Răspândirea creștinismului

Persecuțiile declanșate împotriva creștinilor de către statul roman încă din a doua
jumătate a secolului I, n-au putut să împiedice răspândirea creștinismului pe teritoriul Imperiului
roman. Mai mult, religia creștină s-a răspândit chiar și dincolo de hotarele Imperiului. Spre
deosebire de oricare dintre religiile din Imperiul roman, creștinismul nu a putut să devină o
religie a statului printr-un edict imperial, ci s-a impus treptat, printr-o convertire voluntară și
generală a populației. Acest fapt denotă superioritatea învățăturii și a moralei creștine față de
doctrinele religiilor păgâne imorale, idolatre și decăzute. Martiriul însuși constituia un factor de
propagandă pentru creștinism, dovedind nevinovăția creștinilor, dar mai ales convingerile lor
religioase. De asemenea, sincretismul religios, larga deschidere a lumii păgâne către cultele
orientale, dar mai ales tendința acesteia către monoteism au facilitat expansiunea creștinismului.
Sub influența neoplatonismului, s-a răspândit în întregul Imperiu credința într-o divinitate
supremă (Deus Summus) care nu aparținea în mod exclusiv creștinismului sau altei religii, fiind
considerată baza tuturor religiilor.

1. Factorii determinanți ai răspândirii creștinismului

O serie de factori au contribuit la răspândirea creștinismului. În paralel cu eforturile
depuse pentru organizarea administrativă, elaborarea dogmelor și combaterea ereziilor, Biserica
primară a desfășurat o activitate intensă de răspândire a credinței mai ales prin misionarism.
Activitatea misionară inițiată de către Sfinții Apostoli a fost continuată cu râvnă de către ucenicii
lor. Eusebiu de Cezareea relatează că mulți dintre ucenicii apostolilor își împărțeau averile
săracilor și mergeau în ținuturi îndepărtate să propovăduiască cuvântul Evangheliei; aici înființau
comunități creștine și hirotoneau preoți. Eusebiu consemnează îndeosebi pe ucenicii apostolilor
de la care au ajuns până în zilele noastre unele scrieri: Clement Romanul, Ignatie al Antiohiei,
Papias, Policarp al Smirnei. Pe de altă parte, fiecare creștin devenea un misionar, prin exemplul
vieții sale, în familie sau în propria sa comunitate. Fiecare comunitate creștină transmitea
cuvântul Evangheliei în propriul ei oraș și în împrejurimi1.

1
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, vol. I (1-1054), ediția a III-a revăzută și completată, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 156. (abreviată în
continuare Rămureanu, Șesan, Bodogae 1987, vol. I)
55
 Teologi precum Origen sau Ipolit erau solicitați să prezinte noua religie. De exemplu,
Origen a fost audiat la Antiohia de către Iulia Mammaea, mama împăratului Sever Alexander2.
Aceeași Iulia Mammaea îl cunoscuse la Roma și pe Sfântul Ipolit3.
Pătrunderea învățăturilor creștine în rândurile aristocrației romane a contribuit, pe de o
parte la convertirea unor personalități păgâne la creștinism, precum este cazul proconsulului
Sergius Paulus în Cipru, pe de altă parte, la recrutarea unei pleiade de teologi din sânul
aristocrației romane; printre aceștia din urmă se numără Iustin Martirul și Filosoful, Tațian,
Atenagora Atenianul și Ciprian.
Principalii factori care au favorizat răspândirea creștinismului au fost coloniștii romani,
soldații și negustorii orientali. Coloniștii romani proveneau mai ales din mediul urban, unde
religia creștină câștigase numeroși adepți; este cunoscut faptul că, până prin secolul al V-lea,
creștinismul a rămas o religie a orășenilor, răspândindu-se de la oraș către sat4. Religia creștină
și-a câștigat numeroși adepți în rândul soldaților din armata romană; din Faptele Apostolilor
aflăm că primul soldat încreștinat a fost sutașul5 Corneliu6. Învățătura creștină s-a răspândit și
prin intermediul negustorilor care îmbrățișaseră dreapta credință; Faptele Apostolilor ne
furnizează o informație referitoare la încreștinarea unei familii de negustori din Filippi
(Macedonia)7.

2. Izvoarele literare care atestă răspândirea creștinismului în secolele I-III

Creștinismul a cunoscut o largă răspândie mai ales după mijlocul secolului al II-lea.
Referindu-se la expansiunea creștinismului, Tertulian scria: „Suntem de ieri și am umplut toate
ale voastre: orașele, insulele, locurile întărite, municipiile, târgurile, chiar castrele, triburile,
decuriile, palatul, senatul și forul; nu v-am lăsat decât templele”8. Deși cam exagerată, afirmația
apologetului latin corespunde într-o bună măsură realității, atestând răspândirea considerabilă a
creștinismului la sfârșitul secolului al II-lea.
Pliniu cel Tânăr, pronconsulul Bithyniei, îi scria împăratului Traian, prin anii 111-113, că
„molima acestei superstiții [n.n. creștinismul] s-a răspândit nu numai în orașe, dar și în sate și pe
ogoare”9; mai precis, aria de răspândire a creștinismului a fost localizată într-o regiune a

2
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în vol. Scrieri. Partea întâia, colecţia „Părinți și Scriitori Bisericești”,
(PSB), nr. 13, traducere, studiu, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, ED. IBMBOR, București, 1987, VI, 21,
3-4, p. 246. (citată în continuare Istoria bisericească).
3
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 157.
4
Nicolae Gudea; Ioan Ghiurco Din istoria creștinismului la români. Mărturii arheologice, cu o prefață de Prea
sfințitul dr. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Ed. Napoca Star, Cluj, 2002, p. 112.
5
În armata romană, sutașul sau centurionul avea în subordine o sută de soldați
6
F. Ap. 10, 1-48.
7
F. Ap. 16, 14-15.
8
Tertulian, Apologeticum 37, 4.
9
Pliniu, Epistolae X, 96, pp. 343-344.
56
provinciei Pontus et Bithynia situată pe coasta sud-estică a Mării Negre10. Din scrisoarea
adresată lui Traian mai rezultă că religia creștină fusese îmbrățișată de către persoane de toate
vârstele, aparținând diferitelor categorii sociale11.
În lucrarea sa Dialogul cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful scria că „nu
există niciun neam, fie de barbari, fie de elini (…) fie din cei ce trăiesc în căruțe sau care
locuiesc în corturi și cresc vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Iisus Hristos cel
răstignit”. În anul 190, Sfântul Irineu de Lugdunum consemnează larga răspândire a
creștinismului: „… creștinismul s-a răspândit și în provinciile Iberia (Spania), Alemania
(Germania), la celții din Gallia și Britania, în Egipt, Libia, Grecia, Siria și Asia Mică și în
Orient”12. În jur de 200, în lucrarea sa Împotriva iudeilor, Tertulian afirma: „Hristos stăpânește și
în ținuturile parților, mezilor, elamiților, mesopotamienilor, armenilor, frigienilor,
capadocienilor, în regiunile Asiei și Pamfiliei, în Egipt și în Ierusalim, apoi în ținuturile getulilor,
maurilor, până spre granițele Hispaniei, Galliei și Britanniei, și multor neamuri, sarmaților,
dacilor și germanilor și sciților și multor altora.”13 În epitaful episcopului Abercius din Hieropolis (†
200) (Frigia, Asia Mică) se menționează răspândirea creștinismului de la Roma și până dincolo
de Eufrat; pe toată întinderea Imperiului roman se găsesc biserici, iar creștini își mărturisesc
credința14. Mai realist, Origen scria prin 248: „Ce să mai spunem de britanni sau de germani care
locuiesc lângă ocean ori de barbarii daci, sarmați și sciți, dintre care cei mai mulți n-au auzit încă
cuvântul Evangheliei.”15 Arnobiu de Sicca († 310) afirma că creștinismul s-a răspândit în
Imperiul roman și în afara lui, la alamani, apoi la perși și la alții. La rândul lui, Lucian din Antiohia (†
312) afirma că orașe întregi se converteau la creștinism16.

3. Aria geografică de răspândire a creștinismului și direcțiile sale de propagare

Pe baza izvoarelor scrise și arheologice se poate stabili aria geografică de răspândire a
creștinismului. Cunoscutul istoric Adolph von Harnack a trasat principalele direcții de răspândire
a creștinismului:
 Iudeea / Palestina → Egipt → Cirenaica → Creta → Africa → Numidia →
Mauritania;

10
Nelu Zugravu; Ovidiu Albert, Scripta contra Christianos în secolele I-II (texte și comentarii), Ed. Presa Bună,
Iași, 2003, p. 155, (în continuare abreviat Scripta contra Christianos…).
11
Nelu Zugravu; Ovidiu Albert, Scripta contra Christianos…, p. 155.
12
Irineu, Adversus haereses I, 10, 2).
13
Adversus Iudaeos VII, 4-8.
14
Ioan I. Ică jr., Canonul Apostolic al primelor secole, Ed. Deisis / Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 391; Pr. prof. dr.
Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 158.
15
Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei 24, 14.
16
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 158.
57
  Iudeea / Palestina → Siria → Cilicia → Cappadocia → Galatia → Bithynia → Pont
→ Asia;
 Asia Mică → Ahaia → Epir → Macedonia → Dalmatia → Italia → Gallia;
 Asia Mică → Tracia → Moesia → Dacia → Pannonia → Noricum → Raetia →
Germania → Britania17.

17
Jacques Zeiller L’Empire romain et lʼÉglise, Tome V, 2e partie în Histoire du monde, publiée sous la direction de M. E.
Cavaignac, Éditions de Boccard, Paris, 1928, p. 122.
58