UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE
ORTODOXĂ DEPARTAMENTUL DE
TEOLOGIE SPECIALIZAREA: ARTE
PLASTICE

SUPORT DE CURS LA DISCIPLINA

ISTORIA BISERICII UNIVERSALE ȘI

ROMÂNEȘTI

pentru

ANUL III,
SEMESTRUL I

TITULAR CURS:
PR. CONF. UNIV. DR. SERGIU-GRIGORE POPESCU

CRAIOVA
 Apariția și răspândirea creștinismului în lumile iudaică și greco-romană.
Pătrunderea și răspândirea creștinismului pe teritoriul țării noastre.
Mărturii și martiri.

Apariția creștinismului. Creştinismul este religia întemeiată pe credinţa în Iisus

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis pe Pământ în vederea răscumpărării omenirii din robia
păcatului. Jertfa Mântuitorului de pe cruce a oferit întregului neam omenesc posibilitatea
mântuirii. Din punct de vedre istoric, creștinismul a apărut în urmă cu două milenii în
Palestina, răspândindu-se apoi și în lumea greco-romană, prin activitățile misionare
întreprinse de cei 12 apostoli ai Mântuitorului. În primele secole a fost elaborată doctrina, mai
întâi prin formularea Crezului, iar apoi prin precizarea celorlalte dogme. Până în vremea
împăratului Nero (54-68), noua religie a fost confundată cu cea iudaică, în sânul căreia luase
naştere. Datorită morelei sale distincte, a respingerii panteonului tradiţional roman şi a
cultului imperial, noua religie se afirmă ca un corpus doctrinar distinct în Imperiu Roman.
Nerecunoscut oficial în primele trei secole de existenţă, creştinismul a fost în această perioadă
o religie ilicită, adepţii săi fiind persecutaţi de autorităţi. Chiar și așa, în primul veac de la
apariţie, noua religie se răspândeşte în Egipt, Siria, Fenicia, Asia Mică, apoi în Africa de Nord
şi mai lent în provinciile europene; la Roma ia fiinţă din vremea împăratului Claudius (41-54)
o comunitate creştină.
În cursul sec. al II-lea d. Hr., creştinismul îşi clarifică doctrina, îşi cristalizează
propriile norme, delimitându-se de religiile mistice elenistice şi începe confruntarea cu
celelalte culte. Criza generală a societăţii romane de la sfârşitul sec. al II-lea şi din sec. al III-
lea, destrămarea vechilor culte politeiste, faptul că noua religie se adresează fără discriminare
tuturor oamenilor, simplitatea cultului şi a mesajului său, reprezintă tot atâtea elemente care
înlesnesc transformarea creştinismului într-o religie universală.
Creștinismul a început să se dezvolte în Ierusalim și mai apoi în întregul Orient Mijlociu,
devenind, ulterior, religie de stat în Armenia (301 sau 314), Etiopia (325), Georgia (337) și, în
final, religia de stat a Imperiului Roman (380). Acesta a cunoscut o dezvoltare fără precedent
în perioada Evului Mediu și o răspândire geografică deosebită în perioada marilor descoperiri
geografice.
 Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste, alături de iudaism și islamism.
Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii , Biserica creștină numără astăzi
circa 2,4 miliarde de adepți.
Creștinismul pe teritoriul țării noastre. Cadrul istoric. În secolele II-I î.Hr.,
romanii au început cucerirea treptată a teritoriilor aflate în imediata apropiere a statului dac
(Macedonia, Epirul, Grecia, Dalmația, etc.), organizându-le inițial într-o provincie romană
(Illirycum), divizată apoi în mai multe astfel de unități administrative. Primul teritoriu
românesc intrat în componența Imperiului Roman a fost Dobrogea, devenită provincie în anul
297 î.Hr. (sub numele de Scythia Minor). Teritoriul de la nord de Dunăre, aflat în componența
statului dac, cunoaște o puternică dezvoltare (mai ales militară) în timpul lui Burebista. Sub
urmașii acestuia: Deceneu, Comosicus, Scorilo și Duras Durbaneus, a urmat însă o decădere.
Războaiele daco-romane dintre anii 101-102 și 105-106, au dus la crearea provinciei
romane Dacia (fără Maramureș, Crișana, Moldova și Câmpia Munteniei, ocupate în
continuare de dacii liberi). Romanii au dat teritoriului cucerit o nouă organizare (provincie
imperială sub directa administrare a împăratului) și o nouă capitala, Colonia Ulpia Traiana
Dacica Sarmisegetusa. Ulterior, teritoriul a fost reorganizat în trei provincii diferite. Pe aceste
meleaguri au fost aduse, în 167-168, două legiuni: XIII Gemina, la Apulum (Alba Iulia) și V
Macedonica, la Troiesmis (Igliția), lângă Potaissa (Turda). Pe lângă aceste legiuni au fost
trimise și trupe auxiliare. Au fost aduși numeroși coloniști (funcționari și agricultori) din
diverse părți ale Imperiului Roman. Cele mai importante localități daco-romane au fost:
Dierna (Orșova), Ad Mediam (Mehadia), Drobeta (Drobeta-Turnu Severin), Romula (Reșca),
Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeș), Apullum (Alba Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-
Napoca), etc.
Între 271-275, împăratul Aurelian retrage trupele și administrația la sud de Dunăre, din
cauza atacurilor repetate și tot mai viguroase ale populațiilor migratoare.
Răspândirea creștinismului pe teritoriul țării noastre. În teritoriile învecinate,
creștinismul a fost răspândit de către Sfântul Apostol Pavel și ucenicii săi. Sfântul Ipolit (170-
236) a consemnat o tradiție potrivit căreia Sfântul Apostol Andrei a vestit cuvântul
Evangheliei sciților și tracilor. Eusebiu de Cezarea (265-339), în lucrarea sa „Istoria
Bisericească”, scrie că Sfântul Apostol Andrei a luat spre evanghelizare Scythia, identificată
cu Dobrogea de astăzi.
În secolul al VIII-lea, călugărul Epifanie reia această teză, la fel și Sinaxarul Bisericii
Constantinopolitane (secolul al XII-lea) și istoricul bizantin Calist (secolul al XIV-lea). La
noi, teza este afirmată pentru prima dată de către Mitropolitul Dosoftei al Moldovei (secolul al
XVII-lea), în lucrarea „Viața și petrecerea svinților”. În sprijinul acestei ipoteze vin și unele
creații folclorice, precum și unele toponimice.
Răspândirea învățăturii creștine pe teritoriul țării noastre s-a făcut prin coloniști,
ostași, sclavi, negustori și captivii aduși de goți în secolul al III-lea. Există și mărturii
(indirecte) ale unor scriitori creștini din primele secole: Iustin Martirul și Filosoful și
Tertulian. Ca și în celelalte provincii ale Imperiului Roman, creștinii daco-romani au fost
persecutați, astfel că se poate vorbi despre o creștinare masivă pe teritoriul țării noastre după
anii 271-274.
Mărturii lingvistice. Etnogeneza poporului român a început odată cu colonizarea
Daciei și cu romanizarea elementului autohton, urmate de asimilarea treptată a elementelor
slave și a celorlalte elemente etnice, neromane, așezate în spațiul carpato-dunărean. Limba
română reprezintă forma pe care a luat-o, cu timpul și într-o anumită regiune, limba latină
(populară, vorbită), adoptată și de strămoșii noștri geto-daci, la care s-au adăugat elemente
păstrate din idiomul geto-dac, precum și elemente lexicale slave. Limba română s-a format
atât în nordul, cât și în sudul Dunării, într-un spațiu numit al romanității dunărene. Termenii
creștini de origine latină din limba noastră arată că aproape toate numirile de bază ale
credinței, precum și unele forme ale cultului creștin, au fost create până în secolul al IV-lea.
Iată de ce peste 90% din termenii întâlniți în rugăciunea „Tatăl nostru” sunt de origine
latina (excepție făcând: greșeală, ispită și izbăvește), la fel stă situația în ceea ce privește
„Crezul” sau Simbolul Credinței. Unele cuvinte au fost preluate din lumea romană păgână și
au primit un nou sens, altele au fost create pe loc pentru a exprima noile noțiuni de credință.
Termeni din limba romană păgână: basilica (casă de judecată), din grecescul
βασιλεύς (împărat) și ό οικος (casă), acest nume extinzându-se și la comunitatea creștină. În
Occident, pentru comunitate s-a folosit termenul de η ἐκκλησία. Alt termen, Dumnezeu, de la
Domine Deus (invocație păgână); duminică, de la dies dominica (ziua Domnului); Crăciun,
provine fie din latinescul calatio (la romani, prin calatio se înțelegea convocarea poporului de
către preoții păgâni în prima zi a fiecarei luni), fie de la creatio, crearea sau facerea lui Iisus
(tentă ariană); colindă, de la colendae, prima zi a lunii la romani, când se anunțau sărbătorile
din luna respectivă; Floriile, de la floralia, adică sărbătoarea zeiței Flora sau a florilor;
Rusaliile, de la sărbătoarea păgână Rosalia, zi de pomenire a morților prăznuită primăvara,
când înfloreau trandafirii; Paștile, de la termenul de origine ebraică pascha (de la pesah) a
ajuns în limba greacă πασχα; sărbătoare, de la dies serbatoria, zi închinată zeilor; păgân, din
latinescul paganus, om de la țară, trăitor într-un sat; lege, din latinescul lex, legem, care are
înțelesul de lege sau credință; cimitir, de la cuvântul coemeterium; a condamna, de la
commandao,-are, care înseamnă a da masă întru pomenirea cuiva; mormânt, din latinescul
monumentum; a răposa, din latinescul repauso,-are.
Termeni cu înțeles exclusiv creștin: creștin (de la numele lui Hristos), botez, înviere,
credință, ființă, Tată, Fiu, Treime, Fecioară, martir, cruce, etc.
Toți termenii de origine latină privind credința sunt complet diferiți de cei folosiți în
Biserica Apuseană, ceea ce înseamnă că străbunii noștri nu au fost evanghelizați de misionari
apuseni. Creștinismul strămoșilor noștri a trecut de la om la om, făurindu-se pe loc termeni
potriviți pentru exprimarea noilor noțiuni de credință. Deși bogată în ceea ce privește noțiuni
de bază ale credinței, terminologia creștină de origine latină este mai săracă în privința
organizării Bisericii și cultului ei. Acest lucru nu înseamnă însă că aici nu a existat o
administrație bisericească măcar rudimentară. Probabil, anumiți termeni creștini au fost
înlocuiți de însăși ierarhia bisericească în momentul când vechea slavă a devenit limbă
oficială de cult. Unele cuvinte cu înțeles religios sunt de origine grecească, intrate în limba
noastră, fie direct, fie prin intermediul limbii slave vechi.
Martiri creștini pe teritoriul țării noastre. Răspândirea noii învățături creștine a
întâmpinat, de la început, unele piedici și greutăți. În afară de prigonirile venite din partea
evreilor și păgânilor (vezi Faptele Apostolilor), creștinismul a trebuit să înfrunte și alte
persecuții mult mai sângeroase, dezlănțuite de autoritățile de stat romane, care au pus Biserica
însăși în grea cumpănă. Prigonirile sângeroase au început sub Nero (54-68) și au continuat, cu
unele întreruperi, până în 313, an în care creștinismul nu mai este considerat religio ilicita,
fiind recunoscut ca religio licita.
Principalii împărați persecutori au fost: Nero (54-68); Domițian (81-96); Traian (98-
117); Hadrian (117-138); Antonin Piul (138-161); Marcu Aureliu (161-180); Septimiu Sever
(193-211); Maximin Tracul (235-238); Deciu (249-251); Valerian (253-260); Aurelian (270-
275) șiDioclețian (284-305).
Pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române, cel mai sângeros împărat a fost Dioclețian
(284-305), sub domnia căruia, un număr însemnat de creștini din ținuturile dunărene au primit
cununa muceniciei. Dioclețian a dat patru edicte împotriva creștinilor, edicte care permiteau
uciderea tuturor preoților și credincioșilor creștini care nu sacrificau zeilor. Ca urmare a
acestor edicte, mulți creștini și-au pierdut viața în chinuri groaznice. Și în Scythia Minor
(Dobrogea de azi) cunoaștem numeroși martiri:
La Tomis, după unele acte martirice, ar fi murit ca martir, la 7 martie, în jurul anului
300, episcopul Efrem. Tot aici, au fost arși de vii, într-o zi de 13 septembrie (320-323),
Macrobiu și Gordian, originari din Asia Mică. Lor le-au urmat numeroși localnici: Heli,
Lucian,
Zotic, Valerian, frații Argeu și Narcis, Marcelin, episcopul Tit, ș.a. Cei mai mulți au fost fie
decapitați, fie înecați.
La Axiopolis, (Hinog, lângă Cernavodă), consemnăm pe: Chiril, Chindeas, Tasius,
martirizați în anul 303. Ultimul era, probabil, aceeași persoană cu Dasius din garnizoana
locală.
La Halmiris (Dunavăț) au pătimit, într-o zi de 8 iulie (298-303), preotul Epictet și
tânărul Astion, cărora li s-a tăiat capul.
La Niculițel (Tulcea), în urma unor săpături efectuate în 1971, s-a descoperit o
basilică, cu trei nave și o absidă semicirculară construită în secolul al IV-lea sau la începutul
secolului al V-lea. În cripta (martirionul) așezată sub altarul acestui sfânt locaș, s-a descoperit
o ladă mortuară, un mormânt colectiv ce adăpostea osemintele a patru martiri ale căror nume
sunt scrise pe peretele din dreapta al lăzii. Este vorba de Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos.
Se presupune că au pătimit în timpul lui Dioclețian sau Liciniu. Sub nivelul criptei martirice s-
au descoperit resturi dintr-un alt mormânt mai vechi, cu moaștele a doi martiri necunoscuți,
probabil din timpul persecuției lui Diocletian (248-251). Peste acest mormânt a fost ridicată,
mai târziu, basilica ce adăpostea și moaștele celor patru mucenici amintiți mai sus. În prezent,
aceste moaște sunt depuse în biserica mănăstirii Cocoș din apropiere.
În anul 305, persecuțiile încetează, iar la 30 aprilie 311, împăratul Galeriu, grav
bolnav, dă un edict de toleranță creștinilor. După moartea lui Galeriu, Maximin Daia încearcă
să reia persecuțiile. În 313, împăratul Constantin cel Mare, prin decretul de la Mediolanum,
avea să dea cultului creștin libertate deplină de manifestare. Consemnăm că o ultimă tentativă
de reîntoarcere la păgânism o face împăratul Iulian Apostatul (361-363), fără a mai avea însă
sorți de izbândă.
Bibliografie: Ioan Ionescu, Privire asupra cuvintelor cu sens religios din fondul
principal lexical al limbii române, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul VIII, 1956, nr. 6-7, p.
343-359; Dumitru Tudor, Oltenia romană, ediția a II-a, București, 1958; Mihail Macrea,
Viața în Dacia Romană, București, 1969, 523 p.; Epifanie Norocel, Sfântul Apostol Andrei în
tradiția românilor, mărturie a vechimii creștinismului și a continuității noastre, în revista
„Glasul Bisericii”, anul XXXVIII, 1979, nr. 11-12, p. 1157-1176; Nicolae Dănilă, Apostolul
Filip și Scythia Minor, în revista „Cultura creștină”, Blaj, serie nouă, anul III, 1997, p. 33-49;
Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iași, 2002. p. 14-56; Mircea
Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediția a III-a, Iași, 2004. p. 55- 83.
Mărturii arheologice privind răspândirea creştinismului în nordul Dunării
în secolele III–VI

Datorită crizei economice din secolul al III-lea, provincia Dacia a început să fie
părăsită treptat de către romani: autorităţi, funcţionari şi, în cele din urmă, de armată. Oficial,
retragerea romanilor la sud de Dunăre a avut loc între anii 271-274, în timpul împăratului
Aurelian (270-275). Cauza principală a acestei retrageri a fost nesiguranţa tot mai mare a
locuitorilor de origine romană. Consemnăm faptul că în această perioadă s-au înteţit atacurile
popoarelor migratoare. De altfel, după retragerea romană, aceste populaţii s-au aşezat pe
teritoriul actual al ţării noastre (goţi, huni, gepizi, avari, și, începând cu secolul al VI-lea,
slavi).
Au existat păreri tendenţioase ale unor aşa-zişi cercetători (Robert Roesler) care au
susţinut că, după retragerea aureliană, la nord de Dunăre n-ar mai fi rămas nimeni. În felul
acesta, se încercă justificarea ocupării unor ţinuturi româneşti de către anumite populaţii
(ungurii), care au venit abia în secolele IX-X. Au răspuns acestei teorii numeroşi învăţaţi
români, şi nu numai. Aceştia au susţinut cu argumente solide ideea că, la nord de Dunăre, şi
după retragerea aureliană au rămas numeroşi băştinaşi.
Descoperirile recente de la Jucu, judeţul Cluj (cimitir din perioada secolelor IV-VIII)
ne demonstrează acest lucru. Cel mai puternic argument în sprijinul teoriei continuităţii
româneşti îl constituie interesul păturii sărace de a rămâne şi după retragerea autorităţilor la
sud de Dunăre. Amintim faptul că aceste populaţii care vor fi rămas aici au fost cucerite, la
jumătatea veacului al IV-lea, de Constantin cel Mare.
Permanenta migraţie a populaţiei daco-romane, de la nord la sud de Dunăre, şi invers,
a determinat pe majoritatea cercetătorilor şi istoricilor să afirme faptul că spaţiul de formare a
poporului român a fost atât nordul cât şi sudul marelui fluviu.
Niciodată Dunărea nu a fost o barieră de netrecut pentru daco-romani, ba dimpotrivă, a
fost un aliat de nădejde în faţa ameninţării migratorilor. Nici un izvor literar nu vorbeşte de
migrarea totală a populaţiei de la nord, la sud de Dunare. Mai mult, toponimia vine în sprijinul
continuităţii daco-romane; astfel râurile mari au şi astăzi nume dacice: Donaris – Dunărea,
Tisia – Tisa, Alutus – Olt, Maris – Mureş, Samus – Someş, Crisius – Criş, Tibiscus – Timiş,
Piretus – Prut.
 Adversarii continuităţii daco-romane la nord de Dunăre au încercat să justifice teoria
lor pe lipsa unor nume de oraşe care să se păstreze până astăzi.
Descoperiri paleo-creştine în Transilvania. Descoperirea unor asemenea dovezi
demonstrează existenţa unei vieţi creştine şi deci, a unei populaţii stabile. S-au găsit astfel de
dovezi în mai multe locuri (Apullum, Porolisum, etc.). Dintre acestea amintim:
- Tăbliţa votivă de la Biertan, în fapt un donarium ce cuprindea, iniţial, o tăbliţă şi un
disc;
- Un vas cu inscripţii şi simboluri creştine din secolul al IV-lea (descoperit la Moigrad,
județul Sălaj);
- Gema de la Potaissa (Turda), din onix, şi cunoscută astăzi numai din descrieri. În
formă ovală, avea sculptată pe ea scena Bunului Păstor (datată din secolele III–IV);
- O altă gemă, despre care nu se cunoaşte locul descoperirii. Este păstrată la
Budapesta, fiind din secolul al IV-lea; înfăţişează tot scena Bunului Păstor;
- Piatra funerară de la Cluj-Napoca, din secolul IV (descoperită în 1927);
- Opaiţe paleo-creştine cu semnul crucii (două de lut, descoperite la Apullum, unul de
bronz, la Dej, și un altul, tot de lut, la Sarmisegetusa). Toate datează din secolele IV–V, fiind
aduse din Oriental apropiat;
- Un tipar de turnat cruci, din lut ars, descoperit în judeţul Alba, datând din secolele V–
VI;

- Alte obiecte, descoperite la Sarmisegetusa.

În Banat au fost descoperite mai multe obiecte paleocreștine:
- Un inel de aur cu gemă (are gravat un paun şi un delfin, simboluri creștine),
descoperit în 1941;
- Un inel de bronz cu cruce, descoperit în râul Caraş;
- Un opaiţ de bronz, în formă de peşte, descoperit la Lipova;
- Un inel de bronz cu cruce, descoperit în Sacoșul Turcesc, lângă Timişoara;
- Un capac de lut cu cruce, descoperit la Tibiscum.
În Oltenia au fost scoase la lumină opaiţe, cruciuliţe, cărămizi, etc., toate cu simboluri
creştine, descoperite la Romula (azi în județul Olt). La Răcari au fost descoperite resturile
unui candelabru din bronz. La Bumbeşti – Jiu a fost descoperit un opaiţ de bronz. La Drobeta-
Turnu Severin - un opait cu toartă cruciformă. Numeroase obiecte creştine au fost scoase la
lumină la Sucidava (azi Corabia, județul Olt).
Urme de biserici paleo-creştine în nordul Dunării au fost descoperite la Slăveni,
județul Olt, la Porolissum (azi, Moigrad, județul Sălaj), dar şi în alte localităţi. Numărul lor
este însă foarte mic deoarece la ridicarea acestor lăcaşuri de cult s-a folosit lemnul (prea puţin
sau chiar deloc, piatra). De altfel, ruinele păstrate până astăzi, sunt legate, de regulă, de
peşteri.
Şi în Moldova au fost descoperite urme paleo-creştine, din secolele III–IV: Botoşani,
Tăcuta (județul Vaslui), Bacău, Botoşana (județul Suceava), Epureni, Murgeni şi Dodeşti
(ultimele trei în județul Vaslui).
Migratia goţilor. Primul popor migrator venit la nord de Dunăre, goţii erau de neam
germanic, originari din Peninsula Scandinavă şi nordul Europei Centrale. Aveau două ramuri:
răsăriteană (ostrogoţii) şi apuseană (vizigoţii).
La noi, s-au aşezat la sfârşitul secolului al III-lea, mai întâi ca foederaţi (aliaţi ai
romanilor). Nu au lăsat prea multe urme, fiind învinşi în anul 376 de către huni. Ulterior, s-au
răspândit în toată Europa.
În ceea ce priveşte creştinarea lor, aceasta s-a realizat prin captivii aduşi din Asia
Mică, prin soldaţii goţi care slujeau în armata romană, etc.
La Sinodul I ecumenic (Niceea, 325) a participat şi episcopul Teofil al Goţiei. Se
presupune că a fost hirotonit episcop de Eusebiu al Cezareei pentru toti goţii (adepţi ai
arianismului). A creat un alfabet propriu (gotic) şi a început traducerea Bibliei în limba gotică.
În anul 348, conducătorul goţilor, Aorich, dezlănţuie o prigoană împotriva creştinilor, mulţi
dintre aceştia, de teama persecuţiilor, refugiindu-se în sudul Dunării, în frunte cu episcopul
Ulfila. La nord de Dunăre, activitatea începută de Teofil a fost continuată de un episcop pe
nume Dodas. Protejat de împăraţii arieni (Constantin al II-lea şi Valens), Ulfila a creat o
adevarată şcoală teologică, trimiţând misionari peste tot în jur. În anii 370-372, conducătorul
goţilor, Atanarich, dezlănţuie o nouă persecuţie împotriva creştinilor de la nord de Dunăre. Şi
de această dată, mulţi goţi sunt nevoiţi să treacă fluviul, fiind ajutaţi şi sprijiniţi de
conaţionalii lor, în frunte cu Ulfila. Acesta moare în anul 383, la Constantinopol. Consemnăm
faptul că, între anii 348-372, conducătorii goţilor din acea vreme (Aorich şi Atanarich) au
dezlănţuit crunte persecuţii împotriva conaţionalilor lor care îmbrăţişaseră creştinismul, fiind
nemultumiţi de felul în care unii dintre supuşi (creştini) luptaseră cu trupele bizantine,
conduse de împăratul Valens.
Sunt cunoscuţi şi câţiva martiri: Sfântul Nichita, ars de viu într-o zi de 15 septembrie şi
Sfântul Sava, martir la 12 aprilie 372 (despre care cunoaştem mai multe informaţii dintr-o
scrisoare a Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia).
Bibliografie: Ioan Ionescu, Pomenirea Sfântului martir Sava Gotul, în revista
„Mitropolia Olteniei”, anul XXIV, 1972, nr. 3-4, p. 180-193; Octavian Toporu, Romanitatea
târzie și străromânii în Dacia Traiană sub-carpatică, Craiova, 1976, 267 p.; Nicolae
Stoicescu, Continuitatea românilor. Privire istoriografică. Istoricul problemei. Dovezile
continuității, București, 1980, 247 p.; Nicolae Dănilă, Viaţa creştină în Oltenia în sec. IV-VI
în lumina documentelor romano-bizantine, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XXXVI,
1984, nr. 5-6, p. 325-341; Nicolae Dănilă, Materiale arheologice paleocreștine din Moldova,
în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LXIII, 1987, nr. 3, p. 63-81; Ion Vicovan,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iaşi, 2002, p. 49-64; Mircea Păcurariu, Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediţia a III-a, Iaşi, 2004 (sau ediţiile anterioare), p. 84-105;
Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Iaşi, 2007.
 Crestinismul daco-roman în Scythia Minor și teritoriile dunărene
în secolele IV-VI

În străvechea provincie Scythia Minor (Dobrogea de azi), creștinismul a cunoscut un

progres deosebit în secolele IV-VI. O dovedește apariția și dezvoltarea celei mai vechi
instituții bisericești cunoscută până acum pe teritoriul patriei noastre: Episcopia Tomisului.
Tomisul, una dintre cele mai vechi așezări de pe țărmul vestic al Pontului Euxin
(Marea Neagră), a fost întemeiat în secolele VII-VI î.Hr. de coloniști greci veniți din Milet
(centrul cultural și economic de la Marea Ionică). Inițial s-a aflat sub dependența coloniilor
Histria (în Nord) și Callatis (în Sud). Ulterior, importanța sa a crescut. În ani 72-61 î. Hr.
provincia Scythia a fost cucerită de Imperiul Roman. În 60 î.Hr. Burebista a cucerit Dobrogea,
care intra în componența statului dac (până în 44 î.Hr.). Dupa 28 î.Hr. provincia Scythia s-a
aflat sub proctorat roman. Aici a fost exilat în anul 8 î.Hr. poetul Ovidius.
În 46 d.Hr. toată Dobrogea este cucerită de romani și alipită la provincia Moesia. Sub
Dioclețian (284-305), devine provincia Scythia Minor. Odată cu înființarea comunității
pontice (uniune de 5 cetăți: Tomis, Histria, Callatis, Dyonisopolis si Odessos), orașul devine
reședința pentarhului (cârmuitorul acestei confederații). Importața sa economică crește în
secolul II, decade în secolul III și crește din nou la sfârșitul secolului când devine capitala
provinciei Scythia.
A fost pustiit de goți și hunii, renăscut în secolul VI, sub împăratul Justinian, și
distrus din nou în secolul VII. De-a lungul timpului, Dobrogea s-a aflat sub stăpânirea a două
mari Imperii: Bizantin și Otoman. În urma Războiului de independență din 1877-1878, marile
puteri ale Europei acceptă ca acest străvechi teritoriu românesc să revină la Patria mamă -
România.
Episcopia Tomisului. Numărul mare de creștini din Scythia Minor a dus la înființarea
unei episcopii la Tomis, fără să cunoaștem data și împrejurările, episcopia fiind atestată
documentar abia în anul 369. Totuși, și înainte de această dată sunt amintiți unii episcopi la
Tomis: Evanghelicus, Efrem și Tit. La Sinodul I ecumenic (Niceea, 325) se spune că ,,nici
scitanul nu lipsea din ceată”(istoricul Eusebiu), cel mai probabil numele acestuia fiind Marcu.
Primul episcop a cărui existență nu poate fi pusă la îndoială este Bretanion (Vetranion)
menționat în anul 369, în timpul unui conflict cu împăratul Valens. La Sinodul II ecumenic
(Constantinopol, 381) participă și episcopul Gherontie al Tomisului. În 392 în scaunul
episcopal de la Tomis păstorea Teotim I. Următorul episcop cunoscut este Timotei, cel care
participă la lucrările celui de-al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431). Înainte de 448, este
amintit episcopul Ioan, adversar al nestorianismului, unul dintre cei mai buni teologi ai
timpului. În 449, este menționat episcopul Alexandru. A participat la Sinodul de la
Constantinopol, sinod ce a condamnat învățăturile lui Eutihie. Se pare că nu a participat la
Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451). În 458, este consemnat episcopul Teotim II. Un nou
episcop întâlnim abia în deceniul al II-lea al secolului al VI-lea (Paternus); numele lui apare
inscripționat pe un disc de argint aurit, refăcut în 581. Acest disc a fost luat din Catedrala din
Tomis de avari, ajungînd lângă Poltava (Ucraina). Episcopul Paternus a luat parte la disputa
hristologică iscată de unii călugări sciți, apărând învățătura adevărată. Ultimul episcop amintit
este Valentinian (549), acesta purtând corespondență cu Papa Vigilius al Romei. Știrile
privind Episcopia Tomisului încetează în 553. Pe lângă scaunul episcopului de la Tomis, în
Dobrogea au mai existat alte 14 scaune episcopale:
-Axiopolis (lângă Cernavodă)
-Capidava
-Carsium (Hârșova)
-Callatis (Mangalia)
-Constantiana
-Histria (Istria)
-Trophaeum Traiani (Adamclisi)
-Troesmis (Iglița)
-Noviodunum (Isaccea)
-Aegisus (Tulcea)
-Salsovia (Mahmudia)
-Halmiris (Dunăvățu de Jos)
-Zaldapa
-Dionisopolis (Balcic, Bulgaria)
Toate aceste scaune s-au înființat la începutul sec.VI, sub împăratul Athanasie și au
dăinuit până în 602 (când are loc căderea limesului dunărean). Peste toate aceste 14 scaune,
episcopul de la Tomis - mitropolit. Primul mitropolit al Tomisului a fost probabil Paternus.
Mitropolia Tomisului încetează odată cu migrația avaro-slavă (602).
 Teologi în Scythia Minor. Pe lângă ierarhii amintiți mai sus, de Dobrogea de azi se
leagă numele a doi mari teologi: Ioan Casian și Dionisie Exiguul (cel mic).
Ioan Casian, s-a născut în jurul anului 360; a primit o educație aleasă într-unul din
centrele Pontului Euxin. A intrat de tânăr într-o mănăstire din regiune, iar în 380, pleacă cu
sora sa și un prieten la locurile sfinte. După cinci ani petrecuți în Bethleem, pleacă în Egipt. În
400, pleacă la Constantinopol, fiind hirotonit diacon de Sf. Ioan Gură de Aur. În 404, pleacă
la Roma pentru a apăra cauza Sfântului Ioan Gură de Aur. Rămâne aici până în 415, când
pleacă la Massilia (Marsilia de azi) unde întemeiază două mănăstiri: una de călugări și alta de
călugătițe. Moare în 435, fiind venerat ca sfânt imediat după moarte și prăznuit la 29
februarie. Opera sa este formată din trei lucrări:
- Despre așezămintele mănăstirești de obște și despre remediile celor opt păcate
capitale, în 12 cărți;
- Convorbiri cu părinții, în 24 de cărți;
- Despre Întruparea Domnului, în 7 cărți.
Dionisie Exiguul, născut în jurul anului 470. A intrat de tânăr într-o mănăstire din
Dobrogea. A ajuns apoi la Constantinopol, iar în 496, a fost chemat la Roma, unde a fost
hirotonit preot. A lucrat în cancelaria papală, traducând din grecește, predicând și instruind.
Moare în 545. Opera sa este formată în special din traduceri din grecește în latinește. Este
voba de lucrări patristice (Sfântul Grigorie de Nissa, Chiril al Alexandriei, Athanasie,
Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Ciprian, etc.) și Canoanele apostolice. A scris lucrarea
Cartea despre Paști (Pascalia). Tot el a pus bazele erei creștine, începând pentru prima dată
numărarea anilor de la Întruparea Domnului, fixând acest eveniment în anul 754 sau 753 de la
zidirea Romei (în loc de 749, așa cum era corect, calendarul său având o eroare de 4 sau 5
ani).
Pe lângă cei doi mari teologi, au mai fost și alți călugări sciți, Leonțiu, Ioan Maxențiu,
Petru diaconul ș.a. Ca dovadă că în Dobrogea a existat o puternică viață creștină în secolele
IV-VI mai putem aminti și cele peste 100 de inscripții descoperite până în prezent la Tomis,
Histria, Callatis, Axiopolis, etc. Au fost scrise pe piatră, marmură, metal, os, lut ars, sticlă etc.
Un sfert sunt în latină, iar restul în greacă. Dintre numele întâlnite, 2/3 sunt grecești și
latinești, iar restul de altă origine (gotică, hunică, etc).
Obiecte paleocreștine:
 Gema de la Constanța - în prezent la British Museum - de secol IV, care înfățișează pe
Mântuitorul cu cei 12 apostoli deoparte și de alta, iar deasupra inscripția IHTIS.
 Discul lui Paternus (în prezent la Muzeul Ermitaj din Sankt-Petersburg), datat înainte
de 518; are un diametru de 61 cm și 6.22 kg (argint aurit).
 Ulcioare cu chipul Sf. Mina descoperite la Constanța
 Plumburi comerciale (sigilii)
 Opaițe creștine descoperite pe tot cuprinsul Dobrogei
Basilici paleocreștine: la Tomis – 6; la Trophaeum Traiani – 5; la Histria – 7; la
Callatis – 1; la Dinogeția – 1; la Piatra Frecăței -1; la Axiopolis – 2; la Troemis -2; la Capul
Dolojman – 2; la Ulmetum, Niculițel și Carsium – câte una; la Basarabi - 7 (un importantant
centru monastic, descoperit în 1957).
Arhiepiscopia Justiniana Prima. Împăratul Justinian a ridicat pe locul satului său
natal, Tauresium, orașul Justiniana. Prin Novela 11 din 14 aprilie 535, împăratul dispunea
înființarea unei arhiepiscopii autocefale în acelaș oraș. Aceleași dispoziții vor fi reluate prin
Novela 31 din 18 martie 545. În ceea ce privește localizarea, se pare că Justiniana a existat pe
locul actualei localități Tsarcim Grad, la 40 km de orașul Niș din Serbia. Arhiepiscopia își
întindea jurisdicția peste aproape 25 de mitropolii și episcopii din prefectura Iliricului
(aparținuseră inițial de arhiepicopia Tesalonicului). Important e faptul că jurisdicția ei se
întindea și asupra unor regiuni sau cetăți din nordul Dunării, Recidiva și Literatta. Titularii
arhiepiscopiei Justiniana, cunoscuți cu numele sunt: Catelian, Benenatus (amintit în 553) și
Ioan (amintit în 592).
Bibliografie: Ioan G. Coman, Teologi și Teologie în Scythia Minor în sec. IV-VI, în
revista „B.O.R.”, 1978, nr. 7-8, p. 784-796; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. I, ediţia a III-a (sau ediţiile anterioare), Iaşi, 2004, p. 127-166; Ion Vicovan,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iaşi, 2002, p. 65-86.
 Sinoadele ecumenice și ereziile care au tulburat
viața Bisericii în primele secole

Sinoadele bisericesti au fost tinute pentru a rezolva diferite probleme atunci când nu s-
a putut ajunge la consens prin simple discutii. Majoritatea sinoadelor au fost locale, desi în
unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o largă acceptare (asa cum sunt cele Sapte
Sinoade Ecumenice). Primul sinod al Bisericii s-a tinut de către Apostoli la Ierusalim, în
primul secol (Fapte 6:1-7).
Cele sapte Sinoade Generale ale întregii Biserici Crestine sunt cunoscute sub numele
de Sinoade Ecumenice. Ele acoperă perioada dintre 325 si 757 d. Hr., iar deciziile lor
reprezintă temelia învătăturii crestine acceptate de ramurile răsăriteană si apuseană a Bisericii
Crestine. Deciziile acestor Sinoade Ecumenice au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, asa
cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.
La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care
guvernează administrarea Bisericii.
Biserica Catolică acceptă ca ecumenice si unele sinoade ulterioare, organizate numai
de autoritătile si reprezentantii Bisericii Catolice. Aceste sinoade, dintre care ultimul este al
doilea Sinodul de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxă ca având
valabilitatea sau autoritatea adevăratelor Sinoade Ecumenice. Astfel, nici una din deciziile
acestor concilii catolice nu sunt valabile în Biserica Ortodoxă. Pentru a întelege mai bine
motivele convocării lor si deciziile care au fost adoptate, cele sapte Sinoade Ecumenice sunt
prezentate în continuare în ordine cronologică.
Primul Sinod Ecumenic
Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare, pe 20 mai
325. Sinodul s-a întrunit la Nicaea, în provincia Bitinia din Asia Mică, fiind deschis oficial
chiar de către Constantin. Sinodul a adoptat 20 de hotărâri, inclusiv Crezul de la Nicaea
(prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.
Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariană. Arius, un preot din
Alexandria, sustinea că Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negând astfel divinitatea lui
Hristos. Arius argumenta că dacă Iisus a fost născut, atunci a existat o vreme în care El nu a
existat; iar dacă a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost
Dumnezeu. Intentia initială a lui Arius era să răspundă unei alte erezii, prin care se făcea
confuzie între cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).
Un număr de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat în prima si poate cea
mai profundă divizare a credintei. Până atunci, mărturisirile de credintă făceau parte din
Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost
prezentat Sinodului de către Eusebiu din Nicomedia, însă a fost respins imediat. În cele din
urmă a fost acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul
foarte important „homoousis", însemnând „de aceeasi fiintă” (de aceeasi esentă). Astfel s-a
adoptat ca ortodoxă (corectă) afirmatia că Iisus este „de aceeasi fiintă” cu Tatăl. Acest Crez
este cunoscut ca fiind Crezul de la Nicaea si este următorul:
Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul, făcătorul cerului si al pământului, al
tuturor văzutelor si nevăzutelor.
Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care s-a născut din
Tatăl mai înainte de toti vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat; născut, nu făcut, cel de-o fiintă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a
făcut om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a făcut om.
Si s-a răstignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a pătimit si s-a îngropat si a
înviat a treia zi, după Scripturi.
Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui. Si iarăsi va să vină cu slavă, să
judece viii si mortii, a cărui Împărătie nu va avea sfârsit.
O altă hotărâre a acestui Sinod a fost formula calendaristică pentru tinerea Pastelui.
Pastele cade de prima lună plină, după echinoctiul de primăvară, după Pastele evreiesc.
Sinodul a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importantă bisericească, privind
aspecte de natură morală si teritorială, atât pentru cler, cât si pentru laici. Un anume
participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un apărător al Ortodoxiei prin
mărturisirea lui de credintă si prin redactarea Crezului care îi poartă numele.
Un alt participant, care prin argumentarea lui împotriva impunerii celibatului pentru
toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului în Biserica Ortodoxă, a fost
Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise atâtea greutăti si cruzimi
în timpul prigoanei lui Maximin, încât trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi,
iar recomandările sale s-au bucurat de mare respect.
N umărul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai
este numit si Sinodul celor 318 Părinti. El s-a încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este
prăznuită în Biserica Ortodoxă în a saptea duminică după Pasti.
Al doilea Sinod Ecumenic
Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Teodosie I la Constantinopol,
în 381, la care au participat 150 de episcopi. Teodosie s-a dovedit un apărător al credintei
ortodoxe, iar intentia lui cu convocarea Sinodului a fost eradicarea completă a arianismului si
condamnarea lui Macedonie si a lui Apolinarie, formulând învătătura despre unitatea Sfintei
Treimi si deplina umanitate a lui Hristos.
Macedonie învăta că Sfântul Duh nu este o persoană („hypostasis”), ci o simplă putere
(„dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci că Duhul Sfânt este inferior Tatălui si Fiului.
Sinodul a condamnat învătătura lui Macedonie si a formulat învătătura despre Sfânta Treime.
Această învătătură afirmă că există „un Dumnezeu în trei ipostasuri”, proclamând că Duhul
Sfânt este Dumnezeu, egal cu Tatăl si cu Fiul, de aceeasi fiintă cu Acestia. Aceasta a devenit
baza învătăturii crestine.
Crezul de la Nicaea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a fost completat cu cinci
propozitii care stabileau învătătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Taine, învierea
mortilor si viata veacului care va să vină:
Si [cred] întru Duhul Sfânt, Domnul de viată făcătorul, care din Tatăl purcede, care
împreună cu Tatăl si Fiul este închinat si slăvit, care a grăit prin prooroci.
Într-una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică,
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor,
Astept învierea mortilor si viata veacului ce va să vină. Amin.
Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, sau
Simbolul Credintei. În privinta privilegiilor ierarhice, Sinodul a stabilit că Episcopul de
Constantinopol are întâietate peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei. Doi dintre
episcopii care au avut un rol important în dezvoltarea învătăturii crestine au fost Sf. Grigorie
Teologul (sau Grigorie de Nazianz, care a prezidat Sinodul) si Sf. Grigorie de Nyssa.
Al treilea Sinod Ecumenic
Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes în 431, de către Împăratul Teodosie.
Sinodul a condamnat învătătura lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, care învăta că
în Hristosul întrupat au existat două persoane separate, una divină si una omenească.
Nestorie accentua firea omenească a lui Hristos în dauna firii divine, învătând că
Fecioara Maria născuse un om (pe Iisus Hristos) si nu pe Dumnezeu („Cuvântul" sau Fiul lui
Dumnezeu). Logosul (sau „Cuvântul") doar ar fi locuit în Hristos, ca într-un templu. Hristos
deci ar fi fost doar un „purtător de Dumnezeu”. Această învătătură era vădit contrară
învătăturii ortodoxe prin care Hristosul întrupat era o singură Persoană, Dumnezeu si Om în
acelasi timp.
Unul din punctele învătăturii lui Nestorie era respingerea denumirii de "Theotokos"
(Născătoare de Dumnezeu) pentru Fecioara Maria. Nestorie o numea pe Fecioara Maria
"Christotokos" (Născătoare de Hristos) sau "Anthropotokos" (Născătoare de om), dând astfel
nastere „controversei hristologice".
Sinodul a reafirmat învătătura Bisericii cum că Domnul nostru Iisus Hristos este o
singură persoană, nu două persoane separate. Sinodul a stabilit că Domnul Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu („Logosul”) este Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit, cu un suflet rational si
cu trup. Unirea celor două firi ale lui Hristos se face astfel încât una nu o tulbură pe cealaltă.
Sinodul a stabilit denumirea de „Theotokos” pentru uz teologic si liturgic în Biserică, întărind
Crezul niceo-constantinopolitan si interzicând orice adăugare sau eliminare din acesta.
La acest Sinod au participat două sute de episcopi, prin care si Sf. Chiril al Alexandriei
care s-a dovedit un apărător al Ortodoxiei, luptând pentru respingerea si anatemizarea lui
Nestorie.
Al patrulea Sinod Ecumenic
Acest Sinod a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea asiatică a
Constantinopolelui, de către Împăratul Marcian si sotia lui Pulcheria. Trebuia dezbătută o altă
controversă privind persoana lui Hristos. Eutih, un arhimandrit din Constantinopol, sustinea
că firea umană (mai putin desăvârsită) a lui Hristos ar fi fost complet absorbită de firea Sa
divină, cele două firi fiind astfel confundate într-una. Prin această unire, Eutih sustinea că
Hristos ar fi avut o singură fire. Această erezie s-a numit „monofizitism” („o singură fire”).
Sinodul a condamnat această învătătură si a stabilit că au existat două firi desăvârsite în una
persoană a lui Hristos, unite „în mod neamestecat, neschimbat, nedespărtit si neîmpărtit".
La Sinod au participat 650 de episcopi. Hotărârile dogmatice ale Sinodului au fost
exprimate printr-o mărturisire de credintă cunoscută sub numele de Mărturia de la Calcedon.
Printre celelalte hotărâri adoptate s-a aflat una neacceptată de Biserica apuseană: canonul 28,
prin care Arhiepiscopul de Constantinopol primea titlul de Patriarh, reafirmându-se astfel
hotărârea de la al doilea Sinod Ecumenic care dădea întâietate Episcopului de Constantinopol
peste celelalte Biserici, mai putin peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui Sinod îi acorda
Arhiepiscopului de Constantinopol anumite drepturi administrative peste provinciile din jurul
Constantinopolelui, făcându-l astfel Patriarh. Aceasta a fost respinsă de apuseni cu explicatia
că „trebuie păstrate atributiile patriarhiilor răsăritene initiale".
Al cincilea Sinod Ecumenic
Al cincilea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol, în 553, fiind convocat de
Împăratul Iustinian I. Controversa monofizită continuase după condamnarea lui Eutih si după
emiterea Mărturisirii de la Calcedon.
Disputele personale dintre episcopi si amestecul Statului în problemele teologice si
bisericesti au dus la o situatie nefericită în Biserică, situatie pe care nici măcar autoritatea si
influenta lui Iustinian nu a putut-o solutiona.
Iustinian a luat initial apărarea monofizitilor, însă ulterior a trecut de partea
ortodocsilor. Împărăteasa Teodora i-a încurajat pe monofiziti să genereze noi probleme,
punând în discutie pozitia teologică a trei ilustri teologi care muriseră deja de un secol.
Acestia erau episcopi antiohieni si părinti renumiti, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir
si Iba din Edessa. Acuzatia era că scrierile celor trei, pătrunse de nestorianism, fuseseră
condamnate de al treilea Sinod Ecumenic.
Acuzatorii monofiziti doreau condamnarea celor trei, chiar dacă acestia erau morti.
Iustinian a fost determinat de puterea acestei controverse să convoace acest al cincilea Sinod
Ecumenic, care s-a deschis la Constantinopol pe 5 mai 553, fiind prezidat de Eutihie,
Patriarhul Constantinopolelui.
Au participat 165 de episcopi, iar scrierile celor trei au fost condamnate, iar ei însisi
anatemizati. Această hotărâre a fost acceptată cu greu în Apus. În timpul Sinodului a apărut o
dispută între episcopii răsăriteni si cei din Apus privind anatemizarea mortilor, si pentru un
timp numele Papei a fost sters din scripte. Ruptura permanentă între Răsărit si Apus a fost
evitată prin eforturile lui Iustinian.
Sinodul a confirmat învătătura Bisericii privind dubla natură a lui Hristos si a
reafirmat că El este Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit. Însusi Împăratul Iustinian si-a
mărturisit credinta ortodoxă în forma cunoscutului imn bisericesc „Fiul unul-născut si Cuvânt
al lui Dumnezeu”, care se cântă la Sfânta Liturghie.
Al saselea Sinod Ecumenic
Al saselea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol în 680, fiind convocat de
Împăratul Constantin IV Pogonatos. La el au participat 170 de episcopi.
În ciuda hotărârilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a legilor stricte si a măsurilor
represive luate împotriva lui, monotelismul („o singură voie”) a continuat să producă
tulburare în Biserică si în Stat. El a constituit temelia pentru crearea unor biserici noi si
independente, cum ar fi cea armeană, cea etiopiană si a altora.
Ca rezultat al eforturilor împăciuitoare ale Împăratului Herakleu pentru aducerea
înapoi a armenilor la Biserica Ortodoxă, a început să se răspândească o nouă învătătură
privind Persoana lui Hristos. Prin aceasta se spunea că în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi
existat o singură voie. Această învătătură s-a numit „monotelism” si a fost propusă initial ca
un compromis între monofizitism si ortodoxie, pentru aducerea înapoi în Biserică a
monofizitilor, într-o vreme în care Imperiul era amenintat de persi si ulterior de musulmani.
Atât Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cât si Papa Honorius, au acceptat
formularea împăratului, prin care existau în Hristos două firi, însă un singur „mod de lucru”.
În afirmarea învătăturii însă, Papa a folosit nefericita expresie „o singură voie” în Hristos,
care înlocuia expresia „o singură energie” asupra căreia conveniseră ambele părti.
După dezbateri aprinse, al saselea Sinod Ecumenic a reusit să stingă controversa
monotelită. Monotelismul a fost condamnat împreună cu sustinătorii lui.
Sinodul a stabilit că „Hristos a avut două firi cu două moduri de lucru: ca Dumnezeu
lucrând minuni, înviind din morti si urcând la cer; ca Om lucrând faptele cotidiene ale vietii.
Fiecare fire îsi exercita propria ei voie”. Natura divină a lui Hristos a avut o misiune specifică
de îndeplinit si la fel natura Lui umană, fără ca acestea să se amestece, să se schimbe sau să
lupte una împotriva alteia. „Cele două firi (naturi) distincte si activitătile lor specifice erau în
mod tainic unite în una Persoană Divină a Mântuitorului Iisus Hristos.”
Sinodul Trulan („al cinci-saselea Sinod")
Acesta nu este al saptelea Sinod Ecumenic, ci mai degradă o completare la Sinoadele
Ecumenice al cincilea si al saselea. El s-a tinut la Constantinopol în sala de sub cupola cea
mare (trullos) a palatului împărătesc. De aceea se numeste Sinodul Trulan, în greacă fiind
numit „al cinci-saselea”, iar în latină „quinisext”.
Sinodul a fost convocat de Iustinian II, în 692. Atât Sinodul Ecumenic al cincilea cât si
al saselea dezbătuseră exclusiv problema hristologică, fără a discuta chestiuni de ordin
bisericesc. Acest Sinod poate fi considerat o continuare a tuturor Sinoadelor Ecumenice
anterioare, având în vedere că prin al doilea său canon el a ratificat toate canoanele si deciziile
celor de dinaintea lui. El a ratificat de asemenea asa-numitele „Optzeci si cinci de Canoane
Apostolice", canoanele sinoadelor locale si cele mai importante dintre canoanele principalilor
Părinti ai Bisericii, acordându-le astfel autoritate ecumenică.
Canoanele de disciplină ale acestui Sinod, desi nu au fost acceptate de Papă iar în
Răsărit au fost respectate numai partial, au contribuit semnificativ la mărirea diferentelor între
Răsărit si Apus. De exemplu, canoanele 13, 30 si 48 privind căsătoria clericilor, altele
referitoare la vârsta pentru hirotonire sau la oprirea căsătoriei pentru clerici, erau contrare
unor practici din Apus, practici pe care Roma nu a acceptat să le schimbe conform hotărârilor
acestui Sinod. Oricum, acelasi Sinod a întărit prin al saselea canon o practică aparte din
Răsărit, potrivit căreia o persoană nu se mai putea căsători după ce a fost hirotonită într-una
din treptele preotesti. Astfel, pentru prima oară, preotiei ca taină i se acorda întâietate fată de
taina cununiei. Desi nu există nici o justificare dogmatică pentru această inferioritate
doctrinară a tainei cununiei, interzicerea căsătoriei după hirotonire continuă până în ziua de
azi în Biserica Ortodoxă.
Al saptelea Sinod Ecumenic
Acest Sinod a dezbătut în principal controversa referitoare la icoane si la locul lor în
închinarea ortodoxă. El a fost convocat la Nicaea în 787, de către Împărăteasa Irina, la cererea
lui Trasie, Patriarhul de Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi.
Mai înainte cu aproape o sută de ani, controversa iconoclastă (împotriva icoanelor)
zguduise încă o dată temelia Bisericii si a Statului în Imperiul Bizantin. Excesele religioase si
minunile atribuite icoanelor de către unii membrii ai societătii au făcut ca cinstirea icoanelor
si închinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu să aducă a idolatrie. Aceasta a generat la
rândul ei cealaltă extremă, prin care iconoclastii au eliminat complet icoanele din viata
liturgică a Bisericii. Iconofilii considerau că icoanele serveau la păstrarea învătăturilor
doctrinare ale Bisericii. Ei vedeau icoanele ca fiind modul dinamic al omului de exprimare a
divinului prin artă si frumusete.
Sinodul a stabilit învătătura prin care icoanele trebuiau cinstite, dar nu închinate.
Răspunzând invitatiei Împărătesei de a participa la Sinod, Papa Adrian a răspuns printr-o
scrisoare prin care afirma cinstirea icoanelor, dar nu si închinarea care i se cuvenea numai lui
Dumnezeu.
Hotărârea Sinodului de reintroducere a icoanelor în Biserică continea si un paragraf
important pentru justificarea folosirii si cinstirii icoanelor în Biserica Ortodoxă până în ziua
de azi: „Spunem că sfintele icoane, vopsite, în mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse în
sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte si pe vesmintele liturgice, pe pereti, pe
mobilă, în case si de-a lungul drumurilor, si anume icoanele Domnului si Dumnezeului nostru
Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu Născătoarea, ale îngerilor si ale tuturor celor
sfintiti. Mereu când sunt privite aceste reprezentări, ele îi fac pe cei care le privesc să-si aducă
aminte si să iubească prototipul lor. Spunem, de asemenea, că ele trebuie sărutate si că sunt
obiecte de venerare si cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de adevărată închinare (latreia),
care îi este rezervată numai Lui care este tinta credintei noastre si care are o fire divină.
Venerarea adusă unei icoane este de fapt transmisă prototipului ei. Cel care venerează icoana
îl venerează în realitate pe cel reprezentat în ea”.
Sinodul a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin administrativ si disciplinar,
condamnând simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea episcopilor de către autoritatea statală
si construirea de mănăstiri mixte. Totusi, în ciuda recunoasterii de către Papă a acestui Sinod,
Carol cel Mare al Frantei a refuzat să-l recunoască nu numai ca ecumenic, ci în totalitatea lui.
El nu a fost de acord cu hotărârea de venerare a icoanelor si, ca urmare a opozitiei lui, în 794
s-a tinut la Frankfurt un sinod prin care se condamna venerarea icoanelor si se respingea
întregul Sinod. Acest Sinod a fost recunoscut în Apus abia la sfârsitul secolului al 9-lea, însă
fără acele norme care erau contrare practicilor din Biserica Catolică.
Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol în anul 843, sub Împărăteasa
Teodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamată în Catedrala Sfânta Sofia. Călugări si
preoti au mers în procesiune si au restaurat icoanele la locul lor de cinste. Ziua aceea s-a
numit „Triumful Ortodoxiei" si până în prezent este sărbătorită anual printr-o slujbă aparte în
prima duminică din Postul Mare - „Duminica Ortodoxiei”.
N Loc, datã, Autoritãt Autoritãti Erezia si Afirmatiile ereziei Hotãrâri ad
r. presedinti i laice bisericesti sustinãtorii optate
1 NICEEA 325 Împ. Ep. Arianismul Subordinatianismul - Hristos
Ep. Eustantiu al Constanti Alexandru, Arie (256- Dumnezeu Tatãl = este de-o
Antiohiei (324- n cel Eusebiu de 336), preot necreat si fiintã cu
330) si Mare Cezareea, în nenãscut agenhtos Fi Tatãl -
Alexandru al (306- Macarie al Alexandria, ul = asemãnãtor cu Problema
Alexandriei 337) Ierusalimului, scolit de Tatal pascalã -
(313-328) Teofil al Lucian din omoiousios Primele
Gotiei, Sf. Antiohia 7 articole
Nicolae din Crez
- Schisma
lui Novat si
Meletie
2 CONSTANTI Împ. Meletie al Macedonia Pnevmatomahi = - Sf. Duh
NOPOL Teodosie Antiohiei, nism luptãtori cu Duhul este de o
381 cel Grigorie de Macedonie ( Sfânt fiintã cu
 Meletie (360- Mare (37 Nazianz, 342-360) - Duhul Sfânt este Tatãl
381), Sf. 9-395) Grigorie de - 36 episcopi slujitor al Tatãlui - Ultimele 5
Grigorie de Nisa, Ep. pnevmatoma - Fiul este articole din
Nazianz, Gerontius din hi colaborator al Crez
Nectarie Scytia Minor - diac. Tatãlui - Întâietatea
Maratonie Constantino
polului
- 7 canoane
3 EFES 431 Împ. Ep. Timotei al Nestorianis In Iisus Hristos sunt -
Sf. Chiril Teodosie Tomisului, Sf. mul douã firi Condamnare
(+444) II (408- Atanasie cel Nestorie = dioprosopism; a
450) Mare, Ep. (428-431), Fecioara este pelegianism
Juvenal al Ioan al nãscãtoare de om ului
Ierusalimului, Antiohiei anqrwpotokos - 9 canoane
Flavian -
Interzicerea
altui simbol
de credintã
4 CALCEDON Împ. Ep. Anatolie Monofizism monojusis = o - în Hristos
451 Flavian al ul singurã fire, sunt douã
Împ. Împ. Constantinopo Eutihie dumnezeiascã; locul firi
Marcian (450- Marcian lului, 5 trimisi (+454) si ratiunii este luat neamestecat
457) ai Papei Leon Dioscor de logosul lui e
III (444-451) Dumnezeu - 30 canoane
- întâietatea
Romei fatã
de
Constantino
pol
5 CONSTANTI Împ. 145 episcopi, Origenismu - preexistenta -
NOPOL Iustinian Domus de l sufletelor Condamnare
553 (527- Antiohia Origen în - subordinatianismul a celor 3
Patriarhul Eutih 565) lucrarea - apocatastaza capitole
 (552-556) Peri arcon -
Anatemizare
a celor care
le
sustineau
6 CONSTANTI Împ. Patr. Monotelism În Hristos existã o Stabilirea
NOPOL Constanti Gheorghe al ul singurã vointã, Pentarhatulu
(680-681) n IV Constantinopo Monofizism divino-umanã, dar si i
Împ. Pogonatu lului, Papa mascat o singurã energie (Roma,
Constantin IV l Honoriu al divino-umanã Constantino
(668-685) Romei, p.,
Macarie de Alexandria,
Antiohia, 174 Antiohia,
episcopi Ierusalim)
7 NICEEA 787 Împãrãte Sf. Ioan Iconoclasm - se nega firea - S-a reluat
Patriarhul asa Irina, Damaschin, P ul umanã a pictarea
Tarasie al mama lui atr. Leon III Mântuitorului icoanelor
Constantinopol Constanti Tarasie, Patr. Isaurul, reprezentatã în - S-a
ului n Gherman, Împ. icoane si picturi instituit
(784-806) Porfiroge 330-367 Constantin Duminica
netul episcopi al V-lea Ortodoxiei
eikos = icoa
na
klasmos = s
pargere

Bibliografie: Ioan Rămureanu, Milan Șesan și Teodor Bodogae, Istoria Bisericească

Universală, vol. I, București, 1987, p. 259-452.
 Marea Schismă din 1054 și consecințele ei

Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari
ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși
tensiunile datau de multă vreme între creștinătatea latină și cea greacă. Principalele cauze
rezidă în disputele asupra autorității papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea,
deși au existat și cauze minore, cum ar fi disputele legate de jurisdicția asupra anumitor
regiuni, sau de alte practici liturgice.
Încă de la începuturi, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți
patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei. Lor li s-au
alăturat episcopul Constantinopolului și episcopul Ierusalimului, confirmați în
cadrul Conciliului din Calcedon din 451. Patriarhii erau superiori celorlalți episcopi ai
Bisericii. În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe
argumentul că era "Noua Romă", patriarhul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului
Petru, primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate.
Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul
Bisericii. Teodosie cel Mare, care a murit în anul 395, a fost ultimul împărat care a domnit
peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți,
estică și vestică, fiecare având propriul împărat. La sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul
Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce Imperiul
Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă stabilitate. Astfel, unitatea politică a
Imperiului Roman a fost prima care a cedat.
Delegații papei Leon al IX-lea (1049-1054), decedat din aprilie 1054, și patriarhul
Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058) au declanșat ruptura dintre cele două
biserici în 16 aprilie 1054, în urma unor dezacorduri politice (lupta pentru supremație în
lumea creștină) și divergențe teologice etc. Această ruptură a rămas cunoscută în istorie sub
numele de Marea Schismă.
Astfel, au apărut două biserici distincte, una occidental-latină (Biserica Catolică)
condusă de Papă și una oriental-grecească (Biserica Ortodoxă) condusă de Patriarhul
Constantinopolului. Din această perioadă este inițiată o adevărată competiție între cele două
Biserici. Fiecare dintre ele va încerca să-și extindă aria de influență și să mărească numărul
credincioșilor aflați sub ascultarea sa.
De asemenea, Patriarhul Constantinopolului este și în prezent considerat de către
bisericile ortodoxe drept șef onorific, simbolic, al Ortodoxiei. Este binecunoscută poziția
de „Primul dintre egali” pe care o are față de celelalte biserici autocefale aflate în deplină
comuniune liturgică.
Tensiunile dintre est și vest au avut mai multe cauze:
 Leon al III-lea Isaurul a interzis venerarea icoanelor în secolul al VIII-lea. Această
abordare a primit numele de iconoclasm, și a provocat tensiuni puternice în Imperiul Bizantin,
fiind respinsă complet de papi;
 Inserarea în Apus a Clauzei Filioque în Crezul de la Niceea;
 Dispute în Balcani, Italia de sud și Sicilia, asupra cui avea jurisdicție în acele zone
(biserica apuseană sau cea răsăriteană);
 Titlul Patriarhului Constantinopolului de patriarh ecumenic, înțeles la Roma
ca patriarh universal, și, deci, disputat;
 Dispute asupra faptului că patriarhul Romei, papa, ar trebui să aibă o mai mare
autoritate decât ceilalți patriarhi;
 Conceptul cezaropapismului, o concentrare a puterii religioase și politice în mâinile
aceleiași persoane;
 După ascensiunea islamului, slăbirea relativă a influenței patriarhilor Antiohiei,
Ierusalimului și Alexandriei a dus la polarizarea politicii interne a Bisericii între Roma și
Constantinopol;
 Anumite practici liturgice din Occident care erau considerate inovații nedorite
în Orient, de exemplu, folosirea pâinii nedospite pentru euharistie;
 Celibatul între preoții din Occident, obligatoriu, față de cel din Orient, unde oamenii
căsătoriți aveau, totuși, acces la funcții bisericești;
 Practica în Răsărit a Isihasmului, rugăciunea sincronizată cu ritmul respirator;
Pe 18 iunie 1053, la Civitate (Civitella del Fortore, lângă Foggia de astăzi), o coaliție
inițiată de papa Leon al IX-lea și formată din mercenari suabi, din italieni și din lombarzi a
fost înfrântă sever de normanzi, iar Suveranul Pontif a fost luat prizonier, captivitatea lui Leon
al IX-lea durând aproape nouă luni. Eliberarea a avut loc pe 12 martie 1054, cu puțin înaintea
decesului survenit pe 19 aprilie 1054.
 Excomunicarea patriarhului Mihail I Celularie a fost publicată de cardinalul Humbert
de Silva Candida în data de 16 iulie 1054, în plin interregn, noul papă, Victor al II-lea, fiind
ales la 13 aprilie 1055.
Prima faza a Schismei a izbucnit intre patriarhul Fotie (858-867 si 877-886) si papa
Nicolae I (858-867). Patriarhul Fotie a convocat in 858 un sinod local la Constantinopol, care
s-a tinut in doua sesiuni, prima in 859 si a doua in 861, care a aprobat alegerea si intronizarea
patriarhului Fotie, respingand pretentiile papei Nicolae I de a impune primatul universal si
asupra Bisericii Rasaritului.
La randul sau, papa Nicolae I l-a excomunicat pe Fotie si clerul sau in 863. Criza s-a
agravat in 866, cand papa Nicolae I grabindu-se sa satisfaca cererea tarului bulgar Boris-
Mihail I (853-889) de a trimite episcopi si preoti latini, a trimis in Bulgaria pe episcopii Paul
si Formosus, cu un numar de clerici precum si un raspuns la cele 106 intrebari puse de
bulgari, sub titlul Responsa ad consulta Bulgarorum . In urma acestei atitudini, Fotie i-a
acuzat pe latini ca au intrat in Bulgaria "ca niste mistreti", iar in 867 a convoacat un sinod la
Constantinopol, care l-a excomunicat pe Nicolae I si a condamnat inovatiile latine.
Dupa patriarhul Fotie, a urmat o noua perioada de separare. De aceasta data
consideratiile politice au fost determinante. Perioada care a urmat mortii lui Vasile al II-lea
Bulgaroctonul (1025) a fost una a inceputului unei profunde decadente a Imperiului bizantin.
In contextul crizei interne, o noua amenintare venita din Est, aceea a turcilor selgiucizi, a luat
proportii ingrijoratoare. Situatia istorica a determinat Imperiul bizantin sa caute ajutor in
Occident. Slabit in interior, Imperiul nu a mai putut face fata invaziilor venite din Orient, iar
echilibru deja fragil a fost rupt. In aceeasi perioada, pericolul normand l-a fortat pe papa sa-si
indrepte privirile catre Bizant. Din acest moment a inceput lunga istorie a negocierilor ce nu s-
au incheiat decat in momentul caderii Imperiului.
Din aceste cateva consideratii ne putem da seama ca evenimentul in care ne-am
obisnuit sa vedem inceputul unei separari majore a Bisericii, Schisma din 1054, trebuie
interpretat in contextul global al situatiei politice din acea vreme. Contactul dintre Orient si
Occident a devenit mai degraba rodul unei necesitati: imparatul Constantin IX Monomahul
(1042-1054) negociaza cu papa Leon al IX-lea apararea comuna a Italiei impotriva
normanzilor. Pentru a ajunge la impacare imparatul a convoacat un sinod la Constantinopol, la
care urma sa se discute si "inovatiile" imputate apusenilor de catre rasariteni. Papa Leon al
IX-lea a acceptat propunerea si a trimis la inceputul lunii ianuarie 1054 o delegatie papala la
Constantinopol, in frunte cu cardinalul Humbert, un antigrec visceral si inchis, cancelarul
Frederic de Lorena (viitorul papaStefan al IX-lea) si arhiepiscopul Petru de Amalfi.
 Intelegand ca nu se putea astepta la nimic bun din partea delegatilor latini patriarhul
Mihail Cerularie le-a comunicat ca toate problemele si neintelegerile dintre cele doua Biserici
vor fi discutate in sinod. Incurajat de atitudinea ezitanta a imparatului, profitand poate si de
moartea papei Leon al IX-lea in ziua de 19 aprilie 1054, cardinalul Humbert a compus un act
de excomunicare, pe care l-a prezentat in ziua de 16 iulie 1054, la inceputul Sfintei Liturghii
patriarhului Mihail Cerularie. Actul anatematiza pe patriarh, pe clerici si pe toti credinciosii
Bisericii Ortodoxe. Cit de paradoxal ar parea, Bisericile nu se vor separa acum datorita
punctelor care le diviza si continua sa le tina la distanta si astazi: papalitatea si purcederea
Duhului Sfant, ci din cauza unor diferente de rit intre Biserica Orientalasi cea Occidentala,
cum ar fi folosirea azimei, postul de sambata etc. Ori sub acest aspect nu putem vedea decat
reducerea orizontului universal al Bisericii. Accesoriul, aparentele, ritul eclipsau adevarul.
Indignarea clerului si a credinciosilor din Constantinopol a fost mare, dar n-au mai
putut face nimic, deoarece delegatii papali au parasit in graba Constantinopolul. De atunci,
despartirea dintre Biserica Rasaritului si cea a Apusului este cunoscuta in istorie sub numele
de Schisma cea Mare din 16 iulie 1054, ale carei consecinte s-au mentinut pana astazi. Dupa o
saptamana de la acest trist eveniment, patriarhul Mihail Cerularie, a convocat un sinod in
catedrala Sfanta Sofia, in care a rostit anatema impotriva papei Leon al XI-lea, a cardinalului
Humbert, a delegatilor papali si a Bisericii Romane. Chiar daca la vremea aceea, nu s-a
acordat prea multa importanta evenimentului, lumea crestina fiind oarecum obisnuita cu astfel
de "gesturi", Schisma cea mare din 1054 dureazasi astazi. Pentru Bizant complexitatea
problemei occidentale s-a pus inca odata in perioada cruciadelor. Ce a urmat in raporturile
politico-bisericesti a fost o ilustrare a dusmaniei reciproce si o agravare a schismei. Pusi in
inferioritate politicasi constransi sa negocieze un acord religios imposibil, in conditiile impuse
de papi, grecii s-au aflat intr-o situatie disperata, pe care apusenii auspeculat-o. In conceptia
acestora, bizantinii trebuiau combatuti, datorita "ereziei" neascultarii fata de papa.
Evenimentul care a provocat ruptura ireconciliabila dintre cele doua lumi crestine a fost
cucerirea Constantinopolului de catre apuseni in timpul celei de-a patra cruciade (1204) .
Incercarile de unire care au urmat (Lyon, Ferrara-Florenta) au desavarsit schisma,
deschizand o adevarata prapastie intre cele doua Biserici. De la incetarea raporturilor oficiale
si disputa de cuvinte, schisma a devenit o stare de permanent conflict confesional. Intre timp,
vechilor deosebiri li s-au adaugat altele noi: invatatura despre purgatoriu, indulgentele,
proclamarea solemna a primatului si infailibilitatii papale la Conciliu I Vatican (1869-1870).
Cu toate acestea un pas spre apropiere a fost facut: citirea simultana a "declaratiei comune", in
ziua de 7 decembrie 1965, in catedrala Sfantului Petru din Roma si in catedrala Sfantului
Gheorghe din Constantinopol, de catre patriarhul ecumenic Atenagora I (1949-1972) respectiv
papa Paul al VI-lea (1963-1978). Cu acest prilej au fost ridicate anatemele rostite la 16 si 24
iulie 1054. In declaratie cei doi ierarhi au subliniat ca "sunt constienti ca acest act de justitie si
de iertare reciproca, nu poate fi de ajuns sa puna capat diferentelor vechi sau recente, care
subzista intre Biserica Romano-Catolicasi Biserica Ortodoxa si care vor putea fi depasite
numai prin lucrarea Sfintului Duh, gratie curatiei inimilor, regretului nedreptatilor istorice,
precum si printr-o vointa activa de a ajunge la o intelegere si expresie comuna a credintei si a
cerintelor ei".
Bibliografie: Ioan Rămureanu, Milan Șesan și Teodor Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, vol. I, București, 1987, p. 558-582.
 Organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe Române din Țara
Românească şi Moldova. Începuturile mitropoliilor Ungrovlahiei,
Severinului şi Moldovei

Prezentare generală. Secolele al XIV-lea și al XVIII-lea reprezintă „Evul mediu

românesc” sau „perioada feudală”. Existau trei state româneşti independente, ajunse apoi sub
suzeranitate otomană: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.
La sfârşitul secolului al XV-lea, în sud-estul Europei nu mai existau decât două state
creştine libere: Ţara Românească şi Moldova. Această continuitate statală este explicată prin
recunoaşterea formală a suzeranităţii otomane (plata unui tribut) şi prin rezistenţa armată.
Turcii au fost nevoiţi să recunoască individualitatea celor două ţări româneşti extracarpatice,
iar după 1541 şi a Transilvaniei.
Credincioşii din cele trei ţări româneşti au fost scutiţi de politica de „islamizare”
forţată dusă de turci în ţările cotropite.
În această perioadă în Ţara Românească şi Moldova a avut loc organizarea canonică a
Bisericii Ortodoxe Române, a inflorit cultura bisericească în limbile slavonă şi română, s-a
dezvoltat arta bisericească cu toate ramurile ei, a înflorit monahismul, s-au stabilit legături cu
alte Biserici ortodoxe surori.
Deşi canonic Bisericile din Ţara Românească şi Moldova se găseau sub „jurisdicţia”
Patriarhiei ecumenice, ele au ajuns să deţină o adevărată „supremaţie” în rândul celorlalte
Biserici Ortodoxe din sud-estul Europei, dar şi o “quasi-autocefalie” faţă de Patriarhia
ecumenică.
Mitropolia Ungrovlahiei
Întemeierea Ţării Româneşti. În diploma cavalerilor ioaniţi din 1247 sunt
menţionate formaţiuni politice (cnezate şi voievodate) în teritoriul dintre Carpaţii Meridionali
şi Dunăre. În aceeaşi diplomă se vorbeşte de existenţa unor biserici, episcopi şi arhiepiscopi.
Astfel, pe lângă voievozii şi cnejii pomeniţi atunci: Litovoi, Ioan , Farcaş şi Seneslau a trebuit
să activeze şi câte un ierarh.
În 1324, în locul formaţiunilor politice anterioare exista un singur stat, iar în locul
cnejilor şi al voievozilor din secolul al XIII-lea exista acum un singur conducator, Basarab I
Întemeietorul (c. 1310-1352), supranumit și Negru – Vodă.
 Întemeierea Ţării Româneşti s-a datorat voievozilor de la Câmpulung şi Argeş. În
1330, prin luptă cu regele Ungariei, Carol Robert de Anjou (1307-1342), Basarab I a înlăturat
pentru totdeauna pretenţiile de suzeranitate maghiară şi a desăvârşit independenţa Ţării
Româneşti. Lupta este redată în „Cronica pictată de la Viena”.
În 1352, Basarab I moare, fiind îngropat în biserica zisă „a lui Negru–Vodă” din
Câmpulung, ctitoria sa, iar între 1352-1364, scaunul domnesc este ocupat de fiul său, Nicolae
Alexandru.
Organizarea bisericească. Paralel cu unificarea politică a cnezatelor şi voievodatelor
a avut loc şi unificarea organizaţiei bisericeşti (alegerea unui singur ierarh cu titlul de
mitropolit). În 1204, în statul Asăneştilor, Ioniţă a fost recunoscut ca „rege al bulgarilor şi
vlahilor”, iar conducătorul Bisericii a fost ridicat la treapta de arhiepiscop.
În 1217, jupanul Ştefan Duşan a luat titlul de „ţar”, iar arhiepiscopul său a devenit
„patriarh al sârbilor şi grecilor”.
Nu cunoaştem cu numele nici un ierarh muntean până în anul 1359, când este atestat
documentar Iachint, menţionat ca mitropolit de Vicina în 1348. După 1352, Iachint este mutat
la Câmpulung sau Argeş.
Această organizare bisericească centralizată, în frunte cu un mitropolit, nu avea încă
recunoaşterea canonică a Patriarhiei ecumenice din Constantinopol. Recunoaşterea a obţinut-o
Nicolae Basarab (1352-1364), în 1359 – o acceptare a unei stări existente şi nu crearea unei
noi instituţii.
S-au pastrat două acte privitoare la această recunoaştere, ambele din 1359, scrise în
limba greacă:
1) „Înscrisul” sau hotărârea Sinodului Patriarhiei din Constantinopol, prin care
mitropolitul Iachint – fost de Vicina – era recunoscut ca mitropolit al Ungrovlahiei, şi
2) Scrisoarea patriarhului ecumenic Calist I (1350-1354 şi 1355-1356) către
domnitorul Nicolae Alexandru, prin care-i aducea la cunoştinţă hotărârea sinodulului.
Din ambele scrisori reiese că iniţiativa alegerii şi mutării lui Iachint a aparţinut
domnitorului Nicolae Alexandru, care s-a adresat Patriarhiei ecumenice pentru recunoaşterea
organizării canonice a Bisericii din ţara sa şi nu Bisericilor Ortodoxe învecinate din Bulgaria
şi Serbia, din trei motive:
1) Mitropolia de Vicina depindea direct de Patriarhia ecumenică, prin urmare numai
aceasta şi sinodul ei aveau dreptul să aprobe mutarea lui la o altă eparhie.
2) Scaunul patriarhal de la Constantinopol reprezenta suprema autoritate bisericească
în Răsărit (urmat de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim).
 3) Constantinopolul era capitala Imperiului Bizantin, pe atunci considerat înca cea mai
însemnată putere politică în sud- estul Europei.
Patriarhul avea interesul să satisfacă dorinţa domnului muntean din două motive:
1) Ca să aducă Biserica din Ţara Românească în dependenţa lui directă.
2) Integrarea directă a acestei Biserici în ierarhia constantinopolitană însemna o
întărire a rezistenţei Ortodoxiei în aceste părţi în care propaganda catolică se facea tot mai
simţită.
Reşedinţele Mitropoliei. Dacă reşedinţa primilor doi Basarabi a fost la Câmpulung,
atunci este firesc ca şi reşedinţa mitropolitului să fi fost tot în acest oraş, la biserica zisă „a lui
Negru –Vodă”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Când Vlaicu-Vodă (1364-1377) a mutat reşedinţa domnească la Argeş, atunci va fi
luat acolo şi pe mitropolitul ţării (la biserica domnească cu hramul Sfântul Nicolae).
În 1439, a fost ridicată o nouă biserică mitropolitană, cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului”, la 2 kilometri de Curtea de Argeş (pe moşia Flămânzeşti), de către domnitorul
Vlad Dracul.
La sfârşitul secolului al XV-lea, Mircea cel Bătrân mută reşedinţa mitropolitului lângă
Târgovişte, la mănăstirea Dealu. În 1483, reşedinţa este mutată în Târgovişte. În 1494 şi 1508
este menţionat, ca reşedinţă mitropolitană, Bucureştiul. La 17 august 1517, reşedinţă
mitropolitană era tot oraşul Târgovişte. -În 1668, sediul Mitropoliei Ungrovlahiei va fi stabilit
definitiv la Bucureşti.
Jurisdicţia noii Mitropolii. Se întindea asupra întregii Ţări Româneşti, Iachint fiind
numit în scrisirile patriarhale „mitropolit a toată Ungrovlahia” (Ungrovlahia = Vlahia de lângă
Ungaria).
În timpul lui Mircea cel Bătrân, hotarele ţării cuprindeau şi Dobrogea, deci şi aceasta intra sub
ascultarea mitropolitului Ungrovlahiei.
Jurisdicţia Mitropoliei rezulta şi din titulatura pe care o acorda patriarhul ecumenic
mitropolitului Ţării Româneşti în 1401: „Prea sfinţit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit şi
exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor” („plaiurile” cuprind întreaga Transilvanie, iar titlul de
„exarh” acordat mitropolitului muntean avea sensul de reprezentant, delegat sau împuternicit
al patriarhului de Constantinpol pentru credincioşii ortodocşi din Ungrovlahia şi
Transilvania).
Mitropolia Severinului
Cadrul istoric. La jumătatea secolului al XIV-lea, pentru Ţara Românească, situaţia externă
era potrivnică. Pe de o parte, puterea otomană înainta ameninţătoare dinspre sud, iar pe de altă
parte, „politica religioasă a regilor maghiari sprijiniţi de papalitate ascundea interesul de a
supune statul român” prin catolicizare şi, implicit, deznaţionalizare. În această situaţie critică,
domnitorul Vladislav I sau Vlaicu Vodă (1364-1377) reuşeşte să apere independenţa şi
credinţa ţării învingând, în toamna anului 1368, armata maghiară ce avea în frunte pe regele
Ludovic şi pe voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfy. Acesta din urmă cade pe câmpul de
luptă, iar armatele cotropitoare sunt izgonite peste graniţele ţării, graniţe ce cuprind acum şi
Banatul Severinului şi părţile de dincolo de munţi, Amlaşul şi Făgăraşul, ajungând în răsărit
până la Vicina. Capitala ţării era cetatea Argeşului, acolo unde îşi avea reşedinţa şi
mitropolitul Ţării Româneşti, Iachint. „Jurisdicţia acestuia se întindea peste toţi credincioşii
ortodocşi ce se găseau dincolo de hotarul Carpaţilor. În felul acesta....unirea românilor, de
pe ambele versante ale Carpaţilor, din punct de vedere religios, era integrală”.
Chiar şi în aceste condiţii, situaţia externă era nefavorabilă Ţării Româneşti. Ioan al V-lea
Paleologul, împăratul Bizanţului, trece, în 1369, la catolicism, nădăjduind să primească astfel
un ajutor militar din partea Apusului în lupta împotriva turcilor. În Serbia, Ioanichie al II-lea,
arhiepiscop de Peci, este ridicat, fără acordul Patriarhiei ecumenice, la rangul de patriarh.
Asupra sa, a conducătorilor şi a întregului popor sârb Patriarhia ecumenică aruncă anatema.
Ţarina Bulgariei, fiica lui Nicolae Alexandru şi a doamnei Clara, trecuse, înainte de 1370, la
catolicism, asupra întregului popor bulgar exercitându-se presiuni pentru a trece la
„creştinismul apusean”. În aceste condiţii, papa Urban al V-lea scria domnitorului Vladislav,
cerându-i să treacă la catolicism. Răspunsul lui Vlaicu a fost reînnoirea legăturilor cu
Patriarhia ecumenică şi, mai ales, crearea unei noi mitropoli în partea de vest a ţării.
Ortodoxia românească avea să devină un scut al întregii ortodoxii balcanice.
Înfiinţarea. În jurul anului 1370, patriarhul ecumenic a fost „înştiinţat” că mitropolitul
Iachint al Ungrovlahiei „desconsideră” Patriarhia, dovadă fiind faptul că la şedinţele sinodului
din Constantinopol ierarhul din Ţara Românească nu mai participase de câţiva ani. Pentru a
lămuri situaţia, este trimis spre cercetare dicheofilaxul (juristul) patriarhiei Daniil Critopol.
Acesta se convinge că situaţia era cu totul diferită de cum fusese prezentată de anumiţi
răuvoitori şi pleacă la Constantinopol pentru a-l înştiinţa pe patriarhul Filotei (1364-1376).
De desfăşurarea acestor evenimente amintesc, pe larg, unele documente reproduse în „Acta
Partiarchatus Constantinopolitani”. Primul este „un pitac (πιττάκιον) al mitropolitului
Iachint al Ungrovlahiei” adresat, în anul 1370, patriarhului ecumenic Filotei. În acest
document, Iachint îşi manifesta intenţia de retragere din scaunul mitropolitan, afirmând,
printre altele: „iar acum, pentru covârşitoarea slăbiciune pe care o am, căci sunt zăbavnic şi
cu totul neputincios...acolo soseşte fratele meu, dicheofilaxul, şi fiul marei tale sfiinţii, că să ţi
se închine, trimis de fiul marei tale sfinţii, Marele Voevod şi de boierii săi, ca să
îndeplinească aceasta şi să fie blagoslovit ca ierarh a toată Ungrovlahia, cu voia şi cu
dorinţa şi cu iertare din partea mea. Şi vei afla printr-ânsul cele ce ne privesc”. Să fi fost însă
atât de bolnav mitropolitul încât să dorească să se retragă? Era o dorinţă sinceră ori era împins
spre această decizie? Răspunsul îl găsim în evenimentele ce s-au succedat în cei 11 ani de
păstorire ai lui Iachint. Se pare că în această perioadă, mitropolitul Ungrovlahiei nu păstrase
legătura cu patriarhia ecumenică, nu participase la niciun sinod şi nici nu venise „cu daruri şi
prietenie” în faţa patriarhului. Toate acestea alimentaseră temerile patriarhiei că mitropolitul
Ungrovlahiei s-ar fi îndepărtat de ortodoxie sau că ar desconsidera conducerea Patriarhiei din
Constantinopol. Aceste temeri erau susţinute şi de intrigile unor persoane aflate în anturajul
patriarhului, persoane care ar fi dorit să pună pe scaunul mitropolitan de la Argeş un alt
mitropolit: „căci ştiu bine că unii oameni au aţâţat pe marea ta sfinţie împotriva noastră şi
domnul să le ierte păcatul”. Plecând de la aceste premize şi din analiza „pitacului” lui Iachint,
deducem că patriarhul Filotei trimisese o scrisoare lui Iachint în care îl acuza de cele spuse
mai sus. Odată cu scrisoarea, a fost trimis şi dicheofilaxul Daniil care să cerceteze învinuirile
aduse ierarhului din Ţara Românească. Văzând „puţina băgare în seamă” de care se bucura
din partea patriarhului, mitropolitul se hotărăşte să se retragă de la conducerea mitropoliei,
dându-şi şi consimţământul ca în locul său să fie numit Daniil. Explica şi lipsa sa de la
şedinţele sinodului de la Constantinopol: „Că n-am venit, stăpâne sfinte, de la început acolo,
după porunca marei tale sfinţii, pentru că m-a împiedicat Voevodul, aducând înainte
lungimea drumului şi frica de a nu fi ucis şi de aceasta nu am venit nicidecum să mă închin
marei tale sfinţii, iar acum pentru covârşitoarea slăbiciune pe care o am, căci sunt zăbavnic
cu totul şi neputincios”. În aceste condiţii, patriarhul ia hotărârea să menţină în scaunul de la
Argeş pe Iachint, înfiinţând, totodată, pentru Daniil, o nouă mitropolie, cea a Severinului. Nu
ni s-a păstrat tomosul de înfiinţare, dar se pare că, totuşi, pentru semnarea documentelor,
Iachint a fost chemat la Constantinopol.
În august 1370, Daniil este pus să făgăduiască în scris că nu va supăra cu nimic pe Iachint:
„Deoarece prin bunăvoinţa şi harul lui Dumnezeu, Înalt Prea Sfinţitul Stăpân, Patriarhul
Ecumenic, precum şi dumnezeescul şi sfinţitul sinod al dumnezeeştilor arhierei au hotărât ca
să mă ridice la vrednicia arhieriei şi să mă hirotonească mitropolit al Ungrovlahiei şi având
oarecare teamă ca nu cumva după hirotonisirea mea să căşunez vreo supărare celui ce este
acolo mitropolit al Ungrovlahiei şi să doresc a ţinea întreaga mitropolie sau să nu pun cumva
împotriva lui pe Marele Voevod, fie înainte de a veni mitropolitul în dumnezeescul şi sfinţitul
sinod, fie după ce va veni şi iarăşi se va hotărî acesta să se găsească şi el în Ungrovlahia, au
cerut ca să fie o făgăduială în scris. Pentru aceasta o şi fac pe cea de faţă şi spun şi
făgăduiesc că nici eu nu mă voi arăta vreodată împotriva mitropolitului, nici domnul Ţării
Româneşti la îndemnul meu, ci-l voi primi, şi-l voi cinsti şi-l voi iubi, şi dacă i s-ar întâmpla
ceva, adică fie că s-ar afla acolo sau în altă parte şi să mă primesc aceasta şi nu mă
împotrivesc nicidecum vreodată, ci să-l am pe el aşa cum îl va avea şi prea sfinţitul sinod:
adică dacă îl au şi-l primesc pe acesta mitropolit al Ungrovlahiei să-l am şi eu pe el tot astfel,
iar de nu, să păzesc cele ce dumnezeescul sinod ar hotărî despre el. Pentru aceasta, s-a făcut
şi făgăduiala mea de faţă şi s-a însemnat cu iscălitura de mâna noastră pentru încredinţare.
În luna lui August, indicţiunea a III-a
Preotul Daniil Kritopulos dicheofilax”.
În octombrie 1370, sinodul patriarhal din Constantinopol redacta hotărârea prin care Daniil
urma să fie hirotonit ca mitropolit al părţii apusene a Ţării Româneşti: „A venit încă cu câţiva
ani în urmă, prea sfinţitul mitropolit al Vicinei, strămutat prin votul sinodului şi hotărâre
patriarhicească ca mitropolit al Ungrovlahiei, fiindcă ceruseră aceasta boierii ţării aceleia şi
creştinii de acolo dela marea şi catoliceasca biserică să li se dea arhiereu pentru privegherea
duhovnicească şi folos sufletesc, ca să fie păstoriţi de dânsul bine şi în chip plăcut lui
Dumnezeu şi să fie îndreptaţi spre păşunile mântuitoare. Trecând însă vremea, deoarece
poporul acelei ţări se întâmpla să fie mult, ba aproape nenumărat, nu este de ajuns un singur
arhiereu la atâta de mare popor ca să-i poată cerceta duhovniceşte şi să-i înveţe cele de folos
sufletului şi mântuitoare, deci s-au rugat a se hirotonisi şi un alt arhiereu pentru ţara aceea,
cerând şi aceasta acei boieri, ca, încuviinţând şi ierarhul care era mai dinainte acolo şi se
află şi până acum, să se aleagă pentru cârmuirea aceasta, preacinstitul dicheofilax, chir
Daniil, bărbat vrednic de laudă şi cucernic şi vârtos, destoinic cu harul lui Hristos şi potrivit
pentru această mare vrednicie şi deosebit prin înţelegere şi virtute, a cărui virtute şi celelalte
bunătăţi încercându-le boierii, ca şi supuşii din acea ţară, au rugat cu însăşi scrisorile lor pe
smerenia noastră şi pe dumnezeescul şi sfinţitul şi marele sinod ca să li se hărăzească şi să li
se dăruiască acesta drept arhiereu. Care s-a şi hirotonisit cu votul sinodului şi cu hotărârea
smereniei noastre ca mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia, adică a unei jumătăţi, având
ca ierarh pe cel strîmutat mai dinainte dela Vicina. Trebuie, aşa dar, ca zisul preasfinţit
mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia şi preacinstit, întru Duhul Sfânt iubit frate şi
împreună liturghisitor al smereniei noastre, care ca monah şi-a schimbat numele în chir
Antim, să ia şi să păstreze biserica noastră şi să înveţe poporul creştin al domnului dintr-ânsa
şi să-l sfătuiască şi să-l îndrume spre cele folositoare sufletului şi mântuitoare, să întărească
pe citeţi... Va păstra dar, unul ca acesta şi locul celui al Melitenei, pe care şi de aci înainte îl
va avea în aşezări şi reşedinţe, cele împreună cu sfinţitul şi marele sinod şi pretutindeni.
Pentru aceasta, s-a dat celui arătat preasfinţit mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia,
preacinstit şi locţiitor al Melitenei, întru Duhul Sfânt iubit frate şi împreună liturghisitor al
smereniei noastre, şi actul sinodal de faţă pentru încredinţare.
<Şi avea scris de cinstita mână a patriarhului:> în luna Octombrie, indicţiunea a 9-a”.
Aşadar, Daniil Critopulos „ca monah şi-a schimbat numele în chir Antim”, fiind hirotonit
arhiereu în noiembrie 1370, urmând ca în sinod să păstreze locul deţinut în vechime de
mitropolitul Melitenei, o fostă mitropolie în Armenia, pe Eufrat (astăzi localitatea Eski
Malatya). Acest fapt îi conferea o înteietate faţă de Iachint. Chiar şi aşa, se pare că Antim nu a
fost tocmai mulţumit cu hirotonia sa ca mitropolit al unei părţi a Ungrovlahiei (supusă în
permanenţă presiunii statului maghiar catolic), mai ales că, în 1376, Radu-Vodă, nemaivoind
a fi vasal al regelui Ungariei, renunţă la Bănia Severinului şi la teritoriile din Ardeal acordate
ca feude ungureşti voievozilor Ţării Româneşti. În aceste condiţii, frustrat şi de faptul că după
moartea lui Iachint fusese ales mitropolit al Ţării Româneşti Hariton, Antim a părăsit eparhia
sa, mai ales că ungurii ocupaseră între timp Severinul, aici fiind întâlnit în 1382 un episcop
catolic pe nume Grigore. Se va fi retras la o mănăstire de pe lângă Constantinopol, continuând
însă să participe la lucrările sinodului patriarhal în calitate de mitropolit al unei părţi a
Ungrovlahiei, căci în 1380 semna, împreună cu mitropolitul Hariton, două acte sinodale. Se
va fi întors în Ţara Românească după moartea lui Hariton, odată cu alegerea sa ca mitropolit
al Ungrovlahiei.
Înfiinţarea acestei noi Mitropoli a avut la bază mai multe cauze sau motive:
a) faptul că poporul ţării „se întâmpla să fie mult, ba aproape nenumărat”;
b) la un popor aşa de numeros „nu este de ajuns un singur arhiereu ca să-l întărească
duhovniceşte, să-l păzească şi să-l povăţuiască pe calea mântuirii”;
c) teritoriul ţării crescuse, aşa cum aminteam mai sus, prin adăugarea Banatului Severinului, a
Amlaşului şi a Făgăraşului;
d) înfiinţarea unui nou scaun mitropolitan era cerută de domnitorul Vladislav, de mitropolitul
Iachint şi de dregătorii ţării;
e) exista în zonă o puternică acţiune prozelitistă catolică întreprinsă de călugării franciscani şi
pornită de papa Urban V, ajutat de regele Ludovic cel Mare al Ungariei. Acesta din urmă era
interesat de extinderea influenţei sale la sud şi est de Carpaţi iar catolicizarea acestor teritorii
l-ar fi ajutat în demersurile sale. Tot aici trebuie amintit faptul că în această perioadă se
întâlnesc câţiva episcopi catolici de Severin, iar în timpul domniei lui Nicolae Alexandru
Basarab, cea de-a doua sa soţie, doamna Clara, a sprijinit pătrunderea şi răspândirea
învăţăturii catolice în rândurile populaţiei locale;
f) părintele profesor Mircea Păcurariu menţionează între motivele care au dus la înfiinţarea
unei noi Mitropolii şi dorinţa domnitorului şi a dregătorilor ţării de a avea „un mitropolit mai
tânăr, capabil să răspundă la multiplele cerinţe duhovniceşti ale credincioşilor”.
Reşedinţa şi jurisdicţia Mitropoliei Severinului. Despre locul unde şi-a avut reşedinţa noua
Mitropolie, cele trei acte amintite mai sus nu ne oferă nicio indicaţie precisă. În acest sens,
părerile istoricilor sunt diferite, fiind amintite ca posibile oraşe de reşedinţă Severinul,
Râmnicul şi Strahaia. Considerăm că, până la apariţia unor noi dovezi, problema rămâne
deschisă, exprimându-ne totodată părerea că sediul iniţial al acestei Mitropolii a fost la
Severin, din moment ce Atanasie, succesorul lui Antim, purta titlul de mitropolit al
Severinului (Dan I şi apoi Mircea cel Bătrân, ca stăpânitori ai Banatului Severinului s-au
îngrijit şi de administraţia bisericească din acest teritoriu, obţinând pentru „mitropolitul unei
părţi a Ungrovlahiei” titlul de mitropolit al Severinului), iar viaţa monahală din zonă a
cunoscut în această perioadă o înflorire deosebită. Prezenţa lui Nicodim de la Tismana aici şi
ridicarea în zonă a mai multor mănăstiri însemnate vin în sprijinul acestei păreri. Având în
apropiere o reşedinţă mitropolitană, Nicodim va fi considerat că este potrivit ca ţinutul
Mehedinţului actual şi împrejurimile sale să fie locul unde să-şi ducă la îndeplinire planurile
sale de reorganizare a monahismului românesc, bucurându-se astfel şi de sprijinul ierarhilor
de Severin. De altfel, şi astăzi se păstrează la mănăstirea Tismana o bederniţă şi un epitrahil
dăruite sfântului lăcaş de mitropolitul Antim. Cele două obiecte sunt de o valoare deosebită,
fiind lucrate în fir de aur şi de argint. Prezenţa celor două odoare la Tismana l-a determinat pe
părintele D. Bălaşa să considere că, „după ocuparea Severinului de către unguri, Antim a
rezidat o vreme la Tismana”. De altfel, problema mutării scaunului mitropolitan de la Severin
spre alte locuri mai ferite rămâne deschisă, mulţi istorici considerând că şi după anul 1419
(când ungurii ocupă din nou banatul Severinului) Mitropolia Severinului a continuat să existe,
mitropolitul din acele vremuri mutându-şi sediul la Tismana, Cozia şi mai apoi la Strehaia. În
acest sens, tradiţia ne spune că scaunul băniei româneşti de la Severin s-a mutat, după
ocuparea acestor teritorii de către unguri, într-o zonă aflată sub stăpânire românească, mai
precis la Strehaia. În aceste condiţii pare posibil ca Strehaia să fi fost pentru un timp şi sediul
vechii Mitropolii a Severinului căci ştim că autoritatea bisericească urma autoritatea politică
iar pe o veche pisanie de la mănăstirea Strehaia (pierdută astăzi dar păstrată prin transcrierea
ei, în 1759, într-un pomelnic de către egumenul mănăstirii din acele vremuri) scria: „Aciastă
sfăntă mănăstire Strehaia ce au fost mai înainte vreme şi episcopie, unde să cinsteşte şi să
prăznuieşte hramul sfintei de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Troiţe,- fost-au zidită din
temelia ei de prea bunul creştin, răposatul Domn Eu Matei Basarab Voevod şi au închinat-o
lui Dumnezeu a fi mănăstire de sfinţi părinţi călugări. Iar după ani mulţi ai pristăvirii sale,
când au fost în zilele bunului creştin şi luminatului Domn Io Grigorie-Voevod, în domnia
mării sale, la anul 1673,- socotitu-s-au dinpreună cu toţi cinstiţii sfetnicii mării sale şi au
tocmit şi au aşezat această sfântă mănăstire a fi Episcopie a Ţării Româneşti, pentru că mai
dinainte vreme au fost iarăşi episcopie aici, ci fiind surpată mult de puterea varvarilor, s-au
mutat scaunul la Râmnic”. Aşadar, chiar dacă astăzi nu cunoaştem numele niciunui mitropolit
care să fi rezidat la Strehaia, este posibil ca, pentru o scurtă perioadă de timp, în secolul al
XV-lea, sediul vechii mitropolii a Severinului să fi fost aşezat aici. Datorită prigonirilor
„varvarilor” turci, ea se va fi desfiinţat pentru a fi reînfiinţată din nou, la începutul veacului al
XVI-lea, la Râmnic (de această dată ca episcopie). La obiecţia că, dacă lucrurile s-ar fi
petrecut aşa, mitropolia trebuia să se fi mutat spre sfârşitul secolului al XV-lea, odată cu
mutarea băniei, la Craiova se poate răspunde simplu: până la mutarea sediului băniei de la
Strahaia la Craiova, mitropolia se desfiinţase datorită presiunilor şi persecuţiilor turceşti.
Cât priveşte locaşurile de cult ale Mitropoliei Severinului, acestea trebuie să fi fost biserica
medievală cu contraforturi, aflată în imediata apropiere a cetăţii Drobeta, locaşul fiind
cunoscut în tradiţia locală sub numele de „Catedrală a Mitropoliei Severinului” (atâta vreme
cât această instituţie ierarhică şi-a avut sediul la Severin) şi vechea biserică a mănăstirii
Strehaia (pentru perioada de timp cât mitropolia a fiinţat la Strehaia).
În ceea ce priveşte jurisdicţia noii Mitropolii, marea majoritate a istoricilor consideră că
aceasta se întindea peste „jumătate” din ţară, adică ţinutul din dreapta Oltului, inclusiv
Banatul Severinului. Cercetând documentele amintite mai sus, nu putem să nu observăm
ambiguitatea lor atunci când este vorba de teritoriul de jurisdicţie. Plecând de la aceste
premise, emitem ipoteza că Patriarhia de Constantinopol a ales intenţionat această formulare
deoarece Mitropolia Severinului urma să aibă în grijă nu numai pe românii din dreapta Oltului
(inclusiv Banatul Severinului), ci şi pe românii din Banatul actual şi din partea de sud a
Transilvaniei, în marea lor majoritate ortodocşi. Odată cu ocuparea Transilvaniei de către
Ungaria catolică, s-a încercat trecerea forţată a tuturor credincioşilor ortodocşi la catolicism.
Pentru reuşita acestui plan trebuia ca ierarhii ortodocşi să fie persecutaţi şi alungaţi, iar în
locul lor să fie aduşi episcopi catolici. În aceste condiţii, domnitorul Vladislav, dregătorii ţării
(care nu puteau rămâne indiferenţi faţă de fraţii lor de peste munţi) şi mai ales patriarhia
ecumenică (care risca să piardă un număr însemnat de credincioşi) sunt nevoiţi să ia măsuri.
Din nefericire, situaţia externă şi internă a Imperiului bizantin era deosebit de grea. Pe de o
parte, turcii se apropiau ameninţător de Constantinopol şi puneau în pericol existenţa statului,
iar pe de altă parte, statele apusene catolice condiţionau un eventual ajutor de „convertirea”
bizantinilor la catolicism, lucru pe care, în disperare de cauză, Ioan al V-lea Paleologul (1341-
1391), împăratul Bizanţului, îl va face în 1369. Acestea fiind premizele, patriarhia ecumenică
se foloseşte de această ambiguitate tocmai pentru a nu zădărnici eforturile de salvare ale
statului bizantin prin reaprinderea conflictului cu Biserica Catolică.
Mitropoliţii Severinului. Antim Critopulos. Aşa cum am mai notat, primul mitropolit de
Severin a fost Antim Critopulos. Purta din botez numele de Daniil şi ajunsese dicheofilaxul
patriarhiei ecumenice. A ajuns în Ţara Românească în vara anului 1370, fiind trimis de
patriarhul Filotei să „cerceteze în ce măsură erau adevărate acuzele ce se aduceau
mitropolitului Iachint”. Odată ajuns aici, s-a convins că Iachint nu greşise cu nimic iar la
întoarcere a luat şi scrisoarea mitropolitului către patriarhul Filotei. În urma cererilor venite
atât din partea lui Iachint cât şi din partea domnitorului Vladislav şi a boierilor ţării, sinodul
de la Constantinopol a hotărât numirea lui Daniil ca mitropolit al noii instituţii ierarhice create
la Severin. În octombrie 1370, a fost tuns în monahism sub numele de Antim iar în noiembrie,
acelaşi an, a fost hirotonit arhiereu, oferindu-i-se totodată şi rangul de locţiitor al scaunului de
Melitene. După instalarea sa, Antim apare în documentele patriarhale împreună cu Iachint sau
Hariton (urmaşul lui Iachint), semnând „Ό ταπεινός Μητροπολίτης Ούγγροβλαχίας Ανθιμος”
(smeritul mitropolit al Ungrovlahiei, Antim). Se pare că Antim nu a fost tocmai mulţumit cu
hirotonia sa ca mitropolit al unei părţi a Ungrovlahiei (supusă în permanenţă presiunii statului
maghiar catolic), fiind frustrat şi de faptul că după moartea lui Iachint fusese ales ca
mitropolit al Ţării Româneşti Hariton. În aceste condiţii, se va fi retras la o mănăstire de pe
lângă Constantinopol, continuând însă să participe la lucrările sinodului patriarhal în calitate
de mitropolit al unei părţi a Ungrovlahiei, căci prin anii 1379-1381, participa la şedinţele
sinodului patriarhiei ecumenice fiind întâlnit în actele sinodului cu titlul de „locţiitor al
scaunului mitropolitan din Nicomidia” şi ocupând locul al şaptelea între membrii sinodului
patriarhal. În luna mai 1381, semna în locul al IV-lea un act de întărire a păcii dintre doi rivali
la tronul Imperiului, ambii din familia Paleologilor: Ioan şi Andronic. La 23 noiembrie 1381,
se afla din nou la Constantinopol, participând la lucrările sinodului patriarhal. Este pentru
ultima dată când îl mai întâlnim în calitate de mitropolit al Severinului, după această dată,
Antim fiind întâlnit ca mitropolit al Ungrovlahiei, locul său la Severin fiind luat de Atanasie.
Trebuie remarcat că în timpul său a fost construită mănăstirea Tismana şi a fost refăcută
Vodiţa. A purtat corespondenţă cu patriarhul Eftimie al Târnovei (1375-1393) pe seama unor
tulburări ivite în Biserica ortodoxă de la nord de Dunăre (fără să ştim în ce au constat aceste
tulburări) şi pe seama căsătoriei a doua, a treia şi a patra. Legat de problema căsătoriei,
patriarhul îl îndemna să o accepte pe cea de-a doua, dar numai cu darea unui canon iar pe cea
de-a treia şi a patra să nu le îngăduiască sub niciun motiv. În 1388-1389, aflându-se la
Constantinopol, a fost lovit de o boală grea. Crezând că va muri, a lăsat arhieria şi a îmbrăcat
marea schimă monahală sub numele de Timotei. S-a însănătoşit şi i-a fost îngăduit de Sinodul
patriarhal, la 15 februarie 1389, să „aibă arhieria ca şi mai înainte”, deşi acest lucru era
împotriva canoanelor. La 8 ianuarie 1392, se afla împreună cu Atanasie, Mitropolitul
Severinului, ca martor, în fruntea divanului domnesc, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân
referitor la Mănăstirea Cozia. Nu cunoaştem cu exactitate data morţii sale dar aceasta se va fi
petrecut după 1401 deoarece, în luna mai a acestui an, patriarhul ecumenic Matei I (1397 -
1410) îi scria, rugându-l să-l primească în eparhia sa pe un preot moldovean pe nume Isidor,
chiar dacă acesta fusese hirotonit de mitropolitul Iosif al Moldovei, pe atunci nerecunoscut de
Patriarhia ecumenică. Preotul mai sus amintit călătorise până la Constantinopol pentru a se
plânge sinodului patriarhal de nedreptatea ce îi fusese făcută de ierarhul din Ţara
Românească. În ceea ce priveşte locul de odihnă, se pare că vrednicul mitropolit a fost
îngropat „undeva în jurul vechii Mitropolii de la Argeş”.
Mitropolitul Atanasie (1382 - 1403), a fost al doilea titular al Severinului. În anul 1381,
mitropolitul primat al Ţării Româneşti, Hariton, moare, iar locul lui este luat de Antim
Critopulos, mitropolitul Severinului. În locul său, la Severin, este numit de sinodul patriarhal,
Atanasie. Nu cunoaştem prea multe date despre viaţa sa. Se pare că era tot grec de neam, şi
fusese mitropolit de Perga şi Attalia. În Acta Patriarchatus Constantinopolitani nu s-au
păstrat nici actul alegerii şi nici actul hirotonirii lui ca mitropolit al Severinului. Este întâlnit
pentru prima dată la şedinţele sinodului patriarhal, în iulie 1389. În actele acestui sinod îl
găsim semnat, după mitropolitul Amasiei „Τω έτέρω Ούγγροβλαχίας Άθανασίω” (celălalt al
Ungrovlahiei, Atanasie). Faptul că este amintit prima dată ca mitropolit de Severin abia în
1389, deci după opt ani de la strămutarea lui Antim la Argeş, nu înseamnă că Atanasie nu a
putut fi mitropolit al Severinului înainte de această dată. În ianuarie 1392, apare amintit ca
martor, în fruntea Divanului domnesc, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân referitor la
Mănăstirea Cozia, alături de Antim (aşa cum am arătat şi mai sus). La 6 noiembrie 1396,
participa la îndeplinirea formalităţilor de chemare în judecată a mitropoliţilor din Goţia şi
Cherson, semnând după mitropolitul Cizicului. În 1397, îl întâlnim la Constantinopol, atât cu
prilejul alegerii arhiepiscopului de Imbros cât şi cu alte ocazii. În 1400 merge iarăşi la
Constantinopol, cu prilejul alegerii mitropolitului Laodiceei, semnând şi alte hotărâri ale
sinodului. Întâlnim acum formularea „του Ούγγροβλαχία κατά τον Σεβερίνον” (al
Ungrovlahiei dinspre Severin). În vara anului 1401 lua parte, din nou, la şedinţele sinodului
patriarhal. Ultima menţiune despre el datează din anul 1403. Mitropolitul Atanasie s-a alăturat
duşmanilor patriarhului Matei I, în frunte cu Macarie al Ancyrei, refuzând orice supunere faţă
de patriarh şi împăratul Manuil II Paleologul (1391-1425). Acest fapt explică de ce, după
1403, Atanasie nu mai este amintit în niciun document al patriarhiei ecumenice: fie a fost
caterisit, fie (bucurându-se de sprijinul lui Mircea cel Bătrân) a fost lăsat mitropolit dar n-a
mai fost primit la şedinţele sinodului. Există şi posibilitatea ca el să se fi stins din viaţă. Chiar
dacă va fi rămas mitropolit, datorită atitudinii sale, el nu a mai fost trecut în scaunul
mitropolitan de la Argeş după moartea lui Antim.
Desfiinţarea mitropoliei. După anul 1403, nu mai avem date despre Mitropolia Severinului,
fapt ce a determinat pe majoritatea istoricilor să considere că aceasta s-a desfiinţat, „dacă nu
în 1403, cel mai târziu după anul 1419”. Aşadar, prima ipoteză este că mitropolia s-a
desfiinţat chiar în 1403, odată cu caterisirea lui Atanasie (dacă se va fi petrecut acest lucru)
sau odată cu moartea acestuia (în cazul în care a fost lăsat în scaun). În locul său, sinodul
patriarhal nu va mai fi ales pe nimeni, poate ca o pedeapsă pentru faptul că ierarhul acestor
locuri se ridicase împotriva patriarhului ecumenic şi a împăratului Bizanţului. Cea de-a doua
ipoteză sugerează că Mitropolia s-a desfiinţat în jurul anului 1419, odată cu ocuparea
Banatului Severinului de către regatul maghiar catolic. În acest caz, ea trebuie să fi continuat
să existe atâta timp cât Banatul Severinului a continuat să facă parte din Ţara Românească,
ori, în acest sens, aflăm că, la 1 iunie 1421, Radu Voievod îşi adăuga la titulatura lui şi pe
aceea de „domn al Banatului Severinului”. Aşadar, acest teritoriu mult disputat revenise sub
stăpânire românească după doi ani de suzeranitate maghiară. Să se fi desfiinţat o instituţie atît
de importantă şi de puternic înrădăcinată în conştiinţa credincioşilor români într-un interval de
timp atât de scurt? Considerăm mai probabilă o a treia ipoteză, anume aceea a mutării
scaunului mitropolitan de la Severin spre alte locuri mai ferite, Mitropolia Severinului
continuând probabil să existe modest şi după 1419. Ea îşi va fi mutat sediul la Tismana, la
Cozia şi mai apoi la Strehaia. Aşa cum aminteam şi în paginile de mai sus, tradiţia ne spune
că scaunul băniei româneşti de la Severin s-a mutat după ocuparea acestor teritorii de către
unguri într-o zonă aflată sub stăpânire românească, mai precis la Strehaia. În aceste condiţii
pare posibil ca Strehaia să fi fost pentru un timp şi sediul vechii mitropolii a Severinului căci
ştim că autoritatea bisericească urma autoritatea politică, iar pe o veche pisanie de la
mănăstirea Strehaia scria: Aciastă sfăntă mănăstire Strehaia ce au fost mai înainte vreme şi
episcopie, unde să cinsteşte şi să prăznuieşte hramul sfintei de viaţă făcătoarei şi
nedespărţitei Troiţe,- fost-au zidită din temelia ei de prea bunul creştin, răposatul Domn Eu
Matei Basarab Voevod şi au închinat-o lui Dumnezeu a fi mănăstire de sfinţi părinţi călugări.
Iar după ani mulţi ai pristăvirii sale, când au fost în zilele bunului creştin şi luminatului
Domn Io Grigorie-Voevod, în domnia mării sale, la anul 1673,- socotitu-s-au dinpreună cu
toţi cinstiţii sfetnicii mării sale şi au tocmit şi au aşezat această sfântă mănăstire a fi
Episcopie a Ţării Româneşti, pentru că mai dinainte vreme au fost iarăşi episcopie aici, ci
fiind surpată mult de puterea varvarilor, s-au mutat scaunul al Râmnic”. Aşadar, chiar dacă
astăzi nu cunoaştem numele niciunui mitropolit care să fi rezidat la Strehaia, este posibil ca,
pentru o scurtă perioadă de timp, în secolul al XV-lea, sediul vechii mitropolii a Severinului
să fi fost aşezat aici. Datorită prigonirilor „varvarilor” turci, ea se va fi desfiinţat pentru a fi
reînfiinţată din nou, la începutul veacului al XVI-lea, la Râmnic (de această dată ca
episcopie). La obiecţia că dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa, mitropolia trebuia să se fi mutat
spre sfârşitul secolului al XV-lea, odată cu mutarea băniei, la Craiova se poate răspunde
simplu: până la mutarea sediului băniei de la Strahaia la Craiova, mitropolia se desfiinţase
datorită presiunilor şi persecuţiilor turceşti. Plecând de la aceste ipoteze, rămâne ca cercetările
viitoare să stabilească data şi împrejurările exacte în care Mitropolia Severinului şi-a încheiat
existenţa.
În încheiere, putem afirma că, deşi nu a avut o existenţă prea îndelungată datorită vremurilor
potrivnice, Mitropolia Severinului a avut, în Oltenia şi nu numai, un rol foarte important şi
anume cultivarea şi apărarea credinţei ortodoxe. În acest sens, mitropolitul Firmilian Marin
afirma că înfiinţarea acestei Mitropoli „a rămas expresia celei mai înalte organizări
bisericeşti în părţile oltene, bazată pe un bogat şi iniţial fond ortodox şi pe luptele de
conservare a acestui fond, care era, în acelaşi timp şi un fond naţional”.
Mitropolia Moldovei
Contextul istoric, în care s-a înființat mitropolia Moldovei, a fost cu totul altul decât în
Țara Românească. Statul medieval Moldova s-a înființat prin descălecatul voievozilor
maramureșeni, la est de Carpați, unde se organizase o marcă de apărare a Transilvaniei și
Ungariei, în fața invaziilor tătare. Prin anul 1352, în fruntea acestei unități administrative era
voievodul român, din Maramureș, Dragoș. El și-a stabilit reședința la Baia, domnind câțiva
ani. Urmașii săi, Sas și Balc sau Baliță, nu au reușit să coaguleze forțele locale împotriva
regelui maghiar, de care depindea. În anul 1359, a trecut din Cuhea Maramureșului, în
Moldova, voievodul Bogdan, însoțit de fiii, rudele și apropiații săi. El a reușit să preia
conducerea mărcii și a respins atacurile regelui maghiar, care dorea să-și păstreze influența în
zonă. Așa s-au pus bazele statului independent Moldova. Bogdan a reunit toate formațiunile
politice, preexistente între Carpați și Nistru. El nu a avut timpul necesar să se ocupe de
problema bisericească, deși credem că va fi avut vreun ierarh la curtea sa. În anul 1365, îi
succede fiul său Lațcu (1365-1375), care mărește hotarele țării și are bune raporturi cu
Polonia, ceea ce va duce la înființarea unei episcopii catolice, în anul 1370, la Siret.
Expansiunea catolică, a crescut în acel an prin unirea celor două state vecine, Ungaria și
Polonia, sub același sceptru, anume Ludovic cel Mare al Ungariei (1342-1382). Nici Lațcu nu
a avut condițiile necesare abordării oficiale a înființării unei mitropolii a Moldovei, dar
existența unei ierarhii nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce biserica Sf. Nicolae din
Rădăuți, ctitorie a lui Bogdan I, avea loc special pentru scaunul arhieresc, în sf. altar și
pomelnicul începe cu Bogdan, la ctitori și Nicolae, Ștefan, Iosif, Meletie, Lavrentie și alții, la
ierarhi. Existența unei ierarhii în Moldova, în această perioadă, este confirmată și de faptul că
fiica și soția lui Lațcu, Anastasia și Ana, erau bune ortodoxe, ceea ce irita pe papa Urban V, în
anul 1372. Nu se putea să nu fi fost sfătuite de un ierarh de la curte. Sau dacă aveau vreun
preot, la curte, acesta fusese hirotonit de un ierarh local. Trebuie să mai menționăm faptul că
până în secolele XIII-XIV exista o numeroasă populație românească în părțile Haliciului, cu o
organizare politică și bisericească independentă. În 1353 întâlnim un episcop cu numele Chiril
Românul în orașul Przemyzl. Dată fiind situația Bisericii Ortodoxe din Polonia învecinată,
mai ales după 1371, trebuie să admitem că primii ierarhi moldoveni, probabil Nicolae și
Ștefan, trecuți în pomelnicul bisericii Sf. Nicolae de la Rădăuți, au fost hirotoniți de episcopul
de Halici, devenit în anul 1371 mitropolit, asistat de unul sau doi ierarhi, din eparhiile
învecinate. Dar cel care avea să se ocupe oficial de problema înființării unei mitropolii
autohtone a fost domnitorul Petru I Mușat (1375-1391). Precizăm mai întâi că problema
începuturilor mitropoliei Moldovei a frământat mulți istorici și certitudinea a venit abia în
urma descoperirii unui Manual de cancelarie bizantin, intitulat Ectesis nea –Εκθεσις νεα, în
anul 1969 . Ultimul manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a pr. prof. Mircea
Păcurariu, exploatând această descoperire, consemnează: „potrivit ultimelor cercetări,
Mitropolia Moldovei a luat ființă, cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică,
înainte de septembrie 1386, când este atestată documentar pentru prima oară într-un Manual
de cancelarie bizantin, intitulat Εκθεσις νεα – Expunere nouă. Se presupune că acest
eveniment s-a petrecut prin anii 1381-1386, deci în timpul domniei lui Petru Mușat (1375-
1391) și a patriarhului ecumenic Nil (1379-1388)” . Menționăm faptul că Manualul trebuia să
ofere celor ce alcătuiau actele și scrisorile patriarhale modele de adresare și avea înșirate
scaunele patriarhale, mitropolitane, arhiepiscopale și episcopale în ființă. Aici se găsesc două
știri care privesc biserica românească: prima, despre recenta înființare a două mitropolii în
Țara Românească și a doua cu următorul text: „ Εγενετο εφ’ ημον και μητροπολιτης Βιδυνης
και Μαυροβλαχιας ετερος”, adică „a fost făcut în timpul nostru un mitropolit la Vidin și altul
la Moldovlahia” . De aici deducem că cererea pentru înființarea noii mitropolii nu putea să
vină decât din partea lui Petru Mușat, care, în cei 16 ani de domnie, s-a dovedit un priceput
organizator al noului stat, reușind să-i ridice puterea și prestigiul, dar și ctitor de biserici și
mănăstiri, dintre care amintim numai mănăstirea Neamț. Credem că el a cerut patriarhiei
ecumenice două lucruri, în același timp: aprobarea înființării unei mitropolii și recunoașterea
unui mitropolit autohton. Cea dintâi cerere a fost satisfăcută, dar cea de a doua contravenea
uzanțelor patriarhiei ecumenice, care, atunci când aproba înființarea unei unități ecleziale, își
trimitea propriul ierarh. Un act patriarhal, din anul 1355, prevedea ca pe viitor să nu se mai
numească ierarhi locali, în eparhiile nou înființate, ci această cinste să fie rezervată exclusiv
pentru clerul ridicat și binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului.
Cum domnitorul Petru Mușat nu a renunțat la dorința sa, între Moldova și Patriarhia
ecumenică, a izbucnit un conflict, care va dura mai bine de un deceniu. Dar iată cum s-au
petrecut lucrurile: Profitând de raporturile de bună vecinătate cu Polonia , Petru Mușat a
trimis la Halici, unde păstorea mitropolitul Antonie, doi călugări moldoveni pentru a fi
hirotoniți arhierei. Aceștia erau Iosif, rudă cu familia domnitoare și Meletie. Nu se cunoaște
exact anul hirotoniei celor doi, dar, cu siguranță, nu putea fi înainte de 1386 și nici mai târziu
de iulie 1391. Nu mai înainte de 1386, pentru că este anul cel mai târziu când a fost
recunoscută mitropolia Moldovei, ca unitate eclezială canonică, de Patriarhia ecumenică, și nu
mai târziu de iulie 1391, când mitropolitul Antonie trecea la cele veșnice. În ceea ce privește
mitropolia Haliciului, ea fusese ridicată la această treaptă, în anul 1370, în urma insistentelor
cereri, către Constantinopol, ale regelui Cazimir, cu puțin timp înainte de moartea sa. Cazimir
dorise ca toți ortodocșii din regatul său să fie obligația se supune unui mitropolit din lăuntrul
și nu mitropolitului de Kiev sau Moscova, aflați în afară. Prin trimiterea candidaților la Halici,
Petru Mușat dovedea și atașamentul său față de Polonia, prietenia față de rege și totodată se
menținea în limitele strictei canonicități față de Patriarhia ecumenică, de care depindea
mitropolia Haliciului. El îi trimitea la Halici și pentru faptul că era de facto deținătorul ca
zălog al Pocuției, de unde făcea parte și Haliciul și, în acest sens, mitropolitul Antonie se
simțea dator să dea curs favorabil cererii potențialului său suveran. „Nu este exclus, tocmai de
aceea, ca hirotonia lui Iosif și Meletie să fi avut loc după intrarea acestor teritorii, ca zălog, în
stăpânirea Moldovei, deci în 1388, 1389 sau 1390” . În acest timp Patriarhia ecumenică,
temându-se ca nu cumva Biserica Moldovei, de curând recunoscută canonic, prin ierarhii săi
hirotoniți la Halici și mai ales prin Iosif, considerat de facto ca întâistătător al acesteia, să nu
urmărească o deplină autocefalie, și-a trimis propriul titular, în persoana unui grec, cu numele
Teodosie. Patriarhul ecumenic, Antonie, l-a trimis pe Teodosie deoarece considera scaunul
mitropolitan al Moldovei vacant, de vreme ce Iosif fusese hirotonit la Halici, fără avizul său.
Dar Teodosie nu a reușit să câștige bunăvoința moldovenilor și s-a întors la Constantinopol.
Patriarhul Antonie, care fusese scos din scaun, timp de un an, de împăratul Ioan al V-lea
Paleologul, profitând de moartea bazileului, a încercat să impună un alt mitropolit grec, în
persoana lui Ieremia de Mitylene(din insula Lesbos), pe care l-a transferat în Moldova, cel
mai probabil, în martie 1393, când semnătura lui apare cu regularitate, în registrul patriarhal.
Patriarhia voia să-și impună un om în Moldova pentru a nu se repeta scenariul de la Halici,
unde, după moartea mitropolitului Antonie, fusese ales, cu sprijinul regelui Vladislav Iagello,
episcopul Ioan de Luțk, împotriva voinței Constantinopolului. În Moldova domnea acum
Roman Mușat (1391-1394) și prezența unui mitropolit grec aici, a stârnit reacția moldovenilor
care l-au izgonit, atunci când, în prima jumătate a anului 1394, a venit să-ți ia scaunul în
primire. Drept răspuns, Ieremia a aruncat anatema asupra întregii țări: domn, ierarhi, boieri,
preoți și credincioși. După ce s-a întors la Constantinopol, patriarhul a convocat un sinod de 6
sau 7 mitropoliți, care au confirmat măsura luată de Ieremia și au suspendat din funcție pe cei
doi ierarhi moldoveni, mai ales că acum erau sub anatemă. Din explicația oficială, din 1401,
pe care o da însuși patriarhul ecumenic Matei I (1397-1410), el însuși participant la sinod,
aflăm că motivul depunerii celor doi ierarhi ar fi fost faptul că, la Constantinopol, se zvonise
că erau serboepiscopi sau episcopi sârbi, care puseseră mâna pe Biserica Moldovei. Dar
aceasta este o justificare ulterioară, căci procesul verbal al sinodului celor 6 sau 7 mitropoliți,
lipsește din registrul patriarhal. Cât privește pe Ieremia, el a fost numit locțiitor de mitropolit
la Tîrnovo, în august 1394, de unde cerea, continuu, să i se redea scaunul de mitropolit al
Moldovei. Dar conflictul a continuat și sub urmașul lui Roman, anume Ștefan Mușat(1394-
1399), când s-au făcut încercări, din ambele tabere, pentru aplanarea neînțelegerilor. Astfel, în
primăvara anului 1395, domnitorul a trimis o delegație la Constantinopol, condusă de
protoiereul Petru, ce ducea cu ea scrisori de bune intenții, cu rugăminți de ridicare a anatemei
și de recunoaștere a canonicității celor doi ierarhi. Patriarh era același Antonie, care trimisese
cu câțiva ani înainte pe Teodosie, pentru a câștiga bunăvoința moldovenilor și a conduce
mitropolia lor. Acum, el credea că a venit momentul să-și impună voința și să-și afirme
drepturile de șef suprem al Bisericii Moldovei. În acest sens, el trimitea, în mai 1395, patru
scrisori în Moldova. În prima scrisoare, patriarhul îl împuternicea pe protoiereul Petru exarh
patriarhal sau dichiu și nu locțiitor al lui Ieremia, care încă mai cerea scaunul de mitropolit al
Moldovei. Petru era investit cu toate prerogativele administrative ale unui ierarh, cu excepția
hirotoniilor, care urmau să fie făcute după îndrumarea lui, de către arhiereul pe care-l va alege
el, exceptându-i pe cei doi moldoveni. Cea de a doua scrisoare era adresată domnitorului și,
prin ea, patriarhul îi cerea să alunge pe cei doi ierarhi, înștiințându-l de numirea lui Petru ca
exarh. A treia scrisoare era adresată celor doi ierarhi, aflați sub anatemă, cărora le scria în
termeni categorici, într-un limbaj neacademic, cerându-le să plece din Biserica Moldovei,
considerându-i scoși din demnitate și afurisiți, ca niște oameni călcători de lege și răi, hoți,
adulteri și tâlhari. Le cerea, în același timp, să se prezinte la judecata sinodului patriarhal.
Ultima scrisoare, se adresa tuturor locuitorilor Moldovei (Rusovlahiei, sau Vlahiei de lângă
Rusia, cum mai era receptată, de Bizanț, Moldova), pentru a le face cunoscute hotărârile luate
și a le promite ridicarea anatemei, dacă vor fi înlăturați cei doi ierarhi necanonici.
În luna septembrie, a aceluiași an s-a ivit o ocazie, din partea Constantinopolului, de
a îndulci raporturile moldo-bizantine. Împăratul Manuil II Paleologul(1391-1425) încercă să
organizeze o cruciadă antiotomană. El nu a ezitat să se folosească și de mesageri bisericești, în
acest sens. De aceea, patriarhia ecumenică, în înțelegere cu împăratul, a trimis în acea lună pe
mitropolitul de Mitylene, atât în Ungrovlahia cât și în Mavrovlahia, cu scrisori către domnitori
dar, cu sarcini politice dar și religioase, în special pentru Moldova. Dacă în privința arhiereilor
moldoveni avea poruncă de la patriarh să nu facă nimic, pentru credincioși avea dezlegare să
facă cum va socoti mai potrivit, păzind însă și rânduiala canonică, deoarece numai așa vor
dobândi întărire măsurile pe care le va lua. Misiunea lui nu a avut succesul scontat, de vreme
ce, în 1397, era trimis ca dichiu și exarh, în părțile Haliciului, mitropolitul Mihail al
Betleemului. Acesta din urmă avea și misiunea de a încerca o împăcare a Patriarhiei cu
Moldova, deoarece pericolul turc era din ce în ce mai amenințător. Se crede că el a fost cel
dintâi care a ridicat anatema, aruncată de Ieremia, și gestul său a fost aprobat de
Constantinopol. Acest lucru îl deducem dintr-o scrisoare adresată, în mai 1401, de patriarhul
Matei mitropolitului Ungrovlahiei, Antim Critopolos, prin care răspundea unei plângeri a unui
preot moldovean, pe nume Isidor, care fusese oprit, de Antim, de la săvârșirea celor sfinte, pe
motiv că fusese hirotonit de mitropolitul Iosif al Moldovei, aflat sub anatemă. Patriarhul arăta
că, după ce cercetase cu sinodul său cererea preotului Isidor, ajunsese la concluzia că el putea
săvârși cele ale preoției, chiar dacă fusese hirotonit de Iosif, căci „deși acesta este sub
învinuire, nu este însă fără har sfințitor, așa încât să-i fie oprite hirotoniile”. În aceeași
scrisoare se relata că preoții și credincioșii au fost scoși de sub anatemă de către sinodul
patriarhal, excepție făcând boierii și cei doi vlădici.
Împăcarea s-a realizat sub urmașul lui Antonie IV, anume patriarhul Matei I(1397-
1410) și în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Recunoașterea mitropolitului Iosif. Odată
urcat pe scaunul mușatinilor, Alexandru cel Bun (1400-1432) a căutat să detensioneze
raporturile cu cea mai înaltă autoritate bisericească a Răsăritului ortodox, fie și numai pentru
faptul că moldovenii simțeau ca o apăsare anatema aruncată asupra lor. În același timp, și
Patriarhia ecumenică avea interesul să reglementeze raporturile cu Moldova, deoarece situația
era exploatată de catolici. În plan politic, Bizanțul avea nevoie de ajutorul tuturor creștinilor
împotriva turcilor. Cel dintâi pas spre normalitate a fost făcut de Alexandru cel Bun, care, în
luna iunie 1401, a trimis o solie la Patriarhia ecumenică, cu rugămintea de a recunoaște pe
Iosif ca mitropolit canonic al Moldovei. Delegația, formată din boieri și ieromonahi, a
înmânat patriarhului Matei I și sinodului său mai multe scrisori și au răspuns prin viu grai
tuturor întrebărilor cu privire la Iosif, la locul său de origine, la hirotonia sa. Deși scrisorile
trimise de domnitorul moldovean nu s-au păstrat, cuprinsul lor poate fi cunoscut din „cartea
patriarhală – gramata” înmânată delegației moldovene și din scrisoarea adresată de patriarh lui
Alexandru cel Bun, amândouă având data de 26 iulie 1401. Aceste două acte, care aveau
aproximativ același conținut, expuneau pe scurt situația din Biserica Moldovei. Gramata
patriarhală, care este actul oficial de recunoaștere a mitropolitului Iosif în fruntea Bisericii
Moldovei, arăta că delegații moldoveni au prezentat realitatea despre vlădica Iosif, care „n-a
venit de altundeva, precum ziceau unii, pe când a fost hirotonit și trimis în țară acel Ieremia,
ci este localnic și înrudit cu familia domnitoare a țării”. Se mai arăta că el fusese trimis de toți
moldovenii la mitropolitul Haliciului, „care luase învoire sinodală spre a hirotoni episcopi în
episcopiile Rusiei Mici”. El fusese hirotonit, de la început pentru Biserica Moldovei. Dar
sinodalii aveau încă rețineri asupra veridicității celor relatate de delegații moldoveni, de aceea
au hotărât ca să fie trimiși în Moldova ieromonahul Grigore Țamblac, viitor mitropolit al
Kievului, și diaconul Manuil Arhon, pentru a face o cercetare la fața locului, legată de
canonicitatea hirotoniei lui Iosif. Nu cunoaștem rezultatul cercetărilor, dar cursul ulterior al
evenimentelor și raportul dintre cele două Biserici, ne face să considerăm că ei s-au convins
de adevărul celor relatate de delegații moldoveni în fața sinodalilor. De aceea, ei au întocmit
un raport prin care propuneau sinodului să ridice anatema, ce plana asupra lui Iosif, și să-l
recunoască în fruntea Bisericii Moldovei. Raportul a fost supus aprobării sinodului și deși doi
membri au fost pentru Iosif iar doi pentru Ieremia, patriarhul Matei l-a recunoscut pe Iosif, ca
deplin mitropolit al Moldovei. Decizia sa avea să fie contestată de Ieremia și mai târziu avea
să fie cap de acuzare a patriarhului.
Reședința mitropolitului. Jurisdicția. Asupra reședinței primului mitropolit al
Moldovei istoricii nu au avut, în decursul timpului, o părere unitară. Unii, bazându-se pe
declarația moldovenilor, făcută în fața sinodului constantinopolitan, din iulie 1401, că Iosif a
fost hirotonit de mitropolitul Antonie al Haliciului, s-au grăbit să fixeze reședința acestuia la
Cetatea
Albă, după care ar fi fost mutată la Suceava. Credem că este o influență prin simpatie sau
paralelism cu cele întâmplate în Țara Românească. Nicolae Dobrescu și, după el, Simion Reli
au combătut această ipoteză și au susținut că Iosif și-a avut reședința în capitala țării cu titlul
de vlădică, opinie împărtășită și de pr. prof. Mircea Păcurariu. Regretatul prof. Petru Rezuș a
susținut că primul scaun vlădicesc ar fi fost la Rădăuți. Dar faptul că mitropolitul și-a avut
reședința în capitala țării este dovedit prin prezența sa în divanul domnesc, încă din 2 iulie
1398, deci înainte de a fi recunoscut de Patriarhia ecumenică. În ceea ce privește jurisdicția,
este cert că se întindea asupra întregii țări a Moldovlahiei. Abia după Alexandru cel Bun,
jurisdicția avea să se micșoreze prin înființarea unei noi mitropolii pentru Țara de Jos, cu
reședința la Roman. Aducerea moaștelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava, în anul 1415, este o
dovadă în plus că reședința mitropolitană se afla la Suceava. Gestul lui Alexandru cel Bun nu
poate fi înțeles decât izvorând din dorința sa de a consfinți și mai mult caracterul de scaun
domnesc și mitropolitan al cetății Suceava. Moaștele Sf. Ioan au fost aduse de la Cetatea Albă,
unde el pătimise pe la anul 1330. Sf. Ioan era grec de neam, negustor din Trebizonda, Asia
Mică, și refuzul său de a se lepăda de Hristos i-a adus cununa muceniciei, fiind chinuit de
conducătorul tătar al Cetății Albe și în cele din urmă decapitat. Moaștele au fost întâmpinate
de domnitor, mitropolit, boieri, mulțime de preoți și credincioși la locul numit Poiana Vlădicăi
și însoțite până la Suceava, fiind așezate în biserica Mirăuți. Un ieromonah, pe nume Grigore
(care se pare că era fiul protopopului Petru, dichiul din 1395, și nu Grigore Țamblac, cum
greșit s-a susținut mult timp) a întocmit o frumoasă lucrare aghiografică despre viața și
patimile Sf. mucenic Ioan, noul ocrotitor al țării și al Bisericii moldovenești. Știrile despre
mitropolitul Iosif merg până la 16 septembrie 1408, când era menționat într-un document de
danie a două sate către biserica Sf. Vineri, din Roman, de către Alexandru cel Bun. Este însă,
până atunci, prezent în mai multe documente domnești sau vlădicești. El rămâne cel dintâi
mitropolit al Moldovei, o mare personalitate bisericească, vrednică de pomenire.
Bibliografie: Nicolae Dobrescu, Întemeierea Mitropoliilor şi a celor dintâ mănăstiri
din ţară, Bucureşti, 1906; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. a
III-a, Iaşi, 2004, p. 229-256; Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iasi,
2002, p. 109-127; Sergiu Popescu, Mehedinţi, vatră de istorie şi spiritualitate ortodoxă
românească, Drobeta-Turnu Severin, 2008, p. 68-80.

Viaţa bisericească a românilor din Transilvania în secolele XIV-XVI

 După ocuparea treptată a Transilvaniei de către regatul maghiar a început o acțiune
amplă de organizare a Bisericii catolice de aici și, paralel, o acțiune de prigonire a Bisericii
Ortodoxe românești, acțiune patronată de papii și de regii Ungariei. Încă din primele decenii
ale secolului al XI-lea, s-au înființat două episcopii latine, la Biharea (mutată apoi la Oradea)
și la Tășnad (mutată la Cluj). În 1092, s-a înființat o altă episcopie catolică la Alba Iulia, unde
a rămas până astăzi.
Regii Ungariei, instigați de papi, au luat mai multe măsuri de asuprire a Bisericii
Ortodoxe. În 1232, papa Grigorie IX a trimis în Ungaria pe episcopul Iacob Prenestin ca să
îndemne pe rege să convertească sau să distrugă pe ortodocșii din regatul său. La 23 februarie
1234, el a obținut de la principele Bella (viitorul rege Bella IV) un jurământ prin care să
obliga să nimicească „pe toți ereticii și falșii creștini din țara sa” și să-i aducă sub ascultarea
Bisericii Catolice. În același an, papa îl informa pe principele Bella despre existența unor
„pseudoepiscopi schismatici” (adică ortodocși) care atrăgeau la Ortodoxie pe unii credincioși
catolici așezați pe teritoriul Episcopiei cumanilor.
Un sinod ținut la Buda în 1279, hotăra să se interzică preoților ortodocși din Ungaria
„să mai țină cult dumnezeiesc, să zidească capele sau alte case sfinte”, iar, credincioșilor le
era interzisă participarea la cultul ortodox și chiar intrarea în bisericile ortodoxe.
Cardinalul Gentili, legatul apostolic în Ungaria și Cumania de la începutul secolului al
XIV-lea, făcea presiuni asupra regelui Carol Robert de Anjou (1310-1342) și asupra altor
conducători politici și bisericești din Ungaria și Transilvania să intensifice prozelitismul în
rândurile ortodocșilor. În sprijinul acestor măsuri au fost trimiși călugări dominicani și
franciscani.
Regale Ludovic cel Mare (1342-1382), a inaugurat o politică religioasă și mai dură
față de români; la 28 iunie 1366, a refuzat să mai recunoască cnejilor români calitatea de
nobili, dacă nu erau confirmați prin acte regale, iar cei confirmați erau obligați să extermine
pe valahi. Printr-un alt act, regele condiționa dreptul de stăpânire asupra pământului și
recunoașterea calității de nobil de apartenența la confesiunea catolică. Un al treilea act din 20
iulie 1366, îi obliga pe nobilii din mai multe comitate ardelene să aresteze pe preoții
ortodocși. Prin aceste trei decrete regale, confesiunea ortodoxă era scoasă în afara legii, iar
românii înlăturați din viața politică, fiind recunoscută o singură confesiune, catolicismul.
Aceleași dispoziții au fost reluate mai târziu de regele Sigismund de Luxemburg
(1387-1437). Acum se mergea și mai departe; nobilii și cnejii care îngăduiau preoți ortodocși
pe moșiile lor își pierdeau averile.
 În 1436, a ajuns în Transilvania profesorul franciscan Iacob de Marchia însoțit de un
grup de călugări înarmați care urmăreau să nimicească mișcarea husită. Dar pe lângă husiți,
pedepsiți uneori cu moartea, inchizitorul a luat măsuri energice și împotriva ortodocșilor.
În secolul al XIV-lea, românii ortodocși au fost obligați de ierarhia catolică să
plătească dijme, fapt ce a provocat răscoala țărănească din 1437.
Toate aceste măsuri de asuprire a Bisericii și a credincioșilor ortodocși nu au dus la
rezultatul dorit. Doar unii nobili și cneji români au trecut la catolicism, înstrăinându-se apoi și
de poporul din care făceau parte, cei mai mulți țărani preferând să rămână în legea
strămoșească. Acțiunea prozelitistă catolică a pierdut din intensitate după 1526 (dezastrul de
la Mohaci) și apoi după 1541, când statul maghiar a fost transformat de turci în pașalâc, iar
Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. Presiunile catolice au
încetat definitiv după 1556, când Episcopia romano-catolică de la Alba-Iulia și alte instituții
catolice din Transilvania au fost desființate de protestanți.
În urma răscoalei din 1437, s-a încheiat cunoscuta „uniune frățească” – Unio trium
nationum, formată din nobili, sași și secui. Înțelegerea a fost îndreptată împotriva țăranilor,
având un sens social, de clasă. Treptat, aceste trei „națiuni” își delimitează teritorii proprii în
Transilvania, adică împart țara în trei: nobilimea a luat comitatele, care din regale vor deveni
nobiliare, secuii au luat pământul sau țara secuilor organizat în „scaune”, iar sașii au luat
pământul crăiesc, organizat tot în „scaune”. Dacă la început prima națiune cuprindea pe toți
nobilii (inclusiv români), cu timpul au fost acceptate numai elemente de etnie maghiară și
credință catolică. Din acest motiv, treptat, nobilimea românească s-a catolicizat și
maghiarizat.
După răscoala din 1514 condusă de Gheorghe Doja, situația țăranilor români a fost
agravată de hotărârile Dietei de la Pesta.
Organizarea bisericească. În pofida atâtor măsuri represive, Biserica Ortodoxă și-a
continuat activitatea având biserici, mănăstiri, preoți, protopopi și ierarhi. În secolele XIII-
XV, se întâlnesc o serie de biserici și mănăstiri românești de piatră, majoritatea dăinuind până
azi. Într-o inscripție din anii 1313-1314, descoperită în biserica din Streisângeorgiu (jud.
Hunedoara), era consemnat numele preotului Naneș, cel mai vechi nume de preot cunoscut în
Transilvania.
La 2 iunie 1360, la un process al românilor din districtul Hațeg sunt menționați, printre
alții, protopopul Petru din Ostrov și preoții Zampa din Clopotiva, Dalc din Densuș, Dragomir
din Tuștea și Balc din Peșteana. În 1411, se judeca tot în Hațeg, un process pentru o
proprietate între protopopul Dobrotă din Râu-Bărbat și un localnic. Și alte documnete
amintesc de preoți și protopopi din ținuturile ardelene. Prin urmare, putem emite părerea că
exista în Transilvania o ierarhie bisericească completă, acești preoți și protopopi fiind rânduiți
și sfințiți de ierarhi locali.
Arhiepiscopul Ghelasie. În 1978, s-a făcut o decoperire important la mănăstirea Râmeț
(jud. Alba). Este vorba de o inscripție care consemnează numele arhiepiscopului Ghelasie și
anul 1376. Rezultă că în acel an, românii ortodocși transilvăneni erau cârmuiți de Ghelasie,
primul ierarh orthodox român cunoscut cu numele în teritoriile intracarpatice. Deci exista și
aici o organizare bisericească în frunte cu un mitropolit care nu avea însă recunoașterea
patriarhiei ecumenice.
Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri. În Maramureș exista o mănăstire ortodoxă în satul
Peri (azi Ucraina) cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”, ctitorită de doi frați cneji, Dragoș și
Drag din Bedeu. Dragoș este viitorul conducător al Moldovei. După ce urmașii lui au fost
alungați de Bogdan Vodă din Moldova (1359 sau 1363), nepoții săi, Baliță și Drag, au ajuns
comiți ai Maramureșului și mari proprietari de moșii. Cei doi au refăcut și vechea ctitorie a
familiei lor din Peri, iar în 1391, Drag a plecat la Constantinopol ca să ceară patriarhiei
statutul de stavropighie pentru mănăstirea „Sfântul Mihail”. La 13 august 1391, patriarhul
ecumenic a semnat un tomos prin care a declarat mănăstirea stavropighie, iar egumenul
Pahomie era învestit cu titlul de exarh patriarhal, având unele atribuții rezevate episcopilor.
Excepție făceau hirotoniile care urmau să fie săvârșite de „arhiereii locali”. Așadar, la
Constantinopol se știa de existența în acel timp, în Transilvania, a unor ierarhi ortodocși.
Ioan de Caffa. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, sunt atestați documentar alți
ierarhi ortodocși în Transilvania. Primul a fost Ioan, stabilit în orașul Hunedoara înainte de
anul 1456. Se pare că era descendentul unei familii românești din părțile Crimeii, orașul
Caffa, unde va fi ajuns preot sau chiar ierarh. Din cauza primejdiilor tătare sau turcești, a
plecat în Transilvania, iar Iancu de Hunedoara l-a numit episcop. Și-a cumpărat casă și alte
bunuri materiale în Hunedoara, vizitând satele românești din sudul Transilvaniei. În același
timp, își desfășura activitatea în Transilvania și călugărul franciscan Ioan (Giovanni)
Capistrano chemat de Iancu de Hunedoara și de arhiepiscopul catolic din Ungaria pentru a
predica o cruciadă împotriva turcilor. Ajuns în Transilvania, a fost neplăcut impresionat de
mulțimea românilor „pădureți și schismatici”. Prin urmare, sub grele amenințări, i-a obligat pe
nobili și dregători, dar și pe episcopii catolici din Oradea și Alba Iulia să incendieze bisericile
românești și să alunge pe preoții români care nu acceptau botezul catolic. Dispozițiile lui au
rămas fără rezultat pentru că românii erau învățați de vlădica Ioan de Caffa să nu-și
părăsească credința. Prin urmare, în ianuarie 1456, Ioan de Capistrano a ordonat arestarea lui
Ioan de Caffa, care a fost trimis la Timișoara iar apoi la Pesta. Iancu de Hunedoara a
încuviințat acest act pentru că avea nevoie de Ioan de Capistrano în organizarea cruciadei
antiotomane. Toată lucrarea inchizitorială a rămas însă zadarnică pentru că, în august 1456, a
murit Iancu de Hunedoara, iar în octombrie, același an, a murit și Ioan de Capistrano. Biserica
Ortodoxă a reintrat în toate drepturile ei pentru că Ladislau Huniade, fiul lui Iancu de
Hunedoara a permis credincioșilor ortodocși să-și refacă bisericile incendiate.
În 1479, a apărut un nou ierarh ortodox în Transilvania, mitropolitul Ioanichie. Unii
istorici îl consideră sârb de neam, alții român, și succesor imediat al lui Ioan de Caffa.
Mitropolia ortodoxă română la Feleac. Înainte de 1488, pentru șapte decenii, patru
mitropoliți ai Transilvaniei au stat în satul Feleac de lângă Cluj. Este vorba de Daniil, Marcu,
Danciu (Ștefan) și Petru. Un mitropolit Ioan, originar din satul Peșteana, se pare că și-a avut
sediul în mănăstirea Prislop, în jurul anului 1533. Intre anii 1557-1570, trei mitropoliți și-au
avut reședința în mănăstirea de la Geoagiu, nu departe de fostul scaun vlădicesc de la Râmeț.
Bibliografie: Ștefan Lupșa, Biserica Ortodoxă Română din Ardeal și Ungaria în
veacul al XV-lea, în „Mitropolia Ardealului”, anul I, 1956, nr. 3-4, p. 268-277, anul II, 1957,
nr. 3-4, p. 219-229 și anul III, 1958, nr. 1-2, p. 71-86; Victor Popa, Considerațiuni critice cu
privire la Mitropolia Transilvaniei din secolul al XV-lea și al XVI-lea și a raporturilor ei cu
Moldova, în „Mitropolia Banatului”, anul VIII, 1958, nr. 7-9, p. 387-436; Mircea Păcurariu,
Începuturile Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, București, 1980, 152 p.; Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. a III-a, Iaşi, 2004, p. 256-267.

Monahismul românesc în secolele XIII-XV.

Sfântul Nicodim de la Tismana
 În toată Europa, statele feudale creştine s-au dezvoltat paralel cu ierarhia lor
bisericească. Aceasta a presupus, totdeauna, şi existenţa unor centre călugăreşti, care au avut,
la început, o organizare canonică redusă, „cu o viaţă monahală care se întemeia mai ales pe
faptele de credinţă ale schivnicilor”. Pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă n-am avea dovada
documentară că în secolul al XIII-lea existau, şi în afara Transilvaniei, organizaţii ortodoxe
incipiente, (ca cele cunoscute din descrierea Papii de la 1234 şi pe ai căror conducători acesta
îi numeşte „pseudoepiscopi”), am fi obligaţi să presupunem că, de pildă la 1247, voievodatele
menţionate de Diploma ioaniţilor în Oltenia de miazănoapte şi la Argeş au trebuit să
cuprindă în hotarelelor, atât o anumită ierarhie bisericească (chiar dacă aceasta era
recunoscută numai de băştinaşi) cât şi un număr de schituri adăpostite în peşteri şi chiar de
mănăstiri mărunte clădite – în această zonă de civilizaţie a lemnului – din bârne, la suprafaţa
solului, care însă nu au lăsat urme.
Astăzi putem afirma cu certitudine că o viaţă monahală a existat pe întregul teritoriu al
Ţării Româneşti încă din zorii creştinismului, chiar dacă până nu demult s-a spus că
creştinismul românesc a fost lipsit de expresia sa ascetică şi că „cele dintâi schituri şi
mănăstiri s-au clădit la noi târziu, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub influenţa
Athosului, însă nu direct, ca la sârbi şi bulgari, ci prin mijlocirea lor”. Era o părere ce se
datora lipsei documentelor şi a mărturiilor concludente, dar cercetările arheologice ulterioare
şi studiul documentelor din ţară şi din unele arhive străine au făcut lumină în ceea ce priveşte
trecutul monahal al Bisericii noastre. În ultimul secol, această problemă a fost tratată, în
repetate rânduri, de teologi şi istorici, având în prezent studii valoroase care „afirmă cu
certitudine prezenţa vieţii mănăstireşti încă de la început în ţara noastră, precum şi
continuitatea ei neîntreruptă, purtând, bineînţeles, pecetea fiecărei epoci istorice parcurse”.
Este greu, însă, să se urmărească neîntrerupt firul evenimentelor dinaintea întemeierii
statelor feudale româneşti, datorită sărăciei izvoarelor şi a mărturiilor arheologice. Totuşi,
putem afirma cu certitudine, că, până la ridicarea primelor mănăstiri cu viaţă de obşte, s-a
preferat practicarea ascentismului în peşteri, chilii retrase şi, în general, în locuri cât mai
ascunse de lume. Aşa se face că cele mai abundente urme de monahism s-au descoperit prin
peşteri, unele amenajate special pentru rugăciune, cu altare săpate sau cu mici bisericuţe
ridicate (Văradia, Corbii de Piatră, Buzău, etc.).
Chiar şi atunci când călugării au construit aşezăminte mai mari, cum s-a întâmplat în
secolele VI – XIII, la ridicarea lăcaşurilor au fost folosite materiale slabe care nu au rezistat
timpului: lemn, lut, cărămidă, etc., aşa încât marea lor majoritate au dispărut complet şi azi nu
se mai ştie unde au fiinţat. Au rămas însă câteva astfel de urme; spre exemplu, în anul 1928,
în urma săpăturilor arheologice de la ruinele Vodiţei, s-au găsit, sub fundamentul bisericii
acestei mănăstiri, temeliile unei alte biserici mai vechi, despre care s-a afirmat că ar fi fost
zidită pe vremea voievodului Litovoi (mort în 1273).
Faptul că mitropolitul Iachint, adus de la Vicina, în 1359, îşi stabileşte reşedinţa în
mănăstirea de la Argeş (existentă deci) şi îndemnul Patriarhiei de Constantinopol care cerea
ca „toţi clericii din aceea ţară (Valachia) şi toţi cei sfinţiţi călugări şi laici” să asculte de noul
ierarh este încă o dovadă că o viaţă monahală e existat în Ţara Românească înainte de venirea
lui Nicodim.
Înfiinţarea unei mitropolii (arhiepiscopii) la Vicina, în 1249-1250, corespondenţa
dintre Grigore Sinaitul şi voievodul Nicolae Alexandru, apariţia unui arhimandrit, Basea, ca
proprietar al unei mori la Bistriţa, pe care Calinichia, mama lui Mircea o dăruieşte Tismanei,
toponimia însăşi (Poiana Călugăriţii, Călugărul, Călugăreni, Călugărei, Valea Călugărilor,
Valea Călugărească, Călugăriţa, Călugăriţele, Călugăra, Călugăreasca, Călugăreasa, Pustnicul,
Sihastrul, Sihăstriile, etc.) atestă odată în plus că putem vorbi de o viaţă monahală sigură în
Ţara Românească de prin secole XII –XIII.
Amintim de asemenea că la Paroria, localitate situată undeva la graniţa imperiului
bizantin cu ţaratul bulgar, acolo unde se aşezase Grigorie Palama, întemeietorul isihasmului,
cu ucenicii săi, se afla şi un monah român, Fudulu.
Putem concluziona că după înfiinţarea, la 1359, a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, au fost
înălţate primele mănăstiri cu organizaţie canonică din Ţara Românească, ele apărând, de
obicei, pe urmele vechilor lăcaşuri din epoca precedentă, în partea de nord-vest a statului
muntean, adică acolo unde fiinţaseră voievodatele din 1247, acestea aflându-se, la rândul lor,
în zona legată teritorial de străvechiul centru daco-roman din sudul Transilvaniei cu care
împreună formau spaţiul unde s-a putut păstra, nealterat, elementul românesc. Aşa se explică
de ce primele mănăstiri importante din Ţara Românească au apărut în Oltenia de miazănoapte,
care forma cea mai mare parte a acestei zone.
Nicodim de la Tismana şi rolul său în reorganizarea monahismului românesc.
Cele mai vechi izvoare despre viaţa Sfântului Nicodim le avem abia din secolul al XVII-lea şi
al XVIII-lea şi anume: a) relatarea lui Paul de Alep, la începutul celei de-a doua jumătăţi a
secolului al XVII-lea, în care ne prezintă în câteva rânduri ceea ce putuseră să-i spună la două
veacuri şi jumătate de la moartea întemeietorului mănăstirii, călugării de la Tismana; b)
reprezentările pe o mică raclă de argint, dăruită în 1671, de către ieromonahul Nicodim de la
Tismana, împreună cu Petronie, egumenul aceleiaşi mănăstiri, şi destinată să adăpostească un
deget din moaştele Sfântului Nicodim; c) „Slujba osebită” a cuviosului Nicodim sfinţitul,
apărută la Râmnic, în 1767.
Plecând de la această ultimă lucrare, în 1839, Ştefan Ieromonahul scrie „Viaţa
preacuviosului părintelui nostru Nicodim sfinţitul, arhimandritul Lavrei din sfânta mănăstire
Tismana”. Lucrarea urmăreşte să dea o nouă ediţie, mult mai adăugită însă, a „Slujbei
osebite”, tipărită în 1767. Mai târziu, în 1883, episcopul Râmnicului, Iosif Bobulescu avea să
separe povestirea sfântului Nicodim de slujbă. Ştefan Ieromonahul aducea numeroase
adăugiri, mai rar modificări, textului tipăriturii din 1767, partea cea mai amplificată fiind
„Viaţa”, care ajungea să capete o întindere egală cu cea a întregului text al slujbei.
Despre locul de naştere şi originea lui Nicodim nu avem dovezi sigure. Nicolae Iorga
şi Victor Brătulescu susţineau că se trăgea dintr-o familie de aromâni din părţile Prilepului, în
Macedonia. Alţi cercetători sârbi susţin că s-ar fi născut în Prilepac, aproape de Novo Brâdo,
centru minier din Serbia medievală, din tată valah şi mamă sârboaică, înrudită cu cneazul
Lazăr al Serbiei. Aşa s-ar explica venirea lui în părţile noastre şi ataşamentul faţă de poporul
român. Emil Lăzărescu îl credea „pe jumătate dacă nu în întregime grec”, idee preluată şi de
I.P.S. Tit Simedrea. Subscriem la ideea că era român la origini, altfel zelul misionar şi
dragostea faţă de aceste meleaguri nu pot fi înţelese.
S-a călugărit, probabil, la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos. Se pare că a ajuns
chiar egumen la una din mănăstirile de aici. După un timp, s-a întors în Serbia, aşezându-se în
ţinutul Cladovei. Se pare că, în apropiere, în zona Crainei, ar fi ridicat două mănăstiri: Vratna
şi Monastiriţa şi o biserică de zid la Şaina, fără turle, în numele Sfintei Treimi, în tinda căreia
se află zugrăvit şi sfântul. Ocuparea ţinuturilor natale de către regatul maghiar catolic (şi nu
din cauza pericolului turcesc) l-a determinat pe sfântul Nicodim să părăsească regiunea şi să
se aşeze pe Valea Vodiţei, în Ţara Românească. Potrivit unei legende, Nicodim a avut un vis
în care i s-a arătat Sfântul Antonie, acesta îndemnându-l să meargă în Ţara Românească şi să
înalţe o mănăstire la un loc numit „al cascadelor”. Plecat la drum, ajunge la Dunăre. Trece
fluviul folosindu-se de veşmântul său ce i-a servit drept plută. Împreună cu monahii care l-au
îmsoţit, ridică mănăstirea Vodiţa căreia îi hărăzeşte ca hram chiar pe Sfântul Antonie. Se pare
că locul unde a zidit mănăstirea este punctul cel mai apropiat de regiunea Crainei, de pe tot
întinsul Ţării Româneşti. Aşadar, Nicodim avea şi mai dorea să păstreze legături cu ţinuturile
sud-dunărene.
Revenind la legendă, aflăm că Sfântul Antonie i se arată iarăşi în vis monahului
spunându-i să caute alt loc şi să zidească altă mănăstire. Sfântul pleacă mai departe şi zideşte
câte o biserică la Topolniţa, Gura Motrului şi Firizul Vechi – pe stânca Coşuştei, „sub geantul
Mănăstirii Steiul”, stânca de pe un tăpşan numit Crovul Mănăstirii. În urma unui alt vis,
pleacă mai departe şi ajunge în satul Groşeni (după altă variantă Tismana). Aici se trezeşte
noaptea în plânsetul unui copil pe care-l bătea tatăl său fiindcă pierdu-se porcii, la locul cu
căderi de apă. Sfântul Nicodim, bucuros că a găsit ceea ce căuta, s-a rugat de tatăl copilului să
nu-l mai bată, fiindcă porcii se vor găsi. Într-adevăr, a doua zi, înainte de răsăriul soarelui, s-
au găsit porcii la locul cu pricina. Aici a dat monahul şi de peştera cu izvorul ale cărui ape sar
peste pragul de stânci şi se aruncă în pârâul Tismanei. Tot legenda spune că în peşteră s-ar fi
aflat şi un balaur, pe care Sfântul Nicodim l-a ucis. În locul rămas curat a zidit, lângă peştera
cu izvor de apă, mănăstirea de la Tismana. O altă peşteră mai mică şi mai sus aşezată a servit
ca loc de retragere (sihăstrie) pentru monahul venit de la sud de Dunăre.
În rândurile de mai sus, deşi învăluite în aerul unei legende, se află multe adevăruri
istorice, date preţioase care ne ajută să întregim în mare mănură biografia Cuviosului
Nicodim.
Este cunoscut azi şi acceptat de majoritatea istoricilor că, odată ajuns în Ţara
Românească, Nicodim, bucurându-se de consideraţia şi sprijinul domnitorului Vlaicu Vodă şi
a urmaşilor lui, va începe zidirea mănăstirilor Vodiţa, Tismana, Topolniţa, Coşuştea-
Crivelnic, Gura Motrului, Vişina (din Oltenia), Prislop (Ţara Haţegului) şi chiar a primelor
mănăstiri din Moldova. A participat, în 1375, şi la o misiune de împăcare între Patriarhia de
Constantinopol şi Biserica Sârbă (proclamată Patriarhie autocefală în anul 1346). Atunci a
primit şi rangul de arhimandrit din partea Patriarhiei ecumenice. Se cunosc şi câteva ştiri
privitoare la activitatea cultural-teologică a lui Nicodim. Este vorba de corespondenţa purtată
de el cu ultimul patriarh de la Târnovo, Sfântul Eftimie, apreciat şi cunoscut teolog în toate
ţările ortodoxe. S-au păstrat două scrisori ale patriarhului către Nicodim. În prima, Eftimie
răspundea la şase întrebări dogmatice privitoare la îngeri, iar cea de-a doua constituia un
răspuns cu privire la curăţia morală a celor ce doresc să se preoţească. Tot aici, mai trebuie
amintit faptul că prin anii 1404-1405, cuviosul Nicodim a caligrafiat pe pergament un frumos
Tetraevanghel în limba slavă bisericească, de redacţie sârbă, fiind primul manuscris cu dată
sigură, scris pe teritoriul ţării noastre. S-a formulat părerea (pe baza unei însemnări de la fila
316), că această lucrare s-a scris la Mănăstirea Prislop, din Ţara Haţegului.
În ceea ce priveşte colaborarea Sfântului Nicodim cu voievozii români din vremea sa,
în vederea ridicării mănăstirilor Vodiţa, Topolniţa, Tismana, Gura Motrului, etc., trebuiesc
făcute câteva precizări. De-a lungul vremii, unii istorici au trecut cu vederea rolul avut de
voievozii Vladislav (1364-1377), Radu I (1377-1383), Dan (1383-1386) şi Mircea (1386-
1418) în ceea ce priveşte ctitoriile bisericeşti din acea vreme, atribuindu-i Sfântului Nicodim
chiar rolul de „singur ctitor”. Urmarea firească a fost că mulţi slujitori ai bisericii şi nu numai,
nu au putut să înţeleagă cum un monah venit din sudul Dunării a fost capabil să zidească în
Ţara Românească, în plin Ev Mediu, atât de multe şi de costisitoare mănăstiri sau biserici. În
fapt, confuzia a apărut datorită publicării la Berlin, în anul 1888, a unei lucrări, sub semnătura
lui Ilarion Ruvaraţ, lucrare prin care se afirma că „Popa Nicodim ar fi fost primul întemeietor
de mănăstiri în Ţara Românească”. Ideea a fost preluată şi de Al. Ştefulescu (în lucrarea
„Mănăstirea Tismana”) care, fără să mai ţină seama de precizările şi delimitările
documentelor, citate şi folosite în aceeaşi carte, a reţinut şi a amplificat numai ideea de
fondator, întemeietor, în dauna ideii exacte de colaborator şi sfătuitor al voievozilor, ctitor,
chivernisitor al averii cu care ctitorii voievozi au înzestrat mănăstirile întemeiate de ei. Lui i-
au urmat şi alţi cercetători (C. Diaconovici, P.P.Panaitescu, etc.) care au dezvoltat aceeaşi
idee. Nici şovăiala lui Duiliu Marcu sau George Russu nu a făcut altceva decât să menţină o
stare de confuzie dăunătoare studierii trecutului Bisericii Româneşti.
În realitate, aşa cum arătau Ştefan Ieromonahul şi Partenie, episcopul Râmnicului,
adevăraţi apologeţi ai lui Nicodim, urmaţi de B.P. Haşdeu, care scria, în lucrarea Negru Vodă,
că Nicodim „a fost mâna dreaptă a lui Vladislav Vodă şi a lui Radu Negru, în privinţa
organizării bisericeşti...el fiind întâiul organizator al mănăstirilor din Oltenia” şi de Dimitrie
Onciul care afirma că Nicodim „sfătuia pe Vladislav să înalţe mănăstiri la râul Vodiţei şi pe
fratele său ce-i zice Radu Negru să înalţeTismana...unde Nicodim, organizatorul
monahismului în Ţara Românească, a trăit restul vieţii sale cuvioase”, vrednicul monah venit
de la sud de Dunăre a beneficiat „de banii domneşti ai lui Vlaicu, dar şi ai lui Radu şi ai
doamnei Calinichia din Bizanţ, iar mai apoi ai lui Dan”, de sprijinul şi muncitorii trimişi de
domnitorii valahi. Desigur, acest sprijin nu micşorează cu nimic din meritele sfântului
Nicodim în ceea ce priveşte reorganizarea monahismului românesc, el rămânând un ctitor
spiritual al unora din cele mai importante mănăstiri din Ţara Românească. Se reliefează însă,
la adevărata însemnătate, contribuţia celor patru domnitori ai Ţării Româneşti de la sfârşitul
veacului al XIV-lea la dezvoltarea Bisericii Ortodoxe de pe aceste meleaguri, sub toate
aspectele, inclusiv cel monahal.
Aşadar, după venirea în Ţara Românească, Sfântul Nicodim s-a bucurat de sprijinul şi
consideraţia domnitorilor de aici. Mircea cel Bătrân îl numea, într-un hrisov din 23 noiembrie
1406 „părintele şi rugătorul domniei mele, popa Nicodim”. La 26 decembrie 1406, cuviosul
Nicodim a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat la Tismana. El va fi socotit ca sfânt
datorită minunilor ce s-au petrecut la mormântul său, prăznuirea lui săvârşindu-se în ziua
morţii sale.
 El a fost omul trebuitor la acea vreme pentru combaterea catolicismului iar apariţia lui
lângă Vladislav, care combate şi cu armele înaintarea catolicismului, apare şi mai potrivită.
Bibliografie: Alexandru Ştefulescu, Mănăstirea Tismana, Bucureşti, 1909; Dumitru
Buzatu, De la Vodiţa la Tismana, în „Mitropolia Olteniei”, anul XIII, 1961, nr. 10-12; Tit
Simedrea, Viaţa mănăstirească în Ţara Românească înainte de 1370, în „Biserica Ortodoxă
Română”, anul LXXX, 1962; Vasile Iorgulescu, Mărturii privind monahismul pe pământul
românesc înaintea Sfântului Nicodim, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CI, 1983, nr. 3-4;
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediția a III-a, Iasi, 2004, p. 269-
279; Sergiu Popescu, Mehedinţi, vatră de istorie şi spiritualitate ortodoxă românească,
Drobeta-Turnu Severin, 2008, p. 90-98; Idem, Sfântul Nicodim de la Tismana, fondator, ctitor
sau reorganizator al monahismului românesc?, în „Mitropolia Olteniei”, anul LXI, 2009, nr.
9-12, p. 69-85; şi în volumul „70 de ani de la reînfiinţarea Mitropoliei Olteniei”, Craiova,
2010, p. 215-237.

Activitatea tipografică în ţările române în secolul al XVI-lea. Ieromonahul

Macarie, Dimitrie Liubavici, ieromonahul Lavrentie
şi diaconul Coresi
 Unul dintre cele mai importante și mai însemnate momente din viața bisericească a
Țărilor române îl constituie introducerea tiparului în primul deceniu al secolului al-XVI-lea.
Prima carte tipărită a fost un Liturghier cu caracter slavon, tipărit în jurul anului 1483, la
Veneția, unul dintre cele mai însemnate centre tipografice ale vremii, în tipografia lui Andreas
Toressani, prima tipografie slavă cu caracter ortodox.
Cea de-a doua tipografie slavă ortodoxă se pare că a funcționat într-o mănăstire din
Cetinie (Macedonia), iar conducătorul acestei tipografii se pare că era un ieromonah pe nume
Macarie, despre care se presupune că a învățat meșteșugul tiparului în atelierul lui Toressani.
În cadrul tipografiei din Cetinie au fost tipărite mai multe cărți, necesare cultului
ortodox: un Octoih (în două volume), o psaltire și un Molitvelnic. Pe lângă toate acestea s-a
mai tiparit și un Triod înflorat.
Toate aceste tipărituri se remarcă prin ținuta lor grafică, prin caracterul lor simplu și
clar, având numeroase inițiale ornate în stilul venețian al Renașterii, cu frontispicii alcătuite
din motive florale și gravuri, uneori pe pagini întregi.
Ieromonahul Macarie. După căderea Muntenegrului sub turci s-a înființat în Țara
Românească, sub patronajul domnitorului, cea de-a treia tiparniță slavonă europeană (se va
situa înaintea celor din Veneția, Praga și Viena). Ca meșter tipograf al primelor trei cărți
apărute la noi în limba slavonă: un Liturghier, un Octoih și un Tetraevanghel, este indicat
ieromonahul Macarie. Majoritatea cercetătorilor admit faptul că după ce și-a încetat
activitatea în Cetinie, ieromonahul Macarie, originar din Muntenegru, și-a reluat activitatea în
Țara Românească.
Înființarea tipografiei din Țara Românească nu era întâmplătoare deoarece domnitorul
Radu cel Mare, cunoscut prin acțiunile sale de organizare bisericească și prin daniile sale avea
nevoie de o tipografie de cărți în limba slavonă pentru bisericile din țara sa, dar și pentru cele
din Moldova și Transilvania (biserici ortodoxe surori care foloseau limba slavonă ca limbă de
cult).
Prima carte tiparită de ieromonahul Macarie la noi a fost un Liturghier, în 1508.
Tipărirea acestuia a început în timpul lui Radu cel Mare și s-a terminat în timpul domniei lui
Mihnea cel Rău, la 10 noiembrie 1508.
Cartea era tipărită într-un format mic, cu circa 128 de foi, cuprinzând povățuirea către
preot a Sfântului Vasile cel Mare, rânduiala Proscomidiei, Liturghia Sfântului Ioan Gură de
Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite, rânduiala
Utreniei, a Vecerniei și a Litiei.
 Însemnătatea Liturghierului lui Macarie stă în ceea ce oferă pentru prima dată forma
tipărită a slujbelor liturgice în limba slavonă. Această traducere nu a putut fi făcută probabil
decât de Nifon, pe timpul șederii lui în Țara Românescă.
Liturghierul lui Macarie s-a răspândit în toată Țara Românească precum și în toate
țările de limbă slavonă. La noi în țară se cunosc cinci exemplare: trei la Biblioteca Academiei,
unul la Biblioteca Națională și unul la Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului.
Cea de-a doua carte imprimată de Macarie în Țara Românească a fost Octoihul, în
1510. A ieșit de sub tipar la 26 august 1510, în timpul domniei lui Vlad cel Tânăr. Este un tip
interesant și rar al acestei cărți, deoarece nu este nici un Octoih mare care să cuprindă
cântările Vecerniei și ale Utreniei pe cele opt glasuri, în toate cele șapte zile ale săptămânii, și
nici un Octoih mic care să cuprindă aceleași slujbe tot pe cele opt glasuri, însă numai pentru
zilele de sâmbătă și duminică, ci slujbele din toate zilele săptămânii pe glasul I, iar glasurile
de la doi la opt numai din zilele de sâmbătă și duminică.
Pe ultima pagină este epilogul, în care se arăta de cine și când s-a tipărit această carte.
Domnitorul Vlad cel Tânăr motiva publicarea Octoihului, prin aceea că ,,Dumnezeu
Cel într-o Treime venerat a binevoit să umple biserica sa cu cărți deosebite, pentru
glorificarea și folosul cititorilor”.
Din punct de vedere al practicii bisericești, Octoihul lui Macarie din 1510, a stabilit o
practică unitara în cult. Cu mici schimbări, Octoihul mixt al lui Macarie a servit ca prototip
pentru Octoihul slavon tipărit de Coresi la Brașov, în 1557.
Cea de-a treia carte a lui Macarie a fost un Tetraevanghel, care s-a terminat de tipărit
la 25 iunie 1512, în primul an de domnie al lui Neagoe Basarab. Acesta cuprinde toate cele
patru evanghelii canonice, așezate în ordinea lor: Matei, Marcu, Luca și Ioan, dar cu indicarea
pe margine a pericopelor evanghelice, astfel ca preoții să știe în ce duminică sau sărbătoare să
citească pericopa respectivă.
Însemnătatea Tetraevanghelului lui Macarie stă în faptul că este prima tipăritură de
acest gen, pentru toți credincioșii ortodocși care foloseau limba slavă în cult. Această carte a
lui Macarie a cunoscut o largă răspândire, fiind reeditată în 1546, la Sibiu, dar și în 1552, la
Bălgrad. Limba celor trei cărți tipărite de Macarie este slavona bisericească de redacție
medio-bulgară.
În ceea ce privește locul în care ele au fost tipărite, cei mai mulți cercetători sunt de
părere că au fost tipărite la Târgoviște. De asemenea, mai trebuie menționată și subliniată
bogăția și frumusețea ornamentelor care împodobesc cele trei tipărituri macariene.
Cheltuielile de tipar au fost suportate de domn și implicit de țară. Un alt lucru foarte important
este prezența stemei românești pe coperta celor trei exemplare ale lui Macarie.
Dimitrie Liubavici. Activitatea tipografică în Țara Românească a fost reluată peste
trei decenii, în timpul lui Radu Paisie. Acesta era fiul lui Fedor Liubavici, care tipărise un
Liturghier, o Psaltire și un Molitvelnic, în mănăstirea Gorojde din Herțegovina. Atât Dimitrie
Liubavici, cât și călugărul Moise au lucrat în tipografia lui Vukovici din Veneția. În 1539, a
tipărit un Octoih în tipografia deschisă în mănăstirea sârbească Gracianița. În 1544, a venit în
Țara Românească împreună cu călugărul Moise, iar la 10 ianuarie 1545, a terminat de
‚,isprăvit” un Molitvelnic slavon, în cetatea de scaun de la Târgoviște.
Mai trebuie menționat faptul că Molitvelnicul avea ca anexă o pravilă a Sfinților
Apostoli și a ,,Sfinților Preacuvioși Părinții noștri ai celui de-al șaptelea sobor” despre preoți
și despre mireni; a fost astfel prima carte despre legi tipărită în țara noastră.
Doi dintre ucenicii lui Dimitrie Liubavici, aflați sub îndrumarea sa, au tipărit la
Târgoviște o altă carte în limba slavonă, și anume un Apostol, terminat la 10 martie 1547.
Asemenea Tetraevanghelului din 1512, ordinea pericopelor la acest Apostol nu este cea
folosită astăzi, ci se respectă ordinea canonică din Noul Testament.
După unele cercetări recente, în tiparnița lui Dimitrie Liubavici s-au mai tipărit un
Minei și un Tetraevanghel, descoperite în Biblioteca din Leningrad.
Limba tuturor cărților tipărite de Dimitrie Liubavici este cea slavonă, de redacție
medio-bulgară.
De asemenea, cărțile imprimate de Dimitrie Liubavici au cunoscut o largă răspândire,
nu numai în țările nostre, ci și la popoarele slave sud-dunărene.
Mai trebuie menționat faptul că Dimitrie Liubavici a format în atelierul său tipografic
primii ucenici de neam român care sunt cunoscuți cu numele. În anul 1557, unul dintre
ucenicii lui Dimitrie, și anume Oprea, împreună cu diaconul Coresi, va tipări un Octoih, la
Brașov.
Ieromonahul Lavrentie. Abia după un sfert de veac mai întâlnim o tipografie lângă
București, noua capitală a țării. Foarte mult timp s-a crezut că noua tipografie de lângă
București a luat ființă în ultimul sfert al secolului al XVII-lea, odată cu tipărirea cărții Cheia
înțelesului, în 1678, însă cercetările ulterioare au arătat faptul că începând cu 1573, un
ieromonah cu numele de Lavrentie, ajutat de ucenicul sau Iovan (Ioan) au lucrat matrițele și
clișeele necesare imprimării unor cărți noi în limba slavă.
Ei au tipărit un Tetraevanghel în limba slavonă, în două ediții, precum și o Psaltire din
care s-au păstrat numai câteva file. Tipografia lor a fost instalată lângă București, pe râul
Colentina, în mănăstirea cu hramul ,,Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul”, numită mai târziu
Plumbuita. Aceasta înseamnă că Bucureștiul avea o tipografie încă din anii 1573-1582, aici
trudind ieromonahul Lavrentie și ucenicul său Ioan, ambii, fără îndoială, români.
Diaconul Coresi. Activitatea tipografică a lui Macarie, Dimitrie Liubavici și
Lavrentie a fost continuată de un alt mare cărturar și tipograf de seamă, diaconul Coresi.
Originar din Târgoviște, a învățat arta tipografică de la Dimitrie Liubavici. Prima carte
imprimată de Coresi a fost un Octoih slavon, tipărit la Brașov între 1556-1557, cu ajutorul lui
Oprea logofătul, fostul ucenic al lui Dimitrie Liubavici de la Târgoviște. Între 1557-1558, a
tipărit la Târgoviște un Triod-Penticostar, cu gravuri în lemn, ajutat fiind de 10 dintre ucenicii
săi. O altă carte tipărită de către diaconul Coresi a fost Întrebare creștinească, tipărită abia
după stabilirea definitivă a lui Coresi la Brașov, în 1560-1561. Această carte era un mic
catehism în limba română, sub forma de întrebări și răspunsuri care cuprindea: Cele 10
porunci, Crezul, Tatăl nostru și câteva noțiuni sumare despre rugăciune, botez, împărtășanie,
etc. A mai tipărit un Tetraevanghel românesc, între 1560-1561, urmat de un Apostol în
românește, tipărit probabil în anul 1563. În anul 1570, au fost tipărite o Psaltire și un
Liturghier, primele cărți de acest gen în limba română. In ciuda faptului că se stabilise
definitiv la Brașov, diaconul Coresi a păstrat totuși legăturile cu Țara Românească, un număr
destul de mare de cărți fiind cerut de domnii și de conducătorii Bisericii de peste munți,
acestea fiind tipărite în limba slavonă. Una dintre cele mai importante și mai impresionante
lucrări ale lui Coresi este Cazania sau Evanghelia cu învățătură, tipărită la Brașov, în 1581.
Fiind ultima carte tipărită de Coresi în românește, această carte este totodată o culme a
activității lui, atât din punct de vedere al tehnicii tipografice, cât și din punct de vedere al
contribuției la dezvoltarea limbii literare. Cartea a fost dată la tipar la 14 decembrie 1580, și
terminată la 28 iunie 1581. Prefața Cazaniei a doua, după cum mai este cunoscută, arăta că
judele Brașovului, cu cheltuiala căruia s-a tipărit această carte, a găsit și a primit un exemplar
tipărit în slavonă, de la mitropolitul Serafim al Ungrovlahiei. În aceeași prefață se mai
amintește faptul că judele Brașovului s-a sfătuit cu mitropolitul Ghenadie al Alba-Iuliei și cu
încuviințarea mitropolitului Serafim a dat-o diaconului Coresi spre a o edita din limba
sârbească în limba românească. Cartea se prezenta ca o operă de colaborare transilvano-
munteană, atât prin împreuna lucrarea a diaconului Coresi cu ceilalți doi preoți scheieni, cât și
prin binecuvântarea dată de cei doi mitropoliți, primul oferind chiar și exemplarul după care s-
a făcut traducerea, ridicând astfel limba română la rangul și demnitatea de limbă cultă cu
drepturi sacre, asemenea limbilor oficiale ale timpului: greaca, latina și slavona. Cartea avea
317 foi nepaginate; tiparul este cu negru și roșu, cu caractere mici, cu câte 32 de rânduri pe
pagină și cu inițiale de patru feluri. Este singura tipăritură coresiană românească în care s-au
folosit litere mici, cu care până atunci s-au imprimat exclusiv cărți slavone.
Preoții Iane și Mihai de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Șchei, amintiți ca
traducători ai cărții, erau unii din cei mai învățați preoți din acel timp, Mihai învățând în
Serbia. Probabil au ajutat pe Coresi și la tipărirea altor cărți.
Cazania din 1581, a contribuit și la înlocuirea limbii slavone în Biserică cu limba
română. E un fapt incontestabil și cu totul pozitiv.
Prin tipăriturile românești ale lui Coresi s-a făcut și mai mult simțită unitatea de limbă,
de credință și de origine a românilor de pretutindeni. Marele merit al lui Coresi este acela că a
fost primul cărturar care a luptat în mod conștient pentru introducerea limbii române în
Biserică, pentru răspândirea științei. Datorită tipăriturilor coresiene, scrisul românesc s-a
răspândit tot mai mult, astfel începându-se procesul de lungă durată al înlocuirii limbii
slavone din slujba bisericească și din cancelariile domnești. Cărțile lui Coresi s-au răspândit
pe o arie geografică foarte întinsă, în toate ținuturile locuite de români.
Bibliografie: Virgil Molin și Dan Simonescu, Tipăriturile ieromonahului Macarie
pentru Țara Românească, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVI, 1958, nr. 10-11, p.
1005-1034; Virgil Molin, Despre diaconul Coresi. La 400 de ani de la începutul activității
sale la Brașov și de la tipărirea primei cărți românești, în „Glasul Bisericii”, anul XVIII,
1959, nr. 7-12, p. 633-656; Idem, Date cu privire la activitatea tipografică a diaconului
Coresi ca editor, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXI, 1963, nr. 7-8, p. 781-791;
Niculae Șerbănescu, Tipografia ieromonahului Lavrentie de la Mănăstirea Plumbuita din
București (secolul al XVI-lea), în „Studii Teologice”, anul XXVIII, 1976, nr. 1-2, p. 20-39;
Ioan Ionescu, Patru sute de ani de la tipărirea Evangheliei cu învățătură, de diaconul Coresi,
la Brașov, în 1581, și mesajul care-l poartă, în „Glasul Bisericii”, anul XL, 1981, nr. 11-12,
p. 1154-1177; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a III-a, Iaşi,
2006, p. 533-543.