Istoria medie a

Românilor (I)
Lect. Univ. Dr. Liliana Trofin
Obiectivele cursului:

- Furnizarea unor informaţii privind istoria medievală a

românilor văzută din perspectivă comparatistă;
- Înţelegerea de către studenţi a evoluţiei raporturilor
politico-diplomatice ale Ţărilor Române cu statele
europene în contextul evenimentelor;
- Să iniţieze studenţii în problemele fundamentale ale
istoriei medievale a românilor;
-Formarea deprinderilor studenţilor pentru analiza
pluridisciplinară a epocii medievale;
- Să înţeleagă rolul Bisericii în cadrul socieţăţii româneşti.
C1. O lume în tranziţie la Dunărea de Jos:
de la Antichitatea târzie la Evul Mediu
 1.1. Structura social-economică a
comunităţilor săteşti locale

• După retragerea aureliană administraţia s-a

dezorganizat, iar alta nu a putut să-i ia locul
datorită invaziilor. În pofida acestui inconvenient
major, viaţa comunităţilor umane continuă să se
dezvolte ascendent, chiar dacă oraşele şi-au
pierdut strălucirea şi rolul de centre administrative
şi economice.
• Decăderea şi depopularea oraşelor se face
treptat, iar fenomenul ruralizării câştigă teren şi
sfârşeşte prin a se impune. Trebuie să reţinem că:
 pe fondul dispariţiei atributelor civilizaţiei de
tip urban apar germenii “statului rural” şi ai
civilizaţiei rurale;
 obştile săteşti teritoriale cu instituţiile lor
specifice reprezintă elementul de continuitate,
fiind forma de organizare socială specifică
populaţiei locale în epoca de tranziţie de la tipul
de obşte arhaică (primară) la cea teritorială
(secundară);
 denumirea de sat provine din latinescul
fossatum (loc, teren înconjurat cu şanţ; satus –
câmp, ogor semănat), care s-a suprapus peste
vechile denumiri dace şi romane pagus (târg) şi
vicus/viculus (cătun);

 apariţia “familiei pereche”, a proprietăţii

private, teritorializarea comunităţilor gentilice şi
constituirea obştilor rurale reprezintă punctul de
plecare a procesului de diferenţiere socială,
fenomen care va duce la destrămarea devălmăşiei
obşteşti şi la detaşarea unor persoane în sânul
 procesul de organizare social-politică este
surprins şi de un izvor literar (Pătimirea
Sfântului Sava Gotul) care, spre deosebire de
investigaţiile arheologice, ne dezvăluie conţinutul
instituţional al comunităţilor rurale din stânga
Dunării.
 1.2. Apartenenţa etnică a localnicilor

Inscripţiile, Actul Martiric al Sfântului

Irineu, episcopul de Sirmium şi Scrisoarea
despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila ne
oferă date cu privire la modificările survenite în
structura limbii latine.
 informaţia episcopului arian Auxentiu din
Durostorum cu privire la predica lui Ulfila în
trei limbi (greacă, latină şi gotă) este extrem de
preţioasă deoarece ea atestă continuitatea
autohtonilor;
 romanicii orientali sunt menţionaţi în
Ambasadele lui Priscus din Panion şi într-un
pasaj din Strategikonul lui Pseudo-Mauricius;
 termenii de comandă militară întâlniţi în
Strategikon evidenţiază evoluţia limbii latine:
sta – stai; torna – întoarcere; mâna – a mâna;
intra – a intra; adiuta – ajută; clina – a înclina;
muta locum – schimbă locul; largia ad ambas
partes – lărgeşte în ambele părţi; largiter ambula
– a umbla mai larg; ad latus stringe – strânge
într-o latură; derige frontem – îndreaptă fruntea
etc.

 Ausonii amintiţi de Priscus sunt latinofoni;

 utilizarea limbii latine deopotrivă de
comunităţile locale şi de migratorii care au
acceptat creştinismul este un fenomen care nu
mai poate fi contestat nici chiar de aceia care
pun la îndoială continuitatea şi romanizarea.
Bibliografie selectivă:

 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie

medie românească (Note de curs), coord.
Liliana Trofin, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucuresti.
 Berciu-Drăghicescu, Adina, Trofin,
Liliana, Valori creştine la nordul Dunării.
Culegere de izvoare istorice, Editura Credis,
Bucureşti, 2001.
 Liliana Trofin, Romanitate şi creştinism la
Dunărea de Jos în secolele IV-VIII, Editura
C2. Romanitate şi creştinism –
coordonate fundamentale ale
etnogenezei românilor
2.1. Romanici şi bizantini la Dunărea de Jos în
contextul marilor migraţii
• Politica inaugurată de Aurelian la Dunărea de
Jos a fost continuată de Diocleţian şi Galeriu.
Astfel, în urma reformei administrative a
Imperiului au apărut provinciile Scythia Minor
şi Moesia Secunda, ambele aparţinând diocezei
Thracia, situaţie care s-a menţinut până în
secolul al VII-lea.
 Constantin cel Mare şi urmaşii săi şi-au
concentrat atenţia asupra limes-ului dunărean,
care devine graniţa dintre Barbaricum şi
Imperiu;
 sunt refăcute vechile cetăţi şi fortificaţii şi sunt
construite altele noi;
 întâlnim fortificaţii de tip urban, militare,
rutiere, rurale;
 sunt amplasate trupe la nordul Dunării de
Jos. Procopius din Caesareea ne spune că din
cauza atacurilor migratorilor Iustinian a
continuat politica predecesorilor săi de întărire
a limes-ului dunărean: “Vrând să facă din Istru
cea mai puternică apărare a noastră şi a
întregii Europe, împăratul a acoperit ţărmul
fluviului cu întărituri dese, după cum vom
arăta ceva mai încolo, şi a aşezat pretutindeni
pe ţărm străji de oşteni, pentru a opri cu
străşnicie trecerea barbarilor din părţile
acelea”
 în anul 536 apare circumscripţia Quaestura
Iustiniana Exercitus, care are în componenţă
provinciile Moesia Secunda, Scythia, Insulele
Ciclade, Caria şi Cipru;

Quaestura Iustiniana Exercitus este pusă sub

autoritatea unui quaestor Iustiniani exercitus,
având sediul la Odessos;

 în anul 602 cade limes-ul dunărean datorită

învaziei slavilor, iar legăturile cu Imperiul sunt
întrerupte
2.2.Creştinismul şi etnogeneza românilor

• Una dintre problemele care a polarizat atenţia

comunităţii ştiinţifice priveşte debutul
creştinismului în Schytia, debut aflat sub semnul
predicii Sfântului Apostol Andrei. Să vedem ce
spun izvoarele.
 Hippolit Romanul (cca. 190-236) ne spune
că Andrei a vestit Evanghelia „sciţilor şi
tracilor”, după care şi-a găsit sfârşitul în Ahaia
(la Patrae) .

 Eusebiu din Caesareea, în Istoria sa

bisericească, arată că atunci “Când sfinţii
apostoli ai Mântuitorului nostru s-au răspândit
în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorţi, cum
spune tradiţia, Parthia, iar lui Andrei,
Scythia..” (Eusebiu din Caesareea, Istoria
bisericească, III, 1).
 În Doctrina syriacă a apostolilor, traseul
urmat de Protoclet este Niceea, Nicomedia,
Bithynia şi… Gothia.
• În prezent, dovezi creştine sigure pentru secolul
I nu avem. Există totuşi câteva piese (descoperite
la Însurăţei şi Brad) a căror simbolistică îşi
găseşte analogii în imaginarul creştin. Nu avem
însă certitudinea că acestea sunt sigur creştine.
Ştim însă următoarele:
 sursele antice consemnează termenul de
Scythia înainte de reforma lui Diocleţian;
 prezenţa romanilor nu condiţionează
răspândirea creştinismului într-o anumită
zonă;
 stăpânirea Daciei şi a Dobrogei de către
romani a stimulat misionarismul creştin;
 numărul creştinilor pare să fie cu mult mai
mare decât s-a crezut până acum;
 În aproape toate castrele din Dacia şi
Dobrogea au staţionat unităţi formate din recruţi
aduşi din provinciile orientale sau din alte
provincii;
 militarii creştini şi familiile lor au jucat un rol
important în cadrul procesului de romanizare;
 existenţa unei ierarhii bisericeşti la nordul
Dunării este documentată în secolul III.
• În epoca persecuţiilor anticreştine un rol social
important îl are instituţia catehumenilor
(conform informaţiilor oferite de Actul martiric
al Sfinţilor Epictet şi Astion). Importanţa
acesteia constă în ajutorul oferit credincioşilor
proveniţi din rândurile păgânilor în vederea
integrării într-un sistem de valori străin celui
antic. De notat că Actul martiric al Sfinţilor
Epictet şi Astion ne mai dezvăluie încă un
aspect: propagarea creştinismului cu ajutorul
obiectelor de cult (crucea şi Evanghelia).
• Existenţa unor tensiuni între creştini şi păgâni în
Dacia este dovedită de descoperirea unei inscripţii,
păstrată pe o turcoază încadrată într-un inel de aur,
care atestă o stare conflictuală între păgâni şi
creştini: “Ego sum flagellum Iovis contra perversos
Christianos” (Eu sunt biciul lui Juppiter împotriva
creştinilor perverşi”).
•În Dobrogea sunt atestaţi numeroşi martiri, mulţi
dintre ei având o origine orientală.
• Doctrina Trinităţii era cunoscută şi însuşită de
creştinii dobrogeni, iar însemnarea unor obiecte
cu semnul crucii este demonstrată de faimosul
opaiţ de la Tomis, care are imprimat pe fund de
trei ori monograma.

•Descoperiri care probează răspândirea

creştinismului în epoca persecuţiilor sunt cele de
la Barboşi, Tomis (un delfin de mici dimensiuni
lucrat din bronz, două opaiţe care au imprimate
în relief imaginea unui ciorchine de strugure,
două cruciuliţe din sidef, o amforă cu literele
greceşti B Π şi X P, gema cu cornalină, fibula de
Micăsasa, Gherla şi Veţel (vezi “tăvile” ovale
împodobite cu peşti incizaţi sau în relief înainte
de emailarea lor).
•Întâlnim şi fenomenul “creştinării” unor
obiecte de cult păgâne sau având o simbolistică
religioasă.
• Pentru comunităţile creştine de la nordul
fluviului retragerea autorităţilor romane şi
fixarea limes-ului pe Dunăre echivalează cu
încetarea persecuţiilor.
•Chiar şi imigraţia goţilor a facilitat răspândirea
creştinismului, prin aducerea din Galatia
Cappadocia la nordul Dunării de Jos, a unui
 • În Dobrogea noua religie iese biruitoare din
confruntarea cu păgânismul mult mai repede
decât în teritoriile fostei provincii Dacia sau în
cele ale dacilor liberi. Invocaţia adresată
Providenţei, pe care o întâlnim pe un bloc de
calcar descoperit la Tomis, trădează o schimbare
de mentalitate a locuitorilor metropolei la
cumpăna secolelor V-VI. “Doamne Dumnezeule,
ajută cetăţii refăcute! Amin” (IGLR, nr. 7) sună
textul inscripţiei, care reflectă fidel impactul noii
religii asupra mentalului colectiv.
 se remarcă prezenţa paracliselor particulare
la Histria, Callatis, Troesmis şi Ulmetum;

 primul episcop cunoscut în Dobrogea este

Evangelicus, iar în stânga Dunării, Theophil,
• Formarea şi extinderea reţelei episcopale a
generat un numeros aparat bisericesc
(horepiscopi, preoţi, diaconi, hipodiaconi,
citeţi etc.), care a contribuit nu numai la
însuşirea valorilor ortodoxiei de către localnici,
ci şi la integrarea spirituală a barbarilor
colonizaţi în provincie.

• Reorganizarea bisericească făcută de

Iustinian în provinciile sud-dunărene a atins şi
teritoriile nord-dunărene recucerite de
Iustinian. (Novella XI).
• Apariţia Iustinianei Prima a condus la
reorganizarea bisericească a prefecturii
Illyricului şi a limitat jurisdicţia
arhiepiscopului din Tesalonic în zonă.

• Săpăturile arheologice au scos la iveală un

inel de aur episcopal (Sânnicolau Mare) şi
capul din argint al unei cârje sau baston
episcopal (Spălnaca), ambele piese fiind datate
în secolul VI. Aceste vestigii indică prezenţa
unor înalţi ierarhi anonimi în stânga Dunării.
2.3. Dovezi materiale ale continuităţii daco-
romane
• Influenţele romane se manifestă şi în
domeniul ceramicii unde se păstrează “tehnica
şi repertoriul de forme”.
• Caracteristică pentru această perioadă este
ceramica lucrată la roată, din pastă
zgrunţuroasă, de culoare cenuşie sau roşie.
• Ceramica cu decor ştampilat descoperită la
Edificiul cu mozaic din Tomis ocupă un loc aparte
în cadrul ceramicii nord-dunărene.

• Prezenţa acestor artizani locali este confirmată de

existenţa uneltelor (fierăstraie, topoare, compasuri,
cuţite de rindea, tesle, scoabe metalice, burghie,
pene-despicătoare - Valea –Seacă, judeţul Bârlad,
Davideni, judeţul Neamţ, Nicolina –Iaşi, Şirna,
judeţul Prahova, Sighişoara etc), materialelor de
construcţii (cărămizi, tuburi de conductă, olane,
ţigle) şi a cuptoarelor de ars cărămizi (Oltina şi
Dervent, ambele în judeţul Constanţa) şi a pietrei de
var (Şviniţa -Banat).
• După cucerirea romană, autohtonii preiau
brăzdarul de tip roman cu manşon, mult
superior din punct de vedere tehnic-economic
celui de tip lingură, deoarece necesita o
cantitate de metal mai mică, şi oferea totodată
posibilitatea introducerii lui în talpa de lemn a
plugului. Influenţa romană se manifestă şi în
cazul altor unelte (cosoarele şi secerile cu
manşon la mâner).
• Terminologia latină a lucrărilor agricole indică
nu numai vechimea acestora, ci şi originea
populaţiei care le-a practicat (pentru pregătirea
terenului: arsura – arsura, secătură – secare,
• Prezenţa cuptoarelor de redus minereul, a
fragmentelor de zgură, a lupelor de fier sau a
turtelor, a creuzetelor şi a resturilor de tuburi de
suflat provenite de la foale în nivelurile
arheologice fac dovada activităţii de reducere a
fierului şi în această epocă.

• Săpăturile arheologice arată că incintele

urbane erau în secolele IV-VI/VII organizate în
insulae după sistemul mediteranean. Aşezările
urbane erau compuse din case ale marilor
proprietari (domus), bazilici creştine, edificii
publice laice, clădiri care serveau ca locuinţe,
• O noutate surprinsă de săpături este dispariţia
pieţei centrale a oraşului (forum), locul ei fiind
luat de bazilica creştină (începând cu jumătatea
secolului V). La aceasta se adaugă desfiinţarea
intervalul dintre zidul de incintă şi ultimul rând de
clădiri, fiind preferată construirea (prin adosare la
zidul de apărare) unor clădiri şi insulae (mărginite
de trei străzi şi de zidul amintit mai sus).
Bibliografie selectivă:

Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie

românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti,
2009.
Trofin, Liliana, Romanitate şi creştinism la
Dunărea de Jos în secolele IV-VIII, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005.
Ştefan Olteanu, Societatea carpato-danubiano-
pontică. Structuri demo-economice şi
social.politice, Bucureşti, 1997.
C3. Conţinutul istoriei evului mediu
românesc

• Expresia de ev mediu (medium aevum) s-a

utilizat începând din secolul al XIII-lea, de
către unele secte religioase care aşteptau
împărăţia lui Dumnezeu.

• Pentru umaniştii secolelor XV-XVI, noţiunea

de ev mediu înseamnă o epocă de mijloc, o
epocă de tranziţie de la antichitatea clasică la
Renaştere; ei au denumit-o cu termeni latini:
• Primele constatări privind existenţa celor
două clase/categorii sociale ale noii orânduiri
de pe teritoriul României aparţin lui Miron
Costin şi lui Dimitrie Cantemir.
• Mai târziu, Nicolae Bălcescu combate teza
“locurilor pustii” până la „Descălecare” şi
admite existenţa anterioară a unei populaţii de
structură agrară.
• Nicolae Iorga întelege evul mediu ca o
perioadă de tranziţie, acesta începând pe
teritoriul României din secolul al IV-lea, cu
acele structuri politice denumite romanii.
• Perioada scursă de la finele secolului al VIII-
lea până la mijlocul secolului al XIV-lea
reprezintă etapa apariţiei şi cristalizării
raporturilor feudale. Finalul acestei etape
coincide cu înfăptuirea procesului de
constituire a statelor feudale româneşti.
• Perioada ale cărei limite sunt mijlocul
secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al
XVIII-lea reprezintă epoca de maturizare a
relaţiilor feudale de pe teritoriul României.
Putem distinge în cadrul ei, sub raport politic
mai cu seamă, două subperioade: cea a luptei
pentru menţinerea independenţei (mijlocul
secolului al XIV-lea - mijlocul secolului al
XVI-lea) şi cea a instaurării dominaţiei străine
asupra Ţărilor Române (mijlocul secolului XVI
– mijlocul secolului XVIII).
Bibliografie selectivă:

Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie

românească (Note de curs), coord. Liliana
Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucuresti, 2009.
Ambruster, Adolf, Romanitatea românilor
istoria unei idei, Bucureşti, 1993.
C4. Structuri demo-economice şi instituţii
în spaţiul românesc
• Se înmulţesc aşezările omeneşti din secolele
VIII-XI.
- Acestea sunt răspândite pe întreaga suprafaţă
a ţării sub forma unor concentrări
demografice, iar această situaţie sugerează un
spor sensibil de populaţie. Au fost cartate
peste 1500 de aşezări.
• Asemenea concentrări de populaţie
caracterizează o anumită structură politică, fiind
considerate unităţi teritorial-politice, în fruntea
cărora se găseau acei reguli pomenţi în izvoarele
epocii, sau jupani, cneji, principi, duci, voievozi.
• Se remarcă o succesiune continuă de locuire în
cazul multor aşezări (spre exemplu, Şirna judeţul
Prahova, Biharea judeţul Bihor, Dodeşti, judeţul
Vaslui).
• Se admite că gruparea de aşezări omeneşti
identificată în nord-vestul Transilvaniei
corespunde organismului politic condus de
Menumorut (menţionat de Anonymus), cu
excepţia zonei cuprinse între Crişul Repede şi
Crişul Alb unde s-au înăţat până acum puţine
aşezări din secolele VIII-XI.

• Menumorut avea reşedinţa în cetatea

Biharea (in castrum Byhor). Cronica lui
Anonymus mai menţionează existenţa unor
puncte fortificate (castrum Zotmar, castrum
Zyloc), unele dintre ele evidenţiate şi de
• Au fost identificate în zona centrală a Transilvaniei
peste 50 aşezări din secolele VIII-­XI. Acestea se
circumscriu în cadrul a două mari concentrări
demografice: una cuprinzând circa 20 aşezări, se
situează între Mureş şi Someş, corespunzând, teritorial,
cu voievodatul lui Gelu (quidam Blacus) amintit de
Anonymus. Locuitorii ţării erau români şi slavi (Blasi et
Sclavi).

• Cronica notarului anonim şi cronicile maghiare din

secolul al XIV-lea, pomenesc de existenţa la sud de
Mureş a unui alt organism politic, cu reşedinta la Alba
Iulia, care, la începutul secolului XI, îl avea drept
conducător pe Gyula, duce mare şi putemic (dux magnus
• În Banat şi-au avut centrul de putere Glad şi
Ahtum. Organismul politic condus de Glad se
întindea între Orşova şi Mureş (A fluvio Morus
usque ad castrum Urscia).
• Ahtum, urmaşul lui Glad, a adus de la Vidin
călugări “greci” cărora le-a construit o mânăstire
la Morisena, înzestrând-o cu proprietăţi întinse.
El s-a botezat la Vidin, în “ritul grecilor”.
• O inscripţie de pe un vas din tezaurul de la
Sânnicolau Mare din secolele VIII-X
menţionează existenţa şi a altor conducători
politici, jupanii Voilă şi Vataul.
• Concentrările demografice identificate în
spaţiul extracarpatic sugerează existenţa unor
forme de organizare politică a comunităţii.

• Oastea, ca instituţie a statului, prinde contur.

• Biserica îşi continuă existenţa şi în această

perioadă.
Bibliografie selectivă:

 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie

medie românească (Note de curs), coord.
Liliana Trofin, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucuresti, 2009.
Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în
secolele IX-XIV, Fundaţia Culturală Română,
Cluj-Napoca, 1996
C.5 Realităţi etno-culturale în spaţiul
românesc în secolul al XIII-lea
 În 1234, o scrisoare papală adresată
viitorului rege al Ungariei, Bela al IV-lea, arată că
în episcopatul Cumaniei “trec ca să locuiască
acolo, făcîndu-se una cu acei români”; diploma din
1247 conţinea o clauză care le interzicea
cavalerilor teutoni primirea în ţinuturile concedate
lor, a ţăranilor din regatul Ungariei “de orice stare
şi neam ar fi”.
• Aceeaşi Diplomă a Ioaniţilor consemnează
existenţa unui număr de cinci formaţiuni politice
româneşti în Oltenia, Muntenia şi sudul
Transilvaniei. Dintre acestea cea mai importantă
este Ţara Litua, în fruntea căreia se afla Litovoi şi
care cuprindea toată valea Jiului şi Ţara
Haţegului.
• Sunt menţionate în Oltenia două cnezate, unul
condus de Farcaş şi altul de Ioan.
• Formaţiunea condusă de voievodatul Seneslau
peste Olt cuprindea Argeşul şi o parte din Ţara
Făgăraşului.
• Diploma menţionează că Ţara lui Litovoi s-a
opus extinderii stăpânirii maghiare la sud de
Carpaţi. În timpul luptei Litovoi a murit, iar
Bărbat, fratele său, a fost luat prizonier si, mai
apoi, eliberat în schimbul unei mari sume de
bani. După luptele cu Litovoi, regalitatea
maghiară a reuşit să ocupe Ţara Haţegului.
• Caracterul creştin al religiei comunităţilor
vechi româneşti din secolele VIII-XI este întărit
de edificiile descoperite şi de existenţa unor
centre ierarhice religioase situate atât pe linia
Dunării, de la gurile acesteia până la Turnu
Severin, cât şi la nordul Dunării.

• Legenda Sfântului Gerard menţionează

existenţa a trei episcopate: de Cenad cu reşedinţa
la Morisena, al doilea cu reşedinţa la Biharea, al
treilea la Alba Iulia (Bălgrad), corespunzător
celor trei organisme pomenite de Anonymus.
Bibliografie selectivă:

Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie

românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti,
2009.
 Ambruster, Adolf, Romanitatea românilor
istoria unei idei, Bucureşti, 1993
C6. Geneza statelor medievale româneşti

a. Ţara Românească

• Izvoarele nu mentioneaza cum Basarab, fiul lui

Tihomir, a unit formaţiunile de la sud de Carpaţi
şi a pus bazele unui singur stat, care va primi
numele de Tara Romanească.
• El a dus o politică externă activă, stabilind
alianţe politice cu bulgarii, în detrimentul
Bizanţului, a luptat împotriva tătarilor şi
ungurilor.

• Cronica pictată de la Viena înregistrează

victoria lui Basarab de la Posada (1330)
împotriva lui Carol Robert de Anjou, regele
Ungariei. În urma acestei victorii el obţine
independenţa ţării. Tot acum se încheie procesul
de formare a statului.
b. Moldova

• Declinul Hoardei de Aur, odată cu moartea lui

Nogai în 1299, a fost folosit de conducătorii
politici din Moldovei pentru a-şi consolida
puterea.

• Cronica lui Ottokar de Stiria ne face cunoscut

faptul că Otto de Bavaria, venind în 1307-1308
în Transilvania, a fost reţinut de Ladislau Kan,
voievodul Transilvaniei, şi apoi trimis ca
prizonier la un voievod „valah” care stăpânea
„peste munti” (Uber Walt) .
• Acest voievod român, spune cronica, era
domn (herr) „peste ceilalţi” , adică peste alţi
conducători politici, fapt care sugerează gradul
avansat de unificare politică a formaţiunilor din
aceste părţi. „Ţara românilor” (Walachenlant),
cum este numită în cronică, se afla, după toate
probabilităţile, situată în nord-vestul Moldovei.

•Are loc organizarea în anii 1325-1353 a unei

mărci militare pe versantul răsăritean al
Carpaţilor, cu centrul politic la Baia (Civitas
Moldaviae), conducător fiind aşezat Dragoş.
• Bogdan este exponentul luptei împotriva
politicii maghiare de desfiinţare a vechilor
autonomii româneşti, maramureşene, şi de
înlocuire a instituţiilor tradiţionale cu cele
maghiare.

• După ce a fost destituit de Ludovic de Anjou

din funcţia sa, Bogdan a trecut munţii în
Moldova şi a izgonit autorităţile dominaţiei
maghiare instituite aici. Astfel, anul 1359
devine reperul independenţei pentru teritoriul
situate la est de Carpaţi.
c. Dobrogea

• O inscripţie descoperită la Mircea-Vodă

(judeţul Constanţa) în anul 943 indică existenţa
unui jupan, al cărui nume este Dimitrie.
• Sunt mentionate de izvoarele bizantine
formaţiunile politice din secolul XI conduse de
Tatos, Satza şi Seslav.
• Profitând de slăbirea dominaţiei mongole,
către mijlocul secolul XIV, micile formaţiuni
politice încearcă să se unească într-un organism
statal dependent de Bizanţ, centrul acestui stat
fiind teritoriul dintre Varna şi Caliacra
(cunoscut sub numele de “ţara Cavarnei”)
• Balica şi Dobrotici, conducătorii acestei
formaţiuni întervin în evenimentele din Bizanţ.
• Dobrotici obţine titlul de strateg şi apoi de
“despot” în 1357. El este cel care şi-a întins
stăpânirea sa asupra întregului teritoriu dintre
Dunăre şi Mare (mai puţin ţinutul Dristorului)
şi a întreţinut strânse raporturi cu voievozii
Ţării Româneşti.
• După 1386, lui Dobrotici i-a urmat la domnie
Ivanco, fiul său. Acesta încheie o alianţă cu
turcii dar care nu e respectată de cei din urmă.
• În timpul luptelor cu turcii în 1388 Ivanco
moare, iar formaţiunea sa politică întră în
posesia lui Mircea cel Bătrân.
Bibliografie selectivă:

Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie

românească (Note de curs), coord. Liliana
Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucuresti, 2009.
 Nicolae Stoicescu, „Descălecat” sau
întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei
româneşti de-sine-stătătoare” în Constituirea
statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1990, pp.
97-165.
C7. Marile Puteri şi Ţările Române
În secolul XIV Imperiul otoman îşi întăreşte
dominaţia în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii
locali sau atrăgându-i prin acordarea timar-uri.
 Mircea cel Bătrân incorporează Dobrogea la
Ţara Românească în 1388, aflată până atunci sub
suzeranitate otomană.
 Participă la bătălia de Câmpia Mierlei din 1389.
 Alinţa cu regatul maghiar şi cu emirii anatolieni
şi acţiunile militare ale lui Mircea în spaţiul
balcanic l-au determinat pe Baiazid să
întreprindă o expediţie personală de cucerire a
Ţării Româneşti, în primăvara lui 1395.
7 martie 1395 - Mircea cel Bătrân şi regele
Sigismund de Luxemburg au încheiat la Braşov
un tratat de alianţă, care prevede ajutor reciproc
în cazul unei agresiuni otomane.

 Spre sfârşitul domniei Mircea Cel Bătrân

recunoaşte suzeranitatea otomană.
• Moldova se orientează în timpul lui
Alexandru cel Bun (1400-1432) spre Polonia
şi Ţara Românească.

 În 1402 încheie un tratat de alianţă cu

Polonia şi recunoaşte sureanitatea lui
Vladislav Iagello. Acest tratat este reînnoit în
1404, 1407, 1411 si 1415.

 Îi acordă ajutor în luptele de la Grünwald şi

Marienburg împotriva cavalerilor teutoni
(1410, 1422).
 În 1420 otomanii atacă prima dată
Moldova (au asediat Chilia şi Cetatea Albă,
dar atacul este respins de Alexndru cel Bun.

 Acordul dintre Polonia şi Ungaria, încheiat

la Lublau la 15 martie 1412, reprezentă
primul acord de împărţire a unui teritoriu
românesc în sfere de influenţă.
• Polonia şi Ungaria încearcă să profite de
slăbirea puterii domneşti în Ţările Române
pentru a-şi impune hegemonia la Dunărea de
Jos.

 Moartea prematură a regelui Albert de

Habsburg a dat naştere unei perioade de
frământări legate de succesiunea la tron.
 Alegerea lui Vladislav al III-lea al Poloniei ca
rege al Ungariei (devenit astfel Vladislav I al
Ungariei, la 6 martie 1440) şi încoronarea sa la 17
iulie la Alba Iulia, au dus la declanşarea unui
război civil sângeros, în părţile de vest, de sud şi
în Slovacia, care a durat până în 1441.
 Iancu de Hunedoara a fost răsplătit de regele
Ungariei pentru sprijinul acordat cu demnitatea de
voievod al Transilvaniei în 1441.
 Împrimă politicii Ungariei o linie
antiotomană.
 Devine regent al Ungariei în 1446.
 În 1443-1444 organizează "Campania cea
Lungă" care se încheie printr-o pace favorabile
semnată pe 10 ani.
 În 1444 se încheie tratatul de pace de la
Seghedin.
 O nouă cruciadă antiotomană se încheie cu
înfrângerea creştinilor la Varna (1444).

 La Kosovo (1448) pierde lupta datorită trădării

lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, şi a
rivalului său Branković, care a împiedicat
ajutoarele conduse de Skanderbeg să ajungă la
locul bătăliei.
 Iancu de Hunedoare obţine o victorie
importantă împotriva oştilor otomane la bătălia
de la Belgrad (1456).
În august 1456 moare de ciumă la Zemun.
 Este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala
Sf. Mihail.
• Căderea Constantinopolului (1453) stârneşte
rumoare în cadrul cancelariilor statelor creştine
care conştientizează pericolul otoman. De aceea
organizarea unor cruciade împotriva Semilunei
câştigă noi adepţi.
 Vlad Ţepeş refuză în 1459 să mai plătească
tribut (10.000 galbeni anual).
Încheie o alianţă cu Matei Corvin (1460).
În iarna 1461-1462 organizează o campanie
surpriză la sudul Dunării.
Surprins de gestul lui Vlad Ţepe sultanul
organizează o campanie împotriva Ţării
Româneşti
Neputând să oprească pe linia Dunării
ofensiva otomană Vlad va aplica tactica
hărţuirii: pustiirea pământului, otrăvirea
fântânilor, atacarea detaşamentelor turceşti
plecate după hrană.
 Declanşează “atacul de noapte ” în apropiere
de Târgovişte (16-17 iunie 1462), menit să
demoralizeze oastea otomană. Victoria obţinută
nu poate fi fructificată datorită trădării marii
boierimi şi a politicii duplicitare dusă de regele
maghiar.

 Nu primeşte ajutorul promis de Matei

Corvin. Este acuzat de trădare şi este i
încarcerat la Vişegrad vreme de 12 ani. După
Vişegrad are domiciliu forţat la Buda timp de
doi ani. La cererea lui Ştefan cel Mare va fi
 1462 – încheierea unei capitulaţii între sultan
si Radu cel Frumos care va conduce la cresterea
tributului de catre Poarta, în schimbul păstrării
independentei Tarii Românesti.
• Amestecul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)
în treburile domniei Ţării Româneşti. îl irită pe
Mohamed al II-lea, care hotărăşte să nu lase
nepedepsit acest lucru.

 Ştefan cel mare duce o politică de

emancipare de sub tutela marilor puteri
creştine în paralel cu lupta antiotomană.

 În faţa Vasluiului în locul numit Podul Înalt

(ziua de 10 ianuarie 1475) Stefan obţine o
strălucită victorie împotriva otomanilor.
 Este învins în codrul de la Valea Albă sau
Războieni de către otomani în seara zilei de 26
iulie 1476.

 Pierde Chilia şi Cetatea Albă în 1484.

 Depune jurământul de credinţă faţă de regele

Poloniei, Cazimir (15 septembrie 1485,
Colomeea).
Relaţiile cu Polonia se deteriorează, iar
Moldova iese de sub suzeranitatea acesteia.

 În anul 1487 Ştefan obţine o victorie

importantă împotriva polonezilor la Codrii
Cosminului.

 1487 – tratat cu turcii, a reluat plata

tributului, iar sultanul a recunoscut
independenţa Moldovei.
1 489 – încheie un tratat de alianţă cu Matei
Corvin; primeşte Ciceul şi Cetatea de Balta
drept posesiuni.

 În 1497 Polonia recunoaşte independenţa

Moldovei.

 La moartea sa Stefan a lăsat o ţară prosperă şi

prosperă.

 Grigore Ureche ne pune că pe “Ştefan Vodă l-

au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în
mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul,
Bibliografie selectivă:

 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie

medie românească (Note de curs), coord.
Liliana Trofin, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucuresti, 2009.
 Stefănescu, Stefan. Istoria medie a
României. Partea a II-a. Principatele Romane.
Secolele XIV-XVI. – Bucuresti, 1992.
C8. Statutul juridic al Ţărilor Române

• Ţările tributare faceau parte conform

dreptului islamic din dar-al-ahd (Casa Pacii),
situat între dar-al-Islam (Casa Islamului) şi
dar-al-harb (Casa Războiului). Ţările
Române beneficiau de regimul de dar-al-ahd,
care presupunea:
 autonomia lor;

 păstrarea institutiilor politice,

administrative, militare, judecătoreşti şi
ecleziastice;

 deţinerea tronului de către un domn

pământean;

 domnul era ales de boieri (în Transilvania

de dietă) şi confirmat de sultan.
• Odată cu instaurarea şi consolidarea dominaţiei
otomane sultanul numeşte şi mazileşte domni,
independent de voinţa boierilor. Astfel că scaunul
domnesc revenea celui care plătea mai mult.

• Autonomia Tărilor Romane era recunoscută în

ahidnamelele (capitulaţiile) emise de Poartă. De
notat că aceste acte interziceau musulmanilor
dreptul de a deţine proprietăţi sau de a construi
moschei în Ţările Române, să ia de aici devşirme
(sistemul recrutarii de copii creştini) pentru
corpul de ieniceri etc.
• Ţările Române plăteau haraci, peşchesuri către
sultan, sultana validé şi demnitarii lui, mucarerul
(reînnoirea domniei), trebuiau să pună la
dispoziţia otomanilor vite, oi, cereale, miere de
albine, cai, ceară samd. Cu timpul se va institui
un monopol otoman asupra grâului românesc.
Preţurile cerealelor sunt fixe.

• Politica externă a Tărilor Române era integrată

în cea otomană. Domnii români trebuiau să
respecte clauza “prieteni prietenilor şi duşmani
duşmanilor sultanului” şi să facă auxilium
(participarea în campanile militare organizate de
• Transilvania devine sub suzeranitatea otomană
un principat autonom (1541). Ea a beneficiat de
un statut mai bun, în raport cu celelalte două ţări
româneşti, datorită vecinătăţii Imperiului
Habsburgic (spre exemplu, dreptul de a-şi alege
principii, investirea acestora cu însemnele puterii
de către sultan, tributul, pescheşurile şi prestaţiile
în produse). De aceea, nu este de mirare că
otomanii s-au văzut nevoiţi să-şi modereze
pretenţiile faţă de Transilvania.

• Principatul îşi pierde autonomia în timpul

ocupaţiei habsburgice.
• După instalarea regimului fanariot Ţările
Române extracarpatice au fost reprezentate pe
arena internaţională, având însă o autoritate mult
ştirbită.

• După pacea de la Karlowitz (1699), Rusia şi

Austria reclamă aşa-zisa “moştenire otomană”,
profitând de începutul declinului Imperiului
Otoman în Europa de Est. În virtutea acestei
moşteniri, cele două mari puteri creştine
desfăşoară acţiuni cu caracter expansionist,
având ca obiectiv stabilirea hotarului pe linia
Dunării. Acest lucru echivalează cu pierderea
Bibliografie selectivă:

 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie

medie românească (Note de curs), coord. Liliana
Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucuresti, 2009.
 Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta
Poartă, cadrul juridic al relaţiilor româno-
otomane în evul mediu, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1993.
C9. Viaţa religioasă a românilor în evul mediu
Când vorbim despre destinul omului medieval
în spaţiul românesc, ne referim de fapt la homo
religiosus, a cărui viaţă este dominată de
idealurile de credinţă şi de speranţa mântuirii.
Sacrul i se dezvăluie acestuia prin revelaţie, vise
şi semne. Creştinul este un călător străin în
această lume, iar punctul terminus al pribegiei
sale este Ierusalimul ceresc. Valorile etice au ca
suport, în chip necesar, valorile religioase
promovate de Evanghelie. Totul este subordonat
religiosului, începând cu viaţa cotidiană şi
terminând cu sfera poliiticii.
Pentru comunităţile de la nordul Dunării de Jos
factorul principal de coeziune îl reprezintă religia şi
confesiunea ( “legea”, “dreapta credinţă” ), care pun
în valoare specificul etnic.

În cultura de tip religios, arta devine o modalitate

de educaşie a colectivităţii, iar originalitatea şi
individualitatea sunt trecute pe plan secundar.

După apariţia statelor medievale româneşti (Ţara

Românească şi Moldova) i-au fiinţă, la scurt timp,
şi structurile metropolitane.
În 1359, Patriarhia ecumenică de la
Constantinopol a recunoscut oficial Mitropolia
Ungrovlahiei, cu scaunul la Argeş, şi pe
titularul ei, Iachint , fostul mitropolit al
Vicinei.

În 1517, scaunul mitropolitan a fost mutat de

la Argeş la Târgovişte, iar în 1668 la Bucureşti,
unde a rămas până în prezent.

1370 - cca. 1401 - a funcţionat în Ţara

Românească Mitropolia Severinului, pentru
ţinuturile din dreapta Oltului.
Într-o mare măsură, viaţa culturală se
desfăşoară în mănăstiri, unde sunt traduse şi
tipărite multe cărţi de cult şi de literatură.

Mitropolia Moldovei este menţionată pentru

prima dată în izvoarele timpului în anul 1386.
Neînţelegerile cu Patriarhia ecumenică s-au ivit
din cauză că aceasta intenţiona să impună un
ierarh grec pe scaunul metropolitan.

26 iulie 1401 - a fost recunoscut ca mitropolit

moldoveanul Iosif (hirotonit la Halici).
Reşedinţa Mitropoliei Moldovei era la Suceava,
fiind mai apoi mutată la Iaşi în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea.

Biserica deţine în această perioadă un rol

important în viaţa politică a ţării şi patronează
întreaga activitate culturală şi de asistenţă socială.

Se constată amestecul grecilor în problemele

Bisericii locale (închinări abuzive ale mânăstirilor).

13 aprilie 1596 – Mihai Viteazul reglementează

viaţa monahală în Ţara Românească.
Bibliografie selectivă:
Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana
Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucuresti, 2009, 292 p.
Mircea Păcurară, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. I-II, ediţia a II-a, Bucureşti,
1991.
Berciu-Drăghicescu, Adina, Trofin, Liliana,
Valori creştine la nordul Dunării. Culegere de
izvoare istorice, Editura Credis, Bucureşti,
2001.
C.10. Influenţa factorilor economici asupra
evoluţiei sociale în spaţiul românesc
În evul mediu, gândirea economică este subordonată,
în mare parte, moralei creştine şi supusă normelor
juridice. Cu toate acestea, economia Ţărilor Române
cunoaşte o dezvoltare ascendentă.
 Diferenţierile
sociale din cadrul societăţii
româneşti constatate în epoca anterioră capătă
noi dimensiuni în secolele XIV-XVI.

Decăderea ţărănimii libere şi aservirea au avut

un impact negativ asupra evoluţiei economiei
şi a afectat capacitatea de apărare a ţării.
Legarea de glie a ţăranilor a fost legiferată şi
în Ţările Române:
1517 – în Transilvania a fost adoptat
Tripartitul lui Şt. Werböczi;
Ţara Românească - “legătura” lui Mihai
Viteazul, 1597;
Moldova - legile lui Miron Bornowski, 1628.
C.11. Imaginar în cultura medievală românească
În spaţiul românesc elitele politice şi spirituale
stimulează activitatea culturală la un nivel aulic.
Geneza culturii scrise a românilor este în relaţie
strânsă cu raportarea la sacru a fiecărui individ,
indiferent de categoria socială din care provine.

Intensificarea circulaţiei de manuscrise, predominant

cu caracter religios, redactate în slava veche.

- La acest nivel participă şi cultura populară (prin

creştinismul popular şi creaţia folclorică).
Corpul uman - imagine a Bisericii, societăţii şi
universului.
Relaţia suflet-trup în mentalul colectiv.
Imaginarul lumii de dincolo.
Imaginea femeii într-un ev mediu masculin.
Practicile magice şi canoanele Bisericii.

Bibliografie selectivă:
Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana
Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucuresti, 2009.
Iolanda Ţighiliu, Societate si mentalitate in
Tara romaneasca si Moldiva. Secolele XV-
XVII, Bucuresti, 1997.
C12. Premise generale ale dezvoltării culturii
medievale românesti (secolele XIV-XVI)
Cultura medievală romanească, aflată la intersecţia
marilor spaţii culturale ale Occidentului şi
Răsăritului european, a fost supusă înfluenţelor
venite din aceste zone, pe care le-a asimilat în
conformitate cu propria grilă de valori.
Are un caracter original.
În literatura medievală romanească, cronicile se
bucură de un statut aparte.
Destinul politic diferit al Ţărilor Române s-a răsfrânt
asupra dezvoltării mediului cultural.
Mănăstirile sunt adevărate focare de cultură medievală .

Bibiografie selectivă:
Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii
româneşti, Bucureşti, 1968.
Răzvan Theodorescu, Românii şi Balcanicii în
civilizaţia sud-est europeană, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1999.
Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între
medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), 2
vol., Editura Meridiane, Bucureşti, 1992.
C13. Epoca lui Mihai Viteazul (1593-
1601)
Conştient de rolul important ce revenea puterii
centrale în această luptă pentru unitate şi
independenţă, Mihai a susţinut cu toată
convingerea ideea întăririi autorităţii domneşti în
cadrul politicii interne pe care a desfăşurat-o (era
garanţia realizării planurilor sale de unitate).
1593 – a aderat la Liga Crestina (Spania,
Veneţia, Statul Papal, ducatele italiene - Mantua,
Ferrara şi Toscana, Principatul Transilvaniei şi
Moldova).
Decembrie 1594-Ianuarie 1595 – campanie
reuşită impotriva Imperiului Otoman.
20 mai 1595 – tratat de alianţă semnat de
boierii lui Mihai Viteazul cu Sigismund
Bathory; în schimbul sprijinului împotriva
otomanilor, boierii îi micşorează prerogativele
domnului.
13/23 august 1595 – lupta de la Călugareni se
încheie în favoarea lui Mihai.
Ianuarie 1597 – reia plata tributului către
Poartă în schimbul păcii şi a recunoaşterii sale
ca domn al Tarii Romanesti de către sultan.
 Martie 1598 – otomanii au recunoscut
independenţa Tării Românesti.
30 mai/9 iunie 1598 – la Targoviste, Mihai
încheie un tratat de alianţă cu Rudolf al II-lea,
care i-a promis sprijin financiar în schimbul
recunoaşterii suzeranităţii sale.
În tratativele sale cu împăratul, Mihai a expus
cu claritate ideea întăririi autorităţii domneşti:
“Alta pohteşte (domnul) să poată da şi milui
pre cine va vrea cu sate şi cui va da de moşie,
să-i fie moşie, şi cine va ieşi vinovaţi, au
nemeş, au boier, au sărac, toţi să se judece,
cum le va ajunge legea, aşa să piară”.
Unirea Principatelor
- 18/28 octombrie 1599 – Andrei Bathory.este
învins în batalia de la Şelimbar.
- 1 noiembrie 1599 – intrarea în Alba Iulia a
lui Mihai; recunoasterea sa ca principe al
Transilvaniei de către Dietă.
- 27 martie 1600 - s-a realizat unirea politica a
celor trei ţări românesti. Mihai emitea din laşi
primul document în care se întitula “domn al
Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”,
punând să se confecţioneze o pecete cu stemele
reunite ale celor trei ţări româneşti.
-18 septembrie 1600 – Mihai a fost infrânt la
Mirăslau de nobilii maghiari ajutaţi de
generalul Basta.
- Martie 1601 – la Praga, Mihai a primit sprijin
de la împărat pentru reluarea luptelor în
Transilvania şi ocuparea Ţării Româneşti.
- 3/13 august 1601 – la Guraslau, cu ajutorul
lui Basta, Mihai l-a invins pe Sigismund
Bathory, principele Transilvaniei.
- 9/19 august 1601 – Mihai Viteazul a fost
asasinat pe Câmpia Turzii.
Bibliografie selectivă:

Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie

românească (Note de curs), coord. Liliana
Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucuresti, 2009
Petre Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti
2002 (reeditare a ediţiei din 1936, cu un cuvânt
înainte de Şerban Papacostea).
Berciu-Drăghicescu, Adina, Trofin, Liliana,
Valori creştine la nordul Dunării. Culegere de
izvoare istorice, Editura Credis, Bucureşti, 2001.
C.14. Ocupaţii şi meşteşuguri în Ţările Române
Noi terenuri sunt desţelenite, defrişate, intrând
în circuitul agricol în defavoarea pădurii, a
islazului, în special în a doua jumătate a
secolului al XV-lea şi începutul secolului
următor.
Tehnica agricolă se îmbunătăţeşte.
 Se generalizează utilizarea brăzdarului de fier
asimetric cu cormană schimbătoare sau fixă ca
piesă principală a plugului.
Se extinde în această vreme procedeul gunoirii
pământului (terrae fimatae, loci fimati) pentru
a determina creşterea fertilităţii solului.
În paralel cu acţiunea de descoperire şi
exploatare de noi rezerve miniere, se
desfăşoară un fenomen de concentrare a acestei
activităţi în zonele bogate în zăcăminte cu
randament economic ridicat (spre exemplu,
Transilvania, sau cele din regiunea Băii de
Aramă şi Băii de Fier).

La sfârşitul secolului al XIV-lea este

documentată utilizarea energiei hidraulice la
reducerea minereului.
Se dezvoltă meşteşugurile din domeniul
prelucrării metalelor, din domeniul construcţiilor,
al ţesătoriei şi al prelucrării ţesăturilor, al
prelucrării pieilor, din domeniul alimentar, al
prelucrării metalelor preţioase (sculptura în bronz
şi aur), precum şi alte meşteşuguri (olăritul).

Bibliografie selectivă:

Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie

românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti,
2009.
Stefan Stefănescu, Istoria medie a României.
Partea a II-a. Principatele Romane. Secolele
XIV-XVI. – Bucuresti, 1992.
Ştefan Olteanu , Constantin Şerban,
Meşteşugurile din Ţara Românească şi
Moldova în evul mediu, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969.