ISLAMUL

Cuvântul islam (de la slm-aslama = a se supune) desemnează pe fidelii lui Allah, pe cei supuși
(muslim)1 voinței unicului Dumnezeu: „(Unica) religie acceptată de Allah – arată Coranul – este
Islamul”2.
În mediul european, corespondentul celor doi termeni este mahomedan, vocabulă inspirată după
modelul de raportare al credincioșilor la Iisus Hristos, fondatorul religiei creștine – lexemul este însă
străin lumii arabe.
Islamul face din familia celor trei religii monoteiste și pretinde statutul de credință unică
mântuitoare: „o altă religie decât Islamul nu-i va fi acceptată (credinciosului)...”3.
Ecranată de manifestări precum poligamia, practicile de cult, tabuurile alimentare, elementele
vestimentare etc., religia musulmană continuă să fie exponenta unei spiritualităţi fondatoare de istorie și
civilizaţie. Cu un mesaj popular şi orientat către misiune, ea e prezentă la multe popoare din Orientului
Mijlociu, Asiei de Vest şi Africa de Nord, numărul credincioşilor mahomedani reprezintă aproximativ 18
% din populaţia lumii – unul din cinci locuitori ai pământului e islamist.

1. Cel demn de laudă, Cel slăvit, Slăvitul4

Mahomed (Muhammad = Cel demn de laudă, Cel slăvit, Slăvitul – de la hammada = a lăuda, a
slăvi)5 s-a născut la Meca într-un mediu politeist, în jurul anului 570 (d. Hr.), anul elefantului. Înainte de
naştere, a rămas orfan de tată, iar la vârsta de 6 ani a murit și Amine, mama sa. De creșterea copilului s-a
ocupat, timp de doi ani, bunicul, Abd El-Mottalib 6, apoi unchiul său, Abu Talib și de soția acestuia,
Fatima, ca urmare a decesului lui El-Mottalib. Cei doi, Abu Talib și Fatima, s-au ocupat și de educația lui.
Potrivit literaturii pioase musulmane, la 12 ani ar fi călătorit în Siria, unde a întâlnit un trăitor
creștin, care i-a prezis că avea să fie un mare profet 7. Marcat de eveniment, a început să petreacă mult
timp retras în peşteri, postind, rugându-se şi meditând la cele sfinte.
Pentru moralitatea sa exemplară, locuitorii Meccăi l-au numit „al-Amin=Cel onest, cel integru”,
calităţile sce aveau să stârnească interesul negustoresei Khadija. La vârsta de 25 ani a intrat ca
administrator comercial al văduvei Khadija, care l-a cerut în căsătorie. În ciuda diferenţei de vârstă,
Mohamed a acceptat propunerea, iar din căstoria lor s-au născut 6 copii: 2 băieţi şi 4 fete, fiica Fatima
fiind singura supravieţuitoare.
Activitatea comercială, l-a făcut să intre în dialog cu creştini şi cu iudei, și, implicit, cu cele două
religii. Atras de doctrinele lor, dar în special de discuțiile avute cu un viețuitror creștin din pustia Arabiei,
a decis să reformeze religie sa, dominată de idolatrie.
Dorința de retragere în singurătate, dublată de sensibilitatea pentru rugăciune şi pentru meditație,
dar mai ales anghelofania de Ramadan a anului 610 d. Hr., au fost agenții care au dus la apariția
islamului.
În faptul revelator, într-o peșteră a muntelui Hira, Arhanghelul Gabriel i-a citit, de pe un
pergament, următoarele: „Citește! În numele Domnului tău care a creat, care l-a creat pe om din sânge

1
K. Amstrong, Islam: A Short History, Random House, New York, 2000, p. XI.
2
Coranul, traducere de Asociaţia Studenţilor Musulmani din România, Ed. Islam, Timişoara, 1997, 3, 19.
3
Ibidem, 3, 85.
4
Al-Ghadban, Munir Muhammad. Guide de la biographie du prophète: Histoire abrégée en une quarantaine
d'étapes, Dar An-Nasr for Universities, Cairo, 2004.
5
G. Sarwar, Islam – credinţa şi învăţătura, traducere de Liga Islamică și Culturală din România, Ed. Helicon,
Timişoara, 1992, p. 95.
6
Abd El-Mottalib afost curatorul Kabei.
7
D. Sourdel, Islamul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 45.
1
închegat! Citește! Domnul tău este cel mai Nobil, este Cel care l-a învățat cu calemul, l-a învățat pe om
ceea ce el nu a știut!”8
Timp de 3 ani, după marea revelație, a fost chinuit de incertitudini – nu știa dacă cele petrecute au
avut o origine divină sau demonică (la un moment dat, chiar a intenţionat să se sinucidă!). Îndoiala s-a
risipit atunci când îngerul Gabriel i s-a arătat din nou 9, cu alte mesaje: „O, tu cel acoperit! Ridică-te şi
îndeamnă! Pe Domnul tău preamărește-L. Veșmintele tale curăţeşte-le. Şi de nelegiuire stai departe. Şi nu
dărui, căutând să dobândeşti mai mult. Şi pentru Domnul tău îndură!” 10
Cum revelațiile s-au repetat, Khadija le-a făcut publice. Mahomed a intrat, vrând nevrând, în
atenția mediului civic meccan, iar învățătura sa despre Realitatea ultimă, numită de el Allah=Dumnezeu a
început să fie vie.
De îndată, i s-a alăturat Abu Bakr, comerciant înstărit (mai târziu, unul dintre succesori săi), iar
apoi alţi 50 de ucenici. Treptat, şi alţi arabi au achiesat la mesajeler lui, fapt care a dus la formarea primei
comunităţi islamice, alcătuită din familii de negustori înstăriţii, dar şi din foarte mulţi sclavi 11.
Calitatea de ales, de chemat al lui Dumnezeu să promoveze adevărata religie a lui Avraam, l-a
transformat într-un luptător aprig împotriva idolatriei şi imoralităţii. Atitudinea radicală a Profetului – „Eu
nu cinstesc ce cinstiţi voi, voi nu veneraţi ce venerez eu!” 12– i-a nemulţumit pe reprezentanţii religiei
oficiale. Drept urmare, aceștia au declanşat un val de represiuni dure împotriva lui Mahomed și a
adepţilor săi.
Pentru a-şi proteja fidelii de persecuţii, profetul i-a încurajat să emigreze în Abisinia, el însuşi
apropiindu-se de populaţia arabă din cetăţile Taif şi Iatrib.
Demersul său nu a fost întâmplător. Dat fiind faptul că o parte dintre locuitorii celor două cetăţi îl
evocau ca părinte spiritual pe biblicul Avraam (arabii), iar cealaltă parte era de orientare monoteistă
(evreii), a făcut ca toți aceştia să fi fost nu numai toleranţi cu Mahomed, ci de-a dreptul interesaţi de
învăţătura sa.
În anul 622, cu ocazia pelerinajului la Mecca, o delegaţie de 75 de bărbaţi şi două femei din
Iatrib s-a întâlnit cu Mahomed, angajându-se să lupte pentru cauza lui. Și fidelii săi din Mecca au început
să plece, în grupuri mici, în direcţia Iatribului, printre ultimii fiind chiar el, însoţit de socrul său, Abu
Bakr. La 24 septembrie, cei doi au sosit la Qoba, o mică aşezare de lângă Iatrib.
Emigrarea = hegira13 profetului de la Mecca la Iatrib din anul 622 a marcat debutul regional al
religiei musulmane și marchează începutul erei musulmane. În semn de recunoştinţă, numele oraşului a
fost schimbat în Medina=Oraşul Profetului, urbe ce a devenit capitala primului stat islamic. În toată
această perioadă, Mahomed a continuat să recepteze mesaje divine, conţinutul lor fiind consemnat cu
exactitate în Coran.
Autorităţile din Mecca au declanșat un război dur împotriva lui Mahomed şi a adepţilor săi.
Unind triburile din Medina într-o armată puternică, Mahomed i-a învins pe meccani în anul 630, cucerind
cetatea.
Imediat după victorie, a început procesul de expansiune al islamului. Astfel, în perioada dintre
întoarcerea sa la Mecca şi moartea sa, Mahomed şi adepţii săi au propovăduit noua credinţă în întreaga
regiune a Orientului Apropiat. În momentul morţii profetului (anul 632), toată Peninsula arabică era unită
pentru prima dată în istorie într-un stat, statul islamic.
Treptat, noua religie s-a răspândită în nordul Africii iar, mai târziu, în Spania și sudul Franței,
până în momentul confruntării cu armata lui Carol cel Mare (747-814) 14; în Răsărit și în Asia.

II. Succesorii
8
Coranul, 96, 1-5.
9
P. M. Holt, Ann K. S. Lambton, Bernard Lewis, The Cambridge History of Islam, vol. I, 1970, p. 27-37.
10
Coranul, 74, 1-7.
11
N. Anderson, Christianity and Comparative Religion, Inter-Varsity Press, London, 1984, p. 103.
12
Coranul, 109, 1-2.
13
Hegira marchează începutul anului islamic.
14
* * *, Enciclopedia Universală Britannica, vol. III, Ed. Litera, Bucureşti, 2010, p. 231-233.
2
 Cum Mahomed nu şi-a numit succesorul înainte de moarte, dispariția acestuia a dus la izbucnirea
unei lupte crâncene pentru putere.
Fidelii lui Abu Bakr, au militat pentru alegerea companionului lui Mohamed în calitatea de calif
(conducător), în timp ce un alt un grup a considerat că succesor legitim al Profetului trebuia să fie Ali ibn
Abu Talib, văr şi ginere al profetului. Ucenicii lui Abu Bakr au devenit cunoscuti ca suniti, în timp ce
sustinătorii lui Ali au primit numele de şiiţi.
Lui Abu Bakr i-au urmat, în calitate de califi, Umar ibn al-Khattab și Uthman ibn Affan, asasinat
în anul 656. În circumstanțele date, calif a fost ales Ali.
Noul calif s-a izbit de opoziţia Aisei, soţiei lui Mahomed, nemulțumită de faptul că ucigaşii lui
Uthman nu au fost sancționați. Drept urmare, a pus bazele unui grup înarmat îndreptat împotriva lui Ali,
declanşând primul război civil islamic = fitna. Ali a învins pe uzurpatori în „bătălia cămilei” de la Basra
(656), dar a fost victim unui asasinat cinci ani mai târziu (661).
Sub conducerea primilor califi (Abu Bakr, Umar, Uthman şi Ali) au fost fondate instituţiile
politice, sociale şi religioase ale islamului.
Şiiţii (shia = partizan) sunt urmaşii Ali, au promovat instituţia imamilor, persoane despre care se
spunea şi se afirmă că au beneficiat de dreptul divin de autoritate ca descendenţi din familia lui
Mahomed. Ca şi condescendenţi ai Profetului, imamii sunt declarați izvoare de înţelepciune, persoane
infailibile, cu autoritate absolută pe plan politic şi religios.
Între secolele VII-IX d. Hr. tradiţia şiită a consemnat un număr de 12 imami, ultimul dintre
aceştia intrând în legenda ca urmare a dispariției sale misterioase, în anul 880, şiiţi aşteptând reîntoarcerea
sa până în ziua de azi – momentul revenirii sale ar corespunde cu instaurarea păcii şi dreptății pe pământ.
Ulterior, autoritatea imamului a fost preluată de ayatollah.
Sub auspiciile speculative ale ultimului imam, liderii şiiţi de azi adoptă o abordare inovativă a
problemelor religioase şi politice, exercitând o influenţă majoră asupra propriilor credincioşi.
Sunniţii (de la arabul: sunna = cale, sau metodologia de interpretare a Coranului, transmisă de
tradiţia orală) formează ramura a doua a islamismului, revendicând ca lider spiritual pe califul Abu Bakr.
După perioada califilor, sunniţii au optat pentru o conducere dinastică (un exemplu, în acest sens, fiind
dinastia ummayazilor, fondata de Muawiya), urmată de alte dinastii care au condus la formarea Imperiilor
Otoman şi Mongol (secolele XV-XX).
Doctrina sunnită a fost elaborată între secolele IX-X ca o reacţie la tezele dezvoltate de şiiţi,
kharijiţi şi mutaziliţi. Potrivit teologiei sunnite, ezitarea Profetului de fi numit un succesor înainte de a fi
murit, relevă dorinţa acestuia de a lăsa comunităţii musulmane posibilitatea desemnării califului în mod
consensual. De asemenea, în opoziţie cu concepţia mutaziliţilor care proclamă libertatea absolută a
voinţei umane, teologia sunnită a pus şi pune accentul pe puterea şi voinţa divină, precum şi pe ideea de
determinare a sorţii omeneşti.
Cu toate că în cadrul teologiei sunnite s-au dezvoltate diferite nuanţe de interpretare a Coranului,
tendinţa sunniţilor este aceea de a promova consensul comunităţii în probleme de doctrină.
Diferenţele dintre musulmanii şiiţi şi sunniţi se referă şi la identitatea lui Mahdi, Mântuitorul
musulman, care urmează să vină. De asemenea, își dispută interpretarea mai multor fragmente din Coran
și din „Hadith”. Dincolo de contradicții, atât şiiţii, cât şi sunniţii proclamă aceleași valori: „cei cinci stâlpi
ai islamului”: mărturisirea de credinţă, rugăciunea, milostenia, postul şi pelerinajul la Mecca.
Dintre credincioșii musulmani, 87% sunt sunniţi. Iranul şi Iraqul au populaţie majoritar şiită.
Singura ţară în care şiiţii sunt majoritari este Iranul, ţară care subvenţionează multe dintre comunităţile
şiite din diasporă15.
Prin urmare, pe de o parte, rivalitatea dintre rude – dintre verişorul şi ginerele lui Mahomed și
văduva profetului – iar pe de altă parte, disputa dintre califi şi generali au dus la fisurarea unităţii religiei
islamice16.

15
B. Rogerson, Moştenitorii Profetului Mahomed. Cauzele schismei dintre şiiţi şi sunniţi, Ed. Polirom, Iaşi, 2007.

16
Mohamed Abdallah Draz, Initiation au Coran, Ed. Beauchesne, Paris, 2005, p. 67.
3
 III. Coranul
Coranul (de la al curan = citire, recitare) este cartea sacră a islamului, „cuvântul lui Allah”. El
este marea teofanie a islamului; este un „discernământ” (furqan) şi un „avertisment” (dhikra), o „lumină”
(nar): „Allah (...) este cel care v-a trimis vouă cartea lămurită... Aceia cărora le-am dat noi cartea știu că
ea este pogorâtă de la domnul tău cu adevărul. Nu fi, așadar, dintre aceia care se îndoiesc!” 17 El este noul
mesaj trimis de Dumnezeu omenirii, precum și ceea ce revelase anterior Maica Scripturii = Umm al-
Kitab prin profeți ca Avraam, Noe, Moise și lui Iisus Hristos = Isa al-Masih) – în viziunea coranică,
Hristos Domnul este doar un mare profet: Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la
Domnul său. El, laolaltă cu credincioșii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în cărțile Sale, în trimișii
Săi. «Noi nu facem deosebire între trimișii Săi». Și ei au spus: «Ascultăm și ne supunem! Iertarea Ta,
Domnul nostru, căci întru Tine este devenirea!»” 18.
Revelaţia este darul lui Allah către Mahomed, profetul său: „Astfel, Allah cel puternic (și) înțelept
(al-'aziz, al-hakim) îți trimite ție revelații, tot așa cum le-a trimis și celor de dinainte de tine”19
Ea pune în valoare intelectul uman, actualizând inteligenţa afectată, însă nu desfiinţată prin
cădere. Rolul revelației e, pe de o parte, acela de a preveni derapajele speculative ale rațiunii omenești, iar
pe de altă parte, de a-i asigura credinciosului mântuirea. Revelația confirmă adevărul religios, adevăr aflat
în natura lucrurilor.
Coranul este un ghid pentru omenire: „Tu ține-te cu putere de ceea ce ți-a fost revelat, căci tu ești
pe drum drept. El este doară îndemnare pentru tine și pentru neamul tău și voi veți fi întrebați” 20. El a
indicat, indică și va indica traseul mântuitor al umanității: „(Acesta este) o Carte pe care Noi ți-am
pogorât-o pentru ca tu să îi scoți pe oameni din întuneric la lumina-cu voia Domunului lor, pe drumul
Celui Puternic (și) vrednic de laudă”21, sau: „Noi le-am adus o Carte pe care am deslușit-o în deplina
cunostiinta, drept călăuză și îndrumare pentru un neam (de oameni) care cred”22. Coranul este singur text
divin care nu a suferit schimbări.
Coranul cuprinde un număr apreciabil de „sure”, „sura”fiind sinonimul evreiescului „sura”, care
poate însemna „un șir de pietre într-un zid, mai multe semne grafice într-o carte.
Pe lângă Coran exista o colecție de tradiții cu privire la învățăturile lui Mohammed, transmise
prin surse demne de încredere, numita hadith.
Spre deosebire de Biblia creștină, Coranul este o învățătura morală, un codice juridic, prin care se
reglementează întreaga viață a credinciosului lusulman – religioasă, politică, civilă și penală, chiar și
ocupațiile zilnice.
Coranul este o carte densă, marcată de lirism și contradicții – condamnări ale războiului și incitări
la luptă, apologii ale toleranței și incriminări ale necredincioșilor, contradicții mare parte dintre ele
generate de dialectica revelației așa cuma aceasta a fost evocată de Mahomed.

IV. Allah
Allah=Dumnezeu, cel unic, stăpânul, zămislitorul, cel nenăscut, inegalabilul 23 este ființa ce
cuprinde toate atributele perfecțiunii, fapt ce explică evocarea atributelor sale de 10062 ori, pe fiecare
pagină a Coranului Allah fiind menţionat, în medie, de 20 de ori 24.
Coranul foloseşte doi termeni: „ahad” şi „vahid” pentru a evidenția unicitatea lui Allah. Cuvântul
„ahad” e utilizat pentru a nega existenţa altor dumnezei, iar vocabula „vahid” are aceeaşi semnificaţie:

17
Coranul, 6, 114.
18
Ibidem, 2, 285.
19
Ibidem, 42, 3.
20
Ibidem, 43, 43-44.
21
Ibidem, 14, 1.
22
Ibidem, 7, 52.
23
Ibidem, 1-4.
24
Ibidem, 17, 110; 20, 8; 7, 180.
4
„Aceste este Allah, domnul vostru, a lui este stăpânirea, iar aceia (idolii) pe care îi chemați voi în locul lui
nu stăpânesc nici cât pielița sâmburelui de curmală”25.
Evocările din Coran îl definesc pe Allah astfel: „El este Allah, Cel unic! Allah este Stăpânul! El
nu zămisleşte şi nu este născut. Şi el nu are pe nimeni egal!” 26. Allah este ființa care cuprinde toate
atributele perfecțiunii, adică ființa perfectă (în cunoaștere, în putere, etc.), și are cele mai bune și mai
nobile calități imaginabile: „El este Allah, afară de care nu este alt dumnezeu: stăpânitorul (al-malik), cel
sfânt (al-quddus), făcătorul de pace (as-salam), apărătorul credinței (al-mu'min), veghetorul (al-
muhaymin), cel tare (al-'aziz), atotputernicul (al-jabbar), cel preaînalt (al- mutakabbir). Mărire lui Allah!
El este mai presus de ceea ce voi îi asociați. El este Allah: făcătorul (al-khaliq), creatorul (al-bari'),
dătătorul de chipuri (al-musawwir). Ale lui sunt numele cele mai frumoase. Pe el îl laudă cele din ceruri și
cele de pre pământ. El este cel puternic (și) înțelept (al-'aziz, al-hakim)”27 – de altfel, numele şi atributele
lui Allah sunt evocate în Coran de 10. 062 ori, pe fiecare pagină a cărții fiind menţionat în medie de 20 de
ori.
Allah există în Sine. El este atotputernic şi omnipotent. Ştiinţa lui este completă, el este
atoateştiutorul: „De veţi ţine ascuns ceea ce se află în piepturile voastre sau de veţi da pe faţă acestea,
Allah le ştie. El ştie tot ce se află în ceruri şi tot ceea ce se află pe pământ. Şi Allah asupra tuturor
lucrurilor are putere”28, sau: „...la el (Allah) sunt cheile necunoscutului şi nu le ştie decât numai El. Şi El
cunoaşte ceea ce este pe uscat şi ceea ce este pe mare. Şi nu cade nici o frunză fără ca El să o ştie. Şi nu
există bob în întunericurile pământului, nimic proaspăt şi nimic uscat, fără ca ele să fie insemnate într-o
Carte Limpede”29.
Allah nu are gen proxim şi are toate diferenţele specifice. Nimeni nu este ca el, şi, deci, nimeni şi
nimic nu poate pretinde să i se substituie. Tot ce se pretinde esenţă e fraudă în raport cu esenţa, iar
aparenţa e manifestare a esenţei.
Totul a luat fiinţă prin voia Lui şi nimic nu poate avea loc fără voia Sa. El este conducătorul, El
cunoaşte tot ce este în lumea pe care a creat-o, pe care, totodată, o stăpâneşte. Dumnezeu, pe de o parte,
este o ființă autosuficientă, iar pe de altă parte, nu are nevoie de nimic altceva; toţi au nevoie de el.
Allah este descris prin numeroasele atribute şi prin 99 de nume, cum ar fi „cel milostiv”, „cel care
aude totul”, „cel care vede totul”, „cel atotputernic”, „cel înţelept” 30.
Credinţa în natura divină a lui Allah înseamnă recunoaşterea faptului că Allah este singura
divinitate adevărată şi că El nu are părtaş.
Allah este Dumnezeul tuturor popoarelor. Unicitatea lui Allah este considerată a fi forma pură a
monoteismului şi se referă la închinarea înaintea lui Allah, care nu a născut şi nu a fost născut. El nu are
pe nimeni asemeni Lui în ce priveşte natura sa dumnezeiască 31. Asociere a lui Allah cu cineva este socotit
un „păcat de neiertat = şirk”: „Allah nu iartă să I se facă semeni, dar iartă orice, în afară de aceasta, celui
care voieşte El. Acela care îi face lui Allah semeni, acela rătăceşte mult prea departe!” 32

V. Îngerii și profeții
Îngerii au fost creați pentru a-l adora pe Allah: „Eu nu i-am creat pe djinni și pe oameni pentru ca
ei să mă adore”33. Îngerii sunt ființe spirituale, înzestrate cu inteligență: „…Și îngerii și cei înzestrați cu
știință (mărturisesc) cu dreptate că: «Nu există altă divinitate afară de el, atotputernicul, înțeleptul (al-
aziz, al-hakim)»”34.
25
Ibidem, 35, 13.
26
Ibidem, 1-4.
27
Ibidem, 59, 23-24 și 17, 110; 20, 8; 7, 180.
28
Ibidem, 3, 29.
29
Ibidem, 6, 59.
30
Ibidem, 11,
31
N. Geisler, A. Saleeb, Answering Islam, -2nd ed, Grand Rapids, Michigan, 2002, p. 173.
32
Coranul, 4, 116.
33
Ibidem, 51, 56.
34
Ibidem, 3, 18.
5
 Alături de îngeri, de o venerație deosebită se bucură mesagerii sau profeții. Ei sunt cei care au
intermediat legătura dintre Allah și umanitate: Profeții au fost trimișii lui Allah după căderea omului în
păcat. Dintre aceștia fac parte Noe, Abraham, Isaac şi Iosif, de-a lungul istoriei. Msulmanii nu fac nicio
distincţie între profeţi: „Mesagerul crede în ceea ce i-a fost trimis lui de stăpânul său şi credincioşii cred
la fel. Toţi credem în Allah şi îngerii lui, şi cărţile lui, şi mesagerii lui. Nu facem nicio diferenţiere între
niciunii dintre mesagerii lui. Ei spun: «Noi auzim şi ascultăm. Iartă-ne, Doamne! Tu ești sfârşitul
călătoriei»”35.

VI. Lumea și omul

Allah a creat lumea în 6 zile: „Am creat Noi cerurile și pământul și ceea ce se află între ele în șase
zile”36.
El supraveghează creația continuu: „El lasă ca noaptea să intre în zi și lasa ca ziua să intre în
noapte. El a supus Soarele și Luna și fiecare aleargă către un termen hotărât 37.
„Allah este Cel ce a creat şapte ceruri şi pământul deopotrivă cu ele. Porunca pogoară între ele ca
să ştiţi că Alah are putere asupra tuturor şi asupra tuturor se întinde ştiinţa Sa” 38.
Nu există alt creator în afară de Allah, căci Allah preaînaltul a grăit: Allah este Creatorul tuturor
lucrurilor şi el este peste toate chezaş! 39
Nimeni în afara lui Allah nu poate asigura cele necesare pentru vieţuitoare, căci Allah Preaînaltul
a grăit: Şi nu este vieţuitoare pe pământ a cărei hrană să nu fie în grija lui Allah (Coran, Hud:6); Nu există
alt orânduitor în afară de Allah, căci Allah Preaînaltul a grăit: El ocârmuieşte toate lucrurile pe cer şi pre
pământ40; Nimeni în afara lui Allah nu poate dărui viaţă şi nu poate dărui moarte, căci Allah preaînaltul a
grăit: El este Cel care dă viaţă şi cel care dă moarte şi la el vă veţi întoarce! 41 Allah e creatorul şi
susţinătorul a toate câte există pe acest pământ. El nu are nevoie de niciuna dintre creaturile Sale, ci
creaturile Sale sunt cele care au nevoie de El şi depind de El. Totul de pe pământ are nevoie de Allah.
La sfârșitul creației, Allah nu s-a odihnit: „Am creat Noi cerurile și pământul și ceea ce se află
între ele în șase zile și nu ne-a cuprins pe Noi nici cea mai mică osteneală!” 42.
Omul a fost creat de către Allah pentru a-l adora: „Eu nu i-am creat pe djinni și oameni decât
pentru ca ei să mă adore”43. Facerea omului precede momentul propriu-zis al plăsmuirii: „…(adu-ţi
aminte) când Stăpânul tău le-a zis îngerilor: «Voi să pun pe pământ un înlocuitor»” 44. A urmat apoi
modelarea de din lut a trupului lui Adam – „(Allah) a zis: «O, Iblis! Ce te-a împiedicat pe tine să te
prosternezi dinaintea a ceea ce Eu am plămădit cu mâinile Mele?»” 45, sau: „Noi doară v-am creat din
ţărână”46, ori: „El l-a creat pe om din lut, asemenea oalelor” 47 –, după care Allah a suflat în el spiritul său,
iar primul om a început să audă, să vadă, să vorbească, să gândească și să conştientizeze: „Când eu îl voi
fi plăsmuit şi voi fi suflat în el din duhul meu, voi să cădeţi dinaintea lui, prosternându-vă!” 48 Allah a
creat-o pe soția lui Adam, Huwa (Eva): „O, voi, oameni! Fiți cu frica de domnul vostru care v-a făcut
dintr-o singura fiinţa şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei” 49.
35
Ibidem, 2, 285.
36
Ibidem, 50, 38.
37
Ibidem, 35, 13.
38
Ibidem, 65, 12.
39
Ibidem, 62,
40
Ibidem, 5,
41
Ibidem, 56,
42
Ibidem, 50, 38.
43
Ibidem, 51, 56.
44
Ibidem, 2, 30.
45
Ibidem, 38, 75.
46
Ibidem, 22, 5.
47
Ibidem, 55, 14.
48
Ibidem, 38, 72.
49
Ibidem, 4, 1.
6
 Când creaţia a fost completă, i-a așezat în Paradis și a început să le vorbească, iar ei au înţeles ce
l-i s-a spus: „Şi l-a învăţat pe Adam numele tuturor lucrurilor: „Apoi le-a zis: «Vestiţi-mi mie numele
acestora, dacă voi sunteţi întru dreptate!» I-au răspuns ei: «Mărire ție! Nu avem ştire decât de ceea ce tu
ne-ai învăţat, căci tu eşti atoateştiutor şi înţelept». Şi i-a zis el: «O, Adam, vesteşte-le numele lor!» 50 Apoi
i-a așezat în Paradis: „Şi zis-am noi: O, Adam, sălăşluieşte Tu împruna cu soaţa ta în aceasta Grădină !”51.
Încredințarea de a da nume relevă faptul că primii oameni au fost cei dintâi interpreți ai realităților
primordiale.
Țărâna din care a fost plămădit omul, Allah a adunat-o de pe tot pământul, ceea ce face ca
oamenii – fiii lui Adam – să fie diferiţi.
Concepţia islamică despre om este rezumată în doctrina despre al-insân al-kâmil, omul universal.
Omul universal este Adam din gândul lui Allah, acela pe care umanitatea îl reflectă şi îl poartă permanent,
în stare latentă, în interiorul său în timp şi spaţiu. Allah este imprimat în sufletul omului, chiar înainte ca
acesta să intre în pântecele mamei. Simplu spus, omul universal e amprenta divină, e caracteristica tainică
a ființei umane. Îndiferent când a apărut omul în matricea timp-spaţiu a acestei lumi, omul universal a
existat dintotdeauna.
Omul universal transcende timpul şi devenirea. El este suma nivelurilor existenţei, arhetipul
suprem al creaţiei; este prototipul uman, e acea realitate profundă în care sălășluiește conştiinţa lui
Dumnezeu. El este arhetipul etern care determină sensul condiţiei umane. Deşi la exterior omul pare a fi
doar o fărâmă din univers, el conţine în adâncul său acea realitate ce constituie sursa universului însuşi –
acesta e motivul pentru care, chiar şi ca om căzut, care şi-a uitat propria natură, dispune de puterea de a
domina creația.
La nivelul corporal, expresia amprentei divine este frumusețea.
În virtutea faptului că omul este khalifahul lui Dumnezeu pe pământ, el mijlocește contactul
naturii cu graţia divină, este mediul prin care se livrează în cosmos viața spirituală. Prin intermediul
intelectului și al rațiunii, respectiv prin cunoaştere și analiză, omul descoperă principiile lucrurilor și
unitatea creației (al-tawhid). Atingerea unei astfel de gnoze presupune ca natura umană să fie sănătoasă
(salim), ca inteligenţa, care își are izvorul în intelectul suprem, să scruteze adevărul aflat în natura
lucrurilor. De asemenea, rațiunea trebuie să fie echilibrată, pentru a putea fi parcurs drumul de la
multiplicitate la unitate, pentru a fi factorul de armonie şi coeziune cosmică.
Inteligența umană e adumbrită în urma căderii. Cu toate acestea, situația în care se află e
accidentală, nu funciară, fapt pentru care inteligenţa este chemată la realizarea gnozei. Iar acest lucru se
petrece cu sprijinul revelației divine.
Cunoaştere este procesul prin care se realizează un maxim de unitate cu divinul. Gnoza
străpunge iluzia pluralităţii şi depăşeşte dualitatea subiect-obiect. În plan terestru, islamul urmăreşte
echilibrul şi pune fiecare lucru la locul său, făcând de asemenea o netă distincţie între individ şi
colectivitate, fără a neglija totuşi reciproca lor solidaritate. Al-islām este condiţia umană echilibrată, atât
în suflet, cât şi în societate, dacă e raportată la Absolut.
În islam, inteligenţa posedă valoare sacramentală: e salvat oricine admite că Absolutul
transcendent e singurul Absolut, şi care îşi asumă consecinţele volitive ale acestei poziţii. Islamul este
religia certitudinii şi a echilibrului. Se pot obiecta că musulmanul obişnuit nu e preocupat de
contemplaţie, dar orice musulman are, prin însăşi credinţa sa, o predispoziţie spre contemplare ce nu se va
trezi poate nicicând în inima lui.
Islamul manifestă o atitudine rezervată față de miracol. Această atitudine se explică prin primatul
inteligenţei asupra existenţei. Credinciosul islamic ia ca temei evidenţa spirituală, şi nu aşteaptă să fie
sedus, în sens bun sau rău, prin miracole şi ispite.
Allah știe toate faptele omului: „Tu nu vei fi în nicio împrejurare, nu vei recita nici un fragment
din Coran și voi nu veți împlini nicio faptă fără ca noi să fim martori în clipa în care o săvârșiți. Domnului

50
Ibidem, 2, 31-33.
51
Ibidem, 2, 35.
7
tău nu-i că scapă nici cât greutatea unui fir de colb – nici de pe pământ nici din cer – nici, cât (o greutate)
mai mică (decât aceasta) și nici mai mare, fără ca acestea să (fie înscrise) într-o carte limpede”52.
Rostul omului este de a se întoarce în lumea lui Allah: „Oare credeți că v-am creat pe voi fără rost
și că nu vă veți întoarce la noi?”53.

VII. Reprezentanții religioși ai profetului și edificiile islamului

Al-fitrah conferă fiecărui musulman funcţia preoţească. Din acest motiv, fiecare credincios e dator
să dobândească o bună educație, pentru a înțelege învățătura divină. Madrasa sau școala islamică oferea,
în trecut, cursuri de interpretare a Coranului (tafsir), a legii islamice (șaria), a mărturiilor profetului
(hadis), a istorie musulmane, a misticii islamice, dar și a altor cunoștințe de ordin tehnic, medical,
cultural. Ea a fost (și este încă în unele medii arabe) parte a complexului atașat de moschee, relevând
dimensiunea și importanța socială a educației religioase 54.
Ulma constituie grupul celor pregătiți în doctrina și legislația islamică, respectiv cei care, la
sfârșitul studiilor, obțin un titlu special (ijazah) ce le permite să activeze ca reprezentant religios al
profetului într-o regiune (muftiu), ca și conducător al rugăciunii colective într-o moschee (imam), ca
judecător sau garant al justiției, (qadi), sau ca expert în legislația islamică (faqih).
Imamul semnifică legătura dintre Dumnezeu şi om – fiinţa spirituală în care se întâlnesc ordinele
divine şi umane – islamul şiit afirmă despre natura interioară a imamului că oglindește fața lui Dumnezeu.
Instanța care proclamă imamul este comunitatea credincioșilor. De asemenea, familiile care
confirmă că au strămoși din cea a profetului Mahomed sau din cele ale urmașilor lui, beneficiază de un
prestigiu care le ușurează accesul la funcția de Imam.
Imamul nu este un preot, ci un înțelept, un cunoscător și interpretator al textelor religioase, un
orant care cheamă credincioșii la rugăciune, și un jurist care călăuzește cadiii = judecătorii, alcaizii =
primarii, iar mai apoi beii, pașalele, vizirii și chiar sultanii, în așa fel încât hotărârile lor să fie conforme
cu șaria. Așa se face că islamul a înlăturat distincţia acută dintre religios şi secular, ori dintre sacru şi
profan, făcând din om o fiinţă naturală care este simbolul imediat al lumii spirituale şi exponentul ei la
nivel existențial.
Pentru a emite o opinie pe teme religioase (fatwa), muftiul trebuie să îndeplinească mai multe
condiții: să stăpânească limba arabă, să dețină principiile științifice ale jurisprudenței islamice, să posede
știința haditului și obiectivele șariei, să cunoască doctrinele altor religii și să aibă o bună cunoaștere a
realităților sociale – la suniți, o fatwa nu este obligatorie pentru nimeni, pe când la șiiți e obligatoriu de
asumat de către credincios.
Kaaba a este centrul spiritual al lumii islamice. Conform tradiției, sanctuarul cubic de la Kaaba
este o construcţie a cărei vecime urcă până în epoca lui Avraam (fapt neatestat istoric).
În perioada preislamică, Kaaba = Cubul era panteonul celor 360 de idoli, dintre care sunt
cunoscute „al-Lat”, „al-Uzza” şi „Manat”, cele trei zeiţe fiind considerate, de cei vechi, fiicele lui Allah 55.
Potrivit legendei, piatra miraculoasă a fost adusă din cer de arhanghelul Gavriil. Inițial de un alb
strălucitor, ea a devenit neagră, în atingerilor impure. Kaabei îi era dedicat și un pelerinaj anual, menit să
genereze coeziunea comunităţilor arabe56.
Islamul a preluat calitatea kaabei de obiect sacru și a consacrat toposul dat de la Yatrib, califul
Omar împresurând-o cu ziduri, piatra sfână devenind astfel axa lumii, expresia revelaţiei, dar şi punct de
reper pentru orientarea locaşurilor de cult musulmane, pentru fidelii lui Allah în timpul rugăciunii zilnice
şi pentru pelerinaii musulmani dornici să-şi sfințească timpul vieții pământene și să îl deschidă spre
veșnicie57.

52
Ibidem, 10, 61.
53
Ibidem, 23, 115.
54
T. Huff, Rise of Early Modern Science: Islam, China and the West, Cambridge, 2003, p. 155 sq. G. Hugh, A
History of Christian-Muslim Relations, Edinburgh University Press, 2000, p. 99.
55
Ibidem, 53, 19-20.
56
A. Miquel, Islamul şi civilizaţia sa, vol. I, traducere de Radu Florescu, Ed. Meridiane, București, 1994, p. 44.
8
 Kaaba nu este prototipul moscheii = masgid, locul în care credinciosul se prosternează lui Allah 58.
Prima aşa-zisă moschee a funcţionat la Medina, într-o curte mare, înconjurată de un zid. Acolo se afla un
fotoliu, cu două trepte, de pe care profetul îşi rostea cuvântările – el avea să devină simbolul actualului
minbar, amvonul moscheilor contemporane59. Ulterior, s-a optat pentru săli anume, destinate rugăciunii.
Goale, la început, treptat, acestea au fost împodobite. Pe peretele dinspre Mecca (qibla) a fost construită o
nişă, mihrabul, conform recomandărilor coranice: „Allah este lumina cerurilor și a pământului. Lumina
lui seamănă cu o firidă în care se află o lampă. Lampa este într-un vas de cristal, iar acesta pare a fi o stea
scânteietoare”60. Deşi primele moschei importante au fost înălţate începând cu epoca omeiazilor (661-
750), spaţiile de rugăciune în aer liber (mucalla) au continuat să fie utilizate în regiunile unde islamul era
în curs de răspândire. Moscheea a devenit „casă a Domnului”, în ciuda faptului că textul coranic evocă
ubicuitatea divinităţii – „întreg pământul este un masjid”61.
Evoluţiei arhitectonică posedă câteva elemente specifice. Astfel orientarea sa este către Mecca, iar
direcţia este făcută vizibilă din interior de amintitul mihrab, ce la origine înseamnă „sanctuar”, el fiind
preluat din arhitectura eclesială creştină. Este situat în mijlocul peretelui dinspre qibla, având şi un scop
practic – acela de mărire a acusticii, dar şi o funcție simbolică aparte: prin faptul că este gol sugerează că
Dumnezeu nu locuieşte în moscheie, după cum nu poate fi localizat într-un anume loc.
O „lampă”, sugerând lumina divină, este situată în partea de sus a mihrabului. Forma sa de uşă a
dat naştere unor credinţe populare ce investesc acest element cu o semnificaţie transcendentă,
comparându-l cu poarta paradisului. Minbarul este şi el nelipsit în special din moscheile în care are loc
rugăciunea de vineri (numite la noi geamii). Imamul predică stând pe treptele sale inferioare, cele
superioare, în mod simbolic, sunt rezervate Profetului.
Alte trăsături ale marilor moschei congregaţionale sunt maqsura (un pătrat inclus în moscheie cu
scopul practic de a evidenţia conducătorul rugăciunii de restul adoratorilor) şi dikka, o platformă înaltă
(suituată deasupra acestui pătrat) și pe care stăteau cititorii Coranului, pentru ca rugăciunile lor să fie
auzite de cei dinafară.
În reprezentările de pe pereţi predomină motive vegetale şi geometrice, precum şi versete din
Coran – islamul interzice total reprezentarea creaturilor vii, expresie a binecunoscutului aniconism
islamic.
Podeaua este acoperită cu covoare mici de rugăciune, împodobite cu un mihrab simbolic, expresie
a unei prescripţii rituale ce cere ca rugăciunea să fie făcută într-un loc curat. Diferitele mişcări prescrise în
timpul rugăciunilor – prosternări, îngenuncheri – impun ca fiecare credincios să dispună de un spaţiu de
aproximativ 1x2 m.
Un alt element care e perceput azi drept un simbol prin excelenţă al arhitecturii islamice este
minaretul, deşi el a apărut mult mai târziu prin secolul VII, fiind de inspiraţie siriană.

57
F. Schuon, Să înţelegem Islamul, traducere de Anca Manolescu, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 232. T.
Burckhardt, Ľart de ľIslam. Langage et signification, Ed. Simbad, Paris, 1985, p. 16 sq.
58
În sensul celor arătate, e relevant episodul consacrării moscheii lui Omar din Ierusalim (638). După încheierea
tratatului (prin care Ierusalimul îi era cedat), califul Omar a spus patriarhului (Sofronie): „Du-mă la templul lui
David”. Însoţit de patriarh şi urmat de 4000 de companioni, Omar a fost condus la Biserica Învierii, apoi la cea de pe
Sion. Sofronie i-a spus: „Aici este templul lui David”. „E o minciună!”, a replicat Omar, şi s-a îndreptă către poarta
numită azi Bab-Mohammed – amplasamentul era ocupat de gunoaie, încât treptele ce conduceau în stradă erau
acoperite şi aproape că atingeau bolta porţii. „Nu putem intra aici decât târâş, a spus patriarhul”. „Fie, a răspuns
Omar”. După ce a privit în dreapta şi în stânga, Omar a scris: „Allah Akhbar! Aici este templul lui David a cărui
descriere mi-a fost dată de profet”. Apoi Omar a început să măture. Iar toţi cei care l-au însoţit i-au urmat exemplul.
E. Schure, Sanctuires ďOrient, Paris, 1898, p. 372-373.
59
Ea era mai degrabă un loc de întrunire în care, pe lângă rugăciune, aveau loc şi adunări cu caracter politic sau
procesele civile şi penale.
60
Coranul, 24, 35.
61
M. S. Moldovan, Sinteză şi continuitate în arhitectura islamică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
1996, p. 136-
9
 Etimologic, vine de la „manar”, care înseamnă „far”. Primele moschei nu au avut acest turn, iar
introducerea lui în planul standard al moscheii marchează în fapt nişte schimbări majore în arhitectura
islamică. Începând din Evul Mediu minaretele au devenit simboluri ale autorității şi puterii.
Chemarea la rugăciune este făcută de muezin, care potrivit tradiţiei trebuia să fie orb pentru a nu
vedea femeile din curtea interioară, azi se folosesc însă şi mijloace moderne.
De obicei în zona desemnată pentru rugăciune, moscheea tradiţională mai cuprindea tezaurul, o
şcoală (madrasa), unde erau învăţate Coranul şi alte texte religioase, un dispensar şi chiar o cantină
pentru săraci62.

VIII. Morala musulmană

Opinia că morala islamică este seacă – legalistă și metafizică – nu este tocmai corectă, întrucât
deține multe elemente din care rezultă că e captivată de frumuseţe, de iubire şi de sacrificiu. Iubirea
pentru Allah întrece orice altă formă de dragoste: „Dar sunt printre oameni (și unii) care îi fac în afară de
Allah semeni pe care îi iubesc asemenea iubirii pentru Allah. Dar cei care cred sunt mai stăruitori în
iubirea pentru Allah. Și dacă ar vedea cei care sunt nelegiuți când văd chinurile, că puterea este a lui Allah
toată și că Allah este aspru în osânda Lui” 63. Dragostea plăsmuiește în om o inimă curat, pe care Allah o
va aprecia veșnic: „…în Ziua când nici averile, nici copiii nu vor sluji la nimic, în afara celor care vin la
Dumnezeu cu o inimă curată”64.
Șaria sau legea acoperă toate aspectele vieții, de la guvernarea unei țări sau teritoriu (sfera
politică) până la viața cea mai intimă a individului (sfera privată), trecând prin viața comunităților și
organizarea lor (sfera socială). Ea este socotită ca fiind revelată divin, „dictată” de Allah pantru a ocroti
credința, viața, cunoașterea, moștenirea și averea fiecărui musulman.
Religia musulmană admite ca șaria să le fie aplicată numai musulmanilor sau celor care au
păgubit un musulman, pe când ceilalți credincioși, sau necredincioșii, pot, într-o oarecare măsură, trăi
după propriile lor legi, conform principiului despărțirii denumit miliet – evreii și creștinii au, pe deasupra,
statutul de „dhimmi”, adică de minorități ocrotite, deoarece au ca și musulmanii „Cărți sfinte”.
Înițial, unica sursă a dreptului tuturor țărilor arabe și musulmane, șaria este adaptată lumii
moderne, grație efortului unor juriști religioși, cum ar fi cei de la Universitatea Islamică Al Azhar din
Cairo (Egipt) și cu cei din Iran, care au au transformat-o într-un instrument de luptă ideologică și politică
împotriva secularizării. Eforturile lor jihad înseamnă „efort” mai degrabă decât „război sfânt” cum este
adesea tradus) au determinat întoarcerea multor țări cu majoritate musulmană, dacă nu direct la șaria, cel
puțin la reintroducerea precizărilor izvorâte din ea în legislație. Practica și interpretarea acestei surse însă,
diferă considerabil de la o țară la alta și este obiectul unor lupte politice crâncene, fie între liberali și
rigoriști cum este cazul în Tunisia sau în Egipt (liberalii militează pentru o aplicare suplă și facultativă a
legii, în timp ce rigoriștii pledează pentru o aplicare strictă și obligatorie a precizărilor inspirate din șaria),
fie între suniți și șiiți cum este cazul în Irak sau în Pakistan.
Există diferite școli și mișcări în cadrul Islamului care permit o atitudine flexibilă fașă de șariei,
dar niciuna nu permite ateismul, nici apostazia, pedepsite de către șaria cu moartea.
În credința islamică, șaria este socotită ca revelată divin, „dictată” de însuși Dumnezeu pantru a
ocroti credința, viața, cunoașterea, moștenirea și averea fiecărui musulman. În teorie, ea ar trebui să fie
suficientă pentru orice situație, dar în practică, printr-un efort hermeneutic modernizator, ea se poate
exprima generând un sistem de legi care să nu fie rigid, așa cum sugerează, de exemplu, ultimul raport din
seria Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD – (care aparține de Consiliului Social și
Economic al Națiunilor Unite) referitor la lumea arabă. Această interpretare suplă corespunde în parte cu
școala juridică tradițională hanafită din sunism, și cu mai multe tendințe din șiism, de exemplu
„alevismul” sau „ismaelismul”.
Constantele gândirii juridice islamice, care traversează atât timpul, cât și spațiul/frontierele de stat
rezidă în unicitatea sursei (Coranul) care stau la baza viziunii juridice musulmane. Deși aceasta din urmă
62
Encyclopćdia of Religion and Ethics, p. 747.
63
Coranul, 2, 165.
64
Ibidem, 26, 88-89.
10
este interpretabilă și modernizabilă, cum s-a precizat mai sus, ea comportă totuși anumite linii directoare
greu de adus la zi, o dovadă fiind și dificultățile majore cu care se confruntă toate statele islamice în
procesul lor de modernizare și democratizare. Dificultățile provin din faptul că textul coranic a apărut
într-un context tribal, iar societatea care a zămislit civilizația islamică a fost mult timp puternic
condiționată de reflexele sociale tribale ale beduinilor din deșertul arabic, așa cum Vechiul Testament și
societatea care l-a zămislit au fost inițial condiționate de reflexele tribale ale locuitorilor zonelor
semideșertice din Orientul Mijlociu.
O ilustrare a faptului că șaria există și se impune ca unic izvor care alimentează legislația din
toate țările de religie islamică este, de exemplu, documentul numit „Declarația de la Cairo”, inspirat de
Universitatea Islamică Al Azhar și adoptată în august 1990 de către reprezentanții oficiali ai tuturor
statelor musulmane ale lumii, grupați în organismul numit „Organizația Conferinței Islamice”.
Acest document reprezintă o poziție comună a tuturor statelor islamice, nefiind deci vorba despre
o poziție marginală, ci de opinia oficială adoptată de statele musulmane. Or, analiza lui arată că poziția
lumii musulmane referitoare la drepturile fundamentale ale omului este una de respingere, deoarece
articolul 24 al documentului precizează; „Toate drepturile și libertațile stipulate în această declarație
sunt subordonate legii islamice Șaria”, iar articolul 25 adaugă: „Șaria este unica sursă de referință
pentru interpretarea sau clarificarea oricărui articol al acestei declarații”, ceeace în mod practic, este
incompatibil cu „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, care stipulează, printre multe alte precizări
contrare șariei, libertatea deplină de a crede sau de a nu crede într-o divinitate, egalitatea între toți
credincioșii de orice religie, precum și între credincioși și necredincioși, egalitatea între bărbați și femei,
ș.a. De asemenea, „Declarația de la Cairo” afirmă că „islamul este unica religie adevărată” și că „în
principiu nimeni nu are dreptul să suspende sau să-i ignore poruncile, întrucât ele sunt porunci
dumnezeiești obligatorii, conținute în cărțile dezvăluite de către Dumnezeu și trimise nouă prin ultimul
său profet Muhammad”.
Nici pe planul învățământului, al politicii internaționale și al crimelor împotriva omenirii sau
săvârșite prin mijloace tehnologice șaria nu este compatibilă cu prevederile și organizarea lumii de astăzi,
„Declarația de la Cairo” stipulând că: „Membrii Organizației Conferinței Islamice reafirmă rolul istoric și
civilizator al comunității credincioșilor musulmani (Umma) pe care Dumnezeu a făcut-o cea mai bună
dintre națiuni și care a daruit umanității o civilizație universală și cumpănită” și că: „Nu poate exista
crimă și astfel nici pedeapsă, decât în măsura în care este prevăzută de Șaria”.
Astfel se explică faptul că pretutindeni unde religia inspiră încă în mod substanțial legislația,
„Declarația Universală a Drepturilor Omului”nu este corect aplicată, cum se poate observa pe harta
sistemelor de justiție din lumea noastră contemporană 65.
În islam, familia este considerată o instituție sacră, predestinată de către Allah. Coranul prevede
că femeile au datoria să fie supuse bărbaților lor 66, iar aceștia din urmă au dreptul, în caz de comportament
necorespunzător, să le bată, iar mai departe spune textual ca bărbatul are un ascendent în materie de
drepturi în ochii lui Dumnezeu, în comparație cu femeia 67. În materie de egalitate a sexelor, articolul 6 al
declarației de la Cairo prevede că „femeia este egală bărbatului în termeni de demnitate umană”: în
demnitate însă nu înseamnă și în drepturi.
Progresul și bunăstarea societății sau decăderea sa se datorează unității și puterii sau slăbiciunii
familiei. Slăbiciunea este un indicator crucial al slăbiciunii societății, refelectate de probleme precum
delicventa juvenilă, abuzul de droguri, alcool, sarcini în adolescent sau divorțul. Importanța familiei în
islam provine din funcția alocată în păstrarea rasei umane prin procreare. De asemenea, este responsabil ă
pentru protejarea moralității societății și indivizilor, prin asigurarea unei căi legitime pentru satisfacerea
nevoilor sexual. Mai mult, familia are un rol important în asigurarea socializării și orientării morale a
copiilor precum și în asigurarea unei siguranțe sociale și economice. Întemeierea unei familii duce la
motivarea indivizilor să lucreze să își sacrifice bunurile și să devină folositor pentru bunăstarea familiei.

65
J. P. Denis, A. Frachon, R. Michel (dir.), Atlas des religions, Ed. La Vie-Le Monde, Paris, 2011, pp. 66-67.
66
Coranul, 4, 34.
67
Ibidem, 2, 222.
11
 Conceptul unei „familii extinse” este comună în culturile non vestice, spre deosebire de conceptul
de „familie nuclear” ce înseamnă o familie formată doar din părinții și copiii lor precum este comun în
vest. „Familiile extinse” înseamnă copiii, părinții, bunicii și ale rude apropiate ce împart aceeași
gospodărie.
Islamul nu specifică dacă familia unui musulman ar trebui să fie nucleară sau extinsă. În privința
relațiilor din cadrul aceleași familii, primul și cel mai important rol este cel al soțului, soției, copiilor lor și
bunicilor. În privința rudelor de gradul doi sau trei nu se poate spune că musulmanul nu are nicio obligație
sau responsabilitate față de aceste rude, dar rudele de gradul întâi au drepturi precise și neechivoce.
Cu toate că natura datoriilor și obligațiilor membrilor familiei sunt instinctive, este important să
realizăm ca legea islamică exista numai ca supliment și pentru a întări aceste sentimente nu pentru a le
înlocui. Islamul se comporta ca o garanție că drepturile și responsabilitățile fiecărui membru al familie și
le-a îndeplinit cu respect față de ceilalți cu egalitate și dreptate.
Legile familiei islamice stabilesc minimul de drepturi pentru a garanta interesele fiecărui membru
al familiei. Relațiile de familie sunt conduse printr-o balanță între bunul simț al datoriei al membrilor
familiei și ceea ce a fost pogorât ca minim de lege.
În absența legii, ar apărea problem din faptul că natura tatălui de a-și trata copiii egal poate fi
lăsată la o parte datorită atașamentului mai puternic față de un anume copil și astfel în mod intenționat
acest copil va fi favorizat la moștenire, iar drepturile celorlalți copii să fie astfel încălcate. Descendenta
familială are un rol esențial în familia musulmană deoarece din aceasta provine obligațiile, datoriile și
responsabilitățile membrilor familiei.
Cea mai importantă învățătura islamică pentru această temă este aceea ca oamenii nu trebuie să
susțină că un copil este al lor dacă este adoptat și copiii nu trebuie să susțină, în mod fals, că sunt copiii
reali ai unei persoane particulare dacă sunt și copiii adoptați. Ei nu pot primi numele de familie al familiei
care îi adoptă, întrucât astfel s-ar masca adevărata identitate a copiilor. Bineînțeles, copiii naturali au mai
mult drept la moștenire decât copiii adoptați: „Allah nu i-a dat omului două inimi înlăuntrul său și nu le-a
făcut pe soațele voastre, de care voi vă despărțiți să fie asemenea mamelor voastre. Și nu i-a făcut pe
copiii voștri înfiați să fie asemenea fiilor voștri. Acestea sunt cuvinte ce ies din gurile voastre, însă Allah
spune Adevărul și El îl călăuzește (pe om) pe drumul cel drept. Chemați-i după părinții lor, căci astfel este
mai cu dreptate fată de Allah. Iar dacă nu-i cunoașteți pe părinții lor, atunci socotiți-i frați ai voștri întru
credința și aliați ai voștri! Și nu este nici un păcat pentru ceea ce săvârșiți voi din greșeală, ci numai
pentru ceea ce inimile voastre săvârșesc cu bună știință. Allah este Iertător, Îndurător” 68.
Pe de altă parte, dacă un orfan sau un copil abandonat este îngrijit de o familie ca un act de
compasiune, oferindu-i adăpost, hrana, îmbrăcăminte și alte nevoi, gestul este legal receptat ca un act de
omenie, pentru care Allah promite o mare răsplată.
Destinul este voința lui Allah și crearea evenimentelor trecute și viitoare în timp și spațiu. Allah a
creat lanțul tuturor evenimentelor ce s-au petrecut sau care se vor petrece moment cu moment, de la
început până la sfârșit este stabilit în această infinită progresie în văzul Lui. Totul este terminat și stabilit,
asta înseamnă că oamenii nu au nici u putere sau mijloc de a face vreo schimbare în destinul lor : „Dacă o
nenorocire te loveşte, nimeni nu o va îndepărta de la tine, afară de El. Dacă El îţi vrea un bine, nimeni nu-
l va întoarce de la tine. El dă cui vrea dintre robii Săi. El este Iertătorul, Milostivul” 69, sau: „Oricare ar fi
bunul pe care-l stăpâniţi, el de la Dumnezeu v-a venit” 70.

IX. Spiritualitatea
Experiența spirituală presupune o lucidă cunoaștere de sine, o apropiere a omului de propria-i
conştiinţă, de calitatea sa de a fi expresia manifestă a perfecţiunii.
Imaginea omului desăvârşit o reprezintă marele profet al lui Allah, Mahomed. Mahomed este
omul universal şi chintesenţa întregii creaţiei, a tot ceea ce este pozitiv în manifestarea cosmică.

68
Ibidem, 33:4-5
69
Ibidem, 10, 107.
70
Ibidem, 16, 53.
12
 Deşi la exterior omul este doar o fărâmă din univers, el conţine în interiorul şi în adâncul său o
realitate care constituie sursa universului însuşi – acesta fiind şi motivul pentru care, chiar şi ca om căzut,
care şi-a uitat propria natură, dispune de puterea de a domina natura.
Dacă omul este inteligenţă, calea lui către Allah va fi discernământul, concentrarea şi
contemplarea.
Împiedicarea căderii omului în infra-lume presupune descoperirea „chipului” divin, a feței lui
Allah (wajh Allah). „Faţa” sau „chipul” lui Dumnezeu reprezintă înfăţişarea pe care Allah o arată creaţiei
sale, eternitatea sa: „Totul de pe pământ este pieritor, numai faţa Domnului tău dăinuie în mărire şi în
cinstire”71, sau: „Totul este pieritor în afară de Faţa Sa” 72.
Deși Adam a fost creat perfect de către Allah, ulterior natura umană a fost afectată. Acesta e
motivul pentru care omul credincos e dator să-și superiorizeze condiția și prin alte mijloace decât cele
ascetic-contemplative, acceptate, la rându-le, de către Dumnezeu, cum ar fi îmbăierile, hainele și
parfumurile, dar și cosmetice de genul îndepărtarii părului pubian, tunderea mustății, epilarea și tăierea
unghiilor. Cu toate acestea, gustul personal exagerat și secondarea modei sociale radicale sunt
condamnate ca modificări ilegitime.
Fiind o inteligenţă care dispune de voinţa şi de puterea de a săvârşi acţiuni, o prezență care pune
accentul pe cunoaştere ca mijloc de mântuire, e necesar ca omul să se elibereze de subiectivitatea
agresivă, de oglindirea constituită exclusiv raţional. Pentru islam, universul minţii este locul prezenţei
spiritului divin, un mediu situat dincolo de suprafaţa egolatră a minţii.
Cele mai înalte capacităţi ale existenţei nu se situează într-un timp viitor, ci se manifestă aici şi
acum, deasupra omului şi la îndemâna sa. Numai că modul în care se manifestă omul actual face dificilă
atingerea înaltelor stări de conştiienţă şi de fiinţare, și aceasta din cauza unei sumare discipline spirituale.
Dezinteresul pentru natura sa teomorfă, face ca relaţia omului cu subtilele stări ale fiinţei să fie una
accidentală. Deși şade la întretăierea dimensiunilor verticală şi orizontală cuprinzând amplitudinea şi
anvergura existenţei universale în sine însuşi, omul sondează fulgurant adâncul său spiritual. Fugind de ea
însăşi şi de trebuinţele sale interioare, ființa umană rămâne blocată pe planul secund al existenței sale
marcată totuși de inefabilitate.
Omul spiritual este stăpân asupra lucrurilor, e ființa care a ajuns să-şi învingă natura interioară.
Când omul se mândreşte cu stăpânirea naturii, de fapt reușita lui e o cucerire aparentă şi exterioară. O
astfel de atitudine denotă o completă lipsă de ascetism, de disciplină spirituală şi negare de sine. În aceste
circumstanțe, omul devine prizonierul propriilor sale impulsii şi înclinaţii fireşti. Omul spiritual, e omul
care-şi înfrânge impulsiile, care atrage universul, care-și creşte conştiinţa până la maturitatea desăvârșită.
Obligațiile fundamentale ale credinciosului mahomedan sunt: mărturisirea de credință
(shahadah), rugăciunea canonică repetată de cinci ori pe zi (salat), postul de Ramadan (siyam), milostenia
(zakat) şi pelerinajul (hajj), responsabilităţi ce formează cei cinci „stâlpi” ai islamului.
a) Mărturisirea de credință islamică (shahadah) consta în declarare faptului că: „Nu exista altă
divinitate decât Allah și Mohammed este trimisul lui” 73. Unii critici consideră că această mărturisirea
exprimă caracterul rigid al islamismului. Hermeneutica islamică surprinde însă aspecte mult mai
interesante, referitoare la acest „stâlp” al tradiției mahomedane, și anume caracterul neclintit al
convingerii fidelului lui Allah şi combativitatea credinţei lui; un aspect interior şi static, dublat de unul
exterior şi dinamic, ambele derivate însă dintr-o conştiinţă a Absolutului, care, pe de o parte, ferește de
îndoială, iar pe de altă parte, respinge cu franchețe eroarea.
Credința (iman) reprezintă aderarea fermă la un adevăr: „Trimisul a crezut în ceeea ce i-a fost
pogorât de la Domnul său, asemenea şi dreptcredincioşii. Fiecare (dintre ei) a crezut în Allah, în îngerii
Lui, în scripturile Lui şi în trimişii Lui. (Ei zic): «Noi nu facem nicio deosebire între vreunul dintre
trimişii Săi (şi ceilalţi)». Şi ei au zis: «noi auzim şi ne supunem! Iertatea ta (o implorăm), Doamne, şi la
tine este întoarcerea!»”74. Credinţa în Allah înseamnă recunoaşterea faptului că el este singura divinitate
71
Ibidem, 55, 26-27.
72
Ibidem, 38, 88.
73
Ibidem, 112, 1.
74
Ibidem, 2, 285.
13
adevărată şi că l nu are concurent sau partener. Ea stabilește legătura între om și Allah, între lumea
sensibilă și cea inteligibilă, între cele ce se văd și cele ce nu se văd. Credința creionează portretul omului
„care cred în cele nevăzute”75.
Una dintre condițiile pe care le impune credința e statornicia – „O, voi cei care credeţi! Ţineţi-vă
cu statornicie învoielile!”76, sau: „Allah nu vă va mustra pentru jurămintele voastre rostite la întâmplare,
însă vă va mustra pentru jurămintele prin care v-aţi legat cu bună ştiinţă (aqqadtum)” 77 –, căreia i se
alătură fermitatea sau aqeedah (credinţă sigură, fără nicio îndoială). Dacă există un motiv de dubiu,
atuncinu se poate vorbi despre credință, ci despre speculaţii. Aqeedah este credinţă care elimină îndoiala:
„Dreptcredincioşi sunt numai aceia care cred în Allah şi în trimisul său, care apoi nu s-au mai îndoit” 78.
Credinţa adevărată a fost trimisă de Allah și este compusă dintr-un set de valori constante
promovate de către profeţi. În schimb, credinţe false sunt produsul minţii omenești. Indiferent cât de
subtile ar fi speculațiile intelectului uman, astfele de construcții raționale stau sub influenţa obiceiurilor și
tradiţiilor omenești. Dacă credința adevărată este neschimbată și incoruptibilă, credinţele false sunt
supuse deformării, schimbării şi alterării.
Conform teologiei islamice, adevărata credinţă se găseşte doar în religia islamică, deoarece
aceasta este religia protejată oricărei denaturări, conform promisiunii lui Allah: „Noi am pogorât Coranul
şi Noi îi vom fi păzitori!” 79 Credinţele celorlate religii conţin urme de adevăr, nu adevărul absolut. Prin
urmare, cine este interesat să îmbrățișeze credinţa adevărată, corectă o găsește doar în islam, întrucât
această religie deține sursele originale ale fidelității: Coran şi tradiţia profetică: „Astfel, ţi-am revelat noi
un duh, la porunca noastră. Tu nu ai ştiut (mai înainte) ce este Cartea şi ce este credinţa, însă Noi am
făcut-o lumină cu care călăuzim pe cine voim dintre robii noştri” 80.
Credinţa islamică este necesară, întruct altfel omul este pierdut şi confuz: „Oare cel care merge cu
faţa plecată este mai bine călăuzit sau cel care merge cu capul sus, pe un drum drept?” 81 Totodată, ea
răspunde întrebărilor noastre fundamentale: De unde provin? De unde provine universul? Cine este
Creatorul? Care sunt atributele şi numele Lui? De ce ne-a creat pe noi precum şi universul? Care este
rolul nostru în univers? Care este relaţia noastră cu Creatorul? Există alte lumi invizibile în spatele lumii
pe care o putem vedea? Există alte creaţii inteligente în afară de om? Există altă viaţă după această
viaţă? Cum este cealaltă viaţă? Iar prin intermediul islamului, omul primește răspun la aceste întrebări și
învaţă ce e dator să facă pentru a se mântui. „
Credinţa în Allah este cel mai important principiu de credinţă şi acţiune şi este punctul central al
islamului şi esenţei Coranului, care relatează despre Allah şi fiinţa, numele, atributele şi faptele lui. Ea se
delimitează de venerarea dumnezeilor falşi și cheamă la adorarea lui Allah și îndeplinirea datoriilor
noastre către el.
Credința adevărată îmbie la supunerea față de Allah și promovează modele de oameni în care s-a
oglindit fața lui, binecuvântaţi atît în această lume, cât și în viaţa de apoi. În același timp, ea vorbește
despre ceea ce vor păți în viaţa de apoi necredincioșii.
Credința nu este o chestiune practică, ci reprezintă o problemă de cunoaştere lăuntică, respectiv
contactul cu cele cuprinse în Coran. Iar principiile de bază ale credinţei pe care Allah le-a poruncit sunt:
încrederea în Allah, în îngerii lui, în cărţile lui, în întâlnirea cu el, în profeţii lui şi în ziua învierii.
b) Rugăciunea (salat) este mijlocul de comunicare al omului cu Allah. Rugăciunea i se adresează
numai lui Allah, nu şi către Mahomed sau alt profet.
c) Milostenia (zakat) este evaluabilă la 2,5% din banii tezaurizaţi până în momentul plăţii.
d) Postul (siyam) măsoară 29 de zile în luna Ramadan, dar nu mai mult de 30.

75
Ibidem, 2, 3.
76
Ibidem, 5, 1.
77
Ibidem, 5, 89.
78
Ibidem, 49, 15.
79
Ibidem, 15, 9.
80
Ibidem, 42, 52.
81
Ibidem, 67, 22.
14
 e) Pelerinajul (hajj) reiterează episodul fugii (hegira) lui Mohammed din Mekka și adapostirea sa
timp de trei zile într-o peștera din muntele Thaur (situat lângă Mekka) – 16 iunie 622, data debutului erei
mohammedane (lumea arabă se află în prezent în anul 1384 al acestei ere).
Pelerinajul este o călătorie către ceva, o viaţă şi o experienţă spaţială. El are o dimensiune
psihospirituală, cu sensurile de „a domina”, de „a te învinge pe tine insuţi”, adică este o acţiune asupra ta
însuţi. Pelerinul devine străin de sine însuși, ieșind într-un fel din sine. El intră într-o reîntinerire
existenţială şi într-o neorecunoaştere a sinelui. Pelerinajul descoperă sensul drumului și anume prezenţa în
faţa lui Allah.
Pelerinajul se definește prin ritul ce trebuie îndeplinit la sfârşitul călătoriei: „a da roată”, adică
acea circumambulaţiune în jurul pietrei sfinte.
Pelerinajul stabileşte o unitate organică între demersul uman şi existența unor realități sacre,
recunoscute ca prezențe supranaturale. Astfel, actul pelerinajului constituie o experientă singulară de viață
religioasă, colectivă sau individuală, într-o căutare a sacralizării ce trebuie, indiferent la ce nivel, să
capete aspecte voluntariste, ba chiar trăsături de eroism.
Pelerinajul dovedește o nevoie esențială a omului: nevoie de sacru, desigur, nevoie de a merge
până la întâlnirea cu Celălalt. Demersul pelerinajului este caracterizat de două atitudini fundamentale.
Una este, indiferent de condițiile şi împrejurările plecării, faptul că pelerinajul este un act liber: la plecare
nu există nicio constrângere. Cealaltă: în realizarea sa proprie pelerinajul este un timp al angajării, în care
colectivul sau individul se abandonează unei realități a existenței întregi; ceea ce înseamnă să te aduci pe
tine însuți drept ofrandă.

X. Tanatologia
Moartea este începutul vieții eterne. Trupul omului este muritor. Prin moarte, natura corporală se
dezintegrează, iar elementele inferioare ale psihicului pier sau sunt integrate într-o fiinţare la un nivel
superior, respectiv în aceea a spiritului. Ceea ce este etern este factorul spiritual. El este atât faţa pe care
Dumnezeu a întors-o către om, cât și faţa pe care omul a orientat-o înspre Dumnezeu.
Moartea este o poartă spre fericire pentru cei care se străduiesc să obțină viața de apoi. Acesta
este motivul pentru care fiecare zi trebuie trăită ca și cum ar fi ultima. Viața de dincolo reflectă
comportamentul și de atitudinea adoptată de către om în această lume. În fața veșniciei succesul deplin îl
area inima curată (lipsită de răutate), dăruită lui Allah: „…în Ziua când nici averile, nici copiii nu vor sluji
la nimic, în afara celor care vin la Dumnezeu cu o inimă curată” 82.
La judecată, Allah va adesa oamenilor următoarele întrebări: Câți oameni nevoiași ai ajutat? Ai
compromis, prin faptele tale, personalitatea sau valorile morale? Ai primit cum se cuvine oamenii în casa
ta? Ți-au controlat bunurile materiale viața? Ai dobândit cinstit cele pentru familia ta și pentru cei iubiți?
Ți-ai exercita corect profesia asumată? Ai fost un prieten adevărat? Ți-ai tratat cu onestitate vecinii? Ți-ai
ținut promisiunea?
Paradisul și focul iadului sunt una sau alta dintre destinațiile finale pregătite de Allah pentru cei
care sunt ascultători și recunosc favorurile sale, respectiv pentru cei care păcatuiesc împotriva lui. Iadul
este lăcașul pe care Allah l-a pregatit pentru cei care nu cred în el, sau pentru cei care se răzvrătească
împotriva legilor lui și nu cred în trimișii Săi: „Știu că nu pentru ca oricine se opune și arată ostilitate la
Allah și Trimisul Sau, desigur, pentru el va fi focul iadului de a respecta aceasta? Aceasta este rușine
extremă”83.
Intrarea în credincioşilor în Rai va fi mijlocită de Mahomed. Credincioşii vor trece de As-Siraat
(podul de peste Iad), după care vor fi ţinuţi pe un pod dintre Rai şi Iad, unde vor fi purificaţi, prin
rezolvarea oricăror neînţelegeri care au existat între ei în această lume.
Primul om care va intra în Rai va fi Profetul şi primul popor care va intra în Rai va fi comunitatea
sa, iar primul membru al comunităţii care va intra va fi Abu Bakr as-Siddiq.

82
Ibidem, 26, 88-89.
83
Ibidem, 9, 63.
15
 Primul grup al acestei comunităţi care va intra în Rai va fi format din aceia care au excelat în
credinţă şi evlavie (taqwa), fapte bune şi supunere faţă de adevărata religie. Ei vor intra în Rai egali:
primul dintre ei nu va intra până ce nu va intra şi ultimul şi feţele lor vor străluci ca luna plină: „Şi cei ce
s-au aflat în frunte se vor afla înainte. Aceştia sunt cei mai apropiaţi, în Grădinile plăcerilor ” (…) „O
ceată dintre primii şi puţini dintre ceilalţi…”84
Săracii vor intra în Rai înaintea bogaţilor, pentru că aceştia sunt cei care nu au pentru ce să dea
socoteală şi vor sta acolo patruzeci de ani înainte ca oricine altcineva să intre – unele hadisuri afirmă că
diferenţa este de o sută de ani. Cele două afirmaţii pot fi împăcate subliniind că nu toţi săracii sunt la fel,
cum nici bogaţii nu sunt; săracii sunt diferiţi din punct de vedere al tăriei credinţei lor, al realizărilor lor şi
acelaşi lucru se aplică şi bogaţilor.
Oamenii din Iad vor rămâne acolo, fără să moară şi fără să trăiască. Dar sunt dintre ei care, din
cauza păcatelor lor, şi vor fi ucişi acolo şi se vor transforma în cărbuni. Credincioşii păcătoşi însă vor
intra în Rai prin mijlocire. Cei din Rai îi vor numi pe aceştia care sunt scoşi din Iad şi primiţi în Rai „Al-
Jahannamiyun”.
Mijlocitorii pentru cei din Iad sunt îngerii, profeţii şi oameni drepţi („sfinţii”), în cazul în care Allah
este mulţumit atât de mijlocitor, cât şi de cel pentru care se intervine. Allah nu este mulţumit de
necredincioşi şi de politeişti. Cât despre păcătoşii monoteişti, mijlocitorii vor interveni pentru ei, dar nu
vor interveni pentru politeişti. Această mijlocire a fost negată de inovatori, precum mutaziliţii şi harigiţii −
Khawarij şi Mu’tazilah. Negarea lor are la bază principii corupte care sunt fundamentate pe ceea ce ei au
considerat gândire raţională. Aceste idei contrazic companionii: „Eram înnebuniţi de una din ideile sectei
harigite Khawarij, astfel încât un grup mare dintre noi am plecat, intenţionând să mergem la Hajj şi apoi
să mergem să luptăm cu oamenii. Am ajuns la Medina, unde l-am găsit pe Jaabir ibn Abdullah (Allah să
fie mulţumit de el!) stând lângă un stâlp şi relatând hadisuri oamenilor. Când i-a menţionat pe Al-
Jahannamiyun, am spus: «O, companion al Trimisului lui Allah, ce spui tu acolo, când Allah Preaînaltul
spune: «Doamne! Pe acela pe care îl faci să intre în Foc, Tu îl acoperi de ruşine, iar pentru cei nelegiuiţi
nu este cine să-i ajute!» 85 «Deci, ce spui tu acolo?». El a răspuns: «Ai citit Coranul?». Am spus: «Da». El
a întrebat: «Ai auzit de înalta poziţie a lui Muhammad (adică rangul la care Allah îl va ridica)?». Am
spus: «Da». El a spus: «Aceasta este poziţia onorabilă a lui Muhammad prin care Allah va scoate pe cine
El voieşte»”.
Ultima persoană care va intra în Rai va fi un bărbat care va ieşi din Iad târându-se pe cele patru
membre. Allah îi va spune: «Du-te şi intră în Rai!».
Credincioşii vor fi duşi în Grădina Raiului, cu toată onoarea, grup după grup. Când vor ajunge în
Rai, porţile sale vor fi deschise pentru ei şi vor fi întâmpinaţi de îngeri, care îi vor felicita pentru sosire,
după ce au îndurat atâtea greutăţi şi suferinţe: „Şi vor fi conduşi cei care au fost cu frică de Domnul lor
spre Rai, în cete, iar când vor ajunge la el, li se vor deschide porţile lui şi le vor zice păzitorii lui: «Pace
asupra voastră! Voi aţi fost buni, intraţi pentru a fi în veci sălăşluitori în el!»” 86.

84
Ibidem, 56, 10-14.
85
Ibidem, 3, 192.
86
Ibidem, 39, 73.
16