Şcoala Generală nr.

2, Tg Mureş

Creştinismul – factor de romanizare la nord de Dunăre

Fundamentată încă din sec. al III-lea, romanitatea din nordul şi sudul Dunării se
consolidează în sec. IV-VI, devenind ireversibilă, ca efect al continuităţii stăpânirii imperiale pe
ambele maluri ale fluviului până în 602. Autohtonii se integrează relativ uşor în latinitatea orientală.
Unitatea vieţii lor materiale, specifică unor comunităţi etnice statornice, dar şi spiritualitatea bogată
(patrimoniul daco-roman şi creştin) contribuie la afirmarea acestei latinităţi, exercitând o influenţă
benefică şi asupra popoarelor migratoare (vandali, goţi, huni, gepizi, slăvi).
Răspândirea creştinismului pe teritoriul carpato-danubiano-pontic este o dovadă a
continuităţii convieţuirii şi romanizării dacilor aflaţi sub stăpânire romană, apoi, după retragerea
aureliană a populaţiei daco-romane.
Modul de viaţă al dacilor, credinţa lor în nemurire, pe temeiul concepţiei zalmoxiene
referitoare la „traiul veşnic”, reprezentaseră premise ale receptării noii religii, anterior oficializării
ei; acest aspect este reliefat, încă din sec al II-lea, de Tertulian, scriitor creştin de limbă latină.
Coloniştii şi ostaşii aduşi în Moesia Inferior şi Dacia Traiană, în special din Cappadocia,
Egipt şi Iudeea, au un rol important la aceasta. Izvoarele epigrafice, descoperite la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, atestă „închinarea către „Dumnezeu etern”, Iunona (=Maria) şi îngeri.” Propagarea
monoteismului creştin este întârziată însă de dispoziţiile oficiale ale unor împăraţi romani
(Traianus, Septimius Severius ş.a.), adepţi ai cultului zeilor proprii, jertfelor şi celorlalte practici
religioase păgâne. O perioadă favorabilă propagării creştinismului coincide cu domnia lui Severus
Alexander, spirit sincretist şi tolerant. După domnia sa urmează o nouă perioadă de represiuni,
culminând cu edictele din 303 şi 304, în timpul lui Diocletianus. Acesta condamnă la muncă silnică
sau chiar la moarte, mai mulţi misionari creştini. Se păstrează inscripţii cu martiri la Axiopolis
(Cernavodă), Dinogetia (Garvăn), Halmyris (Murighiol), Noviodunum (Isaccea) proveniţi din
Alexandria, Caesareea, Ierusalim, dar şi autohtoni (Chindeas, Dasios).
În anul 313, împăraţii Constantin cel Mare şi Licinus acordă libertate de cult creştinismului,
alături de celelalte culturi. Urmează, însă, martirizarea celor patru misionari numiţi pe inscripţia de
pe monumentul funerar de la Niculiţel, (jud. Tulcea – Zoticos, Attalos, Kamasis, Philippos), a lui
Sava „Gotul” (pe valea Buzăului).
În vremea împăratului Theodosius (379-395) se interzic cultele păgâne. Biserica Creştină de
la Dunărea de Jos se organizează temeinic. Noii episcopi ai Tomisului, Bretanion, Gherontie,
Teotim I, încurajează activitatea misionarilor veniţi în stânga Dunării, dar şi propagarea
creştinismului printre goţi, huni, cei ce l-au supranumit pe cel din urmă „Zeul Romanilor”.
Este perioada în care se afirmă şi o serie de gânditori de prestigiu. Astfel, Aeticus Histrus
scrie o lucrare ce ilustrează caracteristicile limbii latine vorbite de daco-romani, la sfârşitul căreia,
alături de alfabetul latin ebraic, grec apare şi un alfabet local, preglagolitic (lucrare ce se află în
biblioteca de la Vatican).
Din aceeaşi zonă, a Dobrogei, este şi Sfântul Ioan Casian, ilustru părinte al bisericii, de la sf.
sec al IV-lea – al V-lea. Născut în zona „grotelor sfinte” din podişul Casimcei, activează la o
mănăstire din apropierea Betleemului, nu departe de peştera unde s-a năsut Mântuitorul; vizitează
Egiptul, Constantinopolul, Roma. La solicitarea papei Leon I, scrie „tratatul despre întruparea
Domnului”.
Un veac mai târziu, Dionisie cel Mic (Exiguul), parcurgând un itinerar asemănător, ajungând
la Roma, lucrează sub zece papi, de la Anastasie ÎI până la Vigiliu. Mare cunoscător al Sfintei
Scripturi, bun mânuitor al limbilor latină şi greacă, este iniţiatorul cronologiei creştine (calcularea
timpului, în istorie, după anul naşterii lui Hristos).
În sec. al IV-lea, se creează episcopate şi în celelalte provincii romane dunărene: pentru
Moesia Secundă, la Novae şi Nicopolis, în Dacia Ripensis, la Oescus şi Ratiaria, în Dacia
Mediterranea, la Naissus şi Remensiana. În acest ultim centru ecleziastic activează episcopul
1
Şcoala Generală nr. 2, Tg Mureş

Nicetas, cel ce a contribuit la creştinarea daco-romanilor din Dardania până la gurile Dunării, fapt
pentru care V. Pârvan îl consideră „apostolul nostru naţional”, operă redactată în limba latină, ca şi
cea a episcopului Laurentius de Novae.
Majoritatea izvoarelor confirmă răspândirea creştinismului în limba latină, în toate
comunităţile daco-romane:
Deo aeterno et lunoni et angelis, povestirea de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (sec. al III-lea);
EGO ZENIVIVS VOTVM POSVI, inscripţia de pe o tăbliţă de bronz de la Biertan, lângă Mediaş
(sec. al IV-lea);
 altă inscripţie pe o tăbliţă de ceramică, de la Moigrad (Sălaj);
 Mărturia epigrafică despre un Decebalus creştinat, descoperit la Histria (sec. al VI-lea).
 Prezenţa creştinilor în teritoriile nord - dunărene, ca şi în Dobrogea în sec IV-VI este atestată
şi printr-o serie de obiecte: opaiţe de lut şi de bronz, geme, cruci, statuete, tipare de turnat
cruci, aflate prin săpături arheologice la Biertan, Porolissum, Napoca, Apullum, Gherla,
Bucium, Potaissa, Tubiscum, Dierna, Drobeta, Romula, Bumbeşti, Răcari, Iaşi, Botoşani,
Bacău etc.
 Dovezile lingvistice vin să susţină atât ideea continuităţii daco-romane, cât şi a românizării
şi prin răspândirea creştinismului: basilica – biserică; baptisare – a boteza; crux, cruciş –
cruce; Domine Deus – Dumnezeu; Angelus – înger; Paschae – Paştisanctus, santus – sânt
(sfânt e de origine slavă).
Ridicarea unor basilici la Slăveni (jud. Olt), Apahida (Cluj-Napoca), Sucidava, Drobeta-
Theodora, Morasina (Cenad) în sec. IV-VI au determinat răspândirea limbii latine, dar şi a
terminologiei creştine de origine latină.
Secolele al IV-lea – al VI-lea reprezintă o nouă etapă în procesul de formare a poporului
român şi a limbii române, proces care, pe baza omogenizării etnice şi lingvistice din perioada
amintită, se va desăvârşi în următoarele două veacuri.

Întocmit:

Prof. Mihaela Belean

Şcoala Generală nr. 2, Tg, Mureş