Dovezi filologice cu privire la vechimea credinţei

„întru Hristos” la daco-romani

Pentru istoria noastră, vechea terminologie

creştină prezintă o însemnătate aparte, deoarece prin
aspectul său latinesc probează încreştinarea timpurie a
aborigenilor şi stăruinţa legăturilor cu Imperiul. În
cele ce urmează, selectăm un lot de cuvinte, indicând
totodată şi etimonul latin: Dumnezeu (Domine–Deus),
zău (deus), creştin (christianus), Fecioară (apelativ
pentru Maica Domnului; din lat. fetiola), lege –
credinţă (lex, legis), cruce (crux, crucis), părinte
(parens), priveghi (pervigilium), sânt – sfânt (sanctus;
în denumirile populare ale unor sfinţi: Sânandrei,
Sânpetru, Sânnicoară, Sântămărie etc.), sărbătoare
(dies servatoria), duminică (dies dominica), înger
(angelus), păcat (peccatum), păgân (paganus), a
boteza (baptizare), a ajuna (jejunare) ş.a.m.d.
Majoritatea acestor cuvinte se conservă şi la fraţii
1
noştri de peste Dunăre (vlahii). De notat că unii
termeni din cei enumeraţi mai sus, sunt elenisme
latineşti (creştin, biserică, înger, a boteza...). Nu e
lipsit de interes să arătăm că cercetătorul suedez
Gunnar Gunnarsson opinase că termenul „biserică”
(>serică) ar fi putut da în slavă „ţrăkî”, tot cu înţelesul
de lăcaş cultic (şi nu numai). Dealtfel în slavă, dar şi
în limba maghiară – de la români – au intrat unele
cuvinte de factură religioasă: creştinatul „Crăciun” (de
origine dacică) şi „colindele” (de sorginte latină) ş.a.
Din latineşte s-au mai moştenit în română:
Florii (Floralia, Florilia), Rusalii (Rosalia), Brumar
(Brumalia) etc.
Am specificat supra că termenul „sărbătoare”
provine din „dies (con)sevatoria”, având – în Dacia –
semnificaţia de „îngrijorată şi smerită închinare a
sufletului către Divinitate şi nu atât veselia,
reprezentată prin lat. festum şi feriae, din restul lumii
romanice” (S. Goicu).

2
 De asemenea trebuie remarcată împrejurarea că
aceiaşi daco–romani au făurit şi concepte noi,
specifice românei, din latina vulgară. Astfel avem
termenii: Treime (din tres, tria), credinţă (credentia),
fiinţă (a lui Dumnezeu; din fientia), înviere (invivare),
suflet (sufflitus), faţă (în sensul de ipostază divină; din
facies, -ei) etc. Toţi aceşti termeni se deosebesc de cei
utilizaţi în Biserica occidentală, ceea ce înseamnă că
evanghelizarea strămoşilor noştri – subliniază Păr.
acad. M. Păcurariu – nu s-a făcut prin misionari din
Apus, ci „de la om la om”, de la comunitate la
comunitate. Totuşi, în ce priveşte organizarea
ecleziastică, terminologia creştină de origine latină e
foarte săracă. Aceasta se explică prin faptul că
structurarea bisericească se desăvârşeşte abia prin
contactul cu slavii, din limba cărora au pătruns în
română o serie de termeni sau, mai curând, au fost
substituiţi cei de sorginte latinească. Fie prin
intermediar sud–slav, fie în chip nemijlocit, au intrat
în limba noastră din cea bizantină unii termeni
3
precum: episcop, preot, diacon, liturghie, apostol,
evanghelie, călugăr, mănăstire et alia; după unii
lingvişti, numărul acestor împrumuturi ar fi mai mare
(H. Mihăescu). Problema rămâne deschisă.
Vocabulele de provenienţă latină din lexicul
eclesial românesc demonstrează că evanghelizarea
daco–geţilor s-a împlinit – cum puncta şi V. Pârvan –
deodată cu romanizarea lor. Sau cum conchidea Radu
Vulpe: dacă romanismul carpato–danubian „a putut
totuşi să se consolideze, să se unifice şi să oţelească
vitalitatea bazei sale geto – dacice cu o superioară
energie, care să reziste tuturor primejdiilor,
supravieţuindu-le şi dominându-le, o datoreşte mai
presus de orice nesecatului izvor de forţe morale care
era creştinismul”.

Bibliografie

N. Iorga, Istoria, p. 14–15; IBR, I, p. 43–47; R.

Vulpe, în „De la Dunăre la Mare” (cit.), p. 21–22;
4
Panaitescu, Eiführung, p. 85–87; S. Goicu, Termeni
creştini în onomastica românească, Timişoara 1999,
p. 6 şi urm.; M. Păcurariu, IBOR (2007), p. 24 – 30.

Lectură

Istoricul Radu Vulpe despre

coordonatele etnogenezei româneşti

Dovada cea mai vie şi mai elocventă a acestei

latinităţi creştine o prezintă limba română, care în
bogatul său tezaur de termeni religioşi moşteniţi din
limba latină, păstrează amintirea începuturilor creştine
ale neamului nostru. Din nenumăratele exemple care
pot fi produse în această privinţă e de ajuns să ne
mărginim la următoarele, mai semnificative:
Dumnezeu, cruce (...), biserică, altar, tâmplă,
duminică, sărbătoare, Paşte, Rusalii, Păresimi, ajun,
preot, cuminecătură, rugăciune, închinare, câşlegi,
cârnelegi, lege, credinţă, zău, răposat, priveghi,
5
mormânt, cimitir, martor, urare, jurământ,
binecuvântare, blestem, păcat, păgân, drac. Acest
tezaur de cuvinte reflectă însăşi istoria creştinismului
românesc, care la începuturile sale, în perioada de
formare a poporului român şi a limbii române, înainte
de a fi fost încadrat, după marea schismă, în
organizarea Bisericii orientale greco-ortodoxe, a avut
un caracter exclusiv latin. Cele mai multe dintre
vocabulele menţionate se referă la secolul al IV–lea,
perioada decisivă a creştinării provinciilor dunărene,
concomitent cu a populaţiilor din nordul Dunării.
Altele sunt databile în secolele V–VII. Mai toate sunt
de natură populară, derivând din limba vorbită curent
în provinciile romanităţii orientale şi oglindind
realităţi şi evoluţii de sensuri din aria acestor
provincii. Multe dintre ele, păstrate numai în limba
română, reprezintă creaţii specifice ale romanităţii
dacice. E cazul, prin excelenţă, cu biserică, noţiune
care în graiurile romanice occidentale se exprimă prin
cuvântul de origine greacă ecclesia = „adunare”
6
(franţuzeşte église, italieneşte chiesa, în spaniolă
iglesia, în portugheză igreja), pe când la noi are la
origine termenul (tot latin de provenienţă greacă)
basilica, cu accepţiunile succesive de „reşedinţă
regală”, de „mare edificiu public” şi de „clădire pentru
cultul creştin”.
În lumina acestor evidenţe, factorul creştin
apare în procesul de romanizare de la originea
poporului român cu un rol atât de determinant, încât
se ridică la o însemnătate egală cu aceea a romanităţii
noastre însăşi. Cu bună dreptate se poate vorbi de
aceste două fenoneme ca de două direcţii istorice
cardinale, ca de coordonatele magistrale ale
etnogenezei noastre. Toate popoarele din jurul Daciei
îşi cunosc data precisă când au devenit creştine, cu
anul şi uneori chiar cu ziua, căci toate au adoptat noua
religie târziu, din calcule politice minuţios chibzuite.
Poporul nostru însă n-o poate preciza, deoarece n-are
certificat de botez. S-a născut creştin în mod spontan,
natural, odată cu formarea romanităţii sale, la a cărei
7
desăvârşire creştinismul popular şi-a adus contribuţia
cea mai de seamă. Noi suntem români fiindcă suntem
creştini şi creştini fiindcă suntem români. (Radu
Vulpe, Romanitate şi creştinism, coordonate ale
etnogenezei române, în vol. „De la Dunăre la Mare.
Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”,
Galaţi 1977, p. 20-21).

Atestări arheologice din secolele II–IV

despre creştinism în spaţiul carpato–danubiano–
pontic

Săpăturile arheologice, mai ales din ultimele

decade, au scos la lumină o serie bogată de vestigii de
factură creştină; anumite cărţi de specialitate oferă
tocmai cataloage sau repertorii cu piesele respective,
prezenţa lor dovedind fără tăgadă intensificarea
evanghelizării în ţinuturile locuite de înaintaşii noştri.
Îndeosebi în Sciţia Mică (Dobrogea), pe lângă
8
autohtonii majoritari, se mai întâlnesc şi alogeni.
Acolo, pe lângă inscripţii latineşti (obişnuite în restul
României de azi), apar şi grafii în limba elină. Faptul
că majoritatea textelor sunt în idiomul latin conturează
teza dăinuirii daco – romanilor în teritoriul carpato–
dunărean şi, concomitent, demonstrează legături cu
creştinătatea şi latinitatea sud–danubiană.
În continuare, printr-o selecţie riguroasă, vom
înfăţişa doar piesele mai semnificative ce glăsuiesc
sui–generis, pentru secolele II–IV, despre comunităţile
creştine ce sporesc cu precădere în oraşe, în aşezările
mai mari, în centrele neguţătoreşti sau de meseriaşi;
despre o difuziune, însă mai firavă, în mediul rural
există unele mărturii ce se vor înmulţi în perioada
următoare. E vorba – per ansamblu – de: vase cu cruci
incizate, amulete creştine (şi gnostice), vase decorate
cu peşti–simbol creştin, obiecte „creştinate”, capace
de lut sau de ceramică etc.
Exemplificăm, în primul rând, cu opaiţul de la
Tomis – Constanţa (sec. II – prima parte a sec. III).
9
Gema de la Dinogetia (Garvăn) e din secolul III; a
posedat-o un militar. Cea de la Romula (Reşca – jud.
Olt) este de la finele veacului III. Menţionăm, pe
urmă, capacul de vas de la Micia (Veţel – jud.
Hunedoara), datat în sec. II–IV, fundul de vas de la
Gornea (jud. Caraş–Severin) din sec. II–III; mai multe
oale, opaiţe şi capace de vas de la Tibiscum (de lângă
Caransebeş), datând din veacurile II–IV; capacul de
vas de la Caransebeş, la fel e din sec. II–IV. Piatra de
inel de la Ad Mediam (Mehadia – Herculane) este din
veacul al III–lea. La Potaissa (Turda) s-a descoperit
un opaiţ de tip nord–african; sfârşitul sec. IV. La
Alba–Iulia, alt opaiţ iarăşi din secolul IV, însă cea mai
renumită piesă paleocreştină din Ardeal rămâne acel
donarium (candelabru de bronz) de la Biertan – jud.
Sibiu, datat în sec. IV şi având inscripţie latinească,
din litere ajurate: „Ego. Zenovius, votum posui” (Eu,
Zenovie, am pus juruinţă; sau ofrandă, cum apreciază
alţi cercetători). Şi la Porolissum (Moigrad – jud.
Sălaj), în vecinătatea ruinelor castrului roman, s-a
10
descoperit o inscripţie asemănătoare, însă nu
conservată integral, pe un vas de producţie locală,
având simboluri creştine (această piesă datează de
asemenea din veacul IV). Se pare că e vorba de un
cleric numit Paulus (Pavel).
La Cândeşti – Vrancea, o altă descoperire: o
cruciuliţă şi o cupă având o cruce (sec. II); cruciuliţe
de sidef (sec. II–III) s-au găsit la Mitoc – Botoşani,
etc. Din Alcedar (Republica Moldova) avem un obiect
discoidal de lut, cu o cruce înscrisă într-un cerc (sec.
IV–V); în aceeaşi Moldovă, la Sobari (jud. Soroca) s-
a aflat un opaiţ de lut (sec. IV).
Unele piese paleocreştine s-au recuperat şi din
Banatul românesc şi cel sârbesc. Prescurnicerul de la
Jabăr (jud. Timiş), din secolul IV, dacă nu mai
timpuriu, sugerează şi el existenţa unui aşezământ
creştin. Ceva mai vechi este fragmentul de vas de la
Timişoara (sec. III). Obiecte vechi–creştine au
dezvăluit arheologii şi la Vârşeţ, Dubovac şi în alte
locuri.
11
 În egală măsură necropolele sau mormintele din
Dobrogea (de ex. Capidava, sec. III–IV) sau din alte
zone româneşti, din veacul IV ori din prima jumătate a
sec. V, vorbesc şi ele despre numărul mai spornic de
vieţuitori creştini, comparativ cu perioada precedentă.
Majoritatea pieselor paleocreştine, amintite mai
sus, nu sunt produse locale, ci de provenienţă ilirică,
panonică, italică, nord–africană sau orientală. Istoricii
au considerat just că în special după anul 313 s-a
constatat o mai puternică răspândire a creştinismului
în rândul localnicilor, creştinătate ce a consolidat
romanismul în stânga Dunării. În ultimul timp se
conturează tot mai mult ideea că spaţiul fostei
provincii nord – danubiene Dacia se găsea pe vremea
lui Constantin I şi până prin anul 376 sub un fel de
protectorat al Imperiului roman.

Bibliografie sumară

12
 N. Gudea, I. Ghiurco, Din istoria creştinismului
la români. Mărturii arheologice, Oradea 1988,
passim; Em. Popescu, Christianitas, passim; D.
Benea, Dacia sud–vestică în sec. III–IV, t.II,
Timişoara 1999; Al. Madgearu, Rolul creştinismului...
(cit.) p. 114 şi urm.; V. Lungu, Începuturile
creştinismului în Scythia Minor, în lumina
descoperirilor arheologice, în „Izvoarele
creştinismului românesc”, Constanţa 2003, p. 29 şi
urm.; C. Mateş, Viaţa bisericească în sudul Dunării şi
relaţiile cu nordul Dunării în sec. IV–VI, Deva 2005;
M. Păcurariu, IBOR (1991), I, p. 95–104; Idem, IBOR
(2007), p. 30–33.

Lecturi

Bazilici dobrogene (Tropaeum Traiani) din

sec. IV

13
 Bazilica cimiterială. A fost cercetată de Gr.
Tocilescu pe panta dealului dinspre miazănoapte a
cetăţii. Este construită din piatră şi cărămidă; are
formă rectangulară şi dimensiunile: lg. 15 m, lţ. 11 m.
La răsărit, absida semirotundă, o singură navă. V.
Pârvan o atribuie epocii lui Constantin cel Mare (306-
337), de unde se poate deduce vechimea sa.
Considerăm însă necesare noi cercetări în această
zonă unde mai apar resturi şi din alte construcţii.
Basilica de marmură, se află în sectorul NE al
cetăţii, la circa 100 m de via principalis în faţa unui
mare turn de apărare, dreptunghiular, în zidul de
incintă. Numeroase materiale arheologice din
marmură, părţi din arhitectura şi ornamentica
edificiului, au îndreptăţit atributul de „marmoreană”.
Construită din piatră şi mortar, cu orientare E-V,
are o lungime de 25,50 m, la care trebuie adăugat şi
atrium-ul cu dimensiunile de 8 m x 7 m, în interior.
Este împărţită în trei nave, iar nartexul, mai îngust,
este egal cu lărgimea bazilicii. Legăturile între nartex
14
şi atrium se făceau prin intrări corespunzătoare
porticelor de la nord şi de la sud şi a treia în centru.
Absidei şi navelor laterale le corespund în
exterior trei încăperi legate între ele, care se pare
formau pastophoria, iar în dreptul atrium-ului, la sud,
apare construcţia cu trei compartimente a
baptiserium-ului, într-o poziţie oblică faţă de bazilică.
Nu are criptă, ceea ce indică o mai mare vechime a sa.
Este una dintre cele mai de seamă bazilici de la
Tropaeum Traiani şi a avut, se pare, un rol însemnat în
viaţa cetăţii, fiind reşedinţă episcopală într-o perioadă
anterioară bazilicii cu transept. Între cele două
construcţii există diferenţe cronologice, anterioritatea
celei de marmură fiind mai sigură. Se pare că a fost
construită în sec. IV e.n., sub Constantin cel Mare şi a
funcţionat până târziu. (A. Rădulescu, în „Monumente
istorice şi izvoare creştine”, Galaţi 1987, p. 25 şi 28-
29).

15
 Alte lăcaşuri paleocreştine din Dacia
postromană

Cu privire la locaşurile de cult, în mod logic şi

necesar este de admis existenţa lor pe teritoriul daco–
roman, după retragerea aureliană şi până la sfârşitul
secolului al VI-lea. Dar o atestare absolut sigură avem
acum numai la Sucidava: bazilica din secolul al VI-
lea. Situaţia de la Porolissum şi Slăveni (jud. Olt), în
secolele IV–V, unde este vorba de templul lui Bel
(Porolissum – Moigrad) şi de o clădire de
comandament militar din castru (Slăveni), ambele
transformate în bazilici, nu poate fi pierdută din
vedere, deşi ea – în special la Porolissum – rămâne în
sfera incertitudinii. Totuşi, la Slăveni, descoperirea
prezintă – comparativ – cu mult mai multă
consistenţă. În schimb, la Drobeta, Gornea (jud.
Caraş–Severin) şi Prejmer (jud. Braşov) lucrurile par
a fi şi mai îndoielnice. În orice caz, cantitatea
apreciabilă de materiale creştine, care indică mulţimea
16
celor care au îmbrăţişat noua credinţă, ca şi frecvenţa
opaiţelor de lut şi, în special, prezenţa celor de bronz,
mai pretenţioase – întrebuinţate mai degrabă la
serviciul religios, decât pentru nevoile private,
cotidiene – pledează decisiv în favoarea existenţei pe
scară largă a locaşurilor de cult, chiar dacă ele nu au
fost încă depistate şi scoase la lumină de cercetările
arheologice. Este greu de imaginat că în marile aşezări
rurale sau foste centre urbane în secolele IV–V nu
existau locaşuri de cult. Nu trebuie scăpat din vedere
nici faptul că multe vor fi fost construite din lemn,
material mai uşor perisabil, iar în cursul timpului
acestea au dispărut, fără să lase urme până în epoca
noastră. În Noricum, de exemplu, sunt atestate în
secolul al V-lea biserici din lemn ale populaţiei
romanice (...) (D. Protase, în „Istoria Românilor”, II,
Bucureşti 2001, p. 591–592).

Petru Movilă şi „sinodul” ieşean

17
 Petru Movilă, fiul de domn moldovean, care a
păstorit în anii 1633-46 Mitropolia Kievului –
dependent în acel timp de regatul polonez – a fost un
eminent sprijinitor al culturii atât în Moldova cât şi în
Ţara Românească; lui i se datorează renaşterea
activităţii tipografice în Muntenia. Se cunosc numele
cărturarilor, mireni sau bisericeşti, care au vizitat
Rusia kieveană şi au intrat în contact cu învăţatul
mitropolit: un Udrişte Năsturel, un Meletie
Macedoneanul (sau aromânul).
A văzut lumina zilei la Suceava, în 1596. A
studiat la şcoala Frăţiei ortodoxe din Lvov, apoi a
intrat în mănăstirea kieveană Lavra Pecerskaja,
ajungând în cele din urmă (în 1627) stareţul acelui
aşezământ monahal. În 1631 întemeiază un colegiu la
acea Lavră, ce va fuziona cu şcoala Frăţiei ortodoxe,
extinzându-şi astfel programa de studiu (limbile
latină, polonă, slavă şi elină, o serie de materii
18
începând cu gramatica şi terminând cu retorica,
filosofia şi teologia); mai târziu va deveni o vestită
academie de profil teologic.
În anul 1632, dimpreună cu aristocraţi ortodocşi
şi protestanţi, militează acelaşi Petru Movilă ca să
acceadă la tronul regal al Poloniei Vladislav IV, ce va
confirma ulterior unele drepturi pe seama
ortodocşilor: liberul exerciţiu al cultului, acceptarea
Mitropoliei kievene cu 4 dieceze sufragane,
posibilitatea ca Biserica ortodoxă să aibă biserici,
şcoli, tipografii şi spitale, restituirea lăcaşurilor sfinte,
preluate abuziv de greco-catolici ş.a.m.d.
Petru Movilă este consacrat ca mitropolit în 28
apr. 1633 la Lvov, fiind prezent şi Varlaam al
Moldovei. Toată activitatea îndeplinită de acesta, în
domeniul cultural-teologic, a însemnat o perioadă de
primenire a tradiţionalei culturi bizantino-slave,
aşezând-o oarecum pe o linie de occidentalizare. În
pofida acestui fapt, Ortodoxia – în fondul ei – nu a
fost nicio clipă afectată şi propaganda unită n-a
19
câştigat izbânzi. Sunt cunoscute circa 50 de tipărituri
apărute prin purtarea-de-grijă a mitropolitului
kievean, o parte lucrate de el personal, altele lucrate
de discipoli sau colaboratori: cărţi cultice, scrieri de
doctrină şi edificare spirituală şi tratate polemice
antilatine; exemplificăm cu numai două titluri:
Evhologhion – 1646 şi Lithos – 1644. Însă cea mai
însemnată din operele sale rămâne Mărturisirea
ortodoxă. Să înfăţişăm, rezumativ, contextul în care s-
a elaborat.
Urmaşul lui Chiril Lukaris la tronul patriarhal
de pe Bosfor a fost filocatolicul Chiril II Contari
(Contarini), şi el din Creta de origine. Acesta, în sept.
1638, convocă şi conduse la Istanbul un sinod care
recuză Mărturisirea calvinizantă şi însăşi persoana lui
Lukaris; e unicul sobor care a condamnat persoana
lukariană. În curând, în anii 1639-40, Petru Movilă
redactează în latineşte o Mărturisire a Bisericii
ortodoxe, structurată în trei părţi conform celor trei
virtuţi teologale: credinţa, nădejdea şi iubirea. Materia
20
e repartizată pe 261 de întrebări şi răspunsuri. Un
sinod kievean din sept. 1640 încuviinţă această
alcătuire movileană, cu excepţia a două învăţături:
locul sufletelor după moarte (purgatoriul) şi momentul
prefacerii Darurilor în cadrul Sfintei Liturghii. Pe
urmă, sinodul constantinopolitan, întrunit de noul
patriarh ecumenic Partenie I, incriminează
Mărturisirea geneveză calvinizantă, însă nu mai
condamnă pe Chiril Lukaris, apreciind că nu el a fost
autorul ei. În acelaşi timp, decide ca Mărturisirea lui
Petru Movilă (Expositio fidei) să fie supusă unei
discuţii între teologi, atât din Rusia Mică, cât şi din
Constantinopol, pentru a se ajunge la o formă
acceptabilă, după care sancţionarea Marii Biserici
rămânea doar o formalitate. Delegaţii sosiţi la Iaşi, la
întrunirea sau la „sinodul” respectiv au fost următorii:
Isaia Trofimovici şi Ignatie Oxenovici (egumeni),
Iosif Kononovici (rectorul Academiei kievene),
Porfirie (ex-mitropolitul Niceii) şi Meletie Syrigos,
predicatorul Patriarhiei ecumenice (unul dintre cei
21
mai mari teologi ai vremii). A fost mai degrabă, cum
sublinia regretatul acad. Al.Elian, „o reuniune de
experţi” în probleme în care erau direct interesate doar
cele două centre: Kievul şi Constantinopolul. Aceşti
teologi au îndreptat punctele neortodoxe, după o
cercetare minuţioasă a întregii Mărturisiri, în sensul că
nu există purgatoriu, iar prefacerea Darurilor are loc
deodată cu epicleza. Cvasi-sinodul ieşean din 1642 s-a
abţinut să osândească vreo scriere, reală sau
contrafăcută, de-a lui Chiril Lukaris. Remaniată,
Mărturisirea lui Movilă a fost transpusă în greaca
populară de Meletie Sirigul.
Comparativ cu scrierile dogmatice
(„mărturisiri”), aparţinând lui Mitrofan Kritopoulos şi
Dositei al Ierusalimului, Mărturisirea movileană,
construită sub formă catehetică, conţine – cum s-a
relevat – trei secţiuni cu 261 de subdiviziuni. Ea se
bazează cu prioritate pe Biblie şi, într-o proporţie mai
mică, pe operele Sfinţilor Părinţi. Citatele
scripturistice sunt extrem de bogate putând fi
22
întrebuinţate, lesne, şi de clerici în omilii. Din
literatura post-patrisitică, Petru Movilă a apelat la
scrierile lui Teofilact, arhiepiscopul Orhidei (+1118).
Singurul teolog catolic indicat (partea I, întrebarea 71)
este cardinalul Cezar Baronius (+1607), în legătură cu
istoria lui Filioque. Privitor la surse, mitropolitul
kievean s-a insipirat şi din catehismul latin al lui Petru
Canisius (1555).
Textul grec al „Mărturisirii ortodoxe a Bisericii
universale şi apostolice a Răsăritului”, elaborată de
Petru Movilă, a primit aprobarea cuvenită din partea
patriarhilor orientali (Consensus Ecclesiae dispersae)
în 1643 şi în anii următori, devenind cea mai
importantă carte simbolică a Ortodoxiei postbizantine.
A cunoscut o neobişnuită răspândire. Prima oară s-a
tipărit la Amsterdam, în 1643 (varianta latină), iar în
greceşte, în 1667, tot la Amsterdam; au urmat alte
ediţii elineşti şi mai multe tălmăciri în alte idiomuri
europene (în engleză, în 1762). În româneşte
Mărturisirea movileană s-a tradus şi imprimat pentru
23
prima dată în 1691, la Buzău. O tâlcuire modernă a
dat în 1981 regretatul profesor Al. Elian.
Cum e ştiut, toate „mărturisirile de credinţă”,
cărţi de învăţătură şi de zidire sufletească, veridice
ghiduri pentru credinciosul pravoslavnic, fac parte din
Tradiţia bisericească.

Bibliografie

Krista Zach, Kirche, p.184; Al. Elian, în vol.

„De la Matei Basarab la Constantin Brâncoveanu” –
„From Matei Basarab to Constantin Brâncoveanu”,
Bucureşti 1992, p. 11 şi 21; M. Păcurariu, IBOR
(2007), p. 194-198; V. Muntean, Istoria creştină
generală, II, Bucureşti 2008, p. 242-246 (cu
bibliografie).

24
 Lectură

Din viaţa Sf. Iosif cel Nou de la Partoş

Despre sfârşitul său (din 1656) avem câteva

ştiri. Astfel, piatra sa de mormânt, aflată la mănăstirea
Partoş, a fost citită în secolul trecut, având următorul
cuprins: „Preasfinţitul Iosif cel Nou, fost mitropolit al
Timişoarei”. O ştire ceva mai bogată ne oferă o
însemnare pe un Minei slavon, aflat azi la Episcopia
ortodoxă sârbă din Vârşeţ: „Această carte este a
mitropolitului chir Iosif al Timişoarei, la anul 1655...
care de bună voie a părăsit eparhia, retrăgându-se la
mănăstirea Partoş, unde a trăit câţiva ani, apoi s-a
mutat la viaţa veşnică, unde se odihnesc sfinţii”. O
însemnare mai târzie, pe Evanghelie – aflată azi la
Vicariatul ortodox sârb din Timişoara – arată că a fost
dăruită mănăstirii Partoş „unde este aşezat trupul
Sfântului vlădică Iosif”. În 1782, un preot bănăţean a
pictat o icoană a sa, care a fost aşezată apoi deasupra
25
mormântului său de la Partoş. O inscripţie de pe
icoană arăta că ea reprezintă pe „Sfântul Părintele
nostru Iosif cel Nou”; dar pe aceeaşi icoană era scris
şi „troparul” său cu următorul cuprins: „Din tinereţe
te-ai supus cu totul Domnului, în rugăciuni şi
nevoinţe şi în posturi, chipul bunătăţii fiind. Pentru
aceasta Dumnezeu văzând osârdia ta cea bună,
arhiereu şi păstor Bisericii Sale te-a pus. Drept
aceea, şi după moarte, cinstit trupul tău întreg şi
nestricat s-a păstrat. Sfinte Iosife, roagă-te lui Hristos
Dumnezeu să dăruiască iertare celor ce cu credinţă şi
cu dragoste săvârşesc sfântă pomenirea ta”.
Iată numai câteva mărturii din care se desprinde
că mitropolitul Iosif era considerat de români ca
„sfânt” îndată după mutarea sa la Domnul. Un preot
bănăţean care i-a cercetat viaţa şi nevoinţele, scria, în
urmă cu 60 de ani, că la mormântul lui se petreceau
adeseori fapte mai presus de fire. „Poporul din
împrejurimi şi din depărtări mari – scria el – îşi aduce
de veacuri bolnavii la mănăstirea Partoşului, ca să se
26
atingă de mormântul sfântului, ori să petreacă în
priveghere noaptea întreagă la acest mormânt. Şi
mulţi au aflat alinare suferinţelor şi mângâiere
sufletească la mormântul Sfântului Iosif”. Între altele,
tradiţia spune că fiica lui Marcu Muţiu, primarul
Timişoarei, s-a vindecat de o boală de care suferea de
multă vreme, la mănăstire. În semn de recunoştinţă,
acest credincios a ridicat la Partoş, pe la mijlocul
veacului al XVIII–lea, – alături de biserica veche a
mănăstirii, în care slujise şi alesul ierarh Iosif – una
nouă, încăpătoare, care dăinuieşte până azi. (M.
Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Iaşi 1994, p.
82).

27
 BISERICA ORTODOXĂ DIN ROMÂNIA
ÎN TIMPUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

După revoluţia din 1848, un eveniment de seamă

în istoria ţării noastre a fost unirea celor două
principate, Moldova şi Ţara Românească, într-un
singur stat sub numele de România, punîndu-se astfel
bazele statului român modern (1859). La realizarea
unirii din 1859 şi-au adus aportul şi unii dintre
slujitorii Bisericii Ortodoxe din Ţara Românească şi
Moldova. După realizarea unirii Principatelor
Române, deci după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza
ca domn în amîndouă Principatele, în Biserică au avut
loc o seamă de reforme, care au dus la schimbări
profunde în viaţa ei. Primele schimbări s-au produs în
ierarhia bisericească, în urma unirii, existau în
România două scaune mitropolitane: la Bucureşti şi
Iaşi, fiecare cu vechile eparhii sufragane: Râmnic,
Buzău şi Argeş în Muntenia, Roman şi Huşi în
Moldova.
28
 La 19 iunie 1859, guvernul a numit pe
arhimandritul Dionisie Romano ca locţiitor al
episcopului Filotei de la Buzău. În acelaşi an,
guvernul a hotărît trecerea în administrarea Minis-
terului Cultelor a averii unor mănăstiri neînchinate
(Neamţ, Secu, Agapia, Varatec, Adam, Vorona,
Bogdana). În 1863 s-a petrecut acelaşi lucru şi în Ţara
Românească. În 1860, pe baza unui decret domnesc,
au fost transformate în biserici parohiale două mănăs-
tiri şi 31 de schituri din Moldova. În noiembrie 1864,
printr-un decret domnesc, s-a înfiinţat Episcopia
Dunării de Jos, încredinţată arhiereului Melchisedec
Ştefănescu, cu titlul de locţiitor. Până în 1865,
majoritatea scaunelor vlădiceşti erau ocupate de
locţiitori, excepţie făcînd numai Mitropolia din
Bucureşti şi Episcopia de la Râmnic.
În cursul domniei lui Cuza s-a încercat şi o
reorganizare a învăţămîntului teologic. Astfel, în 1860
s-a înfiinţat o Facultate de Teologie în cadrul
Universităţii din Iaşi, avînd ca profesori pe arhiereii
29
Filaret Scriban şi Vladimir Suhopan. A fost desfiinţată
însă în 1864. Prin „Legea instrucţiunii publice" din
1864, se prevedea trecerea seminariilor în grija
Statului. În fiecare eparhie funcţiona câte un seminar
de gradul I cu 4 clase, iar la Bucureşti şi Iaşi câte un
seminar de gradul II cu 7 clase. Tot în 1864, prin
„Legea comunală", întocmirea şi evidenţa actelor de
stare civilă au fost trecute în seama primăriilor. Divor-
ţurile au fost luate din competenţa tribunalelor
bisericeşti şi trecute în seama tribunalelor civile.
Spre sfîrşitul anului 1864 s-a dat un decret prin care se
reglementa problema monahismului, în sensul că nu
mai puteau fi călugăriţi decît cei cu studii teologice şi
cu vocaţie, ca din rîndul lor să se poată recruta
membrii clerului înalt. Din restul credincioşilor,
puteau fi călugăriţi bărbaţii la vîrsta de cel puţin 60 de
ani şi femeile la cel puţin 50 de ani, dar şi aceştia
numai cu anumite formalităţi.
La 3 decembrie 1864 s-a promulgat o altă lege,
numită „Decretul organic pentru înfiinţarea unei
30
autorităţi sinodale centrale". Prin această lege se
urmărea înfăptuirea unificării bisericeşti în noul stat,
căci pînă atunci cele două Biserici Ortodoxe, din Ţara
Românească şi Moldova, erau lipsite de o autoritate
sinodală, neexistând o recunoaştere formală a
autocefaliei din partea Patriarhiei de Constantinopol.
De aceea, prin primul articol al acestei Legi, se
proclama „independenţa Bisericii Ortodoxe
româneşti”. Aceasta, a fost prima legiferare oficială a
autocefaliei Bisericii noastre faţă de Patriarhia din
Constantinopol. Existînd deci o Biserică independentă
sau autocefală, în mod firesc ea avea nevoie de un
sinod. Ca atare, al doilea articol al legii prevedea
formarea unui sinod general al Bisericii Ortodoxe
Române, precum şi cîte un sinod eparhial, pentru
fiecare eparhie. Sinodul general era format din
mitropoliţii şi episcopii eparhioţi, din arhiereii titulari
români, din câte trei deputaţi din fiecare eparhie, aleşi
de clerul de mir dintre preoţii de mir sau laicii cu
studii teologice şi din decanii Facultăţilor de Teologie
31
care urmau să se înfiinţeze la Bucureşti şi Iaşi.
Sinoadele eparhiale erau formate din chiriarhul
locului, din cei trei membri aleşi pentru sinodul
general şi din rectorul seminarului eparhial respectiv.
În atribuţiile sinodului general intrau chestiuni
legislative, administrative şi judecătoreşti, multe din
ele fiind, după canoane şi rînduielile bisericeşti, numai
de competenţa ierarhiei şi nicidecum de a preoţilor de
mir sau a laicilor. Sinodul s-a întrunit în trei rînduri
(1865, 1867 şi 1869), fără să-şi poată impune
autoritatea, fiind de la început neacceptat chiar de
către unii din membrii săi. Se înţelege că hotărîrile
luate de acest sinod nu s-au aplicat, iar proclamarea
„independenţei" Bisericii noastre a dus la unele
neînţelegeri cu Patriarhia ecumenică. Tulburările
pricinuite de legile lui Cuza sînt cunoscute sub
numele de „lupta pentru canonicitate".
La începutul anului 1865 Alexandru Cuza a
acordat mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei titlul de
primat al României, lucru absolut necesar pentru
32
întărirea unificării administraţiei bisericeşti din noul
stat. Situaţia Bisericii Ortodoxe din România şi a
episcopilor numiţi prin decret s-a rezolvat definitiv
abia în 1872, cînd s-au pus bazele canonice ale Sf.
Sinod, existent şi azi în Biserica noastră.
Dacă aceste măsuri ale guvernului lui Alexandru
Ioan Cuza au dat naştere la unele nemulţumiri şi
tulburări, în schimb o altă lege a sa a fost de mare
folos ţării şi Bisericii. Este vorba de secularizarea
averilor mănăstireşti. Se ştie că din pricina situaţiei
grele în care se aflau Bisericile Ortodoxe de limbă
greacă din imperiul otoman, domnii români au
început, încă din secolul al XVI-lea, să închine unele
din locaşurile ridicate şi înzestrate de ei mănăstirilor
din Muntele Athos şi Muntele Sinai sau Patriarhiilor
din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim,
precum şi altor aşezăminte ortodoxe din Răsărit. O
parte din veniturile acestor mănăstiri era deci destinată
pentru întreţinerea şi ajutorarea clerului grec din
Răsărit.
33
 Cu timpul, din cauza nepăsării călugărilor greci,
dar mai ales a egumenilor, care aveau în administrare
mănăstirile închinate, acestea au ajuns într-o stare de
ruinare. Din aceste pricini, în cursul secolului al XlX-
lea s-au încercat în mai multe rînduri măsuri de
îndreptare, dar fără succes. Problema a putut fi
rezolvată definitiv abia în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza. Astfel, în tot cursul anului 1863
s-au luat diferite măsuri împotriva egumenilor şi
călugărilor greci: interzicerea săvîrşirii slujbelor în
greceşte, cu excepţia a trei biserici în toată ţara,
destituiri de egumeni acuzaţi de felurite abateri,
interzicerea tăierii pădurilor mănăstireşti, dispoziţia ca
încasarea veniturilor mănăstirilor să o facă statul şi
altele. Se înţelege că în faţa atîtor măsuri energice,
care loveau grav în interesele băneşti ale Locurilor
Sfinte, acestea nu puteau rămîne nepăsătoare. Dar
toate protestele lor au rămas fără nici o urmare. La
13/25 decembrie 1863 guvernul lui Cuza, condus de
Mihail Kogălniceanu, ministru al Cultelor fiind
34
Alexandru Odobescu, a depus în Camera deputaţilor
un proiect, prin care se hotăra secularizarea tuturor
averilor mănăstireşti, fie închinate fie neînchinate.
Proiectul a fost admis în aceeaşi zi. Prin aceeaşi lege,
egumenii greci erau îndatoraţi să restituie statului
toate obiectele de artă şi documentele mănăstirilor. În
felul acesta, a intrat în patrimoniul statului un sfert din
întreg teritoriul ţării, stăpînit pînă atunci în cea mai
mare parte de străini. Legea secularizării a produs o
mulţumire generală în întreaga ţară, înlăturîndu-se
stăpînirea şi abuzurile unor străini, reuşindu-se ca în
anul următor să se facă împroprietărirea ţăranilor. Prin
reforma agrară din 1864 s-au dat şi bisericilor
parohiale câte 8,5 ha de pămînt, acolo unde era cu
putinţă.
Bibliografie:
Preot Mircea Păcurariu, IBOR, vol. 2,
București, 1994

35
 Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română
între anii 1885-2000. Biserică, Naţiune, Cultură,
Bucureşti, 2006

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎNTRE ANII

1866—1918.
RECUNOAŞTEREA AUTOCEFALIEI

Situaţia grea din Biserica noastra a continuat şi

după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza din domnie
(1866). În 1872, conducerea de stat a adoptat „Legea
organică penru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor
eparhioți precum și a constituirii Sfântului Sinod al
Sfintei Biserici autocefale ortodoxe române. Ultimul
articol al acestei legi prevedea că însăși votarea ei
trebuie să fie considerată ca un vot de alegere dat
episcopilor decretaţi anterior. Prin legea organică s-au
pus bazele Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. El
era format din cei doi mitropoliți, din cei şase episcopi

36
(Rîmnic, Buzău, Argeş, sufragani ai Mitropoliei din
Bucureşti, Roman, Huşi și Galaţi, sufragani ai Mitro-
poliei dm Iaşi), la care se adăugau 8 arhierei titulari,
câte unul de fiecare eparhie, pe numele unui oraş din
cuprinsul eparhiei respective. În fruntea Sinodului se
afla mitropolitul Ungrovlahiei care, din 1865 avea
titlul de „primat". Sinodul se întrunea la Bucureşti, în
doua sesiuni pe an. Mitropolitul Nifon a informat pe
patriarhul ecumenic despre această lege dar n-a primit
nici un răspuns, ceea ce s-a interpretat ca o aprobare
tacită a ei. Legea avea o mare lipsă, care a dăinuit în
Biserica noastră până în 1918. Preoţimea de mir şi cu
atît mai puţin clerul monahal, nu aveau nici un
reprezentant în colegiu. Se înţelege că în astfel de
condiţii, alegerea vlădicilor a stat sub influenţa
intereselor politice ale timpului. Doar arhiereii titulari
erau aleşi de Sinod şi întăriţi de guvern. În anii care au
urmat, s-au întocmit numeroase regulamente, care
urmăreau să pună rânduială în diferite sectoare din
viaţa noastră bisericească. O realizare de seamă a
37
mitropolitului Nifon a fost întemeierea Seminarului
Nifon din Bucureşti, în 1872. Seminarul s-a înfiinţat
din banii săi, fiind administrat de el cât timp a trăit, iar
după moartea sa de o epitropie, pusă sub conducerea
mitropolitului primat. De la 1 octombrie 1874 a
început să se publice la Bucureşti revista Biserica
Ortodoxă Română, organul oficial al Sf. Sinod. După
moartea mitropolitului Nifon (1875), în scaunul rămas
vacant a fost ales mitropolitul Calinic Miclescu al
Moldovei. În timpul păstoriei acestuia s-au petrecut
alte fapte în istoria Bisericii noastre. Astfel, la 9 mai
1877, Adunarea deputaților a proclamat Independenţa
de Stat a României, act consfinţit apoi prin jertfele de
sînge ale ostaşilor noștrii în războiul dus de Rusia
împotriva Imperiului otoman în 1877-1878. Biserica
şi-a dat deplina adeziune şi obolul său la acest război.
După cucerirea independenţei de Sfat a României,
a crescut şi prestigiul ei în afara graniţelor sale. A
crescut însă şi autoritatea Bisericii noastre, încât era
necesară acum recunoaşterea independenţei sau
38
autocefaliei sale din partea Patriarhiei ecumenice, A
urmat un schimb de scrisori între mitropolitul primat
Calinic şi patriarhul ecumenic de la Constantinopol în
această problemă. Lucrurile mergeau însă greu din
pricina opoziţiei patriarhului, nemulţumit de unele
masuri luate în Biserica noastră fără consiniţămîntul
său. De pildă la 9 martie 1882, s-a depus în
Parlamentul României un proiect pentru reforma legii
sinodale, prin care se exprima dorinţa ca mitropolitul
primat să fie ridicat la treapta de patriarh al României,
iar Episcopia Rîmnicului să fie ridicată la rangul de
Mitropolie, cu reşedinţa la Craiova, sub titlul de
„Mitropolia Olteniei şi Noului Severin“.
La 25 martie 1882 s-a sfinţit pentru prima dată la
noi Sfîntul Mir, în catedrala Mitropoliei din Bucureşti.
În urma acestor lucruri, patriarhul ecumenic a trimis
ierarhilor români o scrisoare plină de mustrări şi
învinuiri, stăruind asupra drepturilor sale de jurisdicţie
faţă de Biserica romanească.

39
 Sf. Sinod a încredinţat pe episcopul Melchisedec
al Romanului să întocmească un memoriu, în care să
se sublinieze din nou dreptul Bisericii Ortodoxe
Române la autocefalie. Memoriul a fost admis de
Sfîntul Sinod ca act oficial, sub titlul de Act sinodal
care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.
Lucrurile au rămas însă în vechea stare, pînă la
venirea în scaun a unui nou patriarh ecumenic,
Ioachim IV (1884-1886). În aprilie 1885, mitropolitul
primat Calinic Miclescu a trimis o scrisoare
patriarhului Ioachim, însoţită de o scrisoare a minis-
trului Cultelor şi Instrucţiunii de atunci, prin care îi
aducea la cunoştinţă proclamarea autocefaliei Bisericii
noastre, cerînd doar recunoaşterea ei, potrivit
rînduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului.
Patriarhul a răspuns mitropolitului primat şi
ministrului Cultelor, la 25 aprilie 1885, arătând că a
luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului
său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o
recunoştea ca autocefală. S-a dat în aceeaşi zi
40
Tomosul de autocefalie, semnat de patriarh și de 10
membrii ai Sinodului patriarhal. Tot atunci s-a
comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori
recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Române. În felul acesta, după lupte şi frămîntări care
au durat aproape un sfert de veac, Biserica noastră a
intrat în rîndul Bisericilor autocefale, cu care păstra
unitatea dogmatică şi canonică, aducîndu-şi
contribuţia la ridicarea prestigiului întregii Ortodoxii.

În timpul păstoririi mitropolitului Calinic s-a

realizat o altă veche dorinţă a clerului din România:
înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Bucureşti, în
1881. Peste doi ani însă, din lipsă de fonduri, s-a
închis. Cursurile s-au reluat în noiembrie 1884, cu un
număr redus de profesori şi studenţi. În 1890
Facultatea a fost recunoscută de Stat. La stăruinţele
mitropolitului Calinic, a luat fiinţă, în 1882,
Tipografia cărţilor bisericeşti din Bucureşti, care îşi
continuă activitatea pînă azi (sub numele de

41
Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă).
După moartea mitropolitului Calinic, în locul său a
fost ales episcopul Dunării de Jos Iosif Gheorghian
(1886-1893 şi 1896-1909). În 1893-1896 scaunul de
mitropolit primat a fost ocupat de Ghenadie Petrescu,
fost episcop al Argeşului (+1918), iar după moartea
lui Iosif, de Athanasie Mironescu (1909-1911), fost
profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, apoi
episcop al Râmnicului şi de Conon Arămescu (1912-
1918), fost episcop la Huşi, sub care s-a tipărit Biblia
sinodală din 1914. Din cauza amestecului partidelor
politice, toţi aceşti vlădici au fost nevoiţi să-şi
părăsească scaunul mitropolitan şi să se retragă la
Cernica sau la Căldăruşani.
Sub aceşti patru mitropoliţi primaţi s-au dat noi
legi privind viaţa bisericească, între acestea, cea mai
de seamă a fost Legea clerului mirean şi a
seminariilor din 1893. Prin această lege se făcea şi
mai simţit amestecul Statului în treburile bisericeşti.
Este adevărat că legea a contribuit la îmbunătăţirea
42
stării materiale a clerului şi la lichidarea unor abuzuri.
Se ştie că din timpuri îndepărtate preoţimea noastră
trăia numai din munca de pe ogoare alături de
credincioşi, precum şi din ofrandele acestora. Prin aşa
numita Lege comunală a lui Alexandru Cuza din
1864, întreţinerea clerului a fost pusă în sarcina
comunelor. Dar primăriile ori nu plăteau nimic, ori
plăteau sume derizorii, încît preoţii se întreţineau doar
din venitul slujbelor şi din pămîntul bisericilor, acolo
unde era. Prin legea din 1893, se prevedeau anumite
salarii pentru preoţi, împărţiţi, pe baza studiilor, în
două categorii, urbani şi rurali. Ele se plăteau din
bugetul Statului, în parohiile rurale şi de primării, în
comunele urbane. La ţară se lăsa în folosinţa preoţilor
pămîntul bisericii, dîndu-se un sfert din el cîntăreţilor,
iar pentru parohiile fără pămînt se prevedea un spor de
salar de 25%. Se prevedea ca la parohiile de oraş să
fie numiţi numai licenţiaţi în teologie, iar la ţară cei cu
seminarul complet de 8 clase.

43
 Legea a reorganizat şi învăţămîntul seminarial, dar
fără să-l treacă sub îndrumarea Bisericii. Au rămas
două seminarii zise superioare, cu 7 clase, la
Bucureşti şi Iaşi, la care se adăuga Seminarul Nifon,
întreţinut din veniturile lăsate de întemeietorul său,
apoi două seminarii inferioare, cu 3 clase, la Argeş şi
Roman. Cu timpul ele s-au reorganizat şi s-au
întemeiat şi altele, astfel că în preajma primului război
mondial fiecare eparhie îşi avea seminarul său, dar tot
sub îndrumarea Statului.
Bibliografie:
Preot Mircea Păcurariu, IBOR, vol. 2,
București, 1994
Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română
între anii 1885-2000. Biserică, Naţiune, Cultură,
Bucureşti, 2006
MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA

După moartea episcopului Vasile Moga, în 1846 a

fost numit ca vicar general al Episcopiei ortodoxe
44
romane din Transilvania arhimandritul Andrei
Şaguna, aflat pe atunci în slujba Mitropoliei ortodoxe
sîrbe din Carloviţ.
Viaţa și activitatea lui Şaguna pînă în 1848. S-a
născut în oraşul Mişcolţ din Ungaria la 20 decembrie
1808, în familia negustorului de origina macedo-
romană Naum și a soţiei sale Anastasia. A primit la
botez numele de Anastasiu, după cel al bunicului şi al
mamei sale. A început învăţătură la şcoala elementară
„greco-valahă“, din Mişcolţ, apoi a continuat la
gimnaziile din Mişcolţ şi Pesta (azi Budapesta). În
1826 s-a înscris la Universitatea din Pesta (Budapesta)
studiind filozofia și dreptul. În 1829 a plecat la Vârşeţ
(Serbia), unde a făcut studii de teologie ortodoxă.
Datorită calităților alese, îndată după terminarea
studiilor, mitropolitul Ştefan Stratimirovici l-a numit
profesor de teologie şi secretar al consistoriului
Mitropoliei sârbe din Carloviţ. Aici a fost tuns în
monahism, în 1833, sub numele de Andrei, fiind
hirotonit diacon şi preot. A ajuns apoi profesor la
45
secţia românească a seminarului teologic din Vîrşeţ,
asesor (consilier) al Episcopiei de acolo, arhimandrit
și egumen la mănăstirile Hopovo, apoi la Covil,
amândouă sârbeşti .
Anul 1846 a însemnat o piatră de hotar în viaţa
tânărului arhimandrit Andrei, căci de atunci şi-a
început activitatea în mijlocul românilor transilvăneni.
După ce a lucrat 2 ani ca vicar general al Episcopiei
Sibiului, în decembrie 1847 un sinod electoral format
din protopopii ortodocşi ai Eparhiei, întrunit la Turda,
a ales pe vicarul Şaguna, între cei trei candidaţi din
care autoritatea habsburgică de stat urma să numească
pe unul ca episcop. Fiind recunoscut ca episcop, a fost
hirotonit la Carloviţ, în aprilie 1848, de către
mitropolitul Iosif Raiacici.
Activitatea organizatorică-bisericească. După
revoluţia din 1848, Andrei Şaguna a început
demersurile pentru restaurarea vechii Mitropolii
Ortodoxe a Transilvaniei, desfiinţată în 1701. În acest
scop, a redactat trei memorii (broşuri), în care arăta
46
necesitatea restaurării Mitropoliei Ortodoxe. În 1850 a
convocat la Sibiu primul sinod al eparhiei sale, la care
au luat parte 24 de preoţi şi 20 de mireni, între care şi
Avram lancu, în care s-a cerut de asemenea
restaurarea Mitropoliei. Lucrurile nu s-au aranjai, însă
aşa de uşor, căci a fost nevoie de noi memorii şi
discuţii, prin care să convingă pe mitropolitul sîrb
Iosif Raiacici să-şi dea consimţămîntul pentru ieşirea
Bisericii noastre de sub jurisdicţia Carloviţului, ca
apoi să se obţină din partea Curţii imperiale din Viena
aprobarea pentru reînfiinţarea Mitropoliei. Între timp,
Şaguna a convocat alte două sinoade (1860 şi 1864),
care au exprimat din nou această dorinţă. în sfîrşit,
după o acţiune dusă timp de 15 ani, la 24 decembrie
1864 împăratul din Viena a încuviinţat reînfiinţarea
vechii Mitropolii ortodoxe a Transilvaniei, cu
reşedinţa la Sibiu şi numirea lui Andrei Şaguna ca
arhiepiscop şi mitropolit. Noua Mitropolie avea ca
epaihii sufiagane Aradul şi Caransebeşul, cea din
urmă ca episcopie nou înfiinţată. După
47
înfăptuirea acestui nobil ideal al vieţii sale, era nece-
sară întocmirea unei legi după care să se conducă
Biserica autonomă Ortodoxă Română a Transilvaniei.
De aceea mitropolitul Andrei a convocat la Sibiu, în
toamna anului 1868 Congres naţional-bisericesc al
românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie.
Congresul a discutat un proiect prezentat de Şaguna,
pe care l-a primit cu uşoare modificări, sub denumirea
de Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania. Ideea de bază a Statutului era
sinodalitatea sau colaborarea dintre clerici (1/3) si
mireni (2/3) în toate cele trei sectoare ale
administraţiei bisericeşti: parohia, protopopiatul şi
eparhia, pe plan bisericesc, şcolar şi economic.
Treburile parohiei erau conduse de o adunare paro-
hială (sinod), condusă de preot, iar bunurile bisericii
parohiale şi ale şcolii confesionale erau administrate
de o epitropie Mai multe parohii formau un
protopopiat, în fruntea căruia se afla protopopul, cu
comitetul şi adunarea protopopească (sinod). Afacerile
48
eparhiei erau conduse de episcop (sau arhiepiscop la
Sibiu), de adunarea eparhială (numită sinod), compusă
din 20 de clerici şi 40 de mireni, şi de consiliul
eparhial (consistor), care avea trei secţii: bisericească,
şcolară şi economică. Conducerea treburilor întregii
Mitropolii era încredinţată Congresului naţional-
bisericesc, convocat o dată la trei ani, format din 90
de membri, cîte 10 clerici şi 20 de mireni din fiecare
eparhie. Alegerea episcopilor se făcea de adunarea
eparhială a episcopiei vacante, iar alegerea
mitropolitului de Congresul naţional-bisericesc.
Problemele dogmatice erau rezolvate de sinodul
episcopesc, format din toţi ierarhii ortodocşi români
din Transilvania.
Din acest Statut, care a stat apoi la baza altor
legiuiri ale Bisericii noastre, se desprinde limpede
spiritul de organizator al lui Şaguna. El a izbutit să
facă din Biserică o instituţie democratică, atât pentru
promovarea vieţii religios-morale, cît şi de slujire a
aspiraţiilor naţionale româneşti, adunînd în jurul ei pe
49
toţi credincioşii. Prin Statutul Organic s-a recunoscut
autonomia Bisericii Ortodoxe a Transilvaniei,
înlăturîndu-se astfel amestecul statului habsburgic în
treburile ei interne.
Activitatea culturală-şcolară. Mitropolitul
Andrei Şaguna a dus o muncă neobosită pentru
slujirea poporului român prin cultură, mai ales prin
şcolile primare confesionale. Aceste şcoli erau sub
conducerea Bisericii, învăţătorii lor fiind absolvenţi ai
Institutului pedagogic din Sibiu, condus de Biserică.
Preoţii parohi funcţionau ca directori ai acestor şcoli,
iar protopopii aveau misiunea de inspectori ai şcolilor
din protopopiatul respectiv. La sfîrşitul arhipăstoririi
sale erau numai în Arhiepiscopia Sibiului aproape 800
de şcoli primare confesionale, din care mai mult de
jumătate înfiinţate de el. S-a îngrijit îndeaproape de
toate cele necesare acestor şcoli: clădiri, manuale
şcolare, material didactic, programe analitice,
conferinţe cu învăţătorii etc. Numărul manualelor
didactice scrise la îndemnul lui Şaguna a ajuns la
50
aproape 25. Atenţia marelui mitropolit s-a îndreptat şi
spre alte tipuri de şcoli. De pildă, în 1870 rînduia
ca în fiecare parohie preoţii şi învăţătorii să ţină
cursuri serale pentru ţăranii neştiutori de carte, în care
să le predea scrisul, cititul şi aritmetica. În ce priveşte
şcolile secundare, mitropolitul Andrei proiectase
înfiinţarea a şase gimnazii superioare (licee), a şase
gimnazii inferioare (cu 4 clase) şi a altor şase şcoli
zise reale (comerciale) în diferite oraşe ale
Transilvaniei, toate cu limba de predare română. Din
nefericire, n-a putut să înfiinţeze decît un gimnaziu la
Braşov în 1850 şi un gimnaziu inferior la Brad
în1868, căci autorităţile habsburgice de stat n-au
îngăduit mai mult. Liceului din Braşov i-a purtat o
grijă deosebită, asistînd aproape an de an la examene,
ajutînd profesorii, cumpărînd din banii săi o casă
pentru director.
S-a îngrijit apoi de soarta elevilor lipsiţi de
mijloace, dîndu-le posibilitatea să-şi continue studiile,
prin acordarea de burse, fie din veniturile sale proprii,
51
fie din fundaţiile anume întemeiate în acest scop.
Aceeaşi grijă statornică a arătat şi cursurilor de
teologie şi pedagogie de la Sibiu. Chiar în anul
numirii sale ca vicar, a ridicat cursurile de teologie la
un an, hotărînd să nu mai fie primiţi decît absolvenţi
de gimnaziu. În sinodul din 1850 s-a hotărît crearea
unui Institut teologic-pedagogic, urmînd ca absol-
venţii de teologie, înainte de hirotonie, să funcţioneze
ca învăţători. În 1853 a înfiinţat o secţie separată de
pedagogie, în care se primeau absolvenţi ai
gimnaziului inferior şi care a ajuns cu timpul pînă la
patru ani de studii. În 1852 cursurile de teologie s-au
ridicat la doi ani de studii, iar în 1861 la trei ani, cum
au rămas pînă în 1921. Astfel, în condiţiile asupririi
habsburgice, formarea preoţilor şi a învăţătorilor
confesionali a rămas în permanenţă în grija Bisericii.
Şaguna a cumpărat apoi din banii săi o casă, în care s-
au aşezat sălile de cursuri, apoi alte patru case în
apropiere, care au servit ca internat.

52
 Pentru pregătirea cadrelor didactice necesare,
mitropolitul Andrei a trimis aproape an de an pe cel
mai bun absolvent al Institutului la studii de
specializare în alte ţări europene. Între ei se numără
Nicolae Popea, mai tîrziu vicar al său, apoi episcop al
Caransebeşului, Ioan Popescu, pedagog de seamă,
Zaharia Boiu, cunoscut predicator, Nicolae Cristea,
redactor la Telegraful Român, Ilarion Puşcariu, mai
tîrziu vicar arhiepiscopesc. Pentru studenţii
Institutului teologic, dar şi pentru preoţi, mitropolitul
Andrei a scris cîteva manuale didactice. Între acestea
se pot aminti: Elementele dreptului canonic (1854),
Istoria Bisericii universale (2 vol., 1860, tradusă
parţial şi în nemţeşte), Compendiu de drept canonic
(1868, tradus şi în nemţeşte), Enhiridion de canoane
(1871), Manual de studiu pastoral (1872) şi altele. În
1856-1858 a tipărit o nouă ediţie a Bibliei, cu ilus-
traţii, prima de acest gen la noi. Pentru nevoile
bisericilor parohiale a reeditat aproape toate cărţile de

53
slujbă. Aceste lucrări au ieşit de sub teascurile
tiparniţei fondate de el la Sibiu, în 1850.
O altă faptă de seamă a lui Şaguna pe plan
cultural este înfiinţarea ziarului Telegraful Român, la
Sibiu, ca organ de luptă pentru apărarea intereselor
culturale şi bisericeşti ale românilor ortodocşi. Apare
din 1853 pînă azi, fără întrerupere.
Mitropolitul Andrei a adus o contribuţie
însemnată la înfiinţarea Asociaţiei transilvane pentru
cultura şi literatura poporului român (Astra). Cu
ocazia primei adunări, în 1861, a fost ales preşedinte.
în această calitate, a condus trei adunări generale
anuale, la Sibiu, Braşov şi Alba Iulia. Din fondurile
Asociaţiunii, Şaguna a împărţit numeroase ajutoare
studenţilor, elevilor şi meseriaşilor săraci.
Activitatea pe plan politic-naţional. După
hirotonia întru arhiereu, a condus, împreună cu
episcopul unit de la Blaj, marea adunare naţională a
românilor de pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, din 3/15
mai 1848. Adunarea, după ce a formulat un program
54
de revendicări, a ales pe Şaguna în fruntea unei
delegaţii de 30 de membri între care şi preoţi care să
prezinte Curţii din Viena hotărârile şi dorinţele
naţiunii române din Transilvania. A stat aproape un an
la Viena, Pesta şi în alte părţi, ca să prezinte aceste
doleanţe. S-a întors acasă abia după înăbuşirea
revoluţiei de trupele habsburgice, găsind totul distrus
şi risipit. În numeroase pastorale pe care le trimitea la
Paşti, la Crăciun sau cu alte ocazii, împărtăşea clerului
şi credincioşilor felurite îndrumări sau ştiri despre
luptele pe care le purta pentru Biserica şi poporul său.
A închis ochii în ziua de 16/28 iunie 1873, fiind
înmormîntat lîngă „biserica mare“ din Răşinari (jud.
Sibiu), întreaga sa avere a lăsat-o Arhiepiscopiei
Sibiului „spre scopuri bisericeşti, şcolare şi
filantropice".
Bibliografie:
Preot Mircea Păcurariu, IBOR, vol. 2,
București, 1994

55
 Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei
Şaguna şi românii din Transilvania, Bucureşti, 1995;
Johann Schneider, Ecleziologia organica a
mitropolitului Andrei Şaguna si fundamentele ei
biblice, canonice si moderne, Sibiu, 2008;
Paul Brusanowski, Reforma constituţională în
Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între 1850-1925,
Cluj Napoca, 2007;

56