început, să se spună rugăciunea cu glas tare,
sau se poate rosti direct în minte?
- Rostirea grăita este necesară pentru deprinderea rugăciunii lui Iisus. Rugăciunea trebuie făcuta cu glas tare,
cât mai des și fără întrerupere, iar mintea să fie atentă la cuvintele spuse, ca să se învețe cu acestea. Trebuie
făcute multe rugăciuni, dar nu mecanic, ci cugetând că Dumnezeu e de față, ne aude și ne vede. În anumite
7
Calist și Ignatie, Centuria...,în Filocalia Vol VIII, Editura Humanitas București
8
Everghetinosul,. Editura Egumeniţa , Galaţi 2009,pag. 7.
9
Paul EVDOKIMOV, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană, p.133
10
Cristinel IOJA, Raţiune şi mistică, p. 275
11
Calist și Ignatie, Centuria...,în Filocalia Vol VIII, 8
12
JURNAL DUHOVNICESC - Din insemnările unui lucrator mirean al rugaciunii lui Iisus, Ed. Bizantina 1995
4
împrejurări, pentru a nu fi auziți de cei din jurul nostru, rugăciunea se poate spune fie soptit, fie cu mintea,
ajutându-ne de mișcarea limbii. Graba și nerăbdarea nu sunt bune în lucrarea duhovnicească. Toate trebuie
făcute la timpul lor, după rânduiala lăsată de Sfinții Părinti. E bine, deci, să se înceapă lucrarea rugăciunii lui
Iisus spunând-o cu gura, chiar dacă se cunosc și cazuri în care aceasta sa făcut altfel.
2. Care erau cuvintele rugaciunii când ați început această lucrare?
- „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!" , pentru ca mai apoi, înaintând în lucrare, să se adauge pe rând și
celelalte cuvinte, până la forma întreagă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine
păcătosul!"
3. Cum și după cât timp s-a produs trecerea de la rugăciunea grăita la cea a minții?
- După doua-trei luni de rostire multă și deasă cu voce tare, rugăciunea a trecut în minte de la sine mai bine
spus, din lucrarea lui Dumnezeu. Dupa un timp, m-am trezit dimineața cu rugăciunea care se spunea singură în
minte. De atunci, aproape în fiecare zi mă trezesc rugându-mă.
4. Când faceați rugăciunea cu mintea, vă ajutați și de rostirea cu gura?
- In timp ce mă rugam cu mintea, la început, din când în când, o mai rosteam și cu gura, ca să ajut mintea să țină
rugăciunea.
5. Ce cugetați atunci când spuneați rugăciunea cu mintea?
- Cugetam cu mintea că în ea este Dumnezeu viu și lucrător și eram atent la cuvintele rugăciunii.
6. Când spuneați rugăciunea doar cu mintea, priveați spre locul inimii?
- Mai întâi am spus rugăciunea simplu, în minte. Apoi, la sfatul părintelui duhovnic, am început să și privesc
spre locul inimii.
7. Pentru a înainta în lucrarea rugăciunii, este suficient să ne rugăm cu mintea numai în timpul altor îndeletniciri
zilnice?
- Ar fi foarte bine dacă am putea rezerva un timp anume în care să stăm într-un loc liniștit și să facem rugăciuni
pe mătănii, pe degete sau cu ceasul, socotind cam 1.000 de rugăciuni pe oră (forma scurtă). In acele zile însă în
care suntem prea ocupați, să ne străduim să spunem rugăciunea neîncetat, cu gura, cu mintea sau cu mintea în
inimă, fiecare după puterea sa, oriunde am fi și orice am lucra.
8. Cum pot fi depășite dificultațile care apar în rostirea cu mintea a rugăciunii?
- Uitarea de rugăciune și gândurile amestecate sunt cei mai puternici dușmani ai rugăciunii. Când ni se întâmplă
acestea, trebuie să ne căim, să cerem iertare Domnului Iisus Hristos și apoi să continuăm rugăciunea. Uitarea de
rugăciune poate fi biruită prin aducerea aminte de Dumnezeu, folosind pentru aceasta și mijloace materiale -
mătăniile sau alte obiecte, diferite semne, fiecare găsindu-și metoda cea mai potrivită. De gândurile amestecate
putem scăpa ținând mintea atentă numai la cuvintele rugăciunii. Cum apar alte gânduri și mintea alunecă spre
ele și se risipește, imediat s-o intoarcem la cuvintele rugăciunii.
9. Unii dintre Sfintii Părinți îi indeamnă pe nevoitori să se străduiască, prin anumite metode „mestesugite", să
coboare mintea în locul inimii, alții spun că este mai bine ca lucrătorul să nu încerce coborărea minții prin
aceste metode și să aștepte darul de la Dumnezeu. Care sunt sfaturile părintelui duhovnic în această privința?
- Coborârea minții în inimă este începutul învierii lăuntrice a omului. Mintea coboară în inimă numai din darul
lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt. În zadar ar încerca cineva să se forțeze prin diferite metode psiho-
fizice să coboare mintea în locul inimii. E bine ca fiecare să aștepte darul lui Dumnezeu. Părintele duhovnic
spunea: „Tu roagă-te liniștit, cu atenție, și Dumnezeu va da harul Său, după dragostea și osteneala ta".
10. De unde știm că mintea a coborât în inimă? Avem și ceva semne „fizice" care însoțesc stările sufletești
deosebite pe care le-ați descris în jurnal?
- Când mintea coboară în inimă prin lucrarea Duhului Sfânt, atunci simți ceva sublim, dumnezeiesc, de
nedescris, o iubire sfântă pentru Dumnezeu. Aceasta înmoaie inima și lacrimi de bucurie curg din ochi, fără
efort, simțind că te-ai întâlnit în inimă cu Dumnezeu, cu întreaga Sfânta Treime. Simți că trăiești în cer, uiți de
trup și de tot ceea ce este lumesc. Ai vrea ca fericirea aceasta să nu te părăsească niciodată. Aceste simțiri
duhovnicești dau în inimă o căldură bună, liniștită, blândă, ca și cum ai sta la soare. Ea dogorește neîncetat
sufletul din inima omului, îl bucură, amintindu-i de iubirea lui Dumnezeu.

5
11. Pot apărea și perioade de rostire mecanică, de strâmtorare și împietrire a inimii atunci când rugăciunea este
făcuta cu mintea în inimă?
- Dragostea, bucuria, pacea si dorul de Domnul lisus Hristos ar trebui sa ne insoteasca tot timpul, mai ales cand
ne rugam. Altfel, Duhul Sfant se retrage de la cel care indrazneste sa se apropie de El cu vreun duh de ura sau
de credinta slaba, sau cu gandul de a forta venirea Sa. Apar cateodata si perioade de rostire mecanica si de
impietiire a inimii, din cauza intristarii Duhului Sfant prin vreun gand sau cuvant pacatos sau prin fapte
impotriva poruncilor lui Dumnezeu. Aceste perioade pot veni si pentru incercare, pentru smerirea lucratorului,
sau din slabirea datorata unei boli si din alte cauze.
12. Spuneti-ne, va rugam, cate ceva despre simtirea caldurii inimii.
- Căldura inimii are mai multe nuanțe și fiecare o simte altfel, dar în chip asemănător unui mic foc în inimă. Ea
se simte fie ”ca un beculet aprins", fie precum căldura soarelui, fie ca o durere; depinde de starea în care ne
aflăm. Trebuie să fim în pace, din care vine bucuria prezentei Domnului, și atunci vine în inimă o căldură bună.
Căldura care aduce durere sau apăsare în inimă provine de cele mai multe ori din prea multă încordare fizică în
lucrarea rugăciunii sau, spun Parintii, din cauza nevredniciei.
13. La început ați rostit rugăciunea cu mintea în inima fără a fi atent la ritmul respirației?
- Da, o rosteam simplu, fara a observa ritmul respiratiei.
14. Cum ati facut trecerea la ritmarea rugăciunii după respirație?
- Parintele duhovnic ne recomanda niste exercitii de respiratie pe care le faceam  de patru ori pe zi, pentru a
putea rosti apoi cât mai mult rugăciunea pe respirație. Inspiram ușor, trăgând aer în piept, în patru timpi,
spunând "Doamne lisuse Hristoase", țineam aerul în piept încă patru timpi, spunând „Fiul lui Dumnezeu", apoi
expiram în patru timpi, spunând "miluiește-mă" sau "miluiește-mă pe mine păcătosul". Însă rugăciunile pe care
le număram nu le făceam în acest fel, cu o respiratie atât de prelungită.
15. Ati simtit foloase din rostirea rugăciunii în ritmul respiratiei?
- Da, am prins putere si vindecare in trup si parca mi s-a luminat mintea.
16. Ce recomanda parintele duhovnic acelora care nu puteau rosti toate cuvintele rugăciunii pe respirație?
- Celor care nu puteau rosti rugăciunea în întregime le recomanda să o spună intr-o formă mai scurtă. Câteodată,
mai ales în timpul unei boli, nu putem prelungi atât de mult respirația.
17. Coborarea minții în inimă poate fi îngreunată sau chiar oprită pentru un timp de către Dumnezeu pentru
anumite simțiri, gânduri, cuvinte sau fapte ale rugătorului?
- Orice păcat, lucrarea oricărei patimi, oricât de ușoare ni s-ar părea, despart pe om de Dumnezeu, întristează pe
Duhul Sfant, care se retrage, și atunci inima se răcește; ne simțim goi pe dinăuntru, părăsiți. Trebuie să ne ferim
de orice gânduri, simțiri, cuvinte și fapte care ne apasă conștiința. Orice lucrător al rugăciunii va simți din
experiența proprie cum, pentru un anumit păcat, fie el cât de subțire, pierde pacea și bucuria și i se risipeste
căldura inimii. Cele mai importante cauze care duc la răcirea inimii, la pierderea rugăciunii cu mintea în inima
sunt: gândurile, cuvintele și faptele de mândrie și slava deșartă și fiicele acestora, dintre care părerea,
închipuirea, mulțumirea și încrederea de sine, nădejdea în ostenelile proprii sunt cele mai rele; păcatele
împotriva iubirii aproapelui, cum sunt gândurile de judecată, de osândire, de ură, de mânie, ținerea de minte a
răului; apoi. orice cuvânt rău despre faptele sau viața aproapelui, chiar dacă este adevărat, faptele de
nemilostivire, de mânie și altele; nepaza simțurilor, mai ales a văzului, a auzului și a limbii. Aici trebuie spus că
rugătorul trebuie să evite cu orice preț vorbirile lungi, chiar și cele pe teme duhovnicești, flecăreala, vorbirea
deșartă, glumele și râsul fără rost; gândurile, simțirile și faptele trupești; iubirea și grija de cele lumești; somnul
fără măsură, trândăvia. Îmbuibarea și toate celelalte păcate și lucrări ale patimilor.
Mai sunt și cauze care vin din lucrarea fără cunoștință a rugăciunii, cum ar fi: râvna necumpătată, nerăbdarea,
folosirea greșita sau fără măsură a mijloacelor din afară, a metodelor "mesteșugite" pentru deprinderea
rugăciunii. Închipuirea de sine și înșelarea din cauza căldurii fizice din inima.
Boala poate fi și ea, câteodată, o piedică în lucrarea rugăciunii.
18. Cam câte rugăciuni făceați pe zi în perioada în care vă rugați cu mintea, sau cu mintea în inimă?
- La inceput număram pe mătănii 1.000 de rugăciuni. Am mărit apoi numărul la 2.000 și, după un timp, la 5.000
de rugăciuni, iar restul zilei spuneam rugăciunea fără să număr, și cred că ajungeam cam la 10.000 de rugăciuni
6
în total. Parintele duhovnic spunea ca "oricine face rugăciunea lui lisus, reușind să numere 5.000 de rugăciuni,
acela face o Sfânta Liturghie în inima sa, unde iau parte Maica Domnului și tot soborul ingerilor și al sfinților".
19. Cum ati dobândit rugăciunea inimii?
- Dupa opt luni de rugăciune neîncetată, m-am trezit într-o dimineață în bătăile inimii și am început să rostesc
rugăciunea în ritmul bătăilor ei. Simțeam atunci în inimă lucrarea Duhului Sfânt, ca o mângâiere dulce și
catifelată ca aripioarele unui fluturaș care bătea în sufletul meu, anuntându-mă: "Sunt aici. Eu sunt Cel ce
lucrează, tu roagă-te". Un timp mi-am ținut respirația, ca să simt dulceața și bunătatea Duhului Sfânt. Am primit
în suflet o pace sfântă, dumnezeiască. Slavă îndelung răbdării și bunătății Tale, Doamne!
20. De ce numesc Sfinții Părinti această rugăciune a inimii și "de sine mișcătoare?'' Ce lucrare are mintea unui
rugător al inimii?
- Rugaciunea inimii e numită și "de sine mișcătoare" de Sfinții Părinti pentru că ei spun că Duhul Sfânt se
sălășluiește în sufletul omului, în inimă, și o mișcă pe aceasta, făcându-se simțit cu dulceața și cu o căldură
bună. Această dulceață urcă spre gât și aduce o fericire cerească, cum nu a fost simțită vreodată în viață. Mintea
trebuie să tacă, să fie atentă și să asculte rugăciunea și ritmul inimii. Când bătăile inimii nu se mai simt, atunci
nevoitorul trebuie să înceapă să spună rugăciunea cu mintea, până când Duhul Sfânt va mișca inima din nou.
Deci mintea "întreține" și păzește rugăciunea inimii.
21. Ați pierdut vreodată rugăciunea inimii?
- Mi s-a întâmplat să pierd rugăciunea inimii din cauza slăbirii atenției și, poate, a dragostei fierbinți de
Dumnezeu.
22. Este neîncetata rugăciunea inimii?
- Rugaciunea inimii nu e neîncetata pentru toți, cel puțin la început, când se primește acest dar. Totul este dupa
voia lui Dumnezeu, dar nevoitorul trebuie să se păzească și să lucreze rugăciunea. La cei din lume, rugăciunea
inimii e de cele mai multe ori cu întreruperi, pentru că slăbește atenția minții. Rugăciunea neîncetată a inimii au
avut-o sfinții și o au poate acum unii monahi. Numai rugăciunea inimii poate fi rugăciune neîncetată, pentru că
inima mișcată de Duhul Sfânt se poate ruga și în timp ce lucrăm altceva sau chiar când dormim.
23. Este rugăciunea inimii o rugăciune curata? Apar și acum lupte cu gândurile?
- Rugăciunea curată e rugăciunea desăvarșită și este mare dar de la Dumnezeu. Ea se dă din când în când
lucrătorului rugăciunii neîncetate. În vremea rugăciunii nu apar nici măcar gânduri nevinovate, care să tulbure
starea neclintită a minții în fața lui Dumnezeu. În mod obișnuit însă, în timpul rugăciunii inimii mai apar și
gânduri nevinovate sau, foarte rar, și gânduri păcătoase, cu care trebuie dusă lupta încă de la prima apariție.
24. Ce este rugăciunea contemplativă?
- A-L contempla pe Dumnezeu în rugăciune înseamnă a-L cunoaște, a-L simți, a-L vedea viu cu ochii minții în
inimă. Omul nu se poate ridica la aceasta stare și nici la rugăciunea curată prin eforturi proprii. Totul este din
lucrarea și darul lui Dumnezeu.
25. Care sunt piedicile cele mai frecvente pe care le are nevoitorul în lucrarea rugăciunii?
- Piedicile pe care le are nevoitorul în lucrarea rugăciunii sunt: uitarea, necunoștința, greșalele cu mustrări de
conștiință, care nu te lasă să te apropii de rugăciune, și slaba lucrare după voia lui Dumnezeu. Sunt foarte multe
piedici care vin de la noi, prin păcate și patimi, din lipsa dragostei, de Ia diavoli, din lume, prin lucruri și altele.
26. Care sunt mijloacele de a înainta mai rapid în această lucrare? Ce virtuți trebuie lucrate în special?
- Mijloacele de înaintare rapidă în rugăciune sunt: purificarea prin pocăință, spovedanie și împlinirea canonului,
lucrarea dupa voia Domnului, împlinirea poruncilor dumnezeiești. Dintre virtuti, trebuie lucrate mai ales iubirea
de Dumnezeu și de aproapele, precum și celelalte virtuți teologice - credința și nădejdea, smerenia,
înțelepciunea sau chibzuința, curajul sau barbația, cumpătarea, dreptatea și celelalte.
27. Ce fel de pază a minții, a simțurilor și a limbii trebuie să lucreze în permanență nevoitorul rugăciunii?
- Nevoitorul rugăciunii trebuie să se ferească cu toată puterea de orice gând, simțire, cuvânt sau faptă păcătoasă,
care ar fi împotriva poruncilor evanghelice, dar și de tot ceea ce este deșertăciune, fără folos, adică fapte,
cuvinte și gânduri deșarte.
28. Cum trebuie dus războiul cu gândurile?
- Lupta cu păcatul și cu patimile trebuie dusă prin trezvie, deoarece asceza exterioară nu poate opri decât
7
păcatul cu fapta. Parintele duhovnic spunea că ”trezvia sau paza minții este o treapta mai înaltă, ce se opune
păcatului din cugetare, curățind omul lăuntric. Regulile războiului interior pe care îl poartă trezvia sunt:
respingerea gândurilor și a închipuirilor de la prima lor apariție, curătirea minții de ele împotrivirea față de
acestea chemarea fără încetare a numelui Domnului Iisus Hristos, cu dragoste și bucurie".
- Rugaciunea lui Iisus este numita de Sfintii Parinti "arta duhovniceasca" si „meșteșugul meșteșugurilor'. Ea
poate fi lucrată drept, fără înșelare, numai în sânul Bisericii, cu spovedanie, cu binecuvantarea și îndrumarea
unui părinte duhovnicesc. Roadele rugăciunii sunt daruri de la Dumnezeu și vin pe măsura dragostei pe care o
avem pentru El și a râvnei în lucrarea rugăciunii. Domnul nostru Iisus Hristos, adevaratul învățător al
rugăciunii, să ne dăruiască tuturor duh de rugăciune și mântuirea sufletelor. AMIN!

3. Împlinirea vremii
I. Petrecerea timpului nopţii
Dumnezeu ne-a poruncit să priveghem totdeauna în rugăciuni şi citiri. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în
ispită (Marcu 14,38). Această practică este dator preotul s-o îndeplinească mai ales în sărbători. Cel care
priveghează, îşi subţiază înţelegerea spre o vedere sau contemplare folositoare sufletului. Sfântul Ioan Scărarul
spune că „Ochiul veghetor curăţă mintea, iar somnul mult împietreşte sufletul". Sfântul APostol Petru zice:
"fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni" (1 Pet. 4,7), prin aceasta n eîndeamnă a lua aminte că că
somnul mult îngroaşă mintea, iar pentru rguăciunea curată trebuie multă atenţie . Prin priveghere, deci, se
slăbesc pornirile poftelor, pricinuite de surplusul de vigoare al trupului şi de neatenţia minţii. Din Centuria lui
Calist şi Ignatie, vedem cum arată o zi din viaţa celor ce se nevoiesc. Este de folos să luăm aminte şi să adaptăm
la trăirea noastră, atât cât ne va învrednici Dumnezeu, pe fiecare, fiindcă aşa cum arătam, viaţa duhovnicească
nu are un şablon pe care să-l urmeze toţi cei ce se nevoiesc, are totuşi nişte repere date de sfinţi.
Cum trebuie sa-si petreaca cel ce se linisteste răstimpul de seara pâna la Utrenie (privegherea de la
miezul noptii).
1.Dupa ce apune soarele, chemând pe Preabunul si Atotputernicul Domnul Iisus Hristos în ajutor, aseaza-te pe
scăunel în cămara liniştită şi neluminată. Aici, adunându-ţi mintea după umblarea şi rătăcirea ei pe afară şi
împingând-o uşor înlăuntru inimii prin inspirarea aerului pe nas, umple-o cu gândurile de rugăciune sau cu
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”, pomenirea numelui lui Iisus nu trebuie să fie o
repetare formală a numelui, ci o stare existentială, plină de cutremur, a întregii fiinte. 
2.Rostește apoi cu luare aminte Pavecernita cea Mica
3. Iarasi sezând, ţine rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”cu toata puterea,
cu multa trezvie, o jumatate de ceas. Apoi, însemnându-te cu semnul cinstitei si de viata facatoarei cruci, si
însemnând de asemenea patul, aseaza-te pe el si gândeste-te la modul cum ti-ai petrecut ziua care a trecut.
Dupa aceasta, întinzându-te spunând rugaciunea, potrivit celui ce a spus: „Pomenirea lui Iisus sa se culce cu
tine”, dormi 5 sau 6 ore ,mai bine zis, dormi dupa cât de lunga este noaptea.

Cum sa faci Utrenia si cum sa petreci timpul pâna dimineata.

Trezindu-te si laudând pe Dumnezeu si chemându-l iarasi în ajutor.
1.Începe întâi primul lucru, adica sa te rogi în inima: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-
ma” fara împrastiere si în chip curat pâna la un ceas. Căci în acest timp mintea se afla în starea cea mai linistita
si mai netulburata.
2. Dupa aceea cântă Miezonoptica.
Zice Sfântul Ioan Scararul: „Noaptea dă timpul cel mai lung luării aminte, iar cel mai scurt cântarii. Iar ziua,
pregateste-te dupa puterea ta”.
3.Apoi spune cu întelegere Utrenia, cei sase psalmi, pe al 50-lea si canonul, precum voiesti.
4.Apoi sezând si priveghind, roaga-te: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma” . cu
curatie o jumatate de ora
5.Iarasi ridicându-te, cânta „Laudele”, „Doxologia” obisnuita, „Ceasul întâi” si fă apoi apolisul.

8
Este o Utrenie întrerupta din loc în loc de adunarea mintii si de rugăciunea lui Iisus. Poate ca si de aceea se
numeste Utrenia si „Priveghere”, având sa fie întrerupta de rastimpuri închinate luarii aminte.
II. Petrecerea timpului zilei
Cum trebuie sa petrecem dimineata pâna seara. De dimineata pâna la prânz atât cât îți stă în putere,
petrece în rugaciunea curata si neîmprastiata a inimii, dăruindu-te întreg lui Dumnezeu, ca rugându-te Lui cu
inima frântă să-ți ajute ție.
-Citeste în picioare ceea ce ti s-a rânduit din Psaltire, din Apostol si din Sfânta Evanghelie.
-Fă și rugăciuni către Domnul nostru Iisus Hristos și cele către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu.
-Șezând, apoi, fă și celelalte citiri din dumnezeiestile Scripturi.
-Dupa acestea cântă cu întelegere „Ceasurile” obișnuite, stăruind în ferirea sufletului de nelucrare. Isaac Sirul
„Paziti-va, iubitilor, de nelucrare, fiindca în ea se ascunde moartea sigură. Nu pentru psalmi ne va judeca
Dumnezeu în ziua aceea, nici pentru că nu ne-am rugat, ci pentru că părăsirea acestora dă putinţa de intrare
demonilor, iar când vor gasi loc sa intre si vor închide ușile ochilor nostri, ne vor copleși cu tirania și
necurația lor.
Citirea psalmilor si rostirea rugaciunilor sunt socotite de unii lucruri mici, declarând ca importanta este
unirea cu Dumnezeu si desavârșirea prin ea, dar aceste lucruri prilejuiesc pe cele mari, pentru că în lipsa lor
putem fi luati în stăpânire de demoni.
De aceea, cu întelepciune s-a rânduit de catre cei ce tin rânduiala Bisericii, sa se împlineasca acestea, pentru
pazirea vietii noastre în duhul revelatiei.
Dupa cântarea „Ceasurilor” amintite, mănânca.
Cum trebuie sa strabată cel ce se nevoieste răstimpul de dupa amiaza până la apusul soarelui.
Dupa ce te-ai întarit cum se cuvine nevoitorului, potrivit dumnezeiescului Pavel, care porunceste ca nevoitorul
„de la toate sa se înfrâneze” (I Corinteni),
-citeste, sezând mai mult din scrierile despre trezvie ale Parintilor, cât poti.
-pe urma culcă-te un ceas, dacă zilele sunt lungi,
-apoi sculându-te, fa puțin lucru cu mâinile.
-dupa aceea roaga-te cum s-a arătat înainte.
-citeste, meditează si silește-te să te smerești socotindu-te mai prejos de toti oamenii, caci s-a spus: „Cel ce se
înalța se va smeri, iar cel ce se smerește se va înălța. (Luca 19, 11)  Domnul celor mândri le sta împotriva, iar
celor smeriti le da har. (Iacov 4, 6).  Tainele se descopera celor smeriti la cuget. (Isaac Sirul)
N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, dar m-am smerit si aceasta m-a mântuit în scurta vreme,
urmărind aceasta înainte de orice altceva: să nu fiu luat în seama. (Ioan Scararul)
* Zis-a un batran : de vei lucra lucrul mainilor tale si va sosi ceasul rugaciunii tale, sa nu zici : sa sfarsesc aceste
putine smicele de finic si asa ma voi scula. Ci scoala-te la fiecare ceas si da-i lui Dumnezeu datoria. Fiindca de
vreme ce cate putin te obisnuiesti sa te lenevesti la rugaciune si la pravila, sufletul tau se face pustiu de tot
lucrul trupesc si duhovnicesc. Caci de dimineata se vede osardia ta.
* Un frate l-a intrebat pe un batran : de mi se va intampla sa ma ingreuiez de somn si va trece vremea pravilei
mele si nu vreau sa mai incep de suparare slujba, ce sa fac ? Si i-a raspuns batranul : de ti se va intampla sa
dormi pana dimineața, sculandu-te, inchide usa si ferestrele si fa-ti slujba, pentru ca scris este : a Ta este ziua si
a Ta este noaptea, caci in toata vremea este slavit Dumnezeu.
*Un monah, care petrecea singur, nu lucra nimic, ci neîncetat se ruga. Iar seara intra în chilia sa şi-şi afla pâinea
sa şi o mânca. Deci, într-una din zile a venit un frate având smicele de finic şi l-a făcut de a lucrat. Făcându-se
seară, a intrat să mănânce după obicei şi nu a aflat nimic. Atunci, s-a culcat mâhnit şi i s-a descoperit lui de sus:
zăbovindu-te împreună cu Mine, te hrăneam. Dar după ce ai început să lucrezi, caută-ţi hrana din lucrul mâinilor
tale.(Pateric XII,10)
Pentru cei care socotesc că îndelunga rugăciune este doar pentru monahi, este bine a lua aminte la pilda unui
preot din Rusia, Alexie de Bortsurmani, care s-a bucurat încă din timpul vieţii de harul facerii de minuni.
Canonul său era acesta: slujba Miezonopticii, Cei douăsprezece psalmi, Viaţa sfântului din ziua respectivă,
învăţătura din Proloage din ziua respectivă; dimineaţa - Utrenia, ceasurile, un acatist, fie către Maica Domnului,
9
Sfanţul Serghie, Muceniţa Varvara, fie către Sfântul Mitrofan; la amiază - patru catisme; seara - Canonul către
Mântuitorul Hristos cu un acatist, Canonul către îngerul păzitor şi rugăciunile de seară. în timpul rugăciunilor de
seară făcea metanii împreună cu Rugăciunea lui Iisus13.
4.Trupul la rugăciune
Sfânta Scriptură şi cărţile sfinte ale Bisericii ne învaţă să ne rugăm. Rugăciunea e înălţarea minţii şi a inimii la
Dumnezeu, însoţită de cuvinte, semne şi mişcări evlavioase, ca: ridicarea privirii şi a braţelor; plecarea capului
şi a genunchilor, metanii mari şi mici. Toate se cer însoţite de o simţire sinceră, de o gândire atentă, de o privire
serioasă şi adâncită înlăuntrul sufletului (interiorizată). Din toata vremea omul a folosit în relatiile sale cu
Dumnezeu înclinatiile, îngenuncherile, prosternarile etc. Gesturile liturgice trupesti (inchinarea, binecuvantarea,
îngenuncherea, metaniile) sustin ceea ce gândeste mintea și rostește gura, având rolul de a ne ajuta sa întelegem
mai bine rugăciunile rostite.
Încă din timpurile cele mai vechi s-a pus întrebarea în ce măsura trupul poate fi un ajutor sau mai degrabă un
obstacol în calea convorbirii cu Dumnezeu care este Duh. Dumnezeu se descoperă oamenilor asumând trupul.
Omul răspunde în acelasi mod prin gesturi și voce: își înalță mâinile sale spre cer (Psalm 62, 5), îsi înalță ochii
(Psalm 122, 1), își pleacă genunchii (Efeseni 3, 14), strigă spre Domnul (Psalm 3, 5).
Găsim în Biblie îndemnuri în sensuri opuse: pe de o parte se prescriu ceremonii, se alcătuiesc și se recită
rugăciuni; iar pe de altă parte, Dumnezeu proclamă prin gura profetilor: „Când întindeți mâinile voastre, eu îmi
întorc ochii; puteti să vă înmulțiți rugăciunile, eu nu ascult" (Isaia 1, 15).
Aceleași atitudini le regăsim la scriitorii creștini.
Cu timpul, limbajul riturilor în diversele religii s-a codificat până acolo încât rugăciunea părea imposibilă fără
elemente exterioare. Acest lucru a dat naștere ritualismului exagerat . Atunci Sfinții Părinții s-au văzut
constrânși a combate o asemenea mentalitate. Sfântul Ioan Hrisostom scrie: Lucrul de căpetenie ține nu de
atitudinea exterioara, ci de dispoziția lăuntrică. Asceții au fost întotdeauna constienți de ispitele inerente în tot
ceea ce privește trupul. Sfântul Nicodim Aghioritul spune că ispita mândriei pune uneori stăpânie chiar și pe
cei mai nevoitori. Aceştia având o părere prea bună despre ei, îşi propun mult şi realizează foarte puţin. Uneori
doresc să fie văzuţi de alţii în pioşenia lor, căutând a se dezvălui prin gesturi vizibile, prin rugăciuni lungi,
starea în genunchi îndelungată , ridicarea mâinilor, sau alte gesturi, tocmai pentru a fi văzuţi de alţii şi lăudați.
Adevărata smerenie însă ne cere, să desconsiderăm noi înşine binele făcut şi nimeni să nu ne aprecieze pentru
faptele noastre bune, stiut fiind că faptele bune,făcute de ochii lumii pe mulţi i-au pierdut.
Sfântul Vasile cel Mare este în favoarea rugaciunii trupești și zice : „Ia seama cum puterile sufletului înrâuresc
trupul si cum simțămintele trupului atârna de suflet”. Sfântul Iosif Volokolamski comenteaza astfel: „Să
începem prin a ne îngriji de o ținută corectă a trupului și membrelor noastre, și apoi să ne gândim la paza
lăuntrică a inimii și a minții". Si pentru că atentia interioară atrage atentia exterioară, trebuie să ne rugăm „Cu
mintea în Dumnezeu si cu inima zdrobită și să arătăm în afară această reculegere a sufletului stând în picioare,
cu mâinile împreunate evlavios, cu glasul smerit si cerând mângâiere"
Gesturile traditionale mostenite din trecut, primite în mediul crestin cu un simbolism nou, au devenit un limbaj
traditional pentru exprimarea sentimentelor de rugăciune. In mare se poate spune ca pot fi considerate ca
fundamentale trei atitudini:
-în picioare, cu mâinile ridicate, icoana a înălțării minții;
-în genunchi, ca expresie a căinței;
-așezat, pentru ascultarea calmă a cuvintelor dumnezeiești venite fie din afară, fie dinlăuntrul inimii.
Semnul cel mai expresiv, tipic creștin al mâinilor, e semnul crucii. Limbajul mâinilor face aceste atitudini mai
expresive. Ele se ridică sau se împreuneaza în implorare, sau se odihnesc atunci când mintea trebuie sa rămâna
calmă.
Puterea rugăciunilor săvârșite cu mâinile ridicate, atât în vremea Vechiului Testament, cât si în cea a Noului
Testament, reiese cu claritate din condacul al cincilea al Acatistului Acoperământului Maicii Domnului, care
spune: "Văzătorul de Dumnezeu, Moise, luptând oarecând asupra lui Amalec, când ridica mâinile, Israel biruia,
iar când le lăsa în jos, Amalec învingea; însă ajutat de cei ce-l sprijineau, a biruit pe vrăjmași. Tu însă, o, Maica
13
Arhim. Damaschin Orlovski - Noi mărturisitori ai Rusiei, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 308-329
10
a lui Dumnezeu, ridicând mâinile tale la rugăciune către Fiul tău, deși nesprijinită de nimeni, totdeauna biruiești
pe vrăjmașii creștinilor și ești scut nebiruit nouă, celor ce cântăm Fiului tău: Aliluia!"
,,A facut deci Iosua cum ii zisese Moise si s-a dus să bată pe Amaleciți; iar Moise cu Aaron și Or s-au suit în
vârful muntelui.  Când își ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când își lăsa el mâinile, biruiau Amaleciții. 
Dar obosind mâinile lui Moise, au luat o piatră și au pus-o lângă el și a șezut Moise pe piatră; iar Aaron si Or
îi sprijineau mâinile, unul de o parte și altul de alta parte. Și au stat mainile lui ridicate pâna la asfințitul
soarelui.  Și a zdrobit Iosua pe Amalec și tot poporul lui cu ascutișul sabiei.  Atunci a zis Domnul către Moise:
"Scrie acestea în carte spre pomenire și spune lui Iosua că voi sterge cu totul pomenirea lui Amalec de sub
cer!"  Atunci a făcut Moise un jertfelnic Domnului și i-a pus numele: "Domnul este scaparea mea!"  Caci
zicea: "Pentru că mi-au fost mâinile ridicate spre scaunul Domnului, de aceea va bate Domnul pe Amalec din
neam in neam!" (Ieș 17,10-16)
Rugăciunea cu faţa spre Răsărit e si ea un obicei comun pagânilor si iudeilor. Crestinii au adoptat-o de la
începuturi si a devenit un fel de mărturisire de credință din pricina simbolismului legat de ea. În Răsărit se naște
lumina, noteaza Clement Alexandrinul. Această lumină este Hristos
Metania. Se distinge metania mica sau închinarea mica, ce constă în înclinarea profundă ducând mâna dreapta
pâna la pamânt, si metania mare sau prosternarea cea mai mare, facuta îndoind genunchii astfel încât cele două
mâini să poată fi așezate pe pamânt, sau îngenunchind si sarutând pamântul.
Iar despre numărul mătăniilor, ştim că dumnezeieştii noştri Părinţi au rînduit trei sute. Atîtea trebuie să facem
în fiecare zi şi noapte în cinci zile ale săptămânii. Căci sâmbăta şi duminica, ca şi în alte zile rânduite prin obi-
cei, ba şi în unele săptămâni, ni s-a poruncit să ne oprim de la acestea, pentru anumite raţiuni tainice şi negrăite.
Dar sunt unii care trec peste acest număr. Iar alţii le împuţinează. Fiecare după cum îi este puterea sau voinţa.
Deci fă şi tu după putere. Dar fericit cu adevărat, şi aceasta în chip înmulţit, este cel ce se forţează pe sine în
toate cele privitoare la Dumnezeu. Căci «împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce o silesc, o răpesc» (Matei 11,
12){100}.
Rugaciunea în genunchi, e simbolul prosternării si supunerii de care vorbește Pavel :,,De aceea îmi plec
genunchiul meu înaintea Tatălui... (Efeseni 3, 14). Această îngenunchere spirituală, numită astfel pentru ca
toate făpturile se închină lui Dumnezeu în numele lui Iisus și se supun cu smerenie lui Dumnezeu: Ca în
numele lui Iisus tot genunchiul să se plece al celor ceresti, al celor pamântesti și al celor de dedesubt (Filipeni 2,
10)". Sensul acestui gest nu se pierde o data cu timpul. Îngenuncherile si metaniile sunt extrem de utilizate ca
penitenta monahală.
Mai presus de toate, dreptatea şi sfinţenia vieţii este garanţia împlinirii rugăciunilor. «Ochii Domnului caută
spre cei drepţi şi urechile Lui iau aminte la ruga lor» (Ps. 33:15). Rugăciunile Mântuitorului erau ascultate şi
împlinite îndată, pentru că Se ruga cu putere şi cu plăcere. In măsura în care vom îndeplini şi noi aceste cerinţe
şi însuşiri duhovniceşti, şi rugăciunile noastre se împlinesc ca şi ale Mântuitorului şi ale sfinţilor săi.
„Dumnezeule,... dă-ne dar spre deschiderea gurii noastre şi primeşte ale noastre mulţumiri după putere. Invaţă-
ne dreptăţile Tale, căci a ne ruga cum se cuvine nu ştim, de nu ne vei îndrepta Tu, Doamne, cu Duhul Tău cel
Sfânt...". Amin.

5. Liniştirea

Cel ce voieşte cu adevărat să vieţuiască în linişte şi după Dumnezeu trebuie să se îngrijească ca pe lîngă
credinţă să fie plin şi de fapte bune. Iar credinţa este îndoită. Şi pe lîngă aceasta cel ce se linişteşte trebuie să fie
paşnic, neîmprăştiat, fără griji, sau neîngrijorat, tăcut, liniştit, mulţumitor în toate, conştient de neputinţa sa, să
suporte cu bărbăţie încercările, să nădăjduiască în Dumnezeu şi să aştepte de la El ceea ce este de folos 14.
Despre folosul liniştirii au scris şi Marele Vasile si Sfântul Isaac. Cel dintâi a spus: „Linistea este începutul
curatirii sufletului”. Iar celalalt: „Sfârsitul linistirii e tacerea cu privire la toate”. Cel dintâi a aratat prin aceste
cuvinte pe scurt, începutul linistirii, al doilea sfârsitul ei. Iar în Vechiul Testament s-a spus: „Ai pacatuit?
Linisteste-te” (Facerea 4, 7) si: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Domnul” (Psalmi 45, 10).

14
Calist și Ignatie, Centuria...,în Filocalia Vol VIII, 16
11
 Lucrarea liniștirii
Despre cele cinci lucrari ale linistirii dintâi si oarecum introducatoare a începatorilor; despre rugăciune, cântare,
citire, meditatie si lucrul mâinilor
Cel ce începe a se linisti trebuie sa petreaca ziua si noaptea în cele cinci lucrari, prin care slujeste lui Dumnezeu.
1. În rugaciunea de pomenire a Domnului Iisus Hristos, introdusa prin respiratia pe nas, în chip linistit în inima,
si iarasi scoasa afara, cu buzele închise, fara nici un alt gând sau închipuire. Ea se savârseste odata cu înfrânarea
cuprinzatoare, adica de la pofta stomacului, de la somn si de la lucrarile celorlalte simturi, înauntru chilia, în
smerenie sincera.
2. În cântare de psalmi
3. În citiri din Psaltire, din Apostoli si din Sfintele Evanghelii, din scrierile de Dumnezeu purtatorilor si Sfintilor
Parinti şi din capetele despre rugăciune şi despre trezvie.
4. Amintirea pacatelor însotita de durerea inimii si în gândirea la judecata lui Dumnezeu, la moarte, la chinuri
sau la bucuriile ce ne asteapta,
5. Lucrul mâinilor, pentru alungarea trândaviei.
Apoi iarasi sa se întoarca la rugaciune, chiar daca aceasta cere oarecare sila, pâna ce mintea se va obisnui sa
scape usor de împrastiere prin ocuparea deplina cu Domnul nostru Iisus Hristos, prin pomenirea neîntrerupta a
Lui, prin îndreptarea spre camara dinauntru, sau spre locul ascuns al inimii si prin înradacinarea neîncetata în
ea.
Zis-a un bătran : mintea când rătăceşte o linişteşte: citirea, privegherea şi rugăciunea. Pofta când se aprinde, o
veştejeşte foamea, osteneala si îndepărtarea de cele deşarte. Mânia cand se tulbura, o linişteşte cântarea de
psalmi, îndelunga răbdare şi mila. Acestea daca se vor face la vremea potrivită si cu măsură. Caci cele fără de
vreme si măsura ţin puţin. Iar cele ce ţin puţin, sunt mai mult vătămătoare şi nefolositoare.(Pateric)
Din Everghetinos
Bine este a ne linişti şi mare nevoie are sufletul de aceasta15.
Marele Arsenie, încă în lume fiind, se topea de dorul liniştii; pentru aceea se ruga lui Dumnezeu, ca să-i
împlinească dorința. Într-o zi, rugându-se el, un glas i-a zis: „Arsenie, fugi de gâlcevi şi te vei mântui". Odată,
fiind întrebat despre viețuirea în loc străin, a zis: „De se va întâmpla cuiva să fie în loc străin, se cuvine a nu se
face el cunoscut nimănui, a nu cugeta cu îndrăznire, nici a căuta prietenie cu cineva din cei mulţi; aceasta
păzind, mult se va folosi".
Un bătrân, ştiind singurătatea lui Arsenie şi tăcerea lui, 1-a întrebat: „Pentru ce fugi de noi? Petrecând împreună
cu noi, nu te-ai vătăma cu nimic, iar nouă ne-ai putea fi de folos". Arsenie a răspuns zicând: „Dumnezeu ştie că
am dragoste pentru voi, dar nu pot să mă împart și lui Dumnezeu şi oamenilor . Îngerii au un scop şi o voie: a-L
lăuda pe Dumnezeu şi a împlini poruncile Lui; iar pentru oameni, mai de folos este a plăcea lui Dumnezeu
decât a sluji oamenilor(cf. şi Rom. 7 19);
Venind la dânsul oarecine din Părinţii cei mai bătrâni, zicea: „Părinte, gândurile mă necăjesc zicându-mi: «De
vreme ce nu ai puterea de a posti şi a te osteni, din pricina bătrâneţii, măcar cercetează-i pe cei neputincioşi şi
bolnavi, fiindcă acesta este semn al dragostei »". La acestea, dumnezeiescul Arsenie a zis: „Du-te, mănâncă şi
bea, dormi numai să nu pleci din chilia ta ".
Atunci când Schitul a fost pustiit de năvălirea barbarilor, ieşind şi el împreună cu ceilalţi Părinţi, lăcrima şi își
dorea mult liniştea, el ştia că mutările din loc în loc alungă liniștea și bunătățile ce o însoțesc, căci de multe ori
întâlnesc cele ce nu voiesc, văd şi aud cele ce nu se cuvin.
*
Un frate a mers la avva Arsenie după cuvânt de folos; dar găsind uşa încuiată, n-a mai bătut la uşă, ci
plecându-se printr-o fereastră mică, a văzut pe cuviosul tot numai foc. Cel ce a văzut era vrednic de crezare.
Apoi, bătând în uşă, a ieşit Arsenie şi, văzându-1 pe el speriat, l-a întrebat: „Câtă vreme ai de când ai venit aici?
Nu cumva ai văzut ceva?" Iar fratele a tăgăduit.
*Şi mai avea Arsenie obiceiul de a se întreba pe sine: „Arsenie, pentru ce ai ieşit? Unde mergi? Pentru ce scop
te-ai depărtat pe sineţi de lume? Şi care este acesta, fără numai negreşit a plăcea lui Dumnezeu? Cu cele plăcute
15
Everghetinos vol. 4, Editura Egumenița, Galați 2009, pag. 65
12
lui Dumnezeu, cu acestea te sârguieste". Şi: „De multe grăind, m-am căit, iar tăcând, niciodată". Pentru aceea se
înfrâna a vorbi cu oamenii, vorbea numai dacă era nevoie şi plăcut lui Dumnezeu.
Despre folosul liniștirii
Povestit-a oarecine din Părinţi că era odată un Bătrân care se învrednicise de mari daruri de la Dumnezeu, şi era
vestit pentru vieţuirea lui cea îmbunătăţită, şi ajunsese numele lui până la împăratul. Şi a trimis împăratul de 1-a
chemat, ca să se învrednicească de rugăciunile lui. Iar după ce a vorbit cu el şi mult s-a folosit, i-a dăruit lui
mult aur, iar el a primit; şi, întorcându-se la chilia sa, a început să lucreze să agonisească ţarină şi animale și
altele îndeletnicindu-se tot mai mult cu cele lumești. Şi i-au adus lui un îndrăcit; şi a zis Bătrânul către duhul cel
rău: „Ieşi din zidirea lui Dumnezeu!" Şi a zis duhul: „Nu te ascult!" Zis-a Bătrânul: „De ce?" Zis-a duhul:
„Pentru că te-ai făcut ca unul din noi, ai părăsit grija pentru Dumnezeu şi te-ai îndeletnicit cu grija
pământească".(Pateric XIII,3)

Doi frați s-au călugărit şi au arătat mare râvnă și nevoinţă. Unul s-a întâmplat să ajungă egumen al unei
mănăstiri, iar celalalt, nevoindu-se în singurătate, făcea multe minuni, tămăduia pe cei tulburați de duhurile rele,
vindeca bolnavi şi dobândise și darul înainte-vederii. Şi auzind fratele lui, egumenul, că s-a învrednicit de
asemenea daruri, s-a hotărât a se linişti în singurătate şi se ruga lui Dumnezeu să-i descopere cum fratele acela
s-a învrednicit de astfel de daruri, iar el nu s-a învrednicit de niciuna din acestea. Şi i s-a arătat îngerul
Domnului zicându-i: „Acela şade lângă Dumnezeu suspinând ziua şi noaptea, flămânzind şi însetând pentru
Domnul, iar tu, de multe îngrijindu-te, ai lauda multora, şi-ţi ajunge ţie mângâierea oamenilor".

6. Harul Duhului Sfânt

Adevăratul scop al vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt , spune Sfântul Serafim de Sarov.
Harul este energia necreată dumnezeiască, revărsată de Duhul Sfânt peste noi, prin umanitatea înviată şi
înălţată a lui Iisus Hristos. Harul se mai numeşte şi Duhul Sfânt , fiind însăşi prezenţa Duhului Sfânt în noi.
Harul îl primim numai stând în legătură cu Hristos cel înviat, în comuniune cu El.
Darurile Duhului Sfânt. Prin ele se arată actualizarea dumnezeirii împărtăşite sau a harului, ele au menirea să
dezvolte însuşirile naturale. Nu este o separaţie între har şi daruri. Darurile reprezintă înflorirea variată a
bogăţiei nesfârşite a harului, deşi uneori se împărtăşesc prin acte deosebite, adică prin ierurgii, ca să se
accentueze că nu depinde numai de om actualizarea harului, adică de o mişcare a lui prin Duhul Sfânt. Se
desemnează uneori darurile Duhului Sfânt prin numele celor şapte duhuri enumerate în textul de la Isaia:
duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştiinţei, duhul bunei
credinţe, duhul temerii de Dumnezeu. ( Isaia 2,2).
Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. (Galateni 5,22-23)
Teologia ortodoxă nu face distincţie între aceste daruri şi harul îndumezeitor. Harul este unul, iar darurile în
care se manifestă eficienţa lui sunt nesfârşite. El se prezintă sub aspectul global al unui har sfinţitor (T.D. v2 p
77) În Sfântul Botez primim harul dumnezeiesc în dar. Dacă prin reaua întrebuinţare a celor vremelnice, prin
grija de lucrurile vieţii, prin ceaţa patimilor îl acoperim, atunci prin pocăinţă, prin împlinirea poruncilor
dobândim strălucirea cea mai presus de fire şi vedem arătarea ei. Arătarea ei se descoperă însă pe măsura
ostenelii fiecăruia în credinţă, dar înainte de toate prin ajutorul şi bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos.
Cel ce vieţuieşte după Dumnezeu trebuie să împlinească toate poruncile. Începutul a toată lucrarea este
vieţuirea potrivit poruncilor, ţinta şi roada ei este reîntoarcerea la harul desăvârşit al Duhului Sfânt dăruit nouă
prima dată prin Botez. Acest har se află în noi ,, căci lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile Sale( Rom. 11,29)
însă harul acesta este înnecat de patimi dar se poate descoperi prin lucrarea poruncilor16.
Sfântul Apostol Ioan zice:,,Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în El şi El întru acela”(1 Ioan 3,24)

16
Calist și Ignatie, Centuria...,în Filocalia Vol VIII, Editura Humanitas București pag 23
13
Descrierea manifestării Harului Duhului Sfânt, de către unul din ucenicii Sfântului Serafim de Sarov 17: Era într-
o joi , scrie Motovilov. Zi înnourată. Stratul de zăpadă aşternut depăşise 25 de centimetri, iar de sus continua să
ningă, când părintele Serafim a început să discute cu mine. Ne aflam în pădure, aproape de sălaşul lui din
pustie, pe dealul care cobora până pe malurile râului Sarovka.
-Domnul mi-a descoperit, a zis marele stareţ, că încă din anii tinereţii doreaţi să aflaţi care este ţelul vieţii
creştine şi aţi întrebat mari personalităţi duhovniceşti.
-Într-adevăr, am răspuns, de la vârsta de 12 ani m-a preocupat acest gând şi m-am adresat multor oameni
duhovniceşti, dar răspunsurile lor nu m-au mulţumit.
-Desigur, a continuat părintele Serafim. Nimeni nu v-a dat un răspuns definitiv. Ziceau: iată care este ţelul vieţii
creştine- să mergi la Biserică, să te rogi lui Dumnezeu, să păzeşti poruncile, să faci binele. Unii se necăjeau şi
vă spuneau că sunteţi cuprins de curiozitate care nu-i plăcută lui Dumnezeu,adăugând că nu-i plăcut lui
Dumnezeu să ceri lucruri mai presus de puterile tale. Eu sărmanul Serafim vă voi explica care este adevăratul
ţel al vieţii. Adevăratul ţel al vieţii creştine este dobândirea Duhaului Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherea,
toate lucrările creştine sunt mijloace pentru dobândirea Lui.
-Părinte , vorbiţi despre dobândirea Sfântului Duh ca fiind scopul vieţii creştine. Însă cum şi când voi putea să
văd asta? Faptele bune se văd. Aş putea oare să văd şi Sfântul Duh? Cum pot să ştiu dacă Sfântul Duh este cu
mine ?
-În zilele noastre, a spus părintele, există o răceală faţă de credinţa în Hristos, şi nepăsare faţă de toate cele pe
care le lucrează Sfânta Pronie pentru a ne aduce aproape de El. Această răceală şi nepăsare ne-a îndepărtat cu
totul de viaţa creştină. Am devenit nepăsători pentru mântuirea noastră. Nu cerem harul lui Dumnezeu şi din
cauza egoismului nu-i îngăduim să se sălăşluiască în sufletul nostru. Acesta este motivul pentru care nu avem
adevărata iluminare. Domnul trimite lumina Lui doar în inimile care sunt însetate de adevăr şi nădăjduiesc în El.
Harul Sfântului Duh este primit de toţi creştinii prin taina Mirungerii, când se rosteşte: ,, Pecetea darului
Sfântului Duh”
Dacă n-am mai păcătui după Botez, am rămâne veşnic sfinţi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu. Din păcate înaintând
în vârstă ne întinăm, pierdem harul dumnezeiesc şi săvârşim păcate grave. Dacă cineva se hotărăşte să-şi dedice
viaţa lui Dumnezeu, trebuie să se pocăiască sincer pentru păcatele sale şi să se dedea împlinirii virtuţilor
corespunzătoare. Prin îndeletnicirea cu aceste virtuţi va dobândi Duhul Sfânt, care lucrează noi şi pune temelia
Împărăţiei lui Dumnezeu. Harul Sfântului Duh, care se dă la Botez în numele Sfintei Treimi, străluceşte în
inima noastră ca lumina neînserată a lui Hristos. Străluceşt cu toate căderile noastre, cu tot întunericul în care ne
este învăluit sufletul. Când urmăm calea pocăinţei, Sfântul Duh şterge definitiv până si urmele păcatelor şi ne
îmbracă iarăşi cu veşmântul nestricăcios, croit din harul Său.
Harul Sfântului Duh este lumină care îl luminează pe om. Domnul a vădit deseori în faţa multor martori
lucrarea harului Sfântului Duh asupra acelor oameni pe care i-a sfinţit şi i-a luminat. Adu-ţi aminte de Moise
după convorbirea cu Dumnezeu pe Sinai, oamenii nu puteau să-l vadă pentru că strălucea într-o lumină
neobişnuită fiind nevoit să se arate înaintea israeliţilor cu faţa acoperită. La Schimbarea la Faţă a Mântuitorului ,
pe muntele Tabor ,, veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada(Mc.9,3), şi auzind ucenicii au căzut cu faţa la
pământ şi s-au înspăimântat foarte( Mt. 17,6). Când Moise şi Ilie au apărut lângă Domnul, un nor luminos i-a
umbrit pe ei. Aşadar harul Sfântului Duh se arată într-o lumină negrăită.
-Cum e posibil părinte să-mi dau seama că mă aflu învăluit în harul Sfântului Duh?
-E foarte simplu, mi-a răspuns. Domnul spune că toate sunt simple pentru cei ce au dobândit cunoaşterea.
Apostolii aveau această cunoaştere...
Părintele Serafim m-a luat de umeri şi mi-a spus:
-Acum ne aflăm amândoi în Duhul Sfânt. De ce nu mă priveşti?
-Nu pot să vă privesc, căci din ochii sfinţiei voastre ies străluciri de lumină. Faţa v-a devenit mai strălucitoare
decât soarele şi mă dor ochii.

17
Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieţii creştine, Edita Pelerinul,Iași 1997 pag 41

14
-Nu te tulbura. Acum şi tu eşti luminos ca şi mine. Te afli şi tu în plinătatea Duhului dumnezeiesc, altfel nu m-ai
fi putut vedea în această stare. Şi aplecându-se încet mi-a zis la ureche:
-Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru mila cea negrăită pe care a revărsat-o ţie. Cred că ai observat că nici nu mi-
am făcut semnul crucii, ci numai m-am rugat cu mintea în inimă şi am zis:,, Doamne învredniceşte-l să vadă cu
ochii săi trupeşti pogorârea Sfântului Tău Duh cu care îi învredniceşti pe robii Tăi, când binevoieşti să li Te
arăţi în lumina măritei Tale slave”. Şi iată, bucuria mea, Domnul a auzit îndată smerita rugăciunea a sărmanului
Serafim. Cum să nu-I mulţumim amândoi pentru darul Său minunat! Rareori îşi arată Domnul in forma aceasta
mila Lui, chiar şi celor mai mari pustnici.
După cuvintele acestea am aruncat o privire spre faţa lui şi m-a cuprins o teamă şi mai mare. Închipuţi-vă în
mijlocul soarelui, chipul unui om care vă vorbeşte. Îi vezi buzele mişcâdu-se, expresia ochilor schimbându-se, îi
auzi vocea, îi simţi apăsarea mâinilor pe umeri, dar în acelaşi timp nu-i vezi nici mâinile nici trupul său, nici al
tău, nimic, decât o lumină strălucitoare imprăştiindu-se împrejur, pe o rază de câţiva paşi, luminând zăpada care
acoperea pământul şi fulgii care cădeau.
-Ce simţi acum? M-a întrebat părintele Serafim.
-Mă simt extraordinar de bine
-Cum ,,bine”? Ce vrei să spui prin acest bine?
-Sufletul meu este plin de o linişte şi de o pace ce nu se poate spune.
-Despre această pace, bucuria mea, le vorbea Domnul ucenicilor , zicându-le:,, Pace va las voua, pacea Mea o
dau voua, nu precum da lumea va dau Eu. Sa nu se tulbure inima voastra, nici sa se infricoseze” (Ioan 14,27).
Aceasta este pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea(Filipeni 4,7). Şi ce mai simţi?
-O bucurie în toată inima.
-Când Duhul Sfânt se pogoară asupra omului cu mulţimea darurilor sale, sufletul omului se umple de o bucurie
ce nu se poate spune în cuvinte, înviorându-l printr-o atingere uşoară.
Trebuie să ne adunăm toate puterile pentru a urca din slavă în slavă şi a ajunge la starea bărbatului desăvârşit, la
măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos( Efeseni 4,13). Cei ce nădăjduiesc intru Domnul vor innoi puterea lor, le
vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterile, vor merge şi nu vor obosi(Isaia 40,31). Ce
mai simţi încă?
-O căldură puternică!
Cum o căldură? Suntem într-o pădure în plină iarnă. Sub picioare avem zăpadă, fulgii ne-au acoperit. Despre ce
căldură e vorba?
-O căldură asemănătoare cu cea dintr-o baie de aburi
-Şi mirosul e tot ca la baie?
-O , nu! Nimic pe pământ nu se poate compara cu această mireasmă
- Acesta-i adevărul nimic nu se poate compara cu mireasma Sfântului Duh. Căldura nu vine din afară ci din
lăuntrul nostru. Este căldura pe care o cerem în rugăciune ,,Duhul Tău cel Sfânt să ne încălzească”. Această
căldură permite sihaştrilor, să nu se teamă de frigul iernii. Acest lucru se datorează Sfântului Duh sălăşluit în
adâncul fiinţei noastre. Domnul a zis: Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul vostru(Luca 17,21). Prin Împărăţia
cerurilor , El înţelegea harul Sfântului Duh. Această Împărăţie a lui Dumnezeu este acum în noi. Duhul Sfânt ne
luminează şi ne încălzeşte, înmiresmează aerul şi ne umple inima de o bucurie nespusă. Stare noastră de acum
este cea despre care ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci
dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt(Romani 14,17). Credinţa noastră nu se întemeiază pe cuvintele
înţelepciunii pământeşti, ci pe lucrarea puterii Duhului Sfânt. Este starea în care ne găsim acum şi la care se
referea Domnul când zicea: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea,
pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere( Marcu 9,1). Iată ce înseamnă a fi în
plinătatea Sfântului Duh.

7.Discernământul sau dreapta chibzuire

15
Acela care a fost pus ca pildă pentru alţii, trebuie să dovedească totdeauna şi pretutindeni, cu seriozitatea vieţii,
cîtă înţelepciune poartă în inimă. Lucrurile nefolositoare sunt pentru el timp pierdut. Cu o cercetare atentă
păstorul de suflete trebuie să deosebească ceea ce e bine de ceea ce e rău. Trebuie să cântărească lucrurile,
persoanele, împrejurările şi cei se potriveşte fiecărui om, ce sau pentru cine, cînd sau cum se cuvine ceva.Să nu
caute ceea ce e în folosul lui, ci binele său să-1 folosească a fi al semenilor săi18.

Zis-a un bătrân : toate cele peste măsura sunt de la diavoli. Nevoința pentru Hristos și Biserică sunt lucruri mari
si minunate; dar nevointa adevărată este diferită de acea care vine din patimile omului. Mândria spirituală este
o cursă pentru începători, care caută să trăiască o viată duhovnicească înaltă. Ei văd nevointa unor oameni
sporiți duhovnicește și caută să-i imite. Dar, nu se potrivesc măsurile celor sporiți pentru cei începători nici ale
monahilor pentru cei din lume. Nevointa exterioară excesivă, falsa smerenie, îndeletnicirea cu bârfe si judecarea
oamenilor după nevointa lor pot fi manifestări ale unei imaturitătii duhovnicesti.
Lucrarea cu măsură nu tinde spre slavă de aceea toate trebuie împlinite cu dreaptă chibzuire ,în ar monie. «Cu
înţelepciune, zice, se zideşte casa, şi cu înţelegere se isprăveşte ; cu simţire se umplu cămările de toată bogăţia
scumpă şi bună» (Pilde 24, 3-4). Smerenia aduce, chiar fără fapte, iertarea multor greşeli, dar faptele fără
smerenie sînt, dimpotrivă, nefolositoare.
Omul nu trebuie să atragă niciodată atentia asupra sa printr-o cucernicie exterioară excesivă. Aceasta nu face
decât să hrănească mândria .
Asprimea nevoințelor lipsită de dreapta chibzuire e nefolositoare. Cuviosul Isaac zice:
Odihnei trupului îi urmează ieşirea din liniştire şi tulburarea gîndurilor și războiul poftelor trupului;
Lucrării nemăsurate îi urmează trîndăvia; iar trândăviei, ieşirea din liniştire și părăsirea locului de
liniştire şi mutarea din loc în loc.
Iar Sfîntul Maxim zice: «Să nu-ţi îndrepţi toată luarea aminte spre trup, ci hotărăşte-i o nevoinţă după putere şi
întoarce toată mintea spre cele dinăuntru. Căci «nevoinţă trupească la puţin foloseşte, iar binecredincioşia la
toate» (1 Tim. 4, 8). Înainte de toate, fă toate cu sfatul şi cu întrebarea părintelui tău duhovnicesc .
(41).Cel ce petrece şi vieţuieşte contrar firii şi trupeşte, îşi pierde dreapta chibzuire.
Domnul Hristos zice: «Eu sînt lumina lumii, cel ce urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii» (Ioan 8, 12). Numai în lumina lui Hristos omul desăvîrşit se vede pe sine cum este şi cum ar trebui să fie.
Nici cei ce au ajuns la desăvîrşire prin curăţire şi luminare, nu au totdeauna starea neschimbată. Aceasta, din
pricina slăbiciunii şi a părerii de sine ce trage uneori pe orice om în jos. De aceea suferă şi ei schimbări şi
tulburări. Dar iarăşi se liniștesc. «Fericit este, cel ce cunoaşte neputinţa sa» (Iov 37, 7), ca să nu ne încredem în
noi înşine, ci în Hristos Domnul. Şi aşa să alergăm neîncetat spre Dumnezeu întru smerenie şi pocăinţă şi
mărturisire. Încercările ce vin pot să ne înţelepţească , dacă ne observăm pe noi cu mintea şi cunoaştem
schimbarea în blândeţe şi îngăduinţă şi cum din pacea aceasta se întoarce deodată spre tulburare, chiar cînd nu
e nici-o pricină; şi cum ajunge în mare şi negrăită primejdie.
Nu căuta cele peste măsură și înainte de timp cele ce sînt ale unui anumit timp.(59)
Lipsa discernământului aduce căderea. Părinții cei mai experimentați știu că cei ce se abat de la dreapta
socoteală, prin osteneli prea mari pentru puterile lor, cad în patima mândriei. În scrierile duhovnicești întâlnim
mai multe astfel de pilde.
Au zis batranii : de vei vedea pe cel tânăr de voia sa suindu-se la ceruri apucă-l de picior si trage-l, căci
nu ii este de folos.
Avva Ioil. În mănăstiri cei tineri erau atent observați de către duhovnici și stareți, pentru că ei pot trăi
experienţe de autoamăgire care se termină întotdeauna prost. Părintele Ioil era viețuitor al Mănăstirii Slatina.
Era tânăr şi frumos ca un Rafael, cu frunte înaltă, cu pielea obrazului subţire şi străvezie şi ochii albaştri, avea
plete blonde revărsate peste umeri în ondulări mătăsoase şi o bărbuţă rară, roşie şi scurtă, crescută mai degrabă
pentru a-i colora faţa decât pentru ai-o îmbrăca în chip călugăresc. Ava Ioil era un înger. Un înger senin şi

18
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, trad. Pr. prof. dr. Alexandru Moisiu, Editura Centrului mitropolitan
Sibiu, 1987, p. 49

16
serios, căci nu râdea niciodată. În el mocnea un foc mare: voia să se facă sfânt. Repede. De aceea râvna lui nu
cunoştea margini şi chipul Iui nu se slobozea zâmbetului. Blând cu graiul, săritor la fapta bună, fără împotrivire
la ascultare, cu tragere de inimi la treburile gospodăriei ca şi la biserică, a atras repede atenţia bătrânilor. Intr-o
zi, mai repede decât o făceau pentru alţii, l-au recomandat lui Ava Cleopa, stareţul, pentru preoţie.
— E prea tânăr, părinţilor, şi râvna lui e prea mare, spuse Ava Cleopa. Ar mai trebui încercată. Nu ştiţi ce zice
un Avă din Pateric?: "Când vezi un tânăr că se urcă prea repede la cer. trage-1 repede de picioare înapoi la
pământ, că-1 paşte ispita. În tinereţe roada râvnei înalte, e mai degrabă mândria decât sfinţenia, pentru că
mintea tânără e mânată mai mult de mândrie, decât de mântuire. Ştiţi ce spune Ava Antonie cel Mare: "dacă
întinzi arcul prea tare, se rupe." Mie mi se pare că al lui Ioil o să se rupă. Stai de vorbă cu el şi simţi cât e de
încordat tot, cât de mult ar vrea să ajungă repede sus. Cam ispiteşte pe Dumnezeu şi mă tem să nu-1 ia diavolii
în primire. Şi nu prea întreabă. Face nevoinţă aspră fără ascultare. Ştiu eu. Nu doarme, nu mănâncă, se roagă
mult.
-Doar de asta am venit la mănăstire, zise Ava Gherontie râzând cam de sus. Sfinţia ta nu faci la fel?
-Eu ştiu de la părintele meu Ioanichie, spuse Ava Cleopa netulburat — că în mănăstire trebuie sa ai mai mare
grijă de cel râvnitor, decât de cel păcătos. Celui păcătos îi spui să se îndrepte şi te înţelege, te crede, că se ştie
păcătos. Dar cel râvnitor îşi curăţă greu râvna de mândrie. Mai ales dacă face totul după rânduială, nu te pricepe
când îi spui că ar putea cădea, tocmai când se crede mai îndreptat, dacă de pildă, se crede mai bun decât ceilalţi.
Şi când eşti tânăr e greu să nu te ispitească gândul acesta. De aceea bătrânii au rânduit ca viaţa duhovnicească să
se desfăşoare sub supravegherea celor încercaţi, pentru că lupta duhovnicească nu se desfăşoară după legi fixe.
Ava Cleopa avea experienţa multor întâmplări şi ar fi vrut să prevină vreo întâmplare nefericită. Dar consiliul
bătrânilor hotărî să-1 recomande totuşi pe Ava Ioil pentru preoţie.
-L-o mai ajuta şi harul Domnului să nu cadă, zise Ava Arsenie.
Acum erau toţi convinşi ca o nenorocire e posibilă,-dar hotărâră în acord cu Ava Arsenie că harul preoţiei e un
motiv în plus de apărare. Numai Ava Cleopa nu părea convins, dar urmând sfatul Consiliului îi scrise
Mitropolitului şi, în câteva săptămâni, îl şi chemă pe Ioil la Iaşi ca să-1 hirotonească.
Când s-a întors şi a început să slujească, era un alt om. Harul îi dublase şi seriozitatea şi evlavia. Potrivit cu o
rânduială mai veche, pe care o aplica tuturor noilor hirotoniţi, Ava Cleopa 1-a trimis să facă patruzeci de
liturghii la Schitul Rarău. La schit erau pe atunci vreo zece pustnici bătrâni şi un singur preot, Ava Casian
egumenul. După vreo două săptămâni de la trimiterea lui Ava Ioil la Rarău, Ava Cleopa se trezi cu unul din
pustnicii de la Rarău, cu toiag şi traistă, pogorât să aducă o veste ciudată.
-M-a trimis egumenul Casian să-ţi dau de ştire că Ava Ioil pe care l-ai trimis să slujească, spune că noaptea la
utrenie, în altar, lumânările de pe prestol se aprind singure. El le stinge şi ele se aprind din nou!
-Ai văzut şi sfinția ta asta?
-Nu, eu n-am văzut, dar spune el şi o fi aşa. Egumenul cere sfat ce să facă. De aceea m-a trimis.
-Dar Ioil ce face? întrebă Ava Cleopa.
Se roagă, abia mai gustă ceva, a slăbit, i s-au dus ochii în fundul capului de post... O ţine într-una că se face
minune în altar.
Du-te înapoi la schit, Prea Cuvioase, şi spune-i lui Casian să-1 trimită pe Ioil aici. Să vie tot acum, porunci Ava
Cleopa.
A doua zi spre seară, veni. Avea chipul transfigurat şi părea furat de un vis.
-Părinte Ioil, mâine ai să pleci de ascultare la vie, la Cotnari, îi spuse Ava Cleopa, fără să-1 întrebe nimic de
lumânări. Mănăstirea avea şase hectare de vie la Cotnari şi o lucra cu călugări, iar în sezonul de munci grabnice,
folosea şi mireni plătiţi.
-Să lucrez împreună cu mirenii? întrebă nedumerit Ava Ioil.
-Aşa cum spun, cu călugării, cu mirenii ...
Dar ştiţi... dădu Ava Ioil să povestească întâmplarea cu lumânările ca să se îndreptăţească şi să ceară păsuire.
Lasă asta, îl opri Ava Cleopa, pricepându-i gândul. Du-te la Cotnari.
După ce plecă Ava Ioil, Ava Cleopa îi spuse lui Ava Kiril, care era de faţă:

17
-A dat ispita peste dânsul mai repede decât era de aşteptat. Era prea grăbit. El a grăbit-o. L-au luat diavolii în
primire. Năluciri, ce crezi, Sfinţia Ta. Crezi că stă Dumnezeu să-'i aprindă lumânările lui Ioil? Cine ştie ce se
întâmpla dacă-1 mai lăsam la Rarău. Unuia ca el, după nişte vedenii, diavolii i-au poruncit să-şi omoare
duhovnicul şi afăcut-o, crezând că e porunca lui Dumnezeu. Acum e greu de ştiut ce se va întâmpla cu el. II
trimit la vie ca să uite, să se ia cu munca, cu fraţii şi cu mirenii. Altă metodă nu-i. Dacă i-am explica nu ne-ar
crede, nu ne-ar înţelege. Ceea ce a văzut el e mai important decât ce ar auzi de la noi. Dacă ceea ce s-a întâmplat
a fost de la Dumnezeu, atunci se va linişti şi se va întoarce înapoi la toamnă, şi nu va mai povesti nimănui
întâmplarea. Dacă n-a fost de la Dumnezeu, se va răzvrăti şi nu mai ştiu ce va ieşi din răzvrătire. Datoria noastră
e să cercăm duhurile. Părinţii toţi ne îndeamnă să nu primim vedeniile. Nu ştii ce spune un Avă de la Pateric?:
"chiar Hristos de ţi s-ar arăta, nu-1 crede şi zi că eşti păcătos şi nu eşti vrednic să ţi se arate."
Ajuns la vie, duhul lui Ioil se dete repede pe faţă.
— Ce stareţ e ăsta? Mie mi-aprind îngerii lumânările, şi el mă trimite să lucrez cu mirenii. Nu mă mai
întorc la mănăstire. Nu mai este nici un respect pentru sfinţenie!
Şi, drept urmare, se prefăcu din nou din Ioil într-un oarecare Ion, lepădându-se şi de nume şi de pletele blonde şi
de barba roşie şi plecă în lume.
— Nu-i nimic, zise Ava Cleopa, când auzi. Un Ion care se va căi într-o zi, e mai de preţ decât un Ioil
care se mândreşte.

Din Pateric. Zis-a un bătrân : să nu faci ceva înainte de a cerceta inima ta, dacă se face după Dumnezeu ceea ce
vrei să faci.

8. Depărtarea de eretici

Înainte de a te fi întărit duhovniceşte nu citi cărţile eretice, căci, cuprinzînd ele cuvinte ale întunericului,
întunecă pe cei slabi.19
Se cuvine credinciosului cu totul a se depărta de învățăturile eretice şi de vorbirea cu ereticii. Şi să urmeze
înţelepciunea cea după Dumnezeu, şi că la unii chiar şi simplitatea ajută20.

Zis-a Avva Isaia:Frate, păzeşte-te şi nu vorbi cu ereticii, că vrând a susține adevărata credinţă, să nu cumva
să te vatăme otrava cuvintelor lor cele purtătoare de moarte; şi nici carte ereticească să nu citești, ca să nu
omori sufletul tău. Ci întru ceea ce te-ai luminat, întru aceea stăruie. Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti,
fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă. (I Tim. 4:7).
Sfântul Apostol Pavel iarăși zice:,,Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase
ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie
nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli
viclene, gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un
mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia. ( I Tim. 6,3-5) .Fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că
dau prilej de ceartă. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea
învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre
cunoaşterea adevărului.(2Tim. 2,23-24). Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi,
hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori,
neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât
iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de
aceştia. (2Tim.3,2-5).
Influienţa pe care o are un eretic îndeosebi asupra celor începători o înţelegem mai bine din următoarea pildă:
Preotul privi afară din altar, să vadă dacă strana era pregătită să înceapă slujba. Tocmai când se pregătea să
spună "Binecuvântat este Domnul...", cel mai nou convertit al său, Vasile, îsi făcu intrarea în biserică, fiind

19
Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord, Timișoara,1997, cap.XXVII, pag489
20
Everghetinos vol.4, cap. 18
18
proaspăt întors dintr-un pelerinaj la o mănăstire. Vasile, fusese protestant. Descoperise Ortodoxia într-o librărie
si îmbrătisase credinta cu mare zel, citind orice carte despre credinta ortodoxă.
Apoi s-a hotărât să meargă să viziteze mânăstiri. Asa a început schimbarea. A devenit mai pios si mai serios în
ale credintei, dar în acelasi timp a început să devină mai... ciudat. La fel ca în duminica aceasta. Vasile nu se
multumi să vină la biserică în felul celorlalti oameni. Cu mătănii lungi prinse de mâini, făcu plecăciuni mari la
intrarea în biserică si, în privirile întregii biserici, în fata fiecărei icoane. Era o asemenea priveliste încât nimeni
nu mai asculta slujba. Apoi, chiar înainte să înceapă Liturghia, veni la usa altarului si anuntă că trebuie să facă o
mărturisire. Părintele, fiind răbdător cu tineri mai zelosi, i-a spus să spună ce are de spus. "Sunt cel mai rău
dintre păcătosi!". Apoi îsi citi lista cu păcatele, de data aceasta numai patru pagini. "Si n-am putut să fac decât
două sute de metanii, nu trei sute ca de obicei, si am citit doar patru acatiste si nu sunt pregătit pentru
Împărtăsanie", spuse el. "Apoi, a trebuit să beau o cafea, dar, din moment ce toată lumea face asta, n-as putea
totusi să mă împărtăsesc?" . Duhovnicul mi-a spus că trebuie să fac rugăciune, dar n-am putut să stau treaz ca să
le termin. Asa că am băut niste cafea. Dar nu fac la fel si ceilalti de aici - chiar servesc micul dejun înainte de
Liturghie? Am auzit că un episcop a băut cafea cu ereticii catolici chiar înainte de Liturghie. Apoi, era trei
dimineata când am băut cafeaua, iar acum este aproape zece." "De ce nu mi-am început canonul putin mai
devreme?" "Ei bine, în cartea pe care tocmai am terminat-o spunea că trebuie făcut numai după miezul noptii,
acela fiind timpul de luptat cu demonii. Apoi, a fost si Madonna la televizor... ă... videoclipurile ei m-au dus în
ispită... asa că am făcut toate metaniile." "Părinte, întrebă Vasile, nu credeti că e vremea să începem să fim mai
traditionali, să lăsăm la o parte lumânările din parafină si să revenim la cele din ceară naturală? E mai ortodox
asa. Chiar nu-mi place când corul citeste jumătate din textul de la vecernie, în loc să-l cânte. Mi-e teamă că va
trebui să caut o altă biserică, mai ortodoxă. Chiar sunt singurul din această parohie care stie cum trebuie făcute
lucrurile? Apoi, l-am invitat pe duhovnicul meu să vină să vă cunoască. O să vă explice anumite lucruri. Mi-a
spus că lucrurile trebuie făcute cum trebuie, cum le fac ei, altfel vom ajunge în iad." Părintele îsi pierdea
răbdarea, uitându-se la ceas. "Bine, Vasile, uite, sunt mai multe de discutat si nu e nevoie să o facem acum, când
toată biserica te asteaptă să termini. Când te-ai spovedit ultima oară?" "Ieri, la mănăstire. Cred că am găsit un
duhovnic vrednic de ascultarea mea." "Cine este?" "Părintele C , de la mănăstirea din munti. Va veni duminica
viitoare să slujească cu dvs." "Vasile. Omul acesta a fost caterisit acum câtiva ani. Nu pot sluji cu el! Cine ti-a
dat binecuvântare să mergi la el? Si, cu atât mai putin, să faci ascultare de el? Si să-l inviti aici?"
"A, deci si dvs. îl persecutati pe omul acesta drept! Stiu în inima mea că el este un adevărat ortodox! De fapt, el
m-a si botezat. De fapt, mă întreb de ce oare mai stau aici? Poate ar trebui să merg la el, care este un adevărat
reprezentant al Ortodoxiei... Nu în această biserică modernă. Poate că duhovnicul meu a fost caterisit, dar el
ascultă de Dumnezeu, nu de episcopii aceia rătăciti! Am încredintare în inima mea că asa stau lucrurile..."
"Atunci, întrebă părintele iritat, de ce ai mai venit aici să te împărtăsesti?" "Ce... Îmi interziceti să mă
împărtăsesc?" exclamă el, îndreptându-se furios către iesire.

Zis-a lui Avva Isaac: Păzeşte-te, și să nu citeşti dogmele ereticilor, căci, de cele mai multe ori, citirea acestora
trezește duhul hulei și te vei tulbura.
Zis-a Avva Marcu: Înţelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu, (I Cor. 3:19), iar cea de la
Dumnezeu, de sus este, de la Părintele luminilor (Iac. 1:17), al cărei semn este smerita cugetare. Cei ce voiesc
a plăcea oamenilor, în loc de înţelepciunea cea de la Dumnezeu, au dobândit-o pe cea omenească; şi,
îngâmfându-se, pe mulţi din cei simpli i-au amăgit, atrăgându-i a filosofa nu întru ostenelile evlaviei şi ale
rugăciunii, ci întru cuvintele cele amăgitoare ale înţelepciunii omeneşti. Am văzut oamenii simpli, având cuget
smerit și îndeletnicindu-se cu fapta bună, şi erau mai înţelepţi decât cei ce se credeau înţelepţi.
Însă alt om simplu, auzind să aceia sunt lăudaţi, a lăsat smerita cugetare și înălțându-se în deşert a căzut în
păcatul mândriei.
Nu-ţi este de folos multa cunoaștere mai-nainte de a dobândi smerita cugetare,deoarece cunoştinţa îngâmfă (I.
Cor. 8:1) din pricina nelucrării, iar dragostea zideşte, pentru că le rabdă pe toate.
Fără rugăciune, fără pomenirea lui Dumnezeu, cunoştinţă adevărată nu se poate dobândi; pentru că, celui cu
inima împietrită nu-i foloseşte cunoştinţa, pentru că, fără de frica de Dumnezeu, nu ajunge la pocăinţă.
19
Zis-a avva Evagrie: Grijeşte-te de folosul tău, păzind chipul liniştei. Cu oameni cu multe griji şi iubitori de
materie să nu-ţi placă să petreci, ci mai bine petrece singur, sau cu fraţi de acelaşi cuget cu tine. Că cel ce
petrece cu oamenii iubitori de lume şi cu multe griji, vrând-nevrând va ajunge şi el ca ei. Nu te lăsa atras în vor-
bire deşartă, ba mai mult, ocoleşte întâlnirile dese, ca nu cumva să te scoată din liniştea ta şi să te tragă în grijile
lor. „Lasă, zice Domnul, pe cei morţi să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino de urmează Mie". (Mt. 8, 22)
Incălzeşte-ţi inima, sârguind să te afli în voia lui Dumnezeu şi în războiul nevăzut.
Fugi de zăbovirile în cetate şi rabdă cu bărbăţie pe cele din pustie; „că iată, zice Sfântul, m'am depărtat fugind şi
m'am sălăşluit în pustie".1) „Pofta vagabondării să nu biruie inima ta, căci vagabondarea împreunată cu pofta
strică mintea cea fără de răutate".5) Dacă ai prieteni, fugi de întâlnirile dese cu ei, căci numai întâlnindu-te rar cu
dânşii le vei fi de folos. Iar dacă vezi că îţi vine prin ei vreo vătămare, cu niciun chip nu te mai apropia de
dânşii. Trebuie să ai ca prieteni pe cei ce pot fi de folos şi de ajutor vieţuirii tale. Prietenii tăi să fie bărbaţii
paşnici, fraţii duhovniceşti şi părinţii sfinţi; căci pe aceştia şi Domnul îi numeşte aşa zicând: „Mama mea, fraţii
şi părinţii mei aceştia sunt, cari fac voia Tatălui Meu cel din Ceruri".6) Cu cei împrăştiaţi de griji multe să nu te
aduni, nici ospătare cu dânşii să nu primeşti, ca nu cumva să te tragă în împrăştierea lor şi să te depărteze de la
liniștea ta. Nu pleca urechea ta la cuvintele lor şi nu primi socotinţele inimii lor, căci sunt cu adevărat
păgubitoare. Taie legăturile cu prea mulţi, ca să nu te pomeneşti împresurat la minte şi să fugă liniştea dela tine.

Zis-a Sfântului Efrem:Frate, nu întru multa învăţătură stă înţelepciunea, ci, precum este scris, începutul
înţelepciunii este frica Domnului (Pilde 9: 10). Iar a cunoaşte legea este a cugetării celei bune; pentru că
credinţa naşte cugetarea cea bună, iar cugetarea cea bună este râu de apă vie şi cel ce 1-a dobândit se va sătura
de apele lui. Nu este înţelepciune, nu este pricepere acolo unde nu este frica Domnului, pentru că îndestularea
de înţelepciune stă în frica Domnului. A Lui este slava, în veci. Amin.

9. Căldura duhovnicească

Căldura inimii are mai multe nuanțe și fiecare o simte altfel, dar în chip asemănător unui mic foc în inimă. Ea se
simte fie ”ca un beculet aprins", fie precum căldura soarelui, fie ca o durere; depinde de starea în care ne aflăm.
Trebuie să fim în pace, din care vine bucuria prezentei Domnului, și atunci vine în inimă o căldură bună.
Căldura care aduce durere sau apăsare în inimă provine de cele mai multe ori din prea multă încordare fizică în
lucrarea rugăciunii sau, spun Parintii, din cauza nevredniciei.

O relatare despre manifestarea căldurii duhovnicești găsim în viața Sfântului Serafim de Sarov:,,Ce simţi acum?
M-a întrebat părintele Serafim....,,O căldură puternică!”, ,,Cum o căldură? Suntem într-o pădure în plină iarnă.
Sub picioare avem zăpadă, fulgii ne-au acoperit. Despre ce căldură e vorba?”
,,O căldură asemănătoare cu cea dintr-o baie de aburi”
,,Căldura nu vine din afară ci din lăuntrul nostru. Este căldura pe care o cerem în rugăciune ,,Duhul Tău cel
Sfânt să ne încălzească”. Această căldură permite sihaştrilor, să nu se teamă de frigul iernii. Acest lucru se
datorează Sfântului Duh, sălăşluit în adâncul fiinţei noastre. Domnul a zis: Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul
vostru(Luca 17,21). Prin Împărăţia cerurilor , El înţelegea harul Sfântului Duh. Această Împărăţie a lui
Dumnezeu este acum în noi. Duhul Sfânt ne luminează şi ne încălzeşte, înmiresmează aerul şi ne umple inima
de o bucurie nespusă . Starea noastră de acum este cea despre care ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: Împărăţia
lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt(Romani 14,17). Credinţa
noastră nu se întemeiază pe cuvintele înţelepciunii pământeşti, ci pe lucrarea puterii Duhului Sfânt. Este starea
în care ne găsim acum şi la care se referea Domnul când zicea: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce
stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere( Marcu
9,1). Iată ce înseamnă a fi în plinătatea Sfântului Duh21.
54. Despre rugăciunea neîmprăştiatâ şi curată a inimii şi despre căldura ce se naşte din ea22.

21
Sfântul Serafim de Sarov ,Un Serafim printre oameni, Editura Egumenița, Galați,2005, pag.369
22
Calist şi Ignatie Xantopol, Metoda şi regula foarte amănunţită…,Filocalia Vol 8, Editura Humanitas p.54
20
Rugăciunea inimii naşte o oarecare căldură în inimă, potrivit cu ceea ce s-a scris : «Infierbîntatu-s-a inima mea
înlăuntrul meu şi în cugetarea mea se va aprinde foc» (Ps. 38, 4). E focul pe care Iisus Hristos a venit să-1
arunce pe pământurile inimii noastre care mai înainte erau purtătoare de mărăcinii patimilor, iar acum sunt, prin
har, purtătoare de Duh, cum a zis Domnul nostru Iisus Hristos : «Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş fi
voit să se fi aprins» (Luca 12, 49). Aceasta a făcut odinioară şi cu Cleopa şi însoţitorul lui, cînd i-a încălzit şi i-a
înflăcărat să strige, ieşiţi din ei (în extaz), unul către altul: «Oare nu era inima noastră arzînd în noi pe cale?»
(Luca 24, 32).
Dar zice şi Ioan Damaschinul, într-un tropar din cele alcătuite de el, către Preacurata Născătoare de Dumnezeu:
«Focul din inimă mă împinge spre cântarea dragostei feciorelnice». Iar Sfîntul Isaac scrie: Din lucrarea plină de
putere se naşte căldura nemăsurată, care se aprinde în inimă din gândurile fierbinţi ce se mişcă în cugetare. Şi
din căldura aceasta, răsărită în inimă din harul vederii, se naşte curgerea lacrimilor. Şi din lacrimile neîncetate
sufletul primeşte pacea gândurilor. Iar din pacea gândurilor, el se înalţă la curăţia minţii. Iar prin curăţia minţii
omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu».
Iar Scărarul zice: «Focul, sălăşluind în inimă, a înviat rugăciunea. Iar după ce aceasta s-a înălţat la cer, s-a făcut
coborîrea focului în foişorul de sus al sufletului».
O asemenea căldură se naşte din rugăciunea curată a inimii. Aceasta creşte neîncetat, împreună cu rugăciunea.
56. Care este efectul nemijlocit al căldurii inimii ?
Această căldură topeşte în.chip nemijlocit tot ce împiedică rugăciunea cea dintâi să se facă rugăciune curată.
Pentru că «foc este Dumnezeul nostru»; şi anume — «foc ce mistuieşte» (Evrei 12, 29) răutatea patimilor
noastre. Deci cel ce voieşte să-şi cureţe inima sa, s-o înfierbânte continuu cu pomenirea lui Iisus Hristos, avînd-
o numai pe aceasta ca cugetare şi ca lucrare neîncetată, chiar dacă s-ar afla undeva în afara locaşurilor de
rugăciune.
Căci, precum cel ce voieşte să cureţe aurul, dacă lasă să înceteze focul din cuptor chiar şi numai pentru scurtă
vreme, face iarăşi să se aşeze zgura pe aurul curăţit, tot aşa şi cel ce uneori pomeneşte pe Dumnezeu alteori nu,
ceea ce pare să fi cîştigat prin rugăciune, pierde prin întreruperea ei.

57. Despre dorul şi dragostea ce se nasc din căldură,luare aminte şi rugăciune.

Dintr-o astfel de căldură şi din rugăciunea făcută cu luare aminte, sau din rugăciunea curată, se naşte în ini mă
dorul şi dragostea dumnezeiască şi iubirea faţă de numele pomenit al Domnului nostru Iisus Hristos. Spune
Sfîntul Maxim : «Toate virtuţile ajută minţii să cîştige dragostea dumnezeiască, dar, mai mult decît toate,
rugăciunea curată. Căci prin ea, zburînd spre Dumnezeu, iese din toate» .

10. Lacrimile duhovnicești

Dintr-o inimă plină de dragoste curg foarte multe lacrimi, care curăţă pe cel ce s-a învrednicit de ele. Curăția
vine din dragostea dumnezeiască, din dorul şi dragostea față de Iisus Hristos.(58)
81. Iarăşi despre pocăinţă, frică, iubire, plîns, lacrimi şi mustrarea de sine.
«Pocăinţa este corabia, frica e cârmaciul ei, iubirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne aşează deci în corabia po-
căinţei şi ne trece peste marea vieţii acoperită cu aburi săraţi spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea,
călăuzindu-ne spre Cel spre care străbat toţi cei ce se ostenesc şi sînt împovăraţi (Matei 11, 28), prin pocăinţă.
Pocăinţa este o luptă prin care surprindem și cele mai mici păcate. Pînza ce se aşează peste conştiinţa noastră
de fiecare zi şi peste trecutul nostru adunat în noi şi ţinut într-o stare de inconştienţă, devine tot mai transparentă
şi vedem tot mai clar în această cămară toate firele de murdărie ce s-au adunat. Pe lîngă aceasta, chiar în vremea
pocăinţei pot apărea în noi gînduri subţiri de păcat : de mîndrie, de mulţumire că ne pocăim, de ţinere la ceva
din lume, de slăbire a gîndului la Dumnezeu.
Căci cînd ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu şi drumul nostru s-a sfîrşit şi am străbătut la ostrovul care e
dincolo de lume, unde e Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh». Numai iubirea nesfîrşită a lui Dumnezeu ne odihneşte.
Despre plînsul cel după Dumnezeu zice Mântuitorul: «Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia» (Matei 5,
4). Despre lacrimi, cuviosul Isaac scrie: «Lacrimile ce însoţesc rugăciunea sunt semnul milei lui Dumnezeu, de
care s-a învrednicit sufletul în pocăinţă şi ale faptului că a fost primit şi a început să intre prin lacrimi în cîmpul
21
curăţiei. Dar de nu se vor depărta gîndurile de la cele trecătoare şi de la nădejdea în cele din lume şi nu va avea
dispreţuirea de sine şi nu vor începe să pregătească merindea cea bună pentru ieşirea sufletului şi nu vor începe
să se mişte în suflet gîndurile la cele ce sunt acolo, ochii nu vor putea să lăcrimeze. Căci lacrimile izvorăsc din
cugetarea curată şi neîmprăştiată, din meditarea îndelungată, neîncetată şi neabătută şi din amintirea oricărui
păcat subţire ce s-a ivit în minte şi întristează inima cu amintirea lui. Din acestea se înmulţesc lacrimile şi
sporesc tot mai mult.
Iar Scărarul zice: «Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima curăţeşte toată pata văzută şi gîndită». Şi iarăşi: «Să
ne străduim pentru lacrimile curate, gîndind la desfacerea (moartea) noastră. Căci nu este în acestea înşelare,
sau părere de sine, ci mai degrabă curăţire şi înaintare în iubirea de Dumnezeu şi spălare de păcate şi
nepătimire». Şi iarăşi: «Nu crede izvoarelor tale înainte de curăţirea desăvîrşita. Căci nu are credinţă vinul trecut
de curînd din teascuri în butoaie». Şi iarăşi: «Lacrimile din frica (de Dumnezeu), au în ele înseşi paza lor (de
păcat). Dar cele ale iubirii, înainte de iubirea desăvîrşita, poate sînt uşor de furat din unii, dacă focul pomenirii
neîncetate (a lui Dumnezeu) nu arde puternic în inimă în vremea lucrării lor. Şi e lucru de mirare, cum lacrima
cea mai smerită e cea mai sigură la vremea ei». Şi iarăşi: «Lacrima pentru ieşire (moarte) naşte frica; iar cînd
frica naşte lipsa de frică, se arată bucuria; iar cînd bucuria ajunge necuprinsă, răsare floarea cuvioasei iubiri».
Iar despre mustrarea (sau ocărîrea) de sine, zice marele Antonie: «Aceasta este marea lucrare a omului, să ţină
greşala sa deasupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita pînă la răsuflarea din urmă». Iar alt sfînt
Părinte, întrebat: «Ce ai aflat, Părinte, mai de preţ pe calea ta?», a răspuns zicînd: «Să te ocărăşti pe tine însuţi
în toate». Acest lucru lăudîndu-1 şi cel ce a întrebat, a zis: «Altă cale afară de aceasta nu este». Iar Avva Pimen
a zis: «Toate virtuţile au intrat în lumea aceasta cu suspin. Scoate o virtute şi fără ea cu greu va sta omul». Şi l-
au întrebat pe el: «Care este aceasta?» Şi zise: «Ca omul să se ocărască pururea pe sine însuşi». Şi zise iarăşi:
«Cel ce se ocărăşte pe sine, orice i s-ar întîmplă, fie pagubă, fie necinstire, fie orice necaz, se socoteşte de mai
înainte vrednic de ea şi niciodată nu se tulbură». Cînd fiecare om se laudă în faţa altuia, greu mai pot sta
unul lîngă altul. «Nu mai încape lumea de ei», adică nu mai încape nici unul lîngă celălalt.
Lacrimile din frica de Dumnezeu nu sînt atît de vrednice de laudă, ca cele din iubirea faţă de El. Iubirea e un
lucru înalt şi de aceea nu poate fi dobîndită atît de repede în deplinătatea ei. Să nu ne socotim de aceea ajunşi la
starea de iubire prea repede, ci să ne socotim mai degrabă cît mai mult în starea celor ce au motive de frică din
pricina necurăţirii depline de păcate.
Frica de Dumnezeu ţine pînă ajungem la iubirea Lui. Aceasta, odată dobîndită scoate afară frica. Lacrimile sînt
semnul pocăinţei adînci a omului, dar şi al mângâierii ce o simte că Dumnezeu se milostiveşte de pocăinţa lui
şi-1 iartă. In general omul nu poate plînge de la sine, decît de ciuda nesocotirilor, a jignirilor, din cauza
nenorocirilor, sau a unor împrejurări favorabile, deci din motive de egoism. Dar plînsul mîngîietor se naşte în el
din mila sinceră a altuia pentru el; cu atît mai mult din mila lui Dumnezeu în starea de pocăinţă prelungită a su-
fletului se iveşte în minte amintirea celor mai subţiri păcate şi a gîndurilor de păcate, la care altădată nu ne-am
gîndit.
Numai din sufletul curat curg lacrimi curate.

11.În Lumina lui Dumnezeu

Îmbrăcarea în lumină este prezentă aproape la toţi părinţii cu viaţă îmbunătăţită. Moise strălucea la faţă când s-a
coborât de pe Sinai. Despre Avva Pamvo ni spune că :,,trei ani a petrecut rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: să
nu mă slăveşti pe pământ! Şi atât l-a slăvit Dumnezeu încât nu putea cineva să se uite la faţa lui, de slava pe
care o avea".23 De asemenea despre avva Arsenie în Pateric se mărturiseşte că dobândi-se acest dar al luminii.
Un oarecare monah a mers într-o zi să-1 vadă pe Avva Arsenie. Şi-a aruncat o privire în deschizătura mică a
chiliei sale, ca să vadă sigur dacă acesta este înăuntru, şi 1-a văzut că se roagă înconjurat de o flacără de lumină.
Cu siguranţă că fratele a fost vrednic să vadă cu ochii lui acest lucru deosebit. A ciocănit uşor la uşă şi a

23
Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 190
22
aşteptat. Cuviosul i-a deschis şi, văzându-1 încă uimit, 1-a întrebat dacă stătea de mult timp afară şi dacă a văzut
ceva. însă fratele, ca să nu-1 întristeze, nu i-a descoperit ceea ce-1 făcuse atât de mult să se minuneze24.

O descriere mai amănunţită despre îmbrăcarea în lumină găsim la Sfântul Simeon Noul Teolog. Astfel într-una
din catheze el spune: Un oarecare Gheorghe, fiind de vârstă tânără şi ca la douăzeci de ani, locuind în
Constantinopol în vremurile noastre. Tânărul a cerut unui bătrân o carte care să cuprindă relatări privitoare la
vieţuirea și asceza practică, iar bătrânul i a dat scrierea monahului Marcu care învaţă „despre legea
duhovnicească". Pe aceasta primind-o tânărul ca trimisă de către Dumnezeu, şi a citit-o cu luare-aminte. Şi i-au
rămas în minte trei învățături:
1.„Căutând vindecarea, poartă de grijă de conştiință şi fă câte îţi spune şi vei găsi folos"(69_
2. „Cel ce caută lucrările Duhului Sfânt mai înainte de lucrarea poruncilor, se aseamănă robului cumpărat cu
arginţi, care la cumpărarea 1ui caută să i se scrie împreună cu preţul şi libertatea"(64).
3. „Orb este cel care strigă şi spune: «Fiul lui David miluieşte-mă!» (Mc 10, 47-48), este cel ce se roagă
trupeşte şi n-are încă cunoştinţă duhovnicească; dar privind şi văzând pe Domnul, orbul s-a închinat Lui
mărturisindu-L nu numai fiu al lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu( Ioan 9,35-38).
Aşadar, citind acestea, tânărul acela s-a minunat şi minunându-se a crezut că prin purtarea de grijă de conştiinţă
va găsi folos, şi prin lucrarea poruncilor va cunoaşte lucrarea Duhului Sfânt, iar prin harul acestuia va privi şi va
vedea cu mintea pe Domnul.
În fiecare seară se întindea în pat, cercetându-și conştiinţa care-i spunea: „Fă negreşit şi alte metanii şi adaugă
alţi psalmi şi spune mai mult «Doamne, miluieşte», fiindcă poţi", asculta cu râvnă şi fără şovăială de ea, ca de
unele spuse de însuşi Dumnezeu, şi făcea aşa toate. Şi niciodată n-a adormit lăsând conştiinţa să-1 mustre
zicându-i: „De ce n-ai făcut aceasta?". Aşadar, urmând aceasta zi de zi, rugăciunea sa de seară s-a întins mult.
Fiindcă în timpul zilei era întâistătătorul casei unui patrician şi mergea în fiecare zi la palat, îngrijindu-se de
cele potrivite vieţii, dar nici unui om să nu-i erau cunoscute cele făptuite de el. De aceea şi lacrimi curgeau, din
ochii lui în fiecare seară şi el făcea încă şi mai des îngenuncheri şi cădea cu faţa la pământ, şi nemişcat stând în
picioare, citea rugăciunile sale către Născătoarea de Dumnezeu cu lacrimi şi rugăciunea lui se întindea în fiecare
seară, ajungând până la miezul nopţii.
Răpirea în lumină
Aşadar, stând el în picioare într-o zi şi spunând : „Dumnezeule, milostiveşte-mă pe mine păcătosul!" (Lc 18,
13), dintr-o dată o strălucire dumnezeiască 1-a încununat de sus şi a umplut tot locul. Iar atunci când s-a făcut
aceasta, tânărul nu mai ştia şi a uitat dacă e în casă sau sub un acoperiş. Fiindcă de pretutindeni vedea numai
lumină şi nu ştia dacă mai umbla pe pământ. Nu mai era în el nici teamă de a nu cădea, nici grijă de lume, nimic
din cele ce-i năpădesc pe oamenii ce poartă trup nu-i ataca gândul, ci fiind cu totul împreună cu lumina
nematerială părându-i-se că s-a făcut el însuşi lumină, şi uitând toată 1umea, s-a învrednicit de lacrimi şi de
bucurie şi de veselie negrăi.t Apoi mintea lui s-a înălţat la cer şi a văzut altă lumină mai limpede decât cea care
era aproape de el. Şi stând în apropierea acelei lumini i s-a arătat în chip uimitor bătrânul acela sfânt şi
deopotrivă cu îngerii, care îi dăduse porunca şi cartea.
Trecând vederea aceasta şi, venindu-și în sine, tânărul a fost cuprins de bucurie şi uimire şi a vărsat lacrimi din
inimă, şi lacrimilor le-a urmat dulceaţa. La sfârşit, a căzut pe pat şi în ceasul acela a cântat cocoşul şi a arătat că
era miezul nopţii. Iar după puţin bisericile au sunat clopotele pentru utrenie şi el însuşi s-a sculat să cânte psalmi
după obicei, nici măcar gândindu-se la somn în noaptea aceea25.
Am mai putea adăuga cazul Sfântului Serafim de Sarov. Atunci când l-a întâlnit Motovilov faţa lui strălucea ca
soarele. Părintele Serafim m-a luat de umeri şi mi-a spus:
-Acum ne aflăm amândoi în Duhul Sfânt. De ce nu mă priveşti?
-Nu pot să vă privesc, căci din ochii sfinţiei voastre ies străluciri de lumină. Faţa v-a devenit mai strălucitoare
decât soarele şi mă dor ochii.

24
Noul Everghetinos, trad. Pr. Ion Andrei Ţârlescu, Editura Cartea Ortodoxă, Bacău, 2014, p. 215
25
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze Scrieri II, Ediția II, Editura Deisis, Sibiu 2003, pag239
23
-Nu te tulbura. Acum şi tu eşti luminos ca şi mine. Te afli şi tu în plinătatea Duhului dumnezeiesc, altfel nu m-ai
fi putut vedea în această stare…
Şi mai sunt şi multe alte cazuri în Proloage, în Vieţile Sfinţilor.

60. Despre rîvna fierbinte şi despre arătarea dumnezeiască în noi şi despre luminarea cea din ipostas a harului
.
«Umblaţi cu Duhul şi pofta trupului nu o veţi împlini» (Gal. 5, 16). Mai mult, pofta trupului va ieşi din tot
gîndul şi din toată nălucirea , arzînd toată reaua făptuire ce se lucra mai înainte prin simţurile şi prin mintea sa.
El va ajunge la treapta înaintată de a avea simţirea iubirii lui Dumnezeu faţă de el şi a arătării şi sălăşluirii
luminării ipostasiate şi preadumnezeieşti a harului. Prin aceasta el revine în chip strălucitor la nobleţea şi la
învierea duhovniceaşcă lucrată în noi de sus, prin harul Botezului.
Sfântul Isaac zice: Aceasta este Ierusalimul şi împărăţia lui Dumnezeu, ascunsă în noi (Luca 17, 21), după
cuvîntul Domnului; acest loc este norul slavei lui Dumnezeu, în care nu vor intra decît singuri cei curaţi cu
inima, ca să vadă faţa Stăpânului lor (Matei 5, 8). Numai să nu caute acela, el însuşi, arătarea lui Dumnezeu, ca
să nu primească pe cel ce este de fapt întuneric, dar se preface în lumină (2 Cor. 11, 14).
61. Despre lucrarea dumnezeiasca şi despre cea potrivnică.
■;,Iar cînd mintea lui, fără să caute, vede o lumină, să nu o primească, dar nici să nu o înlăture. Căci zice Sfîn tul
Marcu: «Este o lucrare a harului necunoscută pruncului; şi este alta, a răutăţii, care se aseamănă adevărului. Dar
bine este să nu primească acestea, de teama înşelăciunii; dar nici să le anatematizeze, gîndindu-se cu teamă că ar
putea fi adevărate; ci totdeauna să alerge la Dumnezeu cu nădejde, căci El cunoaşte folosul amîndurora. Dar să
fie întrebat cel ce are har şi puterea de la Dumnezeu să înveţe şi să deosebească», dacă află pe cel ce-1 poate
învăţa nu precum a cunoscut numai din dumnezeiasca Scriptură, ci precum a pătimit în chip fericit
dumnezeiasca iluminare și să mulţumească lui Dumnezeu. Iar de nu, e mai bine să nu o primească, ci să alerge
la Dumnezeu cu smerenie, socotindu-se pe sine, cu toată sinceritatea inimii, nevrednic şi declarîndu-se mai
prejos de o astfel de vrednicie şi vedere.
63. Despre luminarea adevărată şi despre cea mincinoasă, sau despre lumina dumnezeiască şi despre cea
diavolească.
Părinţii ne arată în unele din scrierile lor semnele luminării neamăgitoare şi a celei mincinoase. Aşa a făcut şi
de trei ori fericitul Pavel din Latro , spunând către ucenicul său care 1-a întrebat despre aceasta: «Lumina puterii
vrăjmaşe este în chipul focului şi scoate fum şi-i asemenea focului supus simţurilor; iar cînd o vede sufletul
cumpătat şi curăţit, e dezgustat şi scârbit de ea. Iar lumina bună a Celui bun este foarte plăcută şi curată şi cînd
se arată sfinţeşte şi umple sufletul de bucurie şi de seninătate şi-l face blând şi de oameni iubitor». Iar alţii spun
la fel. Dar, precum eu am auzit cele spuse înainte prin viu grai, aşa vei auzi şi tu despre acestea la vremea
potrivită.
12.Dumnezeiasca retragere

85. Despre ispită şi despre retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptare şi despre părăsirea din partea Lui prin
întoarcerea de la om.
Ispita e, fie din îngăduinţa sau din retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră, fie din părăsirea din
partea lui Dumnezeu care se retrage de la cineva. Pentru ce? Ca mintea să nu se mândrească pentru binele ce 1-a
aflat. Ci, războită şi certată, să sporească pururea în smerenie. Căci aceasta e singura prin care nu numai
biruieşte pe cei ce o războiesc pe ea cu mândrie, ci se şi învredniceşte de daruri necontenit mai mari, înaintînd
pe cît e cu putinţă firii omeneşti, măcar că e legată cu lanţuri de nedesfăcut şi apăsată de povara trupului, spre
desăvârşirea şi nepătimirea cea după Hristos. Căci zice Sfântul Diadoh: «Domnul însuşi zice că diavolul a căzut
ca un fulger din ceruri (Luca 10, 18), ca să nu privească cel cu chip urât (desfigurat), la locaşurile sfinţilor
îngeri. Cum, deci, cel ce nu se învredniceşte de părtăşie cu slujitorii cei buni, poate avea ca locaş comun cu
Dumnezeu mintea omenească?
Ei vor zice că aceasta se întâmplă prin îngăduirea (retragerea) dumnezeiască. Şi mai mult nimic nu vor zice.

24
Dar retragerea pentru îndreptare nu lipseşte nicidecum sufletul de lumina dumnezeiască, ci, de multe ori, harul
numai îşi ascunde minţii, prezenţa lui, ca să împingă sufletul, prin amărăciunea pricinuită de demoni, să ceară
cu toată frica şi cu multă smerenie ajutorul de la Dumnezeu, cunoscînd răutatea duşmanului său. E aşa cum o
mamă depărtează puţin de la piept pruncul ei care nu respectă rînduielile alăptatului, pentru ca speriat de feţele
străine sau ameninţătoare ale unor oameni sau animale din jur, să se întoarcă cu multă frică şi cu lacrimi la sânul
mamei. Iar retragerea lui Dumnezeu din motiv de întoarcere de la om, predă, oarecum, legat demonilor sufletul
care nu voieşte să-L aibă pe Dumnezeu. Dar noi nu sîntem «fiii respingerii» (Evr. 10, 39), să ne ferească
Dumnezeu, ci credem că sîntem prunci adevăraţi ai harului lui Dumnezeu, alăptaţi prin mici retrageri şi dese
mîngîieri de la El 405, pentru ca, prin bunătatea lui Dumnezeu, să ajungem la bărbatul desăvîrşit, la măsura
vîrstei lui Hristos» (Efes. 4, 13).
Şi iarăşi: «Retragerea spre îndreptare aduce întristare multă şi smerenie şi o deznădejde măsurată sufletului, ca
partea lui iubitoare de slavă şi de dorinţa de a se impune altora să vină, după cuviinţă, la smerenie. Ea aduce,
deci, îndată, inimii frica lui Dumnezeu şi lacrimi de mărturisire şi dorinţă de multă tăcere prea bună. Iar
retragerea pricinuită de întoarcerea lui Dumnezeu (de la suflet), îngăduie ca sufletul să se umple de deznădejde,
de necredinţă, de mînie şi de îngîmfare. Trebuie să avem deci experienţa ambelor retrageri (ale lui Dumnezeu)
şi să ne apropiem de Dumnezeu potrivit cu felul fiecăreia. In cazul celei dintîi sîntem datori să aducem
mulţumire lui Dumnezeu ca Celui ce a pedepsit mîndria cunoştinţei noastre cu retragerea spre mîngîiere, pentru
ca să ne înveţe, ca un Părinte bun, deosebirea între virtute şi păcat, în cazul celei de a doua, trebuie să-I aducem
mărturisirea neîncetată a păcatelor şi lacrimi nelipsite şi o retragere şi mai mare de la cele rele pentru ca, astfel,
prin sporirea ostenelilor, să putem îndupleca pe Dumnezeu să caute, ca mai înainte, la inimile noastre.
Dar trebuie ştiut că, atunci cînd începe lupta între suflet şi satana într-o ciocnire esenţială, din îngăduinţa (lui
Dumnezeu), spre îndreptare, harul se ascunde, cum am spus mai înainte, dar ajută în chip neştiut sufletul, ca să
arate vrăjmaşilor lui că biruinţa e numai a sufletului».
Prezența lui Hristos în suflet umple sufletul de pace. Pacea lui Hristos. Lucrarea pacii lui Hristos este în om
semnul petrecerii omului în poruncile lui Hristos, tulburarea cea mai mică, arată abaterea de la calea strâmtă a
lui Hristos. Nu osândi nici pe nelegiuit, nici pe răufăcător. "Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia ? Pentru
stăpânul său stă sau cade" (Rom 14. 4). Dacă ai simțit că mintea ți s-a unit cu sufletul și cu trupul, că tu nu mai
ești împrăștiat de păcat, că sfânta pace a lui Hristos a adiat în tine, atunci păstrează cu cea mai mare grija Darul
lui Dumnezeu. Principala ta lucrare să-ți fie rugăciunea și citirea cărților sfinte; celorlalte lucrări să le dai o
însemnătate de mâna a doua, iar față de lucrurile pământești să fii dacă se poate, cât mai străin. Pacea
sufletului, ca una ce este adierea Sfântului Duh, se retrage îndată din sufletul care se poartă fără băgare de
seama în prezența Lui. Odată cu pacea lui Hristos, din suflet se retrage și rugăciunea harică și în suflet se trezesc
ca niște fiare flămânde patimile, care încep să-l tortureze pe cel ce prin părăsirea lui Dumnezeu, rămâne ca o
victimă lăsată la propriile ei puteri.Daca vei părăsi postul și te vei îmbuiba, pacea lui Hristos va înceta să
lucreze în suflet. Dacă te vei mânia, lucrarea ei se va curma pentru multă vreme. Dacă îți vei îngădui o
cutezanță, ea va înceta să lucreze. Dacă vei îndrăgi ceva pământesc, dacă te vei molipsi de vreo altă patimă față
de lucruri, pacea se va retrage negreșit de la tine. Dacă îți vei îngădui o îndulcire cu gânduri desfrânate, ea te
va părăsi pentru foarte multa vreme, ca una ce nu rabdă nici un fel de putoare păcătoasă, mai ales desfrâul și
slava deșartă. Vei căuta-o și nu o vei dobândi. Vei plânge pentru pierderea ei, dar ea nu-ți va da nici o atenție
nici ție, nici plânsului tău, pentru ca să te învețe să dai prețul cuvenit darului lui Dumnezeu și s-o păstrezi cu
grija cuviincioasa și cu evlavie. ,,Cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni,
foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în
împărăţia cerurilor” (Matei 5,19). Amin.

11 . Mângâierea dumnezeiască
Un tânăr a mers să ceară sfat de la un părinte duhovnic.
- îmi împlinesc toate îndatoririle, i-a spus, chiar şi mai mult decât acestea, şi totuşi nu mi se linişteşte
sufletul. Nici un fel de mângâiere nu primesc de la Dumnezeu.
25
 - Trăieşti după voia ta şi de aceea ţi se întâmplă toate acestea, i-a explicat părintele.
- Atunci, Avva, ce trebuie să fac pentru a găsi odihnă?
- Mergi de găseşte un părinte, care să aibă frică de Dumnezeu în sufletul lui. Lasă-te întru totul în
propriile lui dorinţe şi lasă-1 să te călăuzească, aşa cum ştie el, pe drumul lui Dumnezeu. Atunci sufletul tău îşi
va găsi mângâierea. Tânărul a ascultat de sfatul părintelui şi astfel i s-a liniştit şi lui sufletul26.
Precum prin simţul gustului trupesc, când se află în stare de sănătate, deosebim fără greşeală cele bune de cele
rele, tot aşa mintea noastră, când începe să se mişte în deplină sănătate şi fără griji, poate să simtă din belşug
mângâierea dumnezeiască şi să nu mai fie răpită niciodată de contrarul aceleia. Şi precum trupul, gustând din
dulceţurile pământeşti experiază fără greşeală simţirea lor, aşa şi mintea, când se află deasupra cugetului
trupesc, poate să guste fără să se înşele mângâierea Duhului Sfânt şi să păstreze amintirea gustării neuitată prin
lucrarea dragostei27.

Despre mîngîierea dumnezeiască şi cea prefăcută. (74) 28..

Cînd mintea noastră începe să simtă mîngîierea Sfântului Duh, atunci şi diavolul mângâie sufletul printr-o sim-
ţire părută dulce, în timpul liniştirilor de noapte, cînd cineva e prins de picoteala unui somn cât de subţire. Dacă,
însă, mintea se va afla ţinând în amintire cu mare căldură numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi de acest
sfânt şi slăvit nume ca de o armă împotriva înşelăciunii, vicleanul amăgitor se retrage, dar se pregăteşte de
război împotriva sufletului. Prin aceasta mintea, cunoscînd întocmai înşelăciunea vicleanului, înaintează şi mai
mult în experienţa deosebirii (a discenămîntului)». Şi iarăşi: «Mângîierea cea bună se iveşte în starea de veghe a
trupului sau şi cînd e pe cale să fie prins de somn, dacă cineva, prin pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a
lipit de El cu iubirea sa. Dar cea amăgitoare vine, cum am spus, cînd nevoitorul cade într-o picoteală subţire,
aflîndu-se numai pe jumătate în pomenirea lui Dumnezeu. E mai bine să adoarmă cineva greu cu pomenirea
fierbinte a lui Dumnezeu, decît să picotească în pomenirea întreruptă a Lui. Starea aceasta de coşmar e o stare
mai expusă falselor mângâieri ale diavolului. Căci în ea simţurile ies de sub controlul minţii şi nu şi-au oprit cu
totul activitatea, ca în somnul adînc.
Dacă sufletul se aprinde, de dragostea lui Dumnezeu, atrăgînd, şi trupul în acea iubire negrăită, fie că acesta
veghează, fie că e cuprins de somn, în vreme ce se află sub lucrarea sfîntului har, sufletul necugetînd atunci la
nimic altceva decît numai la aceea spre care e mişcat, trebuie să ştie că lucrarea e a Sfîntului Duh. Căci,
îndulcindu-se sufletul întreg de acea dulceaţă negrăită, nu mai poate cugeta la nimic, deoarece atunci se
veseleşte de o bucurie neobosită.
Dar dacă mintea e atinsă de o îndoială oarecare sau de vreun gînd întinat, în vremea cît se află sub această
lucrare, chiar dacă se foloseşte de sfântul nume spre apărarea de rău şi nu, mai curînd, spre iubirea de Dumne-
zeu singur, trebuie să înţeleagă că acea mîngîiere cu chip de bucurie este de la amăgitorul. Iar acea bucurie este
cu totul lipsită de linişte şi de rînduială, deoarece vrăjmaşul voieşte să facă sufletul să desfrîneze. Căci cînd
vede mintea că se mîndreşte cu experienţa simţirii ei, atrage sufletul, cum am zis, cu unele mîngîieri părute
bune, pentru ca învăluindu-1 în moleşala aceea şi într-o dulceaţă mustoasă, să-i rămînă necunoscută
amestecarea vicleanului. Din aceasta vom cunoaşte «Duhul adevărului» şi «duhul înşelăciunii» (1 Ioan 4, 6).
Desigur, e cu neputinţă să guste cineva cu simţirea bunătatea dumnezeiască, sau să cunoască în chip simţit ispita
şi amărăciunea diavolilor, dacă nu e încredinţat că harul s-a sălăşluit în adîncul minţii, iar duhurile cele viclene
se ţin în jurul mădularelor inimii. Dar, acest lucru, diavolii nu voiesc niciodată să fie crezut de oameni, ca nu
cumva, mintea ştiind-o aceasta în chip sigur, să folosească împotriva lor arma pomenirii lui Dumnezeu»364.
75. Despre bucuria dumnezeiască cea izvoritoare din inimă29.

26
Noul Everghetinos, p. 350
27
Pr. Conf. Nicolae MOŞOIU, Hermeneutica Ortodoxă ca dezvoltare teologică în Tradiţie, pp. 251-252
28
Calist și Ignatie, Centuria...,în Filocalia Vol. VIII, 74
29
Calist și Ignatie, Centuria...,în Filocalia Vol. VIII, 75
26
Cine va putea descrie dulceaţa mierii celor ce n-au gustat-o? Așa și despre bucuria dumnezeiască şi despre
bucuria mai presus de fire şi de viaţă izvorâtoare, care ţîşneşte ca o apă pururea săltătoare din rugăciunea curată
şi adevărată a inimii.

76. Această bucurie duhovnicească are multe înţelesuri şi totuşi este fără nume30.
Această bucurie duhovnicească şi de viaţă izvorîtoare a fost numită mai înainte şi iluminare enipostatică
(pornită din ipostas) şi întuneric supraluminos, şi frumuseţe de nedescris,vedere şi arătare dumnezeiască şi
îndumnezeire;
Scărarul zice: «Adîncul plînsului a văzut mîngîierea; iar curăţia inimii a primit iluminarea. Iluminarea este o
lucrare negrăită, văzută în chip nevăzut şi înţeleasă în chip necunoscut». De aceea, de trei ori fericiţi sînt cei ce,
asemenea Mariei de odinioară (Luca 10, 42), şi-au ales partea şi vieţuirea cea bună, pe cea duhovnicească ce nu
se va lua de la ei, şi s-au învrednicit de buna moştenire a asemănării cu Dumnezeu, ca cuprinşi de bucurie mare
şi extatică, să iasă din ei împreună cu dumnezeiescul Pavel şi să strige plini de entuziasm: «Bunătatea şi iubirea
de oameni a Mîntuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat nouă, nu din faptele cele întru dreptate, pe care le-am
săvîrşit noi, ci după mila Sa cu care ne-a mîntuit pe noi, prin baia naşterii din nou şi prin înnoirea Duhu lui Sfînt
pe care L-a vărsat peste noi cu îmbelşugare prin Iisus Hristos Mîntuitorul nostru. îndreptăţiţi, astfel, prin harul
Lui, să ne facem moştenitori, prin nădejde, ai vieţii veşnice» (Tit 3, 4—5).
Aceia aşa au vieţuit, iar nouă să ne fie a ne bucura ca ei, măcar în parte, prin rugăciunile lor, ascultate de
Dumnezeu, de mila şi de harul Lui.
Omul a cărui minte nu s-a învrednicit de cunoaşterea dumnezeieştile taine, în curăţie şi prin lucrarea
Duhului Sfânt, nu cunoaşte nici mângâierea acestor descoperiri. Rugăciunea, psalmodierea, citirea cărţilor
sfinte, toate au scopul de a lumina mintea prin lucrarea Duhului Sfânt. Aşa cum în oglindă, dacă este curată ea
reflectă chipul celui dinaintea ei, aşa şi mintea curată aude cuvântul lui Hristos. Mintea curată şi luminată şi
aude graiul Duhului lui Hristos31.

14. Vederea duhovnicească

Acest răspuns 1-a dat şi Cuviosul Arsenie unui monah, care i-a cerut un sfat folositor:
Când mintea ta reuşeşte să-L vadă neîncetat pe Dumnezeu, şi prin această vedere să se reuşească toată lucrarea
ta interioară, numai atunci vei ieşi biruitor în lupta cu răul32.
Despre vederea celor dumnezeieşti a fost întotdeauna dificil omului de a descrie prin cuvinte şi de a mărturisi
despre „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit" (1 Cor. 2, 9).
Unirea cu Hristos face să inima curată şi prin aceasta dobândeşte vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu 33. A
ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, reprezintă sensul existenţei omului prin aceasta omul ajunge să-L vadă şi
să-L cunoască pe Dumnezeu, după principiul epistemologic specific şi filosofiei antice că „cel asemenea îl
cunoaşte pe cel asemenea”34. Sfinţii Părinţii, ne-au învăţat credinţa, în primul rând prin pilda vieţii lor şi apoi
prin scrierile lor. Înţelegerea revelaţiei este întâi de toate rezultatul experierii, al trăirii prezenţei Sale.
Experienţa este personală şi progresivă. Începe cu simţirea unei comuniunii cu Dumnezeu, şi ajunge la vederea
negrăită a tainelor lui Dumnezeu şi prin aceasta dobândim şi înţelegerea revelaţiei lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi
au fost cei care au urmat această cale, ei au trăit această experienţă a unirii cu Hristos, prin smerenie şi iubire au
ajuns la adevărata cunoaştere şi au mărturisit-o în scrierile lor, scrieri ce s-au constituit de-a lungul veacurilor în
îndrumare de viaţă duhovnicească35.
Pentru monahii athoniţi şi nu numai, scopul liniştirii şi rugăciunii lor era şi este vederea luminii taborice, de
care se împărtăşesc în liniştea (isihia) rugăciunii contemplative. Această lumină ei o socoteau a fi necreată,
30
Calist și Ignatie, Centuria...,în Filocalia Vol. VIII, 76
31
Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, nota 1701, la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p.896
32
Noul Everghetinos, p. 237
33
Sfântul Iustin POPOVICI, Calea cunoaşterii lui Dumnezeu, p.176
34
Andrew LOUTH, Introducere în Teologia Ortodoxă, p.143
35
Pr. Vasile RĂDUCĂ, Studiu introductiv, la Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia, p. 10
27
iradiind din Dumnezeu Însuşi. Aceasta a iscat acea controversă, în care Varlaam, a contestat vederile isihaştilor
susţinând transcendenţa absolută a lui Dumnezeu şi faptul că acea lumină taborică, văzută de isihaşti, este o
lumină creată, altfel ar fi Dumnezeu Însuşi şi atunci ar fi nevăzută. Împotriva lui s-a ridicat, Sfântul Grigorie
Palama, care cunoscând şi împărtăşind cunoştinţele teologiei ortodoxe, lăsate de Sfinţii Părinţi ai Bisericii,
îndeosebi de Sfântul Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul şi Simeon Noul Teolog, a căutat să apere vederea
luminii taborice, arătând cele două teze paradoxale. Pe de o parte, Dumnezeu este cu totul, transcendent, absolut
incognoscibil. Despre această incognoscibilitate a fiinţei lui Dumnezeu, vorbeşte Sfântul Apostol Ioan, atunci
când spune: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”(1 Ioan 4, 12). Pe de altă parte, Dumnezeu Cel cu
totul transcendent, cu totul incognoscibil, ni se dăruieşte spre a fi cunoscut: „Îl vom vedea precum este”(1 Ioan
3,2). Astfel Dumnezeu, Se oferă pe Sine şi face cu putinţă o împărtăşire reală de viaţa Sa. Fiind prezent în
lucrările Sale, poate fi cunoscut în acestea36. Cei ce au dobândit curăţia inimii, prin liniştire(isihie), se
învrednicesc de vederea celor nevăzute, dar fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi văzută. Cei ce se învrednicesc de
vederea celor nevăzute, primesc în chip tainic şi cunoaşterea Lui. Cunoaşterea pe care o dobândesc prin această
vedere, e mai presus de minte37. Vederea luminii dumnezeieşti, nu este nici un act al văzului, nici al
contemplării minţii ci se datorează puterii Sfântului Duh, care se sălăşluieşte în minte şi în simţul văzului, le
unifică şi le ajută să depăşească puterea lor naturală, pentru a vedea acea lumină, mai presus de vedere şi mai
presus de înţelegere. Despre această lumină dumnezeiască se spune că are caracter apofatic, prin vederea ei se
percepe misterul dumnezeiesc în chip de neînţeles cu puterea naturală a minţii, este de fapt o cunoaştere a lui
Dumnezeu, prin unirea cu El, prin experienţa Lui38.

Pentru a dobândi această vedere Părinţii ne învaţă: Trebuie sa fii neîmprastiat, iar aceasta ti-o va arată cuviosul
Isaac, care zice: „Daca pofta este rodul simturilor, apoi să tacă cei care susţin că păzesc pacea minţii cu atenţia
împrăştiată”, şi : „Cu cei împrăştiaţi să nu te însoteşti”. “Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de
evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”(2 Tim. 4,5). Cel ce vrea să fie preot trebuie să aibă trezvie şi să fie la
înălţimea chemării dumnezeieşti. Trezvia este necesară păstrării curăţiei şi menţinerii harului preoţesc şi a
binecuvântării acestei înalte slujiri. Cel ce s-a curăţit trupeşte este nevoie a-şi curăţi şi partea raţională, să facă
din emoţiile si dorinţele sale un sălaş al virtuţii, înfăţişând Domnului o minte curăţită prin rugăciune. Vieţuirea
ortodoxă presupune în primul rând vindecarea facultăţillor noetice a sufletului. Precum atunci când mintea se
întunecă, se întinează şi sufletul, iar curăţirea minţii aduce cu sine şi curăţirea sufletului . Sfinţii Părinţi îşi
întemeiază învăţăturile pe faptul că curăţirea şi vindecarea minţii se obţine prin păzirea ei, care se numeşte
“trezvie”. Păzirea minţii, spune Sfântul Isihie Sinaitul, este un “turn din care pot fi privite raţiunile fiecărei
virtuţi”. Paza minţii poate fi numită în chip cuvenit şi pe dreptate, născătoare de lumină, căci întrece, multe
virtuţi trupeşti. Prin puterea Mântuitorului Hristos , paza minţii îi poate schimba pe cei netrebnici în sfinţi, îi
poate învrednici pe oameni să contemple şi să teologhisească, cele tainice. Sfântul Filotei Sinaitul ne îndeamnă
stăruitor să ne păzim mintea cu străşnicie, iar atunci când observăm apariţia unui gând păcătos, să-l respingem,
şi de îndată să chemăm pe Hristos .39 Paza minţii trebuie să înceapă cu ,,înfrânarea de la mâncări şi băuturi,
lepădarea şi respingerea oricărui gând şi liniştea inimii. Această înfrânare se alătură trezviei şi rugăciunii lui
Iisus, întru-cât nu va înainta deloc paza minţii fără trezvie împreunată cu smerenie. Este nevoie de multă muncă
pentru a curăţi o minte împătimită. De mult folos este şi cântarea de psalmi, de asemenea ascultarea şi
împlinirea poruncilor. Sfântul Talasie Libianul ne exemplifică aceasta prin căruţa cu patru roti, ,,care suie
mintea la cer”- cele patru roti fiind: liniştea (isihia), rugăciunea, dragostea şi înfrânarea”. Mintea se luminează
atunci când omul făptuieşte virtuţile, făcându-se “în chipul luminii”40. Cuviosul Nichita Stithatul, spune:”Calea
grabnică spre înălţarea în virtute a începătorilor este tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi surzenia urechilor”.
Această liniştire a simturilor prin închiderea intrărilor, din afară, ajută mintea să se cunoască pe sine şi
36
Karl Christian FELMY, Dogmatica experienţei ecleziale, trad. Pr. Prof. dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999, pp.76-77
37
Sfântul Grigorie PALAMA, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie , trad. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, în Filocalia, vol. 7,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 273
38
Pr. prof. D. STĂNILOAE, „Semnificaţia luminii dumnezeieşti ...” p. 434
39
Sf. Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, cap. 26, Filocalia, vol. 4, pag 130
40
Sf. Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, IV, cap.24, Filocalia vol 4. p.17
28
miscările sale şi să stea ca un împărat al gândurilor şi judecând şi deosebind pe cele bune de cele rele,
acceptându-le pe cele bune , hrănindu-se cu ele şi umplându-se de lumină, şi lepădând pe cele rele, scuturându-
se de amărăciunea lor41. Cel mai important lucru este a păstra mintea neîntinată- lucrare ce trebuie urmărită
toată viaţa. Şi în privinţa trezviei se face deosebire dintre omul practic şi cel contemplativ, adică cel ce se ocupă
cu făptuirea (aflat pe treapta curăţiei), poate uşor să-şi supună mintea rugăciunii, iar contemplativul ( cel ce a
ajuns pe treapta iluminării), îşi va supune mintea cu ajutorul rugăciunii minţii. 42 Cuviosul Nichita Stithatul, ne
învaţă cum să ne curăţim mintea, spunând că aşa cum avem cele cinci simţuri trupeşti, avem şi cinci simţuri
ascetic adică: privegherea, cugetarea, rugăciunea, înfrânarea şi liniştirea. Numai unindu-le ne vom curăţi
mintea.43 Prin urmare, curăţirea minţii, constă în lepdarea de gândurile care au intrat în ea şi au îmbolnăvit-o.
Sf. Ioan Scărarul spune:” Ochiul care priveghează, curăţeşte mintea; somnul îndelungat învârtoşează sufletul.
Trei sunt vituţiile care dăruiesc totdeauna lumina minţii:
1.să nu ştie de răutatea niciunui om;
2.să suporţi cele ce se întâmplă fără tulburare;
3.să faci bine celor ce-ţi fac rău.
A nu şti de răutatea niciunui om , naşte iubirea. A suferi cele ce ţi se întâmplă fără tulburare, naşte blândeţea.
Facerea de bine celor ce-ţi fac rău aduce pacea.
Mijloacele duhovniceşti în lupta cu gândurile sunt:
Gândirea la Legea Domnului, ocuparea gândurilor cu adevărurile mântuitoare;
Împărtăşirea cu harul Sfintelor Taine, cu deosebire este folositoare spovedania şi împărtăşania. Prin spovedirea
gândurilor rele se varsă otrava din minte şi din inimă, iar prin împărtăşirea cu Hristos se varsă în suflet putere
dumnezeiască, linişte.
Cercetarea cât mai deasă a Bisericii, de asemenea curăţă şi linişteşte gândurile.
Lupta cu gândurile rele ; ,,Când vei simţi că-ţi seamănă diavolul gânduri spurcate în inima ta , nu le primi, nici
le lăsa să înceapă a se înrădăcina întru inima ta, ci îndată mută-ţi gândul tău, la orice alt lucru şi aşa nu vor putea
prinde rădăcină gândurile vrăjmaşe. Iar de vei lăsa cât de puţin şi nu-ţi vei muta gândul tău într-altă parte, la alt
lucru oarecare, atunci acel gând spurcat îndată prinde rădăcină şi se începe pofta necurată.
Cugetarea smerită, păzirea gândurilor de slava deşartă.
Credinţa şi cunoştiinţa religioasă. Nişte corăbieri au venit la Sf. Nicolae să-i mulţumească, pentru că prin
rugăciunile lui au scăpat dintr-o mare furtună. Dar sfântul cunoscând că duhul lor e plin de păcate şi voind a-i
ajuta să-şi mântuiască sufletul , le-a zis: Rogu-vă fiilor, cunoaşteţi-vă pe voi înşivă cercetându-vă gândurile şi
inimile îndreptându-le spre Dumnezeu, că Lui nimic nu-i putem tăinui. Sârguiţi-vă, aşadar, a păzi sfinţenia cea
sufletească şi curătia cea trupească.
Trezia minţii, atenţia sfinţită, privegherea şi rugăciunea. Sf. Macarie cel Mare, sfătuindu-ne să fim atenţi cu
gândul şi stăruitori la rugăciune, trji la minte şi cu ochii sufletului ţintă la vrăjmaşii gândurilor rele, spune:
,,Rugăciunea ta să fie curată, mintea ta ocupată cu Duhul, aşa cum este a ţăranului cu gospodăria sa; aceea a
bărbatului cu femeia, a negustorului cu negustoria; când îţi pleci genunchii spre rugăciune, să nu-ţi tulbure alţii
gândurile”. Cine duce o viaţă dezordonată şi neînţeleaptă arată că nu a făcut rânduială în gânduri, deoarece felul
de vieţuire este urmare a felului de gândire , de aceea trebuie să descoperim şi înlăturăm socotelile greşite prin
care singuri ne înşelăm, apoi le plătim prin suferinţe, rătăciri şi lacrimi.Chiar dacă ne despărţim de lume prin
curăţirea simţurilor, lumea continuă să trăiască în noi sub forma amintirilor, care le avem în memoria
noastră.Multe din restricţiile regulilor monahale, îsi au raţiunea de a fi stergerea ultimelor resturi de amintiri în
legătură cu lumea. Nimic din omul vechi nu trebuie să mai dăinuie în omul lăuntric. Golirea memoriei de
conţinutul amintirilor omeneşti se face prin înlocuirea lor cu nădejdea în Dumnezeu.
ÎPS Antonie Plămădeală zicea:Preotul să fie în toate om luminat, evlavios, în pas cu evlavia poporului nostru,
păstrător al bunelor obiceiuri. Să fie în pas cu cultura şi cu civilizaţia vremii, dar şi cel care ţine trează atenţia

41
Sf. Nichita Stithatul, Cele trei sute de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştiinţă, I, cap 91,Filocalia vol. 6, p. 223
42
Ierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Invierea, Timişoara, 1998, pag. 157
43
Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit. I, cap. 91, p. 223
29
spre ceea ce e bun şi plăcut lui Dumnezeu, spre ceea ce are valoare veşnică. în misiunea lui să fie demn, iar
convingerile şi învăţăturile lui să fie limpezi şi sa servească drept exemple credincioşilor lui44.

44
Antonie PLĂMĂDEALĂ, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 129

30