Recenzie Istoria Comicului Românesc

Sfinți și teologi

În cartea Istoria Comicului Românesc scrisă de Claudiu T. Arieșan, la capitolul II, Persectiva
antropologică și religioasă, am ales să fac recenzie despre Sfinți și teologi.

Autorul prezintă o perspectivă foarte bine documentată despre râs și bucurie duhovnicească la
sfinții părinți ai pustiei și la ierarhii ortodocși de seamă ai Bisericii ortodoxe și ai Bisericii
catolice. Autorul îl evocă pe Sfântul Antonie cel Mare din Patericul egiptean ale cărui
apoftegme ale antichității târzii conțin o fărâmă de umor: călugării sunt oameni voioși, iar
viața lor ascetică nu-i posomorăște. Părinții pustiei erau ființe superioare, adică mai șirete
decât cel rău: este deci natural să credem că vorba de duh și ironia foloseau ca arme în
războiul nevăzut ale cărei peripeții au fermecat, îndeplinind o funcție ziditoare pentru
generațiile de monahi și de mireni.Sfântul Atanasie cel Mare, evocându-l pe cuviosul eremit
ne spune că la sfântul Antonie ”bucuria sufletului i se vedea și în seninătatea feței”, de vreme
ce, rezistând cu bărbăție asalturilor celor răi, aceștia din urmă ”se făceau mai degrabă pe ei de
râs, decât pe el”. Venind unii spre a-l lua în derâdere pentru neștiința lui de carte, au plecat
”minunându-se că au văzut atâta deșteptăciune la un om simplu”, căruia ”cuvântul îi era dres
cu sarea dumnezeiască așa încât nimeni nu pleca nemulțumit, ci mai degrabă toți ce veneau
aveau prilej de bucurie”.În acest fel, exprimarea creștinului se cuvenea argumentată cu sarea
duhului, întocmit cu delicatețea surâsului compătimitor, după cum recomanda încă Sfântul
Pavel în Epistola către Coloseni: ”Vorbirea voastră să fie mereu cu har(cuviincioasă), dreasă
cu sare, ca să știți răspunde fiecăruia cum se cuvine, (IV,6).

Alte strălucitoare exemple de tărie surâzătoare în fața morții martirice au oferit de-a lungul
veacurilor sfinți precum Policarp eroicul episcop al Smyrnei, Diaconul Laurențiu sau genialul
umanist Sir Thomas More, decapitat de sanguinarul Henric al VIII-lea, dar găsind puterea să
glumească cu propriul călău în drum spre eșafod.Trăirea martirică, eroismul cenobitic,
pregnanța exemplului creștin au creat noi căi de înțelegere a fenomenului rizibil, iar teoriile
filozofico-estetice nu au întârziat să popularizeze proaspetele modele culturale născute de
aici.Surâsul și rugăciunea încetează astfel de a mai constitui realități antagonice, ireconciliabil
opuse.

Râsul, ca și gluma, este bucurie curată iar dacă nu este exagerat, este bun în sine. Desigur că
numai o superstiție sălbatică și tristă ne oprește să ne înveselim. Căci de ce se cuvine mai mult
să ne potolim foamea și setea decât să alungăm melancolia? Nici o divinitate și nimeni, decât
un invidios, nu se bucură de neputința și de necazul meu, nici nu poate lua drept virtuți
lacrimile noastre, suspinurile noastre, temerile noastre, și altele la fel, care sunt mărturii ale
unui suflet neputincios; ci dimpotrivă, cu cât suntem afectați de o bucurie mai mare, cu atât
trecem la o perfecție mai mare, adică cu atât mai mult ne împărtășim cu necesitate din natura
divină.

Autorul cărții oferă și exemple din sfânta scriptură astfel evocă episoadele evanghelice în care
cu greu ni-l putem reprezenta pe Iisus păstrându-și deplina sobrietate a expresiei,
nepermițându-și măcar un surâs lăuntric ce se putea reflecta și pe chip: nunta din Cana,
certurile copilărești dintre ucenici, chemarea pruncilor să vină la el, entuziasmanta resurecție a
lui Lazăr, intrarea triumfală în Ierusalim de Florii.

În adevărurile religiei creștine există ”o frumusețe divină care le face demne de dragoste și o
măreție sfântă care le face venerabile”; în timp ce erorile dezvăluie ”nelegiuirea care le face
oribile și impertinența care le face ridicole”, față de acestea din urmă zelul sfinților s-a
îndreptat ”deopotrivă spre respingerea puternică a răutăților și nelegiuirilor și spre demascarea
în hohote de râs a rătăcirii și a nebuniei”. Demolarea prin râs a ceea ce a meritat să fie luat în
tărbacă nu este deloc ceva nedemn pentru un creștin ”deoarece este ușor să dovedești celor ce
n-ar ști-o că această practică este justă, că ea este obișnuită la Părinții Bisericii și că este
autorizată de Scriptură. Decât o pedeapsă iremediabilă sau gravă, ”batjocura este uneoiri mai
proprie a face ca oamenii șă-și revină din rătăcirile lor și că ea devine astfel un act de justiție,
pentru că după cum spune prorocul Ieremia: ”acțiunile celor care se rătăcesc sunt demne de
râs din pricina vanității lor”.

Să-ți râzi de așa ceva nu-i defel o nelegiuire; este mai degrabă un act de înțelepciune divină,
după cum spune Sfântul Augustin prin cuvintele: ”Cei înțelepți râd de cei smintiți, pentru că
ei sunt înțelepți nu din propria lor înțelepciune, ci din acea înțelepciune divină care va râde de
moartea celor răi.

Este evident pentru Pascal că ”nu este o comportare contrară celei a sfinților să râzi de erorile
și de rătăcirile oamenilor”, ci dimpotrivă, abia astfel îi imităm pe magnificii Doctori ai
Bisericii, venerabile modele chiar și pentru creștinii de astăzi: în acest spirit au procedat
Sfântul Ieronim împotriva lui Jovinianus, a lui Vigilentius și a pelagienilor, Tertulian contra
nebuniei deșarte a idolatrilor, Sfântul Augustin contra ereticilor africani, Sfântul Irineu
împotriva gnosticilor.
Sunt invocate pentru justificarea procedurii pascaliene ”excelentele cuvinte ale lui Tertulian
”Ceea ce am făcut nu este decât un joc înaintea unei lupte adevărate. Am arătat mai degrabă
rănile ce vi le pot face dar pe care nu vi le-am făcut; fiindcă, dacă în unele locuri ești ispitit să
râzi, o faci pentru că subiectele însele te îndeamnă la aceasta. Există multe lucruri care merită
să fie luate în râs și batjocorite în acest fel, căci ar însemna că le dai importanță combătându-
le altfel. Vanității nu i se potrivește nimic mai mult decât batjocura; și numai adevărului îi este
dat să râdă, pentru că el este vesel; și să ia în zeflemea pe vrășmași, pentru că este sigur de
biruință.

”Există deci situații pe care trebuie să le disprețuim și care merită luat în râs, fără să aducem
vătămare bunei-cuviințe”, ba chiar și fără a răni caritatea: ”Căci caritatea te obligă uneori să
râzi de erorile oamenilor și să-i determini pe ei înșiși să-și râdă de ele și să le evite”, după
spusa Sfântului Augustin: ”De aceste lucruri tu să râzi compătimitor, astfel încât acelora să le
recomanzi ca pe niște lucruri ce trebuie luate în derâdere și fugit de ele”.”Aceiași caritate te
obligă uneori să le respingi cu mânie, după o altă spusă a lui Grigorie de Nazianz:”spiritul de
caritate și blândețea își are emoțiile și mâniile lui”.

Cele trei reguli prefigurate de Pascal pentru metoda sa de polemist creștin sunt, așadar de a
vorbi conform adevărului, apoi de a grăi cu judecată și cu măsură, în fine, ”atunci când ești
obligat să faci uz de câteva ironii, spiritul pietății te îndemnă să le folosești înpotriva erorilor
și nu înpotriva lucrurilor sfinte, pe când spiritul de bufonerie, de nelegiuire și de erezie își
râde de tot ce este sacru”.

În concluzie sunt de acord cu vorbele Mitropolitului Nicolae Corneanu, că ”Părinții Bisericii

și cu ei toată creștinătatea renăscută la o viață nouă, nu condamnă râsul în forma lui pură și
angelică. Nu inpun cu obligativitate plânsul, căci și atunci când recomandă lacrimile, acestea
sunt pentru cei desăvârșiți lacrimi de bucurie și desfătare duhovnicească și numai pentru cei
ce au greșit, de pocăință și de frângere a inimii.