Etapele

 încreștinării  Europei  
 
  În   urma   Învierii   Mântuitorului   Iisus   Hristos   şi   a   Pogorârii   Sf.   Duh,   Sfinții   Apostoli  
împreună   cu   mulți   alți   misionari   necunoscuți   au   plecat   în   lume   să   vestească   Evanghelia  
mântuirii.   Trimiterea   la   misiune   a   fost   realizată   de   Mântuitorul   Însuși   după   înviere,   când   le-­‐a  
spus:  „Mergând,  învățați  toate  neamurile,  botezându-­‐le  în  numele  Tatălui  și  al  Fiului  și  al  
Sfântului  Duh...”  (Mt.  28,19).  Chiar  înainte  de  înălțarea  Sa  la  cer,  Mântuitorul  le-­‐a  cerut,  de  
asemenea,   să-­‐i   fie   martori   în   Ierusalim,   în   Iudeea,   în   Samaria   și   până   la   marginile  
pământului  (F.Ap.  1,  8).  În  urma  predicii  lui  Petru  din  ziua  Cincizecimii  peste  3000  de  oameni  
„au   fost   pătrunși   la   inimă“   (Fapte   2,   37)   și   au   întrebat   de   să   facă?   Petru   le-­‐a   răspuns:  
„Pocăiți-­‐vă   și   să   se   boteze   fiecare   dintre   voi   în   numele   lui   Iisus   Hristos,   spre   iertarea  
păcatelor  voastre  și  veți  primi  darul  Duhului  Sfânt“  (Fapte  2,  38).  Așa  se  intră  în  Biserică  de  
atunci  și  până  azi.      
 
  Eusebiu  de  Cezareea  menționează  următoarele  teritorii  de  misiune  ale  unora  dintre  
Sfinții  Apostoli:  

  «Când   Sfinţii   Apostoli   şi   ucenici   ai   Mântuitorului   nostru   s-­‐au   împrăştiat   peste   întreg  
pământul,   lui   Toma,   după   spusele   Tradiţiei,   i-­‐a   căzut   la   sorţi   Ţara   parţilor,   lui   Andrei   Scythia,  
lui   Ioan,   Asia,   unde   şi-­‐a   petrecut   viaţa   până   ce   a   murit   la   Efes.   Petru   pare   să   fi   predicat  
evreilor   răspândiţi   în   Pont,   Galatia,   Bitinia,   Cappadocia   şi   Asia,   pentru   ca   la   urmă   ajuns   la  
Roma  să  fie  răstignit  cu  capul  în  jos,  aşa  cum  singur  dorise  să  pătimească.  Ce  să  mai  spun  de  
Pavel,   care,   după   ce   vestise   Evanghelia   lui   Hristos   din   Ierusalim   până-­‐n   părţile   Illyriei,   a  
suferit   martiriul   la   Roma   sub   Nero?   Acestea   sunt   arătate   tocmai   de   Origen   în   cartea   a   III-­‐a   a  
Comentariilor  asupra  Genezei  »  (Istoria  Bisericească,  III,  1,  1-­‐3).  

În  Europa  au  predicat  următorii  apostoli:  Petru,  Andrei  și  Iacob.  Dacă  integrăm  și  Asia  
Mică  în  continentul  european,  acestora  li  se  adaugă  apostolii  Ioan  și  Filip.    
 
Etapele  încreștinării  Europei  
 
Istoria   încreștinării   Europei   a   durat     din   secolul   I   d.   Hr.   până   în   secolul   al   XIV-­‐lea,  
când   au   primit   Evanghelia   popoarele   baltice.   Tot   atât   a   durat   și   formarea   Sfintel   Liturghii  
până  la  rânduiala  de  azi  prezentă  în  Diataxies-­‐ul  lui  Filotei  Kokinos  în  sec.  al  XIV-­‐lea.  Astfel,  
încercăm   să   prezentăm   o   istorie   ce   se   întinde   din   anul   47   (botezul   Lidiei)   până   în   1386  
(botezul  marelui  principe  Jagiello  al  Lituaniei).    
O  primă  etapă  este  formată  din  misiunile  Sfinților  Apostoli  în  secolul  I,  în  frunte  cu  Sf.  
Ap.  Pavel.  O  altă  etapă  este  formată  din  încreștinarea  parțială  a  Imperiului  Roman  în  primele  
patru   secole,   în   ciuda   persecuțiilor   și   a   caracterului   ilegitim   al   creștinismului.   Următoarea  
etapă   este   formată   de   încreștinarea   popoarelor   migratoare   germanice   și   slave,   așezate   în  
Vestul,   respectiv   Estul   Europei   (sec.   IV-­‐XII).   Încreștinarea   popoarelor   nordice   și   baltice  
încheie  acest  proces  abia  în  secolul  al  XIV-­‐lea  (sec.  IX-­‐XIV).    
Răspândirea   creștinismului   a   fost   constitutivă   pentru   Europa,   care   a   fost   inițial   un  
conglomerat   de   etnii,   culturi   și   religii   foarte   diverse.   Creștinismul   a   fost   legătura   interioară  
care   a   condus   la   realizarea   Europei   moderne,   întemeiată   pe   valori   comune   creștine,   în   ciuda  
diversității   etnice   și   a   diferitelor   războaie   religioase   purtate   de-­‐a   lungul   veacurilor.   Sărăcia  
izvoarelor   păstrate   până   azi   nu   permite   înțelegerea   deplină   a   procesului   de   încreștinare.  
Multe   întrebări   rămân   în   mare   parte   neelucidate   până   azi:   motivația   misionarilor,   strategiile  
misionare   ale   acestora,   reacția   lor   la   cultele   politeiste,   preluarea   obiceiurilor   locale,  
mijlocirea   conceptelor   de   credință   centrale   creștinismului   etc.   Mulți   locuitori   ai   Europei   s-­‐au  
convertit,  pentru  că  așa  le-­‐a  fost  poruncit,  alții  au  primit  liberi  Evanghelia.  
Biserica  creștină  nu  a  dezvoltat  niciodată  un  plan  de  misiune  elaborat,  nu  a  creat  o  
slujire   specială   a   misionarilor,   ci   elanul   misionar   a   aparținut   până   în   Evul   Mediu   personal  
creștinilor   care   s-­‐au   simțit   chemați   să   vestească   vestea   cea   bună   altor   oameni.   Disputele  
dintre   Roma   și   Constantinopol   privitoare   la   jurisdicție,   dublate   de   cereri   venite   din   partea  
unor   principi   păgâni   ai   Europei,   au   condus   la   trasarea   unei   linii   de   demarcație   între  
creștinismul  bizantin  și  cel  apusean,  care  merge  de  la  Marea  Baltică  până  la  Marea  Adriatică,  
traversând  Polonia,  Ucraina,  Transilvania  și  Serbia.    
 
I.  Sfântul  Apostol  Pavel  
 
Cel   mai   important   misionar   al   Europei   rămâne   însă   Sfântul   Apostol   Pavel,   care   în  
timpul   călătoriilor   sale   misionare   a   vestit   Evanghelia   în   centrele   creştine   urbane   din   Cipru,  
Asia   Mică,   Malta,   Grecia,   Italia   și   Spania.   Primul   creștin   cunoscut   al   Europei   este   Lidia,  
vânzătoarea  de  porfiră  din  Tiatiara,  botezată  de  Sf.  Pavel  la  Filipi,  urmată  de  temnicerul  din  
Filipi,  înspăimântat  de  cutremurul  care  a  zguduit  temnița  unde  erau  închiși  Pavel  și  Sila.  Nu  
doar  cei  doi  ci  și  toată  casa  lor  au  primit  botezul  creștin  (Cf.  F.Ap.  16).    
Mesajul   creştin   a   ajuns   însă   în   unele   oraşe   înainte   de   misiunea   apostolului  
neamurilor,  spre  exemplu  în  Efes1.  Din  nefericire  nu  ştim  decât  foarte  puţin  sau  deloc  despre  
modul   în   care   comunităţile   pauline   din   aceste   provincii   s-­‐au   dezvoltat.   După   ce   Pavel   şi  
Barnaba   au   vestit   Evanghelia   în   Cipru   nu   mai   avem   nici   o   ştire   despre   evoluţia   creştinismului  
în   această   insulă   până   în   secolul   al   IV-­‐lea,   când   trei   episcopi   ciprioţi   sunt   prezenţi   la   lucrările  
Sinodului   I   Ecumenic.   Nu   ştim   ce   s-­‐a   întâmplat   după   propovăduirea   paulină   în   Perga,  
Antiohia   Pisidiei,   Iconium,   Listra,   Derbe,   pentru   a   numi   doar   cetăţile   vizitate   în   prima  
călătorie   misionară   (45-­‐48).   În   cea   de-­‐a   doua   și   cea   de-­‐a   treia   călătorie   misionară   (51-­‐54   și  
54-­‐58),  Sfântul  Apostol  Pavel  își  mărește  zona  de  misiune  înspre  Nordul  și  Vestul  Asiei  Mici,  
petrecând   cea   mai   multă   vreme   în   Efes,   dar   încreștinând   și   cele   mai   importante   cetăți   ale  
Greciei  de  azi,  începând  de  la  Filipi  și  până  la  Atena  și  Corint.    

1
 Cf.  Simon  Légasse,  „Les  autres  voies  de  la  mission  (de  l'Orient  jusqu'à  Rome)”,  în:  Histoire  du  christianisme:  
Tome  I  -­‐  Le  nouveau  peuple  (des  origines  à  250),  Desclée,  Paris,  2000,  p.  155.  
 Și-­‐a   sfârșit   viața   martirizat   la   Roma   prin   tăierea   capului   în   anul   67   d.   Hr,   în   timpul  
persecuției  împăratului  Nero.    
 
  II.  Răspândirea  creștinismului  în  Imperiul  Roman  (sec.  I-­‐IV)  
 
  Primele   spații   încreștinate   au   fost   cetățile,   astfel   că   creștinismul   s-­‐a   răspândit   mai  
întâi   în   spațiul   urban,   iar   abia   mai   târziu   orașele   au   realizat   misiuni   în   spațiul   rural.  
Încreștinarea  Europei  a  avut  loc  de  asemenea,  de   la   Sud   la   Nord.  Deplasarea  misionarilor  s-­‐a  
realizat  în  special  pe  apă,  pe  mări  și  pe  fluvii  sau  râuri.  De  aceea,  încreștinarea  s-­‐a  realizat  de  
la   țărmul   continentului   către   interiorul   acestuia.   Principalii   misionari   au   fost   creștinii   cu  
profesii   ce   implicau   deplasarea:   negustori   și   soldați,   dar   și   călătorii   și   sclavii.   Celebra   pax  
romana,   cu   drumurile   imperiale   și   limba   de   legătură,   a   constituit   premisa   răspândirii  
creștinismului.  Forța  care  a  permis  răspândirea  creștinismului  a  fost  marea  ofertă  de  har  a  
iertării  păcatelor  și  a  Învierii,  dublată  de  iubirea  creștină,  grija  de  săraci  etc.,  cărora  cultele  
păgâne  nu  le  puteau  opune  nimic  similar.          
  La   sfârșitul   secolului   al   IV-­‐lea   existau   comunități   creștine   numeroase   și   puternic  
dezvoltate   în   Grecia,   Italia,   Galia   și   Spania.   În   același   timp,   creștinismul   s-­‐a   răspândit   și   în  
Germania  superior,  Belgica  prima  și  Britania.    
  Există  evident  o  diferență  fundamentală  între  primele  trei  secole  și  cel  de-­‐al  patrulea,  
când  creștinismul  a  trecut  în  313  de  la  religio  illicita,  la  starea  de  religio  licita,  pentru  ca  în  
380  să  ajungă  religie  de  stat  în  Imperiul  Roman.  Nu  misiunea  în  sine,  ci  schimbarea  politicii  
imperiale   în   313   sub   Constantin   cel   Mare   a   condus   la   o   epocă   a   triumfului   creștin   în   misiune  
fără  precedent.    
 
Asia  Mică  şi  Grecia  
 
Asia  Mică  este  teritoriul  unde  creștinismul  prezintă  în  primele  două  veacuri  cea  mai  
mare   vitalitate.   În   listele   episcopale   de   la   Sinodul   I   Ecumenic   de   la   Niceea   (325)   sunt   atestați  
peste  100  de  episcopi  din  Asia  Mică.      
Din   Apocalipsă,   din   scrisorile   Sfântului   Ignatie   al   Antiohiei   şi   din   alte   surse   primare  
este   evidentă   prezenţa   creştinismului   în   foarte   multe   urbe   ale   Asiei   Mici,   dar   informaţiile  
despre   viaţa   creştină   din   ele   sunt   foarte   fragmentare.   Asia   Mică   pare   împărțită   în   zone   de  
influență.   Deși   în   Licaonia   și   Cilicia   este   atestată   misiunea   Sfântului   Apostol   Pavel,   totuși  
despre  aceste  zone  posedăm  cele  mai  puține  informații  din  primele  veacuri  creștine.    
Frigia   este   locul   de   misiune   al   Sfântului   Apostol   Filip,   care   a   murit   ca   martir   la  
Hierapolis,   unde   au   trăit   ca   profetese   două   dintre   fiicele   sale,   care   au   murit   tot   în   această  
cetate.   Papias   a   fost   de   asemenea   episcop   de   Hierapolis   înainte   de   anul   150,   iar   informațiile  
păstrate   de   la   el   în   Istoria   Bisericească   a   lui   Eusebiu   confirmă   datele   de   mai   sus.   Frigia   a   fost  
patria   unde   tradițiile   milenariste   cu   caracter   apocaliptic   erau   foarte   prezente,   aici   născându-­‐
se  și  montanismul.  Papias  însuși  se  pare  că  era  milenarist.  
 Frigia   apuseană   și   litoralul   apusean   al   Asiei   Mici   par   să   fi   constituit   în   timpul  
împăraților  Domițian  (81-­‐96),  Nerva  (96-­‐98)  și  Traian  (98-­‐117)  teritoriul  misionar  al  Sfântului  
Apostol   Ioan,   al   cărui   mormânt   poate   fi   văzut   până   azi   în   Efes.   La   sfârșitul   domniei   lui  
Domițian,   Sfântul   Ioan   a   fost   exilat   în   insula   Patmos,   unde   a   redactat   sub   inspirație   divină  
Apocalipsa,   acea   carte   dumnezeiască   care   vorbește   despre   sensul   lumii   și   al   istoriei,   cerul  
nou  și  pământul  nou,  în  care  o  să  locuiască  dreptatea.  Creștinismul  ioanin  va  păstra  adânc  
înrădăcinat   etosul   iudaic,   astfel   că   toate   comunitățile   din   această   regiune   vor   serba   Paștile   o  
dată   cu   cel   iudaic,   la   data   de   14   nissan,   întemeind   tradiția   pascală   quartodecimană.  
Tendințele   iudaizante   puternice   din   Asia   Mică   sunt   atestate   de   epistolele   Sfântului   Ignatie   al  
Antiohiei,   care   caută   reducerea   influențelor   acestora,   cerând   adunarea   comunităților  
creștine  în  jurul  episcopului2.  
La  sfârşitul  secolului  I  Apocalipsa  ne  relatează  despre  comunităţile  din  Efes,  Smirna,  
Pergam,   Tiatira,   Sardes,   Filadelfia   şi   Laodiceea   (Apoc.   2-­‐3).   Viaţa   creştină   din   aceste  
comunităţi   era   perturbată   de   persecuţii,   erezii   şi   raporturi   dificile   cu   iudeii3.   Din   Epistolele  
Sfântului   Ignatie   Teoforul   adresate   câtorva   comunităţi   creştine   din   Asia   Mică,   între   care  
remarcăm   Magnesia   și   Tralles,   putem   remarca   o   organizare   foarte   precisă   a   acestora   şi  
existenţa  unei  vieţi  creştine  dusă  în  conformitate  cu  tradiţia  apostolică4.    
Printre  marile  personalităţi  trăitoare  în  secolul  al  II-­‐lea  în  Asia  Mică  trebuie  amintiţi  
Policarp  al  Smirnei  şi  Meliton  de  Sardes.    
Sfântul   Policarp   al   Smirnei   a   stat   în   contact   cu   Sfântul   Ioan   Evanghelistul   şi   cu   alţi  
ucenici  care  L-­‐au  văzut  pe  Domnul.  S-­‐a  deplasat  la  Roma  unde  a  discutat  cu  episcopul  Anicet  
despre   tradiția   quartodecimană   pascală   pe   care   o   respecta,   ce   era   diferită   de   cea   romană  
duminicală.   Atunci   când   Sfântul   Ignatie   al   Antiohiei   a   poposit   în   Smirna,   în   drum   spre  
martiriul   din   Roma,   în   jurul   anului   105,   Policarp   era   episcop   al   cetății.   A   murit   ca   martir   în  
timpul   unei   persecuții   locale,   desfășurate   conform   Cronicii   lui   Eusebiu   de   Cezareea   în   al  
șaptelea  an  al  domniei  lui  Marcu  Aureliu  (161-­‐180).  Ni  s-­‐a  păstrat  actul  martiric  al  Sfântului  
Policarp,  unde  e  atestată  celebra  sa  afirmație  adresată  proconsulului,  care  îl  îndemna  să  se  
lepede   de   Hristos   pentru   a   scăpa   cu   viață:   „De   optzeci   și   șase   de   ani   Îi   slujesc   și   nu   m-­‐a  
nedreptățit  cu  nimic“.  În  acest  act  se  păstrează,  de  asemenea,  o  rugăciune  rostită  de  Sfântul  
Policarp  în  clipa  morții,  care  se  pare  că  era  anaforaua  euharistică  a  Bisericii  din  Smirna5.  Ni  s-­‐
a  păstrat  scrisoarea  trimisă  de  el  Bisericii  din  Filipi,  în  jurul  anului  135,  în  care  atacă  iubirea  
de   argint   a   unui   presbiter   Valens   de   acolo,   referindu-­‐se   la   viața   practică   și   morala  
comunității.  
De   la   guvernatorul   provinciei   Bitinia,   Plinius   Secundus   sau   Plinius   cel   Tânăr,   ni   s-­‐a  
păstrat   cea   mai   veche   mărturie   păgână   despre   Hristos   şi   creştini.   În   scrisoarea   trimisă   de  

2
 Cf.   Jean   Daniélou,   Biserica   începuturilor.   De   la   origini   până   la   începutul   secolului   al   III-­‐lea,   trad.   de   Wilhelm  
Tauwinkl,  Editura  Universității  din  București,  București,  2006,  p.  51-­‐58.  
3
 Cf.  Ibidem,  p.  160-­‐165.  
4
 Cf.   Scrierile   Părinţilor   Apostolici,   traducere   de   pr.   dr.   Dumitru   Fecioru,   Editura   IBMBOR,   Bucureşti,   1995,   p.  
173  ş.  u.  
5
 Cf.   Scrisoarea   Bisericii   din   Smyrna   despre   martiriul   episcopului   Policarp,   în:   diacon   Ioan   I.   Ică   jr,   Canonul  
Ortodoxiei,Vol.  I:  Canonul  apostolic  al  primelor  veacuri,  Deisis/Stavropoleos,  Sibiu,  2008,  p.  369-­‐375.  
acesta   împăratului   Traian   la   începutul   secolului   al   II-­‐lea   este   atestată   răspândirea  
creştinismului  în  această  provincie  de  nord  a  Asiei  Mici:  
 "...sunt   oameni   mulţi,   de   toate   vârstele,   de   toate   categoriile,  
bărbaţi   şi   femei,   care   sunt   şi   vor   fi   cuprinşi   de   acest   pericol.   Şi   molima  
acestei   superstiţii   s-­‐a   răspândit   nu   numai   în   oraşe,   dar   şi   în   sate   şi   pe  
ogoare..."6.    
În  primul  secol  creștin  este  atestată  misiunea  din  orașe,  dar  această  corespondență  
este  o  mărturie  foarte  importantă  despre  existența  comunităților  creștine  în  sate.  Prezenţa  
creştinismului  la  țară  în  această  parte  a  Asiei  Mici  despre  care  până  la  Plinius  nu  prea  avem  
ştiri,  ne  face  să  presupunem  că  în  celelalte  provincii  credinţa  în  Hristos  era  şi  mai  răspândită.  
Cetățile  Nicomidia   (capitala   Bitiniei   și   reședință   imperială   în   sec.   III-­‐IV)   și   Niceea   s-­‐au  
impus  ca  centre  creștine  de  seamă.  Distrugerea  bisericii  din  Nicomidia  de  către  Dioclețian  și  
numărul   mare   de   martiri   care   au   plătit   cu   viața   mărturisirea   lui   Hristos   în   303   vorbesc   de  
măreția   acestei   cetăți   creștine.   Eusebiu   de   Nicomidia,   episcop   semiarian,   a   jucat   un   rol  
foarte   important   în   cadrul   disputelor   ariene   de   după   328,   el   botezându-­‐l   pe   patul   de   moarte  
și  pe  împăratul  Constantin.  În  Calcedon  este  atestată  credința  creștină  din  veacul  al  II-­‐lea,  iar  
în   303   comunitatea   devine   renumită   datorită   Sfintei   Martire   Eufimia   (16   septembrie),   ale  
cărei   sfinte   moaște   se   păstrează   până   azi   în   Catedrala   Sfântul   Gheorghe   a   Patriarhiei  
Ecumenice   din   Constantinopol.   O   minune   săvârșită   de   ea   în   timpul   Sinodului   IV   Ecumenic   de  
la  Calcedon  a  arătat  care  era  dreapta  credință.    
Monahismul  răsăritean  a  fost  caracterizat  de  tradiția  munților  sfinți  (Sinai,  Athos).  În  
Bitinia,   la   sud   de   Marea   Marmara   și   în   apropiere   de   Prusa   se   afla   Muntele   Olimp.  
Monahismul  este  atestat  aici  din  veacul  al  III-­‐lea,  când  un  neofit  necunoscut  fuge  din  cauza  
persecuțiilor.   Între   veacul   al   V-­‐lea   și   al   IX-­‐lea   (existau   pe   munte   și   în   jurul   lui   peste   40   de  
mânăstriri)  trăiesc  aici  o  serie  de  monahi  reunmiți,  între  care  amintim  pe  Teoctist,  Ilarion  cel  
Tânăr,  Marcu,  Macarie,  Platon,  Ioanichie  cel  Mare,  Luca  Stilitul.  Totul  a  fost  distrus  în  1326  
de  otomani7.    
Asia  Mică  a  jucat  un  rol  fundamental  în  definitivarea  dogmelor  trinitară  şi  hristologică  
între  secolele  al  4-­‐lea  şi  al  7-­‐lea.  Niceea,   Efesul   şi   Calcedonul  sunt  cele  trei  cetăţi  ale  Asiei  
Mici,  alături  de  Constantinopol  unde  au  avut  loc  patru  din  cele   şapte   Sinoade   Ecumenice.  
Marii   părinți   capadocieni,   Sfântul   Vasile   cel   Mare,   Sfântul   Grigorie   de   Nyssa   și   Sfântul  
Grigorie  Teologul,  au  contribuit  în  mod  definitiv  la  formularea  învățăturii  trinitare,  realizând  
ca   episcopi   și   păstori   încreștinarea   Capadociei   și   a   provinciilor   vecine.   Instituțiile   filantropice  
inaugurate  de  Sfântul  Vasile  cel  Mare  au  condus  la  dezvoltarea  diaconiei  în  întreg  Răsăritul  
orthodox.   Din   corespondența   acestor   părinți   poate   fi   reconstituită   viața   comunităților  
creștine  din  Capadocia  veacului  al  IV-­‐lea.  

6
 Plinius   cel   Tânăr,   Epistolae,   X,   96   în   Remus   Mihai   Feraru   /   Constantin   Jinga,   Merele   de   Aur.   Antologie   de  
documente  scrise  din  epoca  Noului  Testament,  Editura  Marineasa,  Timişoara,  2001,  p.  191.  
7
 Cf.   Maciej   Bielawski,   Monahismul   bizantin,   trad.   din   italiană   de   Andrei   Mărcuș,   Galaxia   Gutenberg,   Târgu-­‐
Lăpuș,  2007,  p.  19-­‐21.  
 După  invaziile  arabe  din  secolul  al  VII-­‐lea  și  cele  selgiucide  din  veacul  al  XI-­‐lea,  viața  
creștină  a  Asiei  Mici  a  fost  aproate  în  întregime  distrusă,  minunatele  ruine  din  vechile  cetăți  
antice   și   bisericile   rupestre   păstrate   până   azi   în   Capadocia   dând   mărturie   despre   măreția  
acestui  spațiu  creștin  în  primul  mileniu,  în  special  la  începuturile  lui.    
Referitor  la  Grecia  europeană  (marile  cetăți  din  Vestul  Asiei  Mici  era  grecești)  putem  
remarca  existenţa  unor  informaţii  răsfirate  cu  privire  la  dezvoltarea  comunităţilor  creştine.  
Prima   comunitate   creștină   despre   care   avem   știri   precise   este   cea   din   Filipi,   Lidia   cea  
botezată   de   Sfântul   Apostol   Pavel   în   cursul   celei   de-­‐a   doua   călătorii   misionare   fiind   prima  
creștină  cunoscută  a  Europei.  Din  Epistola  către  Filipeni  a  Sfântului  Apostol  Pavel  și  din  cea  a  
lui   Policarp   al   Smirnei   de   la   jumătatea   veacului   al   II-­‐lea   avem   știri   interesante   cu   privire   la  
viața  creștină  a  acestei  cetăți  antice  grecești,  ale  cărei  ruine  pot  fi  vizitate  până  azi.    
De  la  Meliton  de  Sardes  cunoaştem  existenţa  unui  rescript  al  împăratului  Antonin  Piul  
(138-­‐161),  în  care  intervine  în  favoarea  creştinilor  din  Tesalonic,  Larisa  şi  Atena8.  La  Atena  a  
activat   apologistul   Quadratus,   care   a   prezentat   împăratului   Adrian   (117-­‐138)   o   scriere   în  
favoarea   creştinilor.   Filozoful   atenian   Aristide   şi   Atenagora   Atenianul   au   intervenit   de  
asemenea  din  Atena  prin  apologii  în  favoarea  creştinilor  în  a  doua  jumătate  a  secolului  al  II-­‐
lea.  Comunitatea  din  Tesalonic  era  bine  consolidată  la  sfârşitul  secolului  I,  după  cum  reiese  
din   Scrisoarea   I   către   Corinteni   a   lui   Clement   Romanul.   Hegesip   confirmă   ortodoxia  
comunităţii   în   secolul   al   II-­‐lea,   iar   episcopul   Dionisie   al   Corintului   o   face   cunoscută   prin  
epistolele  sale  în  întreaga  lume  creştină9.  
Întemeierea   Constantinopolului   în   imediata   vecinătate   a   Asiei   Mici   şi   a   Greciei   şi  
inaugurarea   oraşului   la   11   mai   330   de   către   împăratul   Constantin   cel   Mare   au   condus   în  
secolul   al   5-­‐lea   la   incorporarea   acestor   teritorii   în   arealul   jurisdicţional   al   celei   de-­‐a   doua  
Rome.   De   la   sfârşitul   secolului   al   4-­‐lea   viaţa   Constantinopolului   a   fost   marcată   de  
spiritualitatea   monahală.   Dreptul   bisericesc   bizantin,   liturghia   şi   spiritualitatea   bizantine   şi  
calendarul   bizantin   au   devenit   în   decursul   vremii   normative   pentru   toate   Bisericile  
Ortodoxe10.  
 
Roma  și  Italia  
 
Începuturile   încreştinării   oraşelor   din   apusul   Europei,   inclusiv   Roma,   au   rămas   în  
mare   parte   în   întuneric.   Misionari   creştini   necunoscuţi   până   astăzi,   călători   în   spaţiul  
mediteranean,  purtaţi  fiind  de  Duhul  lui  Dumnezeu  au  întemeiat  primele  comuniţăţi  creştine  
în  această  parte  a  lumii.    
  Informaţia   istoricului   roman   Suetoniu   despre   alungarea   iudeilor   din   Roma   de   către  
împăratul   Claudiu   în   anul   49   din   cauza   neînţelegerilor   iscate   de   "Crestus"   trebuie  
interpretată  în  sensul  că  mesajul  despre  Învierea  lui  Hristos  şi  identificarea  lui  cu  Mesia  cel  

8
 Cf.  Eusebiu,  Ist.bis.,  IV,  26,  10.  
9
 Pentru  mai  multe  amănunte  cf.  Simon  Légasse,  op.  cit.,  p.  156-­‐157.  
10 3
 Cf.  H.-­‐G.  Beck,  Konstantinopel,  în  RGG ,  Band  3,  col.  1788.  
aşteptat  a  iscat  astfel  de  controverse  între  iudei,  încât  împăratul  a  fost  nevoit  să-­‐i  alunge  din  
cetate.  
  În  orice  caz,  comunitatea  din  Roma  număra  deja  atunci  când  Apostolul  Pavel  îi  scrie  
din   Corint,   în   iarna   dintre   anii   57-­‐58,   mai   multe   "biserici",   credinţa   romanilor   fiind  
cunoscută   în   întreaga   lume   (Rom.   1,   8;   16).   Bisericile   din   casele   creştinilor   se   refereau   la  
adunările   liturgice   ale   comunităţii,   care   în   lipsa   unui   locaş   propriu   de   cult   se   strângea   pentru  
exercitarea  acestuia  în  casele  creştinilor  mai  înstăriţi.  
Venirea   Apostolului   Neamurilor   la   Roma   în   anul   60   sau   61   ne   lasă   să   întrevedem   faptul   că  
creştinii   proveneau   dintre   păgâni,   deoarece   iudeii   au   venit   mai   târziu   la   el   să   îl   asculte  
vorbind  (cf.  F.  Ap.  28).  
  După   ce   Petru   şi   Pavel   ajung   la   Roma   şi   mor   ca   martiri   în   timpul   persecuţiei  
neroniene,   comunitatea   reuşeşte   să-­‐şi   păstreze   vigoarea   şi   conştiinţa   de   sine,   deoarece   o  
întâlnim  la  sfârşitul  secolului  I  intervenind  printr-­‐o  scrisoare  în  Corint,  încercând  să  aducă  în  
acea  comunitate  frământată  ordinea,   disciplina   şi   ascultarea.  Aceste  trei  elemente  au  fost  
preluate  de  comunitatea  creştină  însăşi  de  la  Roma  păgână11.  
  Martiriul   Sfinților   Apostoli   Petru   și   Pavel   la   Roma   este   atestat   de   tradiția   veche   a  
Bisericii,   preluată   de   Eusebiu   de   Cezareea   în   Istoria   Bisericească   II,   25,   6-­‐8.   Preotul   Gaius  
atesta  pe  la  210  că  mormintele  celor  doi  se  află  în  Vatican  și  pe  Via  Ostia.  Fericitul  Ieronim  
amintește   în   De   viris   illustribus   I   și   V   aceeași   tradiție.   Săpăturile   arheologice   de   sub   altarul  
Bisericii  Sfântul  Petru  de  la  Roma  au  arătat  că  pe  la  120  amintirea  apostolului  era  venerată  în  
acel  loc.  
  La   început   majoritatea   creştinilor   din   Roma   au   fost   câştigaţi   din   rândul   populaţiei  
greceşti,  lucru  documentat  de  limba  creştinismului  roman  de  până  la  sfârşitul  secolului  al  2-­‐
lea:   limba   greacă.   Cu   toate   acestea   au   existat   încă   de   la   început   şi   romani   băştinaşi.   Chiar  
dacă   episcopul   Victor   I   (190-­‐199)   a   folosit   pentru   prima   oară   limba   latină,   Ipolit   scria   încă  
greceşte   la   începutul   secolului   al   3-­‐lea.   Deja   la   jumătatea   secolului   al   2-­‐lea   s-­‐a   introdus  
alături  de  greacă  şi  limba  latină  în  cult12.  Pe  la  jumătatea  secolului  al  2-­‐lea  Biserica  Romei  a  
devenit  predominant  latină.    
  Aflată   în   capitala   Imperiului   Roman,   comunitatea   se   dezvoltă   repede,   devenind  
datorită  păstrării  tradiţiei  apostolice  reprezentată  de  Sfinţii  Apostoli  Petru  şi  Pavel  punct  de  
reper   pentru   întreaga   creştinătate   apuseană   şi   sprijin   pentru   toate   comunităţile   creştine   din  
spaţiul  mediteranean.  În  jurul  anului  170  episcopul  Dionisie  al  Corintului,  un  fel  de  "episcop  
al  Bisericii  universale"  ce  trimitea  epistole  multor  comunităţi  creştine  aflate  în  spaţiul  vechii  
Elade,  scria  comunităţii  creştine  din  Roma  următoarele:    
"Aţi   avut   într-­‐adevăr   încă   de   la   început   obiceiul   de   a   face   bine   în   diferite   chipuri   tuturor  
fraţilor   şi   de   a   trimite   ajutoare   Bisericilor   din   fiecare   cetate.   [...]   Sotir,   episcopul   vostru,   nu  
numai   că   a   păstrat   acest   obicei,   ci   l-­‐a   întărit,   trimiţând   din   belşug   ajutoare   sfinţilor   şi  

11
 Cf.  Adolf  von  Harnack,  op.cit.,  p.  801.  
12
 Karl-­‐Wolfgang  Tröger,  Das  Christentum  im  zweiten  Jahrhundert,  (KGEi  I/2),  Berlin,  1988,  p.  48.  
mângâind   prin   cuvinte   calde   pe   cei   ce   vin   la   el   ca   un   tată   iubitor   care-­‐şi   mângâie   astfel  
copiii"13.  
Comunitatea   din   Roma   a   devenit   în   secolul   al   II-­‐lea   cea   mai   căutată   comunitate   creştină   a  
imperiului.   Justin   Martirul,   Hegesip,   Iuliu   Africanul,   Origen,   Valentin,   gnosticul   egiptean,  
Policarp   al   Smirnei,   Marcion,   Tertulian   şi   celebrul   episcop   Abercius   de   Hierapolis   în   Frigia  
sunt  cei  mai  renumiţi  teologi  şi  eretici  ai  vremii  care  au  trecut  prin  Cetatea  eternă.    
  Dezvoltarea   ulterioară   a   comunităţii   din   Roma   ne   este   cunoscută   dintr-­‐o   altă  
scrisoare   a   episcopului   Corneliu   de   la   jumătatea   secolului   al   3-­‐lea,   în   care   acesta   prezintă  
biserica   din   Roma   aflată   în   ascultarea   sa,   ca   având   şase   preoţi,   şapte   diaconi,   şapte  
ipodiaconi,  patruzeci  şi  doi  de  acoluţi,  cincizeci  şi  doi  de  exorcişti,  citeţi  şi  uşieri,  mai  mult  
de   o   mie   cinci   sute   de   văduve   şi   nevoiaşi,   hrăniţi   de   comunitate   din   iubire   şi   filantropie  
creştină14 .   Adolf   von   Harnack   consideră   că   aceasta   este   cea   mai   importantă   informaţie  
statistică  despre  o  comunitate  creştină  în  primele  trei  veacuri,  considerând  conform  acestor  
date  numărul  creştinilor  din  Roma  la  peste  30.00015.  
La  Sinoadele  de  la  Roma  313  și  Arles  314,  ce  s-­‐au  ocupat  de  problema  donatistă,  au  
participat  15,  respectiv  9  episcopi  italieni.  Din  aceste  date  și  din  alte  surse  se  pare  că  în  Italia  
existau   la   sfârșitul   perioadei   persecuțiilor   25   de   sedii   episcopale,   fără   a   se   putea   preciza  
exact  data  întemeierii  lor.  Un  număr  însemnat  de  sedii  episcopale  (Ostia,  Portus,  Albanum,  
Forum   Clodii   etc.)   s-­‐au   întemeiat   în   jurul   anului   250   prin   misiunea   directă   a   Romei,   în  
regiunea  vechiului  Latium.  O  altă  zonă  unde  existau  sedii  episcopale  era  Campania   –   Neapel,  
Benevent,   Capua.   Nola,   un   alt   oraș   al   Campaniei   și   sediu   episcopal,   a   devenit   renumit  
datorită   Sfântului   Paulin   de   Nola   (354-­‐431),   care   în   renumitele   sale   scrisori   și   poeme   ne  
mijlocește   detalii   importante   despre   viața   creștină   a   Italiei   antice,   dar   și   prin   martirii  
cunoscuți.    
În  Nordul   Italiei  trebuie  remarcate  sediile  episcopale  din  jurul  Florenței,  dar  în  mod  
special   Aquileia   și   Mediolanum.   Biserica   din   Aquileia   a   dat   numeroși   martiri   (Felix,  
Fortunatus,   Cantus,   Protus,   Chrysogonus   etc.)   și   se   bucura   de   cele   mai   importante  
monumente   de   arhitectură   creștină   primară   din   Nordul   Italiei,   fiind   principalul   centru   de  
iradiere   a   creștinismului   la   Nordul   Mării   Adriatice 16 .   Aici   s-­‐a   născut   Rufin   din   Aquileia,  
presbiter   și   prieten   cu   Fericitul   Ieronim,   care   și-­‐a   petrecut   cea   mai   mare   parte   a   vieții   în  
Orient.  A  fost  traducătorul  lui  Origen,  Sf.  Vasile  cel  Mare,  Sf.  Grigorie  Teologul,  Eusebiu  de  
Cezareea   în   limba   latină.   Scaunul   episcopal   al   Mediolanului,   oraș   reședință   imperială,   s-­‐a  
bucurat   de   o   mare   însemnătate   în   timpul   Sfântului   Ambrozie,   episcop   al   cetății   între   373-­‐
397.  Acesta  a  reușit  să-­‐i  învingă  definitiv  pe  arieni,  lăsându-­‐ne  importante  opere  exegetice,  
morale   și   liturgice.   În   scrierea   De   Sacramentis,   Sf.   Ambrozie   apără   tradiția   baptismală   a  
Milanului  în  fața  celei  romane.  Tradiția  milaneză  prevedea  după  botez  și  spălarea  picioarelor  

13
 Eusebiu,  Ist.bis.,  IV,  23,  10.  
14
 Ibidem,  VI,  43,  11.  
15
 Cf.  Adolf  von  Harnack,  op.cit.,  p.  806.  
16
 Cf.   Yvette   Duval,   „Eine   neue   Geographie.   B.   Der   Westen   und   die   Balkan-­‐Donau-­‐Randgebiete“,   în:   Die  
Geschichte   des   Christentums.   Vol.   2:   Das   Entstehen   der   einen   Christenheit   (250-­‐430),   Herder,  
Freiburg/Basel/Wien,  2005,  p.  131-­‐135.  
catehumenilor,   întemeiată   pe   Ioan   13,   8   –   „Dacă   nu   te   voi   spăla,   nu   ai   parte   de   Mine“.  
Episcopul   de   Milano   spune:   „Aș   dori   să   urmez   Biserica   Romei   în   toate,   totuși   posedăm   și   noi  
rațiune  umană  sănătoasă.  De  aceea,  respectăm  și  noi  din  bune  motive,  ceea  ce  în  alt  loc  este  
ținut,  de  asemenea,  din  motive  bune“  (sacr.  3,  5)17.    
După  mutarea  capitalei  imperiale  la  Constantinopol  la  11  mai  330,  episcopul  Romei  a  
devenit   persoana   cea   mai   importantă   din   partea   apuseană   a   imperiului,   lucru   ce   a   condus   la  
o  creştere  continuă  a  puterii  papale  sub  papii  Damasus  I  (366-­‐384),  Inocenţiu  I  (402-­‐417)  şi  
Leon  cel  Mare  (440-­‐461)18.  La  mijlocul  secolului  al  5-­‐lea,  în  Roma  exista  conştiinţa  că  "sedes  
Petri  caput  mundi  est"19.  
 
Galia  şi  Spania  
 
  Primii   misionari   ajunşi   în   Galia   nu   au   venit   de   la   Roma,   ci   tocmai   din   Orient.   Nu  
ucenici   care   l-­‐au   cunoscut   direct   pe   Hristos,   ci   creştini   plini   de   zel   au   pornit   să   transmită  
acestei  părţi  a  lumii  credinţa  pe  care  au  primit-­‐o.  Sudul  Galiei  a  fost  mai  întâi  elenizat,  iar  mai  
apoi   romanizat   după   încorporarea   provinciei   în   Imperiul   Roman.   Lugdunum   (Lyon),   oraş  
fondat   la   confluenţa   dintre   Rhone   şi   Saone   în   anul   43   î.   Hr.   de   către   un   consul   roman   a  
devenit   un   centru   comercial   prosper,   unde   se   amestecau   populaţii   variate,   este   primul  
centru  creştin  cunoscut  al  Galiei.  În  acest  centru  cosmopolit  se  întâlneau  religii  provenite  din  
Orient   sau   Roma,   un   rol   important   jucându-­‐l   cultul   împăratului 20 .   Înfiinţarea   primei  
comunităţi   creştine   în   jurul   anului   150   la   Lyon   prin   misionari   intineranţi   necunoscuţi,  
probabil  originari  din  Asia  Mică,  poate  fi  dedusă  din  actul  martiric  al  comunităţilor  din  Lyon  
şi   Vienne,  trimis  Bisericilor  din  Phrigia  în  Asia  Mică,  în  care  ni  se  relatează  despre  moartea  
primului   episcop   al   comunităţii,   Fotin21.   Din   cuprinsul   acestui   act   martiric   se   poate   deduce  
faptul   că   creştinismul   era   deja   răspândit   în   toate   păturile   sociale,   ierarhia   bisericească  
cuprindea   toate   treptele   cunoscute,   iar   numărul   creştinilor   şi   al   martirilor   era   foarte  
numeros.  
Deja   la   sfârşitul   secolului   al   2-­‐lea   în   sudul   Galiei   erau   cunoscute   următoarele   erezii:  
gnosticismul,   dochetismul,   marcionismul   şi   montanismul,   deoarece   urmaşul   lui   Fotin   pe  
scaunul   episcopal   al   Lyonului,   Sfântul   Irineu,   s-­‐a   văzut   nevoit   să   ia   atitudine   împotriva  
acestor  mişcări  în  celebra  lucrare  Adversus  Haeresis22.  

17
 Cf.   Christian   LANGE,   „Gestalt   und   Deutung   der   christlichen   Initiation   in   der   Alten   Kirche“,   în:   Christian  
LANGE/Clemens   LEONHARD/Ralph   OLBRICH   (Hrsg.),   Die   Taufe.   Einführung   in   Geschichte   und   Praxis,  
Wissenschaftliche  Buchgesellschaft,  Darmstadt,  2008,  p.  20-­‐21.  
18
 O   scurtă   istorie   a   papalităţii   oferă   Paul   Poupard,   Papa,   traducere   şi   note   Cătălina   Cărăbaş-­‐Olaru,   Editura  
Corint,  Bucureşti,  2001.  
19
 Pr.   prof.   dr.   Ioan   Rămureanu,   pr.   prof.   dr.   Milan   Şesan,   pr.   prof.   dr.   Teodor   Bodogae,   Istoria   Bisericească  
Universală,  Vol.  I  (1-­‐1054),  Ediţia  a  III-­‐a,  revăzută  şi  completată,  Editura  IBMBOR,  Bucureşti,  1987,  p.  306-­‐307.  
20
 Cf.  Les  Pères  de  la  Gaule  chrétienne,  textes  choisis  et  présentés  par  soeur  Agnès  Égron,  Cerf,  Paris,  1996,  p.  9-­‐
10.  
21
 Cf.  Eusebiu,  Ist.bis.,  V,  1,  1-­‐63.  
22
 Cf.  Les  Pères  de  la  Gaule  chrétienne,  p.  11-­‐12.  
Celebra   inscripţie   a   lui   Pectorios   de   Autun,   localitate   din   centrul   Galiei,   datată   la   sfârşitul  
secolului  al  2-­‐lea  şi  începutul  secolului  al  3-­‐lea  demonstrează  prezenţa  creştinilor  în  aceste  
ţinuturi23.  Sfântul  Irineu  menţionează  faptul  că  uneori  trebuia  să  predice  în  limba  celtică  şi  că  
printre   celţi   existau   creştini   care   aveau   dreapta   credinţă   fără   "hârtie   şi   cerneală" 24 .   Cu  
siguranţă  creştinismul  s-­‐a  răspândit  rapid  în  secolul  al  3-­‐lea  deoarece  la  sinodul  de  la  Arelate  
din   314,   convocat   de   Constantin   cel   Mare   pentru   a-­‐i   combate   pe   donatiști,   au   fost  
reprezentate  43  de  biserici,  dintre  care  marea  majoritate  din  Galia.  Cele   mai   multe   centre  
episcopale  se  aflau  în  Sudul  Galiei.    
  În   secolele   4-­‐5   biserica   Galiei   s-­‐a   bucurat   de   mari   personalităţi   ca   Sfinţii   Hilarie   de  
Poitiers,   Martin   de   Tours   sau   Ioan   Casian,   venit   din   Sciţia   după   un   lung   pelerinaj   prin  
Palestina,   Egipt,   Constantinopol   şi   Roma.   Toţi   trei   au   fost   mari   misionari   contribuind   la  
răspândirea   credinţei   creştine   printre   franci.   Sfântul   Martin   de   Tours   a   jucat   un   rol  
fundamental   în   înfrângerea   păgânismului   celtic   din   centrul   Galiei,   fiind   şi   primul  
întemeietor   al   unei   mânăstiri   în   apropiere   de   Poitiers   în   anul   380.   După   ce   Honoratus   de  
Arles  a  întemeiat  o  a  doua  mânăstire  în  Lerinum,  Sfântul  Ioan  Casian  a  fundat  în  Marseille  
una   de   bărbaţi   şi   una   de   femei.   Aceste   mânăstiri   au   jucat   un   rol   fundamental   în   secolul   al   5-­‐
lea,   contribuind   la   păstrarea   creştinismului   în   Galia   în   ciuda   invaziilor   şi   suferinţelor  
provocate  de  invaziile  barbarilor.    Episcopii  Galiei  au  condamnat  arianismul  în  sinodul  de  la  
Arles   din   353,   devenind   pionieri   în   lupta   împotriva   acestei   erezii   răspândite   de   ostrogoţi   şi  
vizigoţi  în  spaţiul  apusean25.  
Activitatea  publică  a  mai  multor  sfinţi  franci,  între  care  s-­‐a  remarcat  Cuvioasa  Genevieva  ca  o  
importantă   figură   ce   a   contribuit   la   crearea   Europei   creştine26,   şi   botezul   regelui   Clovis   în  
noaptea  de  Crăciun  a  anului  498  în  Reims27  au  constituit  paşi  decisivi  în  creştinarea  Galiei  şi  a  
teritoriilor  învecinate28.    
SPANIA    
Spre   deosebire   de   Galia,   despre   creştinismul   antic   spaniol   posedăm   foarte   puţine   informaţii.  
Sfântul   Irineu   de   Lyon   şi   Tertullian   ne   dau   primele   amănunte   referitoare   la   existenţa   unor  
comunităţi   creştine   pe   actualul   teritoriu   al   peninsulei   iberice.   În   jurul   anului   200  
creştinismul   era   destul   de   mult   răspândit   în   Spania,   mai   ales   în   regiunile   puternic  
romanizate.   La   mijlocul   secolului   al   3-­‐lea   într-­‐o   scrisoare   a   Sfântului   Ciprian   al   Cartaginei  
sunt  menţionate  comunităţile  creştine  din  Astorga,  Merida  şi  Zaragoza.  Aceste  informaţii  şi  
alte   câteva   legate   de   unii   martiri   spanioli   sunt   tot   ceea   ce   ştim   despre   creştinismul   din  
această  peninsulă  până  la  începutul  secolului  al  4-­‐lea29.    

23
 Cf.  Inscripţia  lui  Pectorios  din  Autun,  în  Actele  martirice,  traducere  de  pr.  prof.  dr.  Ioan  Rămureanu,  Editura  
IBMBOR,  Bucureşti,  1997,  p.  264-­‐268.  
24
 Cf.  Adolf  von  Harnack,  op.cit.,  p.  875.  
25 3
 Cf.  †  E.  Lachenmann  (H.  I.  Marrou),  Gallien,  RGG ,  Bd.  2,  col.  1193.  
26
 Cf.  Janine  Hourcade,  Sfânta  Cuvioasă  Genevieva,  ocrotitoarea  Parisului,  traducere  de  Vasile  Manea,  Editura  
Patmos,  Cluj-­‐Napoca,  2001,  p.  31.  
27
 Cf.  Les  Pères  de  la  Gaule  chrétienne,  p.  287  ş.u.  
28
 Privitor   la   urmările   politico-­‐religioase   ale   creştinării   regelui   Clovis   a   se   vedea   Lutz   E.   von   Padberg,   Die  
Christianisierung  Europas  im  Mittelalter,  Stuttgart,  1998,  p.  54  ş.u.  
29
 Cf.  Adolf  von  Harnack,  op.cit.,  p.  920-­‐924.  
Sinodul  de  la  Elvira  (ţinut  cândva  între  300  şi  312),  la  care  au  participat  19  episcopi  spanioli,  
arată  prin  canoanele  adoptate  că  bisericile  din  Spania  se  aflau  în  mijlocul  unui  mediu  păgân  
care   le   influenţa   destul   de   puternic.   Toate   hotărârile   luate   vizau   depărtarea   creştinilor   de  
practici   şi   superstiţii   păgâne,   cât   şi   moralitatea   vieţii   creştine30.   Cel   mai   important   episcop  
spaniol   cunoscut   a   fost   Osius   de   Cordoba   (257-­‐358),   care   a   fost   prezent   la   Sinodul   de   la  
Elvira,  devenind  în  anul  313  consilier  personal  al  împăratului  Constantin  cel  Mare.  Datorită  
faptului   că   în   anul   357   ar   fi   semnat   în   Sirmium   o   mărturisire   de   credinţă   ariană,   a   fost  
condamnat  de  un  sinod  al  episcopilor  spanioli,  numele  său  nefiind  trecut  în  dipticele  bisericii  
din  Cordoba31.  
Vizigoţii   arieni   conduşi   de   regele   Euric   (468-­‐477)   au   întemeiat   un   regat   independent   în  
Spania,   dar   s-­‐au   arătat   toleranţi   faţă   de   biserica   autohtonă   de   confesiune   niceeană32.   În  
secolele   al   4-­‐lea   şi   al   5-­‐lea   Spania   a   fost   zguduită   de   ereziile   prisciliană   şi   ariană.   Un   sinod  
ţinut  în  380  a  condamnat  priscilianismul,  un  sistem  gnostico-­‐maniheic,  iar  în  383  Priscilian,  
episcop  de  Avila,  a  fost  condamnat  la  moarte  la  curtea  imperială  de  la  Trier.  Lupta  împotriva  
acestei  erezii  a  fost  continuată  de  mai  multe  sinoade  ulterioare  acestuia33.  
 
  III.  Încreștinarea  popoarelor  germanice  (sec.  IV-­‐XI)  
 
  Etnogeneza   popoarelor   germane   este   până   azi   obiect   al   controverselor   între  
cercetători.   Din   punctul   de   vedere   al   limbii,   popoarele   germane   pot   fi   împărțite   în:   germanii  
de   răsărit   (vandali,   goți,   burgunzi,   longobarzi)   și   germanii   de   apus   (suebi,   franci,   saxoni,  
bajuvari,   alamani),   cărora   li   se   adaugă   germanii   nordici   din   Scandinavia.   Migrația   acestor  
popoare   în   spațiul   Imperiului   Roman   a   condus   la   crearea   unei   noi   Europe,   aflată   într-­‐o  
construcție  ce  a  durat  secole.  Ușa  misiunii  a  fost  deschisă  prin  însăși  pătrunderea  acestora  în  
spațiul   imperiului.   Politeismul   acestora   este   foarte   diferit,   astfel   că   nu   se   poate   vorbi   de   o  
religie   a   germanilor,   ci   trebuie   diferențiat   între   diferite   triburi   și   timpuri.   Zeul   Odin   și   zeul  
Thor  erau  principalii  zei  ai  acestora.    
  Primii   germani   convertiți   au   fost   goții,   care   au   primit   creștinismul   în   forma  
semiariană  de  la  Constantinopol,  în  341  Ulfila  fiind  sfințit  episcop  de  Eusebiu  de  Nicomidia  
pentru   creștinii   din   țara   goților.   Goții   au   emigrat   înspre   Apusul   Europei   și   au   format   două  
imperii  în  Spania  (al  vizigoților  568-­‐711  -­‐  până  la  cucerirea  arabilor)  și  Italia  (al  ostrogoților  
493-­‐553),   răspândind   credința   semiariană   în   Vestul   Europei.   Burgunzii   au   întemeiat   un  
imperiu   în   Sudul   Galiei   (406-­‐534),   acceptând   tot   creștinismul   arian,   fiind   mai   apoi   cuceriți   de  
franci.  Longobarzii  au  pătruns  în  Italia  în  568,  întemeind  un  imperiu  care  a  durat  până  în  774,  
când   au   fost   cuceriți   de   franci.   Regele   Liutprand   (712-­‐744)   al   longobarzilor   a   acceptat  
creștinismul  catolic,  renunțând  cu  totul  la  arianism.    

30
 O  prezentare  a  conţinutului  acestor  canoane  la  ibidem,  p.  925-­‐926.  
31 3
 Cf.  R.  Konetzke,  Spanien,  în  RGG  Bd.  6,  col.  229.  
32
 Cf.  ibidem.  
33
 Gert  Haendler,  Von  Tertullian  bis  zu  Ambrosius.  Die  Kirche  im  Abedland  vom  Ende  des  2.  Bis  zum  Ende  des  4.  
Jahrhunderts,  (KGEi,  I/3),  Leipzig,  1992,  p.  128-­‐129.  
   Convertirea  lui  Clovis  (481-­‐511),  regele  francilor  care  a  acceptat  credința  niceeană,  
prin  botezul  primit  în  498  din  partea  episcopului  Remigius  de  Reims,  în  noaptea  de  Nașterea  
Domnului,   a   condus   la   victoria   creștinismului   catolic   în   întregul   imperiu   al   francilor.  
Creșterea   imperiului   francilor   sub   merovingieni   (481-­‐751)   a   contribuit   fundamental   la  
reprimarea   politeismului   în   Europa   apuseană,   precum   și   la   impunerea   treptată   a   credinței  
niceene  la  popoarele  germanice  din  jur.  Astfel,  au  primit  evanghelia  alamanii,  turingienii  și  
bavarezii.    
 
  În   Irlanda   creștinismul   era   prezent   deja   în   secolul   al   IV-­‐lea.   În   431   este   atestat  
episcopul   Paladius,   trimis   de   papa   Celestin   al   Romei,   iar   în   anii   următori   Sfântul   Patric,  
apostolul   Irlandei,   a   continuat   misiunea.   Creștinismul   irlandez   s-­‐a   caracterizat   prin   trei  
dimensiuni   speciale:   autoritarea   abaților   înaintea   celei   episcopale   datorită   harismelor   de  
care  se  bucurau;  pocăința  înțeleasă  ca  o  compensare  pentru  păcate,  pe  care  o  putea  realiza  
și   un   reprezentant   sau   se   putea   cumpăra   prin   indulgențe;   peregrinatio   -­‐   o   plecare   de  
bunăvoie  a  unor  monahi  de  pe  insulă  pentru  a  vesti  evanghelia,  deoarece  printre  măsurile  de  
pedeapsă  pentru  păcate  aparținea  și  alungarea  de  pe  insulă.    
  Începând  din  590,  călugări  irlandezi  pleacă  în  misiune  în  afara  insulei:  Columban  cel  
Bătrân  (520-­‐597)  a  plecat  în  563  la  tribul  picților  din  Scoția.  Columban   cel   Tânăr  (543-­‐615)  
începe   împreună   cu   12   confrați   în   590   misiunea   pe   continent,   contribuind   la   convertirea  
nobililor   franci.   Columban   a   întemeiat   mânăstiri   din   Nordul   Galiei   până   în   Sudul   Italiei.  
Influența  misionarilor  irlandezi  a  încetat  la  sfârșitul  secolului  al  VII-­‐lea,  când  locul  lor  a  fost  
luat  de  misionari  anglo-­‐saxoni.    
 
  Britania   cunoscuse   credința   creștină   deja   în   secolul   al   IV-­‐lea,   dar   după   ce   trupele  
romane  au  părăsit  insula  în  410,  teritoriul  a  fost  cucerit  de  triburile  germane  ale  anglilor  și  
saxonilor,   care   erau   păgâni.   Aceștia   au   fost   chemați   să   lupte   împotriva   picților   și   scoților  
păgâni,  care  au  atacat  din  nord,  dar  nu  am  mai  părăsit  insula.  Papa  Grigorie  cel  Mare  (590-­‐
604)  a  trimis  în  anul  597  un  număr  de  40  de  misionari  în  Anglia,  sub  conducerea  egumenului  
benedictin  Augustin.  Convertirea  regelui  Aethelbert  de  Kent  (560-­‐616)  și  a  multor  nobili  din  
anturajul   său   au   fost   primele   succese   misionare.   Până   în   anul   627   au   fost   încreștinate   și  
celelalte   regate   anglo-­‐saxone,   în   frunte   cu   Essex   și   Northumbria.   În   nordul   Angliei   a   rămas  
dominantă   viziunea   irlandeză   a   episcopilor   abați,   în   timp   ce   în   sud   s-­‐a   impus   structura  
romană  episcopală.      
  Mișcarea  de  încreștinare  sud-­‐nord  a  fost  urmată  de  o  alta  nord-­‐sud,  în  care  misionari  
anglo-­‐saxoni   au   misionat   continentul   european.   În   comparație   cu   misiunea   irlandeză,  
misiunea  aceasta  avea  caracteristică  cooperarea  cu  domnitorii  politici  și  legătura  cu  Roma.  
Misionari   precum   Willibrord  (658-­‐739)   și   Winfrid  -­‐  Bonifaciu  (672-­‐754)   au   plecat   în   misiune  
la   frizi,   turingieni   și   la   alte   neamuri   germanice   de   pe   actualul   teritoriu   al   Germaniei.   În   722   a  
fost  hirotonit  episcop  al  germanilor,  iar  în  732  a  fost  ridicat  la  rangul  de  arhiepiscop  de  papă,  
astfel   întemeind   episcopiile   de   Erfurt,   Buraburg,   Würzburg   și   reorganizând   pe   cele   de  
Freising,  Regensburg,  Passau  și  Salzburg.  Bonifaciu  a  doborât  faimosul  stejar  de  la  Geismar,  
închinat  zeului  Thor,  un  puternic  centru  de  cult  păgân,  și  a  ridicat  din  lemnul  său  o  biserică  
închinată  Sf.  Petru.  A  întemeiat  mânăstirea  Fulda,  centru  de  iradiere  a  creștinismului  în  zona  
Hessei  inferioare  și  a  Thuringiei.  Aici  a  fost  înmormântat  după  moartea  sa  martirică  în  țara  
frizilor,  la  5  iunie  754.  Poartă  până  azi  numele  de  „Apostolul  Germanilor”.  Misiunea  printre  
saxoni  și  frizi  a  fost  continuată  de  Carol  cel  Mare  (768-­‐814),  după  incorporarea  acestora  în  
Imperiul   Carolingian   între   772-­‐804.   Atacurile   avarilor   și   ale   slavilor   în   centrul   Europei   au  
condus  la  învecinarea  Imperiului  Carolingian  cu  aceștia  și  la  primele  încercări  de  misiune.    
 
  IV.  Încreștinarea  popoarelor  Scandinaviei  -­‐  danezi,  norvegieni,  suedezi  (sec.  IX-­‐XII)  
 
  Încreștinarea   Scandinaviei   a   fost   un   proces   ce   a   durat   între   secolele   IX-­‐XI,   așadar  
vreme   de   peste   250   de   ani.   Primele   misiuni   îi   sunt   datorate   lui   Ludovic   cel   Pios   (814-­‐840),  
urmașul  la  tron  al  lui  Carol  cel  Mare.  Botezul  regelui  danez  Harald  Klak  în  826  a  fost  primul  
succes,   iar   mai   apoi   au   urmat   misiunile   lui   Ansgar   în   Suedia   începând   din   829   și   până   în   865,  
urmate  de  întemeierea  arhiepiscopiei  de  Hamburg  și  a  centrului  de  misiune  din  Birka.  Acesta  
a   și   primit   numele   de   „Apostolul   Nordului”.   Caracteristic   pentru   Scandinavia   este   faptul   că  
populația   prefera   convertirile   individuale,   cele   în   masă   lăsându-­‐se   mai   multe   decenii  
așteptate.  O  influență  majoră  asupra  misiunii  au  exercitat-­‐o  laicii  aflați  în  centrele  de  comerț.      
  În   Danemarca   primele   progrese   majore   în   misiune   s-­‐au   înregistrat   în   secolul   al   X-­‐lea,  
când  au  fost  întemeiate  episcopiile  de  Schleswig,  Ribe  și  Aarhus.  Misiunea  a  continuat  cu  mai  
mult  succes  în  secolul  al  XI-­‐lea  sub  regii  Sven  Gabelbart  (988-­‐1014)  și  Knut  cel  Mare  (1014-­‐
1035).  În  1104  s-­‐a  întemeiat  arhiepiscopia  de  Lund,  care  a  garantat  autonomia  bisericii  din  
Danemarca.    
  În  Norvegia,  procesul  de  încreștinare  s-­‐a  întins  din  secolul  al  X-­‐lea  până  în  al  XII-­‐lea.  
Voința   regilor   a   fost   definitorie   în   aceste   ținuturi,   între   aceștia   remarcându-­‐se   Olaf  
Tryggvason   (995-­‐1000)   și   Olaf   Haraldsson   cel   Sfânt   (1015-­‐1030).   Nepotul   său,   Olaf   Kyrre  
(1066-­‐1093)   l-­‐a   declarat   sfânt   și   i-­‐a   așezat   moaștele   sub   masa   altarului   Domului   din  
Trondheim.   Proceul   de   încreștinare   a   durat   până   în   1154,   când   s-­‐a   întemeiat   arhiepiscopia  
de  Trondheim.    
  Suedia   a   cunoscut   creștinismul   în   secolul   al   IX-­‐lea   datorită   misiunilor   lui   Ansgar.  
Creștinismul   s-­‐a   răspândit   treptat,   primul   rege   creștin   activ   fiind   Olaf   Erikson   (980-­‐1022).  
Confruntarea  între  păgânism  și  creștinism  s-­‐a  dat  în  Vechea  Uppsala  până  în  sec.  al  XII-­‐lea,  
când  a  fost  întemeiată  arhiepiscopia  de  Uppsala  în  1164.  Regele  Erik  al  IX-­‐lea  (1150-­‐1160),  
inițiatorul   misiunii   printre   finlandezi,   a   suferit   moarte   de   martir   aici,   devenind   sfânt   național  
al  Suediei.    
  Regiunea   Balticii.   Ultimele   bastioane   păgâne   în   Europa   au   fost   cele   din   regiunea  
baltică.   Estonii,   letonii,   prusacii   și   lituanienii   au   fost   ultimele   popoare   creștinate,   în   urma  
intersectării  intereselor  rușilor,  scandinavilor,  germanilor  și  polonezilor.  Primele  comunități  
creștine  din  Estonia  au  fost  întemeiate  de  negustori  germani  și  danezi  în  secolul  al  XI-­‐lea.  În  
1228  s-­‐a  întemeiat  episcopia  de  Reval,  în  1255  episcopia  de  Riga,  iar  în  1386  a  fost  botezat  
principele  lituanian  Jagiello,  pentru  ca  în  1386  să  se  întemeieze  episcopia  de  Riga.    
  
  V.  Încreștinarea  popoarelor  slave  (sec.  VII-­‐XI)  
   
  Marea   familie   a   slavilor,   un   grup   de   popoare   a   căror   etnogeneză   și   origine   sunt  
controversate  până  azi,  au  migrat  către  Sud-­‐Estul  și  Centrul  Europei  în  secolele  V-­‐VI,  aceștia  
împărțindu-­‐se  în  trei  regiuni:    
  1.  Slavii  de  Est:  rușii,  ucrainenii  și  bielorușii  etc.  
  2.  Slavii  de  Vest:  polonezi,  cehi,  slovaci  etc.    
  3.  Slavii  de  Sud:  sârbi,  bulgari,  croați,  sloveni,  macedoneni  etc.    
  În  urma  încreștinării  acestor  popoare  sub  influența  Romei  sau  a  Bizanțului  a  avut  loc  
o   regrupare   confesională   și   religioasă   a   lor:   catolici,   ortodocși,   protestanți,   musulmani.   Azi  
trăiesc  în  Europa  aproximativ  290  de  milioane  de  slavi.  
  Încreștinarea  slavilor  a  durat  secole  de-­‐a  rândul.  Izvoarele  care  documentează  acest  
proces   sunt   sărace   și   interpretate   diferit   de   cercetători.   Constituirea   statului   și   încreștinarea  
au  mers  adesea  mână  în  mână,  iar  rivalitățile  dintre  state  și  biserici  particulare  au  condus  la  
peisajul   confesional   european   de   azi.   Recunoașterea   internațională   de   către   alte   state  
creștine,   dorința   de   a   se   desprinde   dintr-­‐o   anumită   sferă   de   influență   și   multe   alte   motive  
lumești  au  determinat  orientări  și  reorientări  diverse  în  sânul  popoarelor  slave.  Să  nu  uităm  
că   puterea   vizibilă   a   Dumnezeului   creștin   asupra   altor   zei   era   fundamentală   pentru   omul  
medieval.   Principele   și   pătura   conducătoare   a   statului   au   jucat   un   rol   mult   mai   mare   la  
încreștinarea  acestor  popoare  decât  strădaniile  misionarilor  veniți  din  afară.  
  Misiunile  în  lumea  slavă  au  pornit  din  două  sfere  de  influență:  din  Vest  și  din  Bizanț.    
  A.   Misiunile   din   Vest   pentru   încreștinarea   slavilor   de   sud   au   fost   inițiate   de  
patriarhatul   de   Aquileea,   în   Dalmația,   și   Arhiepiscopia   de   Salzburg,   cu   episcopiile   sale  
sufragane   Passau   și   Regensburg.   Aceștia   au   încreștinat   slovenii,   croații,   moravii,   cehii   și  
polonezii   între   secolele   7-­‐9.   Slovenii   au   fost   încreștinați   în   secolul   al   8-­‐lea,   iar   în   secolul   al   9-­‐
lea  moravii,  care  aveau  în  acest  secol  cel  mai  important  stat  slav  din  centrul  Europei.    
  Aici   au   desfășurat   misiune   Chiril   și   Metodie,   apostolii   slavilor,   la   cererea   prințului  
Rostislav,  care,  pentru  a  se  emancipa  de  sub  influența  germană  și  latină,  s-­‐a  adresat  în  862  
împăratului   Mihail   al   III-­‐lea   al   Bizanțului   și   patriarhului   Fotie.   Invazia   ungurilor   în   secolul   al  
10-­‐lea   a   condus   la   distrugerea   regatului   Moraviei,   iar   noile   state   întemeiate   în   același   secol  -­‐  
Croația,  Boemia,  Polonia  și  Ungaria  -­‐  au  primit  creștinimul  latin.  Primul  rege  al  Croației  unite  
a  fost  Tomislav  (910-­‐928),  încoronat  de  legații  papali  la  Sinodul  din  Split  în  925.  Croația  este  
singurul   stat   catolic   din   lume   cu   liturghie   romană   în   limbă   slavă   și   scriere   glagolitică,  
moștenire  a  Sfântului  Metodie,  diferită  de  cea  chirilică  impusă  în  Bulgaria  în  sec.  al  10-­‐lea.    
  Botezul   principelui   Mieszko   în   966   marchează   începutul   creștinismului   catolic   în  
Polonia,   fiind   precedat   de   căsătoria   acestuia   cu   prințesa   Dobrawa,   fica   regelui   boem  
Boleslaw   I   de   Praga,   un   sufragan   al   împăratului   german   Otto   I.   Mieszko   s-­‐a   aliat   astfel   cu  
germanii   împotriva   triburilor   slave   păgâne   din   Răsărit.   Ajutorul   a   fost   condiționat   de   botezul  
acestuia.  
   B.   Misiunile   bizantine   în   lumea   slavă   au   început   sistematic   o   dată   cu   trimiterea  
Sfinților   Chiril   și   Metodie   în   Moravia   în   863.   Apostolii   slavilor   s-­‐au   născut   în   apropiere   de  
Tesalonic,  o  regiune  unde  diferite  slavonii  coexistau  împreună  cu  populația  romanică  și  cea  
greacă.   Constantin-­‐Chiril   (826-­‐869)   și   Metodie   (815-­‐885)   au   fost   formați   ca   misionari   la  
curtea  imperială  din  Constantinopol  sub  patriarhul  Fotie.  
Crearea   unui   alfabet   slav   a   permis   transmiterea   culturii   creștine   bizantine   în   haină   slavă  
pentru  toate  popoarele  slave.  G.  Florovschi  a  vorbit  de  un  „bizantinism  rusesc”.  Limba  slavă  
vorbită   era   lipsită   complet   de   terminologia   abstractă,   așa   că   acești   termeni   au   fost  
împrumutați   din   limba   greacă.   Creștinismul   bizantin   s-­‐a   răspândit   mai   întâi   în   Bulgaria   și  
Serbia.   În   ambele   state   balcanice   încreștinarea   s-­‐a   desfășurat   în   mai   multe   etape   și   s-­‐a  
concretizat  prin  întemeierea  unor  biserici  naționale.        
  Sârbii:   Primul   principe   sârb   botezat   cunoscut   a   fost   Mutimir   (867-­‐874).   Presiunile  
papale   pentru   a   intra   sub   jurisdicția   sferei   romane   de   influență   au   rămas   fără   succes,  
deoarece  împăratul  Vasile  I  Macedoneanul  (867-­‐886)  a  reușit  să-­‐i  atragă  pe  sârbi  în  zona  de  
influență   a   Bizanțului.   Încreștinarea   a   fost   continuată   de   ucenicii   lui   Chiril   și   Metodie,   iar  
biserica   sârbă   a   rămas   sub   jursidicția   arhiepiscopiei   bulgare   de   Ohrida,   sufragană   a  
Patriarhiei  de  Constantinopol.  Abia  în  1219,  Patriarhul  de  Constantinopol  Gherman  al  II-­‐lea  
(1222-­‐1240),   aflat   în   exil   la   Niceea,   l-­‐a   hirotonit   pe   Sfântul   Sava   arhiepiscop   și   a   declarat  
Biserica   Sârbă   autocefală   față   de   Arhiepiscopia   de   Ohrida.   Mânăstirea   Žiča,   întemeiată   în  
1208,   a   devenit   reședință   arhiepiscopală   și   centru   cultural   și   spiritual   al   statului  
nemaniazilor.   Ca   arhiepiscop,   Sf.   Sava   a   întemeiat   8   eparhii   în   care   a   hirotonit   episcopi  
ucenici  de-­‐ai  săi,  a  întemeiat  mânăstiri  și  regulamente  bisericești.  Imediat  după  moartea  sa  
în  1237  a  fost  venerat  ca  întemeietor  al  Bisericii  Ortodoxe  Sârbe  și  sfânt  național.    
  Bulgarii:   La   începutul   veacului   VII,   slavii,   care   erau   organizați   în   triburi,   s-­‐au   așezat   în  
toate  regiunile  Peninsulei  Balcanice.  Hanul  Asparuh,  conducătorul  protobulgarilor,  a  fost  cel  
care   a   pătruns   în   veacul   al   VII-­‐lea   în   Peninsula   Balcanică,   i-­‐a   învins   pe   bizantini   în   680   în  
apropiere  de  Balcic  și  a  mutat  întregul  trib  (250.000)  înspre  vest.  Aici  protobulgarii  s-­‐au  unit  
cu  slavii  și  au  obținut  din  partea  bizantinilor  recunoașterea  noului  stat  slavo-­‐bulgar  în  681,  
guvernat   de   o   pătură   conducătoare   protobulgară.   Statul   lor   s-­‐a   dezvoltat   ajungând   în   timpul  
hanului  Krum  (802-­‐814)  până  la  Carpați  și  la  Tisa,  pentru  a  deveni  în  timpul  hanului  Presjam  
(836-­‐852)   un   mare   imperiu   ce   incorpora   și   părți   ale   Albaniei   și   Macedoniei,   situate   între  
Imperiul  Bizantin  și  cel  Carolingian.    
Sub   hanul   Boris   (852-­‐889)   a   avut   loc   încreștinarea   bulgarilor   în   anul   865,   regele   Boris  
fiind  botezat  în  Constantinopol  și  primind  numele  de  Mihail.  Capitala  Pliska  a  devenit  curând  
o   cetate   creștină,   vechile   temple   păgâne   fiind   transformate   în   Biserici.   Bulgaria   a   oscilat   o  
vreme  între  Roma  și  Constantinopol,  pentru  ca  la  sfârșitul  secolului  al  IX-­‐lea  să  rămână  sub  
jurisdicția  Bizanțului.  Un  prim  centru  spiritual  al  Bulgariei  alături  de  Pliska  a  fost  Ohrida  (azi  
în   Macedonia),   vechi   centru   episcopal   atestat   în   sec.   IV,   locul   în   care   s-­‐au   stabilit   ucenicii  
Sfinților  Chiril  și  Metodie  –  Clement,  Naum,  Angelarie  –  alungați  din  Moravia  după  moartea  
părintelui  lor  duhovnicesc  în  885.  Aici  au  întemeiat  școala  de  la  Ohrida,  un  centru  spiritual  de  
traduceri   în   limba   slavă   și   de   formare   a   preoților   bulgari.   Aceasta   este   faza   a   două   de  
încreștinare  a  bulgarilor.    
Țarul   Simeon   cel   Mare   (893-­‐927)   a   extins   teritoriul   imperiului   bulgar   înspre   Epir   și  
Serbia,  dar  și  în  Nordul  Greciei  și  Sudul  Traciei  (Adrianopol),  mutând  capitala  la  Preslav,  după  
o  revoltă  a  nobililor  slavi  păgâni  din  Pliska.  În  917  Simeon  s-­‐a  proclamat  „țar  al  bulgarilor  și  al  
romeilor“,   iar   un   sinod   bulgar   din   918   a   proclamat   autocefalia   Bisericii   Bulgare,   ridicând-­‐o   la  
rangul  de  Patriarhie,  lucru  recunoscut  de  bizantini  în  927.  Aceasta  este  așa-­‐numita  „epocă  de  
aur“  din  istoria  Bulgariei.  În  Preslav  s-­‐a  dezvoltat  scrierea  chirilică,  arta  și  literatura  bulgare.    
În   timpul   țarului   Petru   (927-­‐969)   Bulgaria   a   trăit   un   timp   al   păcii.   În   acest   timp   a   trăit  
și  Sfântul  Ioan  de  Rila  (†  946),  întemeietorul  celei  mai  celebre  mânăstiri  bulgare  ce  îi  poartă  
numele  până  azi.  Pe  lângă  acest  mare  ascet  și  monah,  pentru  bulgari  la  loc  de  mare  cinstire  
se   afltă   cei   „Șapte   Sfinți“   (Chiril,   Metodie,   Clement,   Naum,   Sava,   Gorazd   și   Angelarie),  
prăznuiți  la  27  iulie.  
În  970,  principele  kievean  Sviatoslav  a  cucerit  capitala  Preslav.  A  reacționat  împăratul  
bizantin   Ioan   Tzimiskes,   care   în   971   a   cucerit   Estul   Bulgariei,   inclusiv   Preslavul,   pe   care   l-­‐a  
numit  Ioanopolis  și  l-­‐a  transformat  în  garnizoană  bizantină,  desființând  și  patriarhatul  bulgar.  
Împăratul   Vasile   II   Bulgaroctonul   (976-­‐1025)   a   desființat   Primul   Imperiu   Bulgar   în   1018.  
Acesta   ar   fi   orbit   confom   cronicilor   vremii   peste   15.000   de   bulgari   luați   ostateci,   lăsând  
fiecărui  al  100-­‐lea  un  ochi.  
A   urmat   o   perioadă   de   aproape   2   secole   în   care   bulgarii   s-­‐au   aflat   sub   stăpânire  
bizantină.   Arhiepiscopia   de   Ohrida   și-­‐a   păstrat   o   oarecare   autonomie,   dar   scaunele  
episcopale  au  fost  ocupate  cu  ierarhi  greci,  încercându-­‐se  o  grecizare  a  Bisericii  Bulgare.  În  
această  perioadă  a  activat  arhiepiscopul  grec  Teofilact  al  Ohridei  (1084-­‐1108),  unul  dintre  cei  
mai   importanți   teologi   ai   timpului   său.   Acesta   a   lăsat   comentarii   la   Sfânta   Scriptură,   o  
importantă  corepondență  și  date  istorice  importante  despre  creștinismul  bulgar.  Sub  această  
influență   greacă   s-­‐au   construit   începând   cu   veacul   al   XI-­‐lea   celebrele   biserici   bizantine   din  
Mesembria  (Nessebar).  
În  primele  două  veacuri  creștine  ale  rușilor,  textele  bizantine  erau  traduse  în  slavă  în  
Bulgaria  și  Serbia,  iar  de  aici  ajungeau  în  Rusia.    
  Rușii:   Termenul   rus,   în   izvoarele   grecești   rhos,   denumea   mai   întâi   pătura  
conducătoare  varegă  din  imperiul  kievean,  iar  mai  târziu  a  fost  aplicat  imperiului  nou  creat  și  
populației  slave.  
  Unirea  politică  a  mai  multor  triburi  slave  (polani,  drevliani,  polotschani,  volinieni  etc.)  
în  secolul  al  9-­‐lea  a  creat  premisele  pentru  întemeierea  unui  imperiu  slav.  Conform  Cronicii  
lui   Nestor,   slavii   din   jurul   Novgorodului   au   trimis   soli   la   varegii   din   Scandinavia   (numiți   și  
vikingi  sau  normanzi)34  în  anul  862  cu  următorul  mesaj:  „Ţara  noastră  este  mare  şi  bogată,  
dar   nu   este   ordine   în   ea.   Veniţi   deci   să   fiţi   principi   ai   noştri   şi   să   ne   porunciţi“.   Normanzii  

34
 Marinari  scandinavi  temuți,  aceștia  au  înfricoșat  Europa  de  Nord  vreme  de  aproape  trei  secole,  între  anii  793-­‐
1066,  prin  raidurile  de  pradă  ce  mergeau  până  în  Bizanț  și  Maroc.  A  megre  pe  viking  înseamnă  a  porni  într-­‐un  
raid   de   pradă.   Au   fost   mari   comercianți   și   au   întemeiat   regate   în   Anglia,   Suedia,   Norvegia,   Danemarca,   Islanda,  
Kiev,  Sicilia  (1130)  și  Antiohia.  Puterea  politică  a  acestora  a  încetat  în  1066,  când  o  hoardă  slavă  a  ars  capitala  
lor  de  la  Haithabu  (în  Nordul  Germaniei  de  azi).    
scandinavi   -­‐   tribul   numit   rus,   în   frunte   cu   Rurik   -­‐   au   urmat   cererii   slavilor,   întemeind   la  
Novgorod  un  principat  vareg.  Doi  vasali  de-­‐ai  lui  Rurik  au  descoperit  pe  drumul  de  întoarcere  
dintr-­‐o   expediţie   nereuşită   la   Constantinopol   o   colonie   numită   Kiev,   după   numele   unui  
oarecare  Kij  care  a  întemeiat-­‐o.  Au  cucerit-­‐o  şi  au  întemeiat  un  nou  principat  vareg  în  anul  
879   sau   882,   Oleg   preluând   conducerea   şi   numind   Kievul   „mama   oraşelor   ruseşti“.   Pătura  
scandinavă  varegă  s-­‐a  slavizat  apoi  în  câteva  generații.  
  În   această   perioadă,   Patriarhul   Fotie   al   Constantinopolului,   vorbește   în   Enciclica   sa  
către  patriarhii  orientali  din  867  de  o  misiune  bizantină  în  rândul  rușilor,  care  ar  fi  primit  și  
un   episcop.   Acest   lucru   îi   producea   bucurie,   în   comparație   cu   tristețea   provocată   de  
misionarii  latini  din  Bulgaria.  Este  foarte  probabil  vorba  de  un  episcop,  trimis  din  Bizanț  prin  
Crimeea  către  Kiev,  unde  este  atestat  un  stat  slav  în  anii  854/855  în  izvoare  arabe,  precum  
geograful   al-­‐Yaqubi.   Printre   principii   din   sec.   9-­‐10   ai   rușilor   se   numără   Ascold   și   Dir,   Oleg  
(†912),   Igor   și   Olga   (945-­‐957).   Aceștia   au   avut   relații   politice   și   comerciale   cu  
Constantinopolul,   care   au   facilitat   și   răspândirea   ideilor   creștine.   Cronica   lui   Nestor   atestă  
prezența   creștinilor   ruși   în   Kiev   cu   ocazia   unui   contract   comercial   între   Igor   și   împăratul  
Roman  Lecapenul  al  Bizanțului,  pecetluit  cu  jurământ  de  păgânii  ruși  în  numele  zeului  Perun,  
iar   de   creștinii   ruși   în   Biserica   Sfântului   Ilie.   Această   biserică   trebuie   să   fi   fost   un   fel   de   filie   a  
Bisericii  Sfântul  Ilie  din  Constantinopol,  vizitată  în  special  de  varegi.    
  Principesa   Olga  a  primit  botezul  la  Constantinopol  în  954-­‐955,  fiind  botezată  chiar  de  
patriarhul   Theofilact,   în   prezența   împăratului   Constantin   VII   Porfirogenetul,   care   i-­‐a   fost   și  
naș.   Ea   este   primul   creștin   rus   cunoscut   cu   numele,   așa   cum   Lidia   din   Filipi   este   prima  
creștină   cunoscută   a   Europei.   La   reîntoarcerea   în   Kiev   a   fost   însoțită   de   clerici   și   misionari  
bizantini,  dar  nici  aceștia,  nici  alți  misionari  veniți  din  Trier  nu  au  reușit  să-­‐i  convertească  pe  
kieveni,  cu  atât  mai  puțin  pe  Sviatoslav  (957-­‐972)  fiul  Olgăi,  un  anticreștin  înrăit.    
  Abia   Vladimir   (980-­‐1015)   a   reușit   să   încreștineze   poporul   rus.   Acesta   a   avut  
nenumărate   soții,   între   care   se   pare   și   o   bulgăroaică   creștină.   Diferitele   contacte   cu   religii  
vecine   l-­‐a   făcut   să   trimită   soli   pentru   a   cerceta   religiile   iudaică,   musulmană   și   creștină.  
Relatarea   despre   cultul   din   Aghia   Sophia   l-­‐a   cucerit   și   pe   el.   Până   azi,   rușii   au   o   dragoste  
deosebită   pentru   Sfânta   Liturghie   și   casa   lui   Dumnezeu,   care   este   înțeleasă   ca   cer   pe  
pământ.   Decizia   finală   este   luată   după   descoperirea   miraculoasă   a   izvoarelor   de   apă   ale  
cetății   Chersones,   pe   care   Vladimir   a   cucerit-­‐o   în   988   și   în   urma   unei   boli   de   ochi.   După  
cucerirea   Chersonesului   a   cerut-­‐o   de   soție   pe   sora   împăratului   Vasile   II.   El   s-­‐a   botezat   în  
Cherson,  iar  după  întoarcerea  la  Kiev  a  poruncit  ca  tot  poporul  să  se  boteze  în  fluviul  Nipru35.  
S-­‐a   căsătorit   apoi   cu   prinţesa   Ana,   promiţând   împăratului   bizantin   ajutor   împotriva  
uzurpatorului  Bardas.  Astfel,  Vladimir  a  devenit  cumnat  al  împăratului  german  Otto  II,  care  
se  căsătorise  în  972  cu  Teofano,  sora  Anei.  Este  evident  că  două  aspecte  fundamentale  au  
contribuit   alături   de   relatarea   despre   frumusețea   Aghiei   Sophia   la   decizia   lui   Vladimir:   1.  

35
 „Cât  de  exterioară  a  fost  această  convertire,  atât  de  importantă  era.  Ce  s-­‐ar  fi  întâmplat  cu  Europa  creştină,  
dacă  ruşii  nu  s-­‐ar  fi  convertit  la  creştinism  şi  ar  fi  devenit  aliaţi  ai  arabilor  sau  ai  turcilor  ?“  (Johannes  Herzog).  
Este  vorba  aşadar  de  un  moment  fundamental  pentru  istoria  creştinismului.  
Bizanțul  se  afla  prin  cultura  și  influența  sa  în  Blacani  și  regiunea  Mării  Negre  „la  ușa  Kievului”.  
2.  Botezul  bunicii  lui  Vladimir,  Olga,  la  Constantinopol  în  954.      
  În   timpul   domniei   lui   Vladimir   sunt   menționați   și   primii   martiri   ruși,   care   ar   fi   fost  
după   Cronică   jertfiți   zeului   Perun.   Săpăturile   arheologice   nu   confirmă   însă   existența   unor  
astfel   de   jertfe   umane.   Boris   și   Gleb,   doi   fii   ai   lui   Vladimir,   uciși   de   un   alt   fiu   pe   nume  
Sviatopolk,   de   teama   ca   aceștia   să   nu   ocupe   tronul   tatălui   lor,   după   întoarcerea   dintr-­‐o  
campanie  victorioasă  împotriva  pecenegilor,  sunt  primii  martiri  cunoscuți  ai  Rusiei  kievene.  
Actul  lor  martiric  s-­‐a  păstrat  într-­‐un  codex  de  la  sfârșitul  secolului  al  12-­‐lea.    
  Monahismul   rus   stă   de   asemenea   în   strânsă   legătură   cu   Bizanţul.   În   sec.   8-­‐9   mulţi  
călugări  au  emigrat  din  Bizanţ  în  Crimeea  şi  Sudul  Rusiei,  din  cauza  iconoclasmului.  De  aici  au  
ajuns  până  la  Kiev,  unde  Sfântul  Antonie,  un  monah  rus  trăitor  în  Muntele  Athos,  a  întemeiat  
Lavra   Peșterilor   de   la   Kiev.   Ucenicul   său   Teodosie   a   introdus   regulile   lui   Teodor   Studitul   la  
Kiev.   În   timpul   principelui   Iaroslav   cel   Înţelept   (1015-­‐1054)   statul   rus   kievean   a   cunoscut   o  
mare  înflorire,  acum  construindu-­‐se  măreața  catedrală  a  Sfintei  Sofii  din  Kiev.  Tot  el  numește  
pe  Ilarion  ca  primul  mitropolit  de  origine  rusă.  Închinarea  marilor  catedrale  ruse  Înțelepciunii  
divine   și   Maicii   Domnului   sunt   moșteniri   ale   Bizanțului.   Maica   Domnului   este   ocrotitoarea  
cetății,  căreia  i  se  cântă  „mântuiește-­‐ne  (slavează-­‐ne)  pe  noi”.