VIEŢILE SFINŢILOR PUSTNICI DIN SIRIA - SCRISĂ DE

FERICITUL TEODORET, EPISCOPUL CIRULUI

CUPRINS
Prefaţă 10.Teodosie 21.Iacov
Înainte-cuvântare 11.Roman 22.Talasie şi Limneu
1.Iacov 12.Zinon 23.Ioan
2. Iulian 13.Macedonie 24.Zevina şi Polihronie
3.Marchian 14.Maesumà 25. Asclepie
4.Eusebie 15.Achepsimà 26.Simeon (Stâlpnicul)
5.Puplie (Publius) 16. Maro 27.Baradat
6.Simeon cel vechi de zile 17.Avraam 28.Talaleu
7.Paladie 18.Eusebie 29.Marana şi Chira
8.Afraat 19.Salaman 30.Domnina
9.Petru 20.Maris 31Despre iubirea Dumnezeiască

Prefaţă
În Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie cel
Mare (296-373), putem citi că o dată s-a arătat, în faţa uşii Cuviosului, însuşi
Satana care, invocând cu privire la sine împlinirea celor prezise de cuvântul
Sfintei Scripturi: „Vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile şi cetăţile i le-ai sfărâmat”
(Ps. 9, 6), a recunoscut inaintea Marelui Antonie starea de slăbire în care îl
aduseseră întoarcerea către Dumnezeu a mulţimilor de necredincioşi şi, mai ales,
faptul că „s-a umplut pustia de monahi”. „Deşi eşti pururi mincinos, i-a răspuns
Cuviosul, şi niciodată nu spui adevărul, ceea ce-ai spus acum, fără să vrei, este
adevărat. Căci Hristos, venind, te-a slăbit şi doborându-te te-a dezgolit” (XL, în
col. P.S.B., vol. 16, E.I.B.M.O., 1988).

Dar, nu doar pustiei egiptene i-a fost dat să devină, pentru iubitorii de
Hristos, o fortăreaţă temută demonilor, ci şi altor locuri deşertice ale Răsăritului,
precum pustia vechii Sirii şi cea a ţinuturilor învecinate. Şi acestea s-au prefăcut,
aşa cum ne adevereşte în cartea de faţă Fericitul Teodoret al Cirului (393-466), în
cetăţi unde nevoitorii, prin harul cel Dumnezeiesc, „aşa slăvită biruinţă au
dobândit, încât vrăjmaşii au fugit, iar ei i-au urmărit cu putere şi au înălţat semn
de biruinţă…” (p. 7). Într-adevăr, cele istorisite în paginile acestei scrieri a
Fericitului arhipăstor al Cirului, denumită de el Istorie iubitoare de Dumnezeu sau
Petrecere pustnicească, pot părea greu de crezut celui a cărui inimă n-a fost
curăţită şi luminată de credinţa dăruită prin harul Duhului Sfânt. De aceea,
prevenitor, Fericitul Teodoret îi roagă pe cititorii săi încă de la început „să nu fie
neîncrezători faţă de cele scrise, dacă vor afla în ea lucruri mai presus de puterea
lor, nici să măsoare după puterea lor îmbunătăţirea nevoitorilor de care va fi
vorba, ci să ştie limpede că Dumnezeu obişnuieşte să dea harismele Prea Sfântului
Duh după măsura bunei voiri a bine cinstitorilor, iar pe cele mai mari le dăruieşte
celor mai desăvârşiţi dintre dânşii” (p. 10).

Pe unii dintre sfinţii pustnici pomeniţi în această carte, Fericitul Ierarh i-a
cunoscut nemijlocit, observându-le cu luare-aminte plină de evlavie chipul vieţuirii
lor cea întru Hristos: ostenelile, însoţite de lacrimi şi sudori – rugăciunea
neîncetată, trezvia, supunerea trupului prin neîntreruptă şi aspră postire, somn
pururea neîndestulător, îndurarea gerului, a arşiţei şi a altor nenumărate
necazuri, arătând desăvârşită necruţare de sine -, dar şi pacea netulburată,
smerenia nespusă, bucuria nepământească, blândeţea, ca şi minunile şi faptele
săvârşite din iubirea de semeni.

Prin relele patimi luate asupră-le de bunăvoie – după aprinderea inimii lor
de Dumnezeiasca dragoste – ei au fost învredniciţi de primirea cereştilor daruri
ale Sfântului Duh, astfel încât aceşti nevoitori – Cuvioşi Părinţi şi Cuvioase Maici
– care nu s-au cruţat câtuşi de puţin pe ei înşişi, au dobândit cruţare, alinare, bună
nădăjduire şi tămăduire pentru fraţii lor aflaţi în mrejele lumii. Însingurarea
pentru Dumnezeu le-a adus acestor „ostaşi ai faptei bune” o sensibilitate
deosebită faţă de încercările şi nefericirea cunoscute de toţi cei veniţi „pe
pământul obşteştii pătimiri” (Înţ. Sol., 7,3). De aceea, nu există neputinţă, sau
necaz, sau nedreptate, sau primejduire care să nu se fi risipit grabnic prin
mijlocirea către Dumnezeu a unui Iacov, a unui Iulian, a unui Afraate, a unui
Petru Galatul , sau unui Simeon Stâlpnicul – „marea minune a lumii”, pe care o
luminează ca dintr-un sfeşnic -, Părinţi care, „străpunşi … de dragostea
Dumnezeiască…, şi-au făcut trupul lor duhovnicesc, mai înainte de nestricăciunea
făgăduită” (p. 181).

Dar, cum este cu neputinţă a preamări cum se cuvine pe aceşti luminători ai

vieţii noastre duhovniceşti, doar în câteva rânduri, binecuvântăm cu vie bucurie
publicarea acestei traduceri româneşti a uneia dintre cele mai alese scrieri
aghiografice ale Bisericii noastre, tălmăcire datorată netăgăduitei şi râvnitoarei
slujiri de metafrast a d-lui Adrian Tănăsescu-Vlas, încheind cu înseşi cuvintele
Fericitului Teodoret: „Această dragoste (faţă de Hristos) să o primim şi noi, şi,
fermecaţi fiind de frumuseţea Mirelui şi poftind bunătăţile cele făgăduite, şi
cinstind mulţimea facerilor Lui de bine, să ne facem paşnici iubitori ai legilor Lui”
(p. 181).

La sărbătoarea Sfântului Ioan Scărarul, 2001

† TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
 Înainte-Cuvântare
1. Bine e a vedea nevoinţele bărbaţilor aleşi şi ostaşilor faptei bune1 şi a trage
folos din vedere: că faptele cele lăudate se arată vrednice de a fi dobândite şi iubite
celor care le văd, şi îi îndeamnă pe privitorii lor a le câştiga; însă nu puţin folos
aduc şi povestirile unor asemenea isprăvi, îmbiate de cei ce le cunosc auzului celor
ce nu le ştiu. Unii zic că vederea e mai vrednică de crezare decât auzirea; însă şi
auzirea îi poate da încredinţare omului, judecând după vrednicia povestitorului: că
precum în privinţa dulceţii şi amărelii şi celorlalte gusturi omul are încredere în
judecata limbii şi gâtlejului său şi le lasă pe ele să aleagă, deopotrivă şi auzului i se
încredinţează deosebirea cuvintelor folositoare de cele vătămătoare.

2. Pe urmă, dacă amintirea povestirilor folositoare ar rămâne nefurată şi dacă

boala uitării, întinzându-se ca o negură, nu ar face ştearsă această amintire, ar fi fost
de prisos, fără îndoială a încredinţa scrisului asemenea lucruri, dat fiind că folosul
ce vine din ele ar fi ajuns cu mare uşurinţă şi la viitorime; dar întrucât vremea
vatămă pe de o parte trupurile, aducând asupra lor bătrâneţea şi moartea, iar pe de
alta vatămă şi isprăvile cele vrednice de pomenire pricinuind uitarea şi înţeţoşând
amintirea, fireşte că nimeni nu se va supăra pe noi dacă vom încerca să scriem
despre vieţile bărbaţilor iubitori de Dumnezeu: că precum cei cărora li s-a
încredinţat îngrijirea trupurilor pregătesc leacuri pentru a se război cu boala şi a da
ajutor celor bolnavi, aşa şi osteneala unei astfel de scrieri e ca un leac vindecător de
otravă, vrăjmaş al uitării şi ajutor al amintirii. Căci cum n-ar fi un lucru nelalocul
lui ca poeţii şi prozatorii să descrie faptele de vitejie săvârşite în războaie, tragicii
să înfăţişeze tuturor nenorociri bine ascunse şi să lase în scris pomenirea acestor
lucruri, alţii să strice cuvintele pe comedii şi zeflemele – iar noi să dăm uitării
pomenirea unor bărbaţi care în trup muritor şi pătimitor au arătat nepătimire şi s-au
luat la întrecere cu firea celor netrupeşti?! De ce pedeapsă am fi vrednici dacă am
lăsa să se întunece amintirea acestor nevoinţe vrednice de iubire?! Căci dacă ei,
urmărind să ajungă la filosofia cea preaînaltă a Sfinţilor de demult, nu le-au înscris
pomenirea în aramă ori cu slove, ci zugrăvind în sine întreaga lor virtute s-au făcut
ca nişte chipuri şi monumente ale lor însufleţite, ce iertare am putea avea noi dacă
nici în cuvinte nu vom lăuda vieţuirea lor cea slăvită?!

3. Şi asta în timp ce atleţii şi pancratiştii2 care se luptă la Olimpiade sunt cinstiţi

cu statui, ba încă şi vizitii biruitori la alergările de cai primesc aceeaşi răsplată – şi
nu numai aceştia, ci şi fătălăii, oameni despre care nu ştie bine de sunt bărbaţi sau
femei, sunt zugrăviţi pe lemn la cererea celor ce desfată de vederea lor şi încearcă
astfel să păstreze pomenirea vreme cât mai îndelungată; şi cu toate că această
pomenire le aduce lor vătămare, iar nu câştig, fiecare cinsteşte cele ce îi plac
punând să fie zugrăvite pe lemn – şi întrucât, muritoare fiind firea, moartea o face
prada sa, izbutesc cu meşteşug să facă pomenirea acestora cu mult mai lungă decât
viaţa lor, amestecând culori şi aşternându-le chipurile pe lemn.
Noi, însă, zugrăvim în scris un fel de viaţă care învaţă pe om filosofia şi calcă pe
urmele petrecerii celor din ceruri; şi nu zugrăvim chipuri de trupuri, nici nu arătăm
asemănări cioplite ale acestora celor ce nu le ştiu, ci zugrăvim umbre ale înfăţişării
sufletelor nevăzute, arătăm vrăjmaşi nevăzuţi şi războaie nevăzute:

4.Că la fel sunt şi armele cu care i-a îmbrăcat şi căpetenia oastei lor, Pavel, care
a zis: Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi
toate biruindu-le, să staţi în picioare (Ef. 6, 13). Şi iarăşi: Staţi, drept aceea,
încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul, şi îmbrăcându-vă cu zaua dreptăţii, şi
încălţându-vă picioarele întru gătirea Evangheliei păcii, peste toate luând pavăza
credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse; şi coiful
mântuirii luaţi, şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Ef. 6, 14-17).
Cu aceste arme îmbrăcându-i i-a dus în luptă: că şi firea vrăjmaşilor e netrupească,
nevăzută, bântuind într-ascuns, întinzând curse şi năvălind fără veste.
Ci totuşi, chiar vrăjmaşi ca aceştia având de înfruntat ceata acestor sfinţi (sau,
mai bine zis, înconjurat fiind fiecare dintr-înşii de atâţia vrăjmaşi ca aceştia – că nu
năvăleau asupra tuturor odată, ci când asupra unuia, când asupra altuia), aşa slăvită
biruinţă au dobândit, încât vrăjmaşii au fugit, iar ei i-au urmărit cu putere şi au
înălţat semn de biruinţă fără ca nimeni să-i împiedice.

5. Biruinţa nu le-a adus-o firea (că este muritoare şi plină de patimi

nenumărate), ci buna întrebuinţare a voinţei, care atrage harul Dumnezeiesc: că
îndrăgind fierbinte Dumnezeiasca frumuseţe şi alegând să facă şi să pătimească
orice cu bucurie pentru Cel Iubit, au suferit cu vitejie răscoala patimilor, cu
răbdarea au făcut neputincioasă ploaia săgeţilor diavolului şi, ca să vorbesc
apostoleşte, şi-au chinuit trupul lor şi l-au supus robiei (I Cor. 9,27), stingând
aprinderile iuţimii şi potolind înverşunarea poftelor; iar prin postire şi culcarea pe
tare au adormit patimile şi au curmat săltările acestora, silindu-şi trupul să facă pace
cu sufletul, şi au făcut să înceteze războiul dintre ele, care este sădit în fire.

6. Astfel fãcând pace între trup şi suflet, au alungat toatã tabăra celor potrivnici:
cã aceştia, nefiind gândurile lor primite înăuntru de către nevoitori şi aflându-se
lipsiţi de împreunã-lucrarea omeneascã, nu puteau sã-i mai războiască – întrucât
dracul foloseşte ca săgeţi împotrivã-ne chiar mădularele noastre. Iar dacã ochii nu
sunt momiţi, nici auzul încântat, nici pipăitul gâdilat, nici mintea nu primeşte
sfaturile rele, deşartă e strădania celor ce întind curse: că o cetate zidită pe înălţime,
întărită de ziduri puternice şi înconjurată din toate porţile de şanţuri, nu poate fi
luată de potrivnic dacă nu îi dă drumul acestuia cineva dinăuntru, deschizându-i pe
furiş oarecare portiţă – şi, aşişderea, nu este cu putinţă dracilor ce se oştesc din
afară să biruiască sufletul îngrădit cu harul Dumnezeiesc, de nu deschide îngăduirea
vreunui gând oarecare portiţă a simţurilor noastre şi lasă înăuntru pe vrăjmaş.
Învăţând aceasta desluşit din Dumnezeiasca Scriptură cei lăudaţi de noi, şi
auzind pe Dumnezeu că spune prin proorocul: S-a suit moartea prin ferestre (Ier.
9, 20), şi-au închis porţile simţurilor cu legile lui Dumnezeu, ca şi cu nişte
încuietori şi zăvoare, înmânând minţii aceste chei; şi nici limba nu le-a deschis
buzele, nici ochiul nu li s-a uitat printre pleoape fără porunca minţii; iar auzul lor,
neputând a se îngrădi cu pleoape şi buze, alunga de la sine cuvintele nechibzuite şi
nu le primea decât pe cele suferite de minte. Astfel şi-au deprins şi mirosul să nu
poftească cele bine înmiresmate, fiindcă acestea pricinuiesc în chip firesc
moleşeală. Astfel au izgonit şi saţul pântecelui şi l-au învăţat să primească cele ce
împlinesc nu plăcerea, ci trebuinţa, şi din acestea numai cât să nu moară de foame.
Astfel au surpat tirania cea dulce a somnului şi, slobozind pleoapele lor din robia
acestuia, le-au deprins să-l stăpânească în loc să îi slujească şi să primească de la
dânsul cât e de trebuinţă, nu atunci când vine el, ci atunci când ele îl cheamă pentru
a da un mic ajutor firi.
Astfel având, dar, grijă să îşi păzească zidurile dimpreună cu porţile şi aducând
bună înţelegere între gândurile dinăuntru, îşi făceau râs de vrăjmaşii care năvăleau
din afară, ce nu puteau să intre cu sila, din pricina apărării harului Dumnezeiesc, şi
nici trădători nu aflau, care să se hotărască a le da drumul; şi fire nevăzută având
aceşti vrăjmaşi, în vreme ce trupul e văzut şi supus nevoilor firi, aceia n-au putut,
totuşi, să capete stăpânire asupra lui: că vizitiul, şi mai-marele cântăreţ, şi
cârmaciul său, minunat ţinând frâiele i-a făcut pe cai să meargă cu bună rânduială;
atingând în ritm coardele simţurilor, le-a făcut să scoată viers cu totul armonios; şi
mişcând cârma ca un cunoscător, a biruit năvala valurilor şi loviturile vânturilor.

7.Drept acine n-ar avea bun temei sã se minuneze de cei ce au străbătut calea
vieţii lor în osteneli fără număr, care cu sudori şi necazuri şi-au supus trupul, şi de
patima râsului n-au ştiut, ci în tânguire şi lacrimi au petrecut toată viaţa lor, şi au
socotit mâncare sibaritică postul, somn prea desfătat – privegherea cea mult
ostenicioasă, aşternut moale – podeaua tare, plăcere nemăsurată şi fără saţ –
petrecerea în rugăciuni şi psalmi, care au strâns toate faptei bune? Mai vârtos, cine
îl va lăuda după cuviinţă? Ştiu, dar, bine că îmbunătăţirea lor este mai presus decât
orice cuvinte, însă trebuie totuşi să încerc – că n-ar fi bine să nu primească laude,
fie acestea chiar mai mici decât ar merita, de vreme ce au iubit filosofia cea
adevărată.

8.Vom scrie, dar, nu o laudă de obşte pentru toţi: că harisme felurite li s-au dat
de la Dumnezeu, ceea ce ne arată fericitul Pavel, grăind: Că unuia se dă prin Duhul
cuvântul înţelepciunii, iar altuia cuvântul cunoştinţei întru acelaşi Duh; şi unuia
credinţa întru acelaşi Duh, iar altuia darurile tămăduirilor întru acelaşi Duh;
unuia lucrarea puterilor, iar altuia proorocie; uneia deosebirea duhurilor, iar
altuia feluri de limbi, iar altuia tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12, 8-10); şi arătând
izvorul tuturor acestora, adaugă: Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh,
împărţind deosebi fiecăruia precum voieşte (1 Cor. 12, 11). Aşadar, dat fiind că au
primit daruri felurite, fireşte că voi povesti despre fiecare în parte, dar nu voi înşira
cu de-amănuntul toate câte ţin de petrecerea lor (că nu mi-ar ajunge întreaga viaţa
pentru aşa ceva), ci voi istorisi câteva lucruri despre cele trăite sau făptuite de
fiecare şi, arătând pe scurt felul vieţii fiecăruia, voi trece la alt nevoitor.
 9. Nu voi încerca să istorisesc petrecerea sfinţilor care au strălucit în toată lumea
– că nici nu-i ştiu şi nici nu este cu putinţă să vorbesc despre fiecare în parte.
Aşadar voi scrie doar viaţa celor ce au strălucit în Răsărit3 ca nişte luminători şi au
ajuns cu razele lor până la marginile pământului. Cartea va fi ca o istorisire în care
nu voi urma legile cuvântului de laudă, ci voi povesti câteva lucruri în chip
nemeşteşugit.

10. Îi rog, dar, pe cei ce vor citi această „Istoria iubitoare de Dumnezeu” sau
„Petrecere pustnicească” (spuneţi-i cărţii cum doriţi) să nu fie neîncrezători faţă de
cele scrise dacă vor afla în ea lucruri mai presus de puterea lor, nici să măsoare
după puterea lor îmbunătăţirea nevoitorilor de care va fi vorba, ci să ştie limpede că
Dumnezeu obişnuieşte să dea harismele Prea Sfântului Duh după măsura bunei
voiri a bine cinstitorilor, iar pe cele mai mari le dăruieşte celor mai desăvârşiţi
dintre dânşii. Acestea le spun celor ce nu cunosc prea bine lucrurile Dumnezeieşti:
că cei ce au primit cunoştinţa tainelor negrăite ale Duhului ştiu dărnicia Duhului şi
ce minuni lucrează El în oameni prin oameni, prin măreaţa facerii de semne trăgând
pe cei necredincioşi la cunoştinţa de Dumnezeu – în vreme ce omul care nu va
crede lucrurilor pe care le voi povesti este învederat că nu crede nici în cele
săvârşite oarecând prin Moisi, şi Isus Navi, şi Ilie, şi Elisei, ci socoate basme şi
minunile săvârşite prin Sfinţii Apostoli. Iar dacă mărturiseşte cineva că sunt
adevărate acelea, să creadă că şi acestea sunt nemincinoase: că tot harul care a
lucrat în aceia a făcut şi prin cei despre care vom vorbi ceea ce a făcut. Veşnic e
harul şi, alegând pe cei care îl merită, revarsă prin dânşii ca prin nişte izvoare
undele facerii de bine.

11. Unele dintre lucrurile pe care le voi spune le-am văzut cu ochii mei – iar
câte nu le-am văzut eu însumi le-am auzit de la cei ce i-au văzut pe acei nevoitori,
bărbaţi iubitori ai faptei bune, care s-au învrednicit de vederea şi învăţătura acelora.
Vrednici de încredere sunt, între evanghelişti, nu doar matei şi Ioan, cei mari şi cei
dintâi între evanghelişti, care au văzut cu ochii lor minunile Stăpânului, ci şi Luca
dimpreună cu Marcu, cărora cei ce dintru început au fost înşişi văzători şi slujitori
ai Cuvântului le-au arătat cu de-amănuntul şi fără greş nu numai ce a pătimit şi a
făcut Stăpânul, ci şi învăţătura Lui – ci totuşi, chiar fără să fie însuşi văzător
fericitul Luca, începe Evanghelia pe care a scris-o arătând că istoriseşte lucruri
adeverite: iar noi, auzind că nu a fost însuşi văzător al celor povestite de dânsul, ci a
fost învăţat de alţii acele lucruri, cu nimic mai puţin luăm aminte de dânsul şi al
Marcu decât la Matei şi Ioan – că atât el cât şi Marcu sunt vrednici de crezare, ca
uni ce aflaseră lucruri pe care le povesteau de la oameni ce le văzuseră. Aşadar, şi
eu voi spune unele lucruri ca însumi văzător, iar pe altele, încrezându-mă în
istorisirile înşişi văzătorilor, bărbaţi care urmează vieţii acelor nevoitori – însă am
cheltuit cam multe cuvinte încercând să încredinţez că spun adevărul. Aşadar, voi
începe de acum povestirea.
NOTE

1.Echivalentul românesc tradiţional pentru arete („virtute” în limbajul modernizat).

2.Pancraţiul, una dintre probele olimpice tradiţionale.
3.Acolo unde se vorbeşte despre „Răsărit” în această carte este vorba, îndeobşte, de provincia
Oriens care, alături de provinciile Asiei şi Pontului, constituia în acea vreme posesiunile
asiatice ale Imperiului Roman. Ea cuprindea (cu aproximaţie) Cilicia, Siria, Mesopotamia
romană, Palestina şi Sinaiul.
4.Trofeele.
5.Aluzie la meşteşugul păsărarilor, care se foloseau de păsări prinse pentru a atrage alte păsări
în capcană.
6.Vezi 1 Cor. 10, 24; 13, 5.
7.O stadie are 185 m.
8.Vezi 2 Cor. 3, 18.
9.În jur de 100 de litri!

1. Iacov
1. Dumnezeiescul legiuitor Moisi, care adâncul mării l-a descoperit, şi pustia
cea uscatã a umplut-o de apă, şi toate celelalte minuni pe care le ştim le-a săvârşit, a
încredinţat scrisului vieţuirea Sfinţilor de demult folosindu-se nu de înţelepciunea
dobândită la egipteni, ci primind strălucirea harului celui de sus: căci de unde
altundeva ar fi putut afla fapta bună a lui Abel, iubirea de Dumnezeu a lui Enoh,
dreptatea lui Noe, blagocestiva preoţie a lui Melchisedec, chemarea, credinţa,
răbdarea bărbătească, iubirea osârduitoare de străini şi vestita jertfă de fiu a lui
Avraam, lunga înşiruire a celorlalte isprăvi şi, ca să zic pe scurt, luptele, biruinţele,
încununările, acelor Dumnezeieşti bărbaţi, dacă n-ar fi primit razele Duhului celui
Înţelegător şi Dumnezeiesc? Această împreună-lucrare îmi trebuie acum şi mie,
care încerc să zugrăvesc în scris viaţa Sfinţilor care au strălucit cu puţin înainte de
noi şi în vremea noastră, şi ca pe un oarecare aşezământ de lege să îl înfăţişez celor
doritori să-l urmeze. Deci, se cuvine a cere rugăciunile acestor Sfinţi, şi astfel să
începem istorisirea.

2. Nisibi este o cetate aflată la hotarul dintre împărăţia romanilor şi cea a

perşilor, ce oarecând plătea dajdie romanilor şi se afla sub stăpânirea acestora.
Dintru aceasta ieşind ca un viteaz marele Iacov, a îmbrăţişat vieţuirea pustnicească
şi sihăstrească şi, sălăşluindu-se pe crestele celor mai înalţi munţi, a petrecut acolo
nu puţină vreme. Primăvara, vara şi toamna stătea prin hăţişuri şi avea ca acoperiş
cerul; iarna îl găzduia o peşteră, dându-i un adăpost strâmt. Hrana lui era nu din cea
care se seamănă şi se lucrează cu osteneală, ci din cea care creşte de la sine: că din
copacii cei sălbatici culegând roadele ce creşteau singure, iar dintre verdeţuri cele
bune de mâncare şi cu însuşiri de legume, din acestea dădea trupului său cât avea
trebuinţă ca să trăiască, fără să folosească focul. Şi lâna o socotea de prisos: căci
folosea în loc de lână perii cei mai aspri de la capre, din care îşi făcea şi cămaşă, şi
haină proastă.
 3. Istovindu-şi trupul în acest chip, sufletului îi aducea neîncetat hrana cea
duhovnicească; şi curăţindu-şi puterea văzătoare a minţii şi gătind-o ca oglindă
străvezie pentru Dumnezeiescul Duh, spre acelaşi chip se prefăcea din slavă în
slavă, ca de la Duhul Domnului, cum spune Dumnezeiescul Apostol, privind cu
faţa descoperită, ca prin oglindă, slava Domnului (2 Cor. 3, 18). Drept aceea,
îndrăznirea lui cea către Dumnezeu creştea din zi în zi şi, cerând cele ce se cuvin
cerute de la Dânsul, îndată le primea. Drept aceea, şi cele ce aveau să fie,
prooroceşte le vedea, şi putere spre facerea de minuni a primit de la harul Prea
Sfântului Duh. Dintre aceste minuni, voi povesti puţine, descoperind raza strălucirii
sale apostoleşti celor aflaţi întru necunoştinţă.

4. În vremea aceea, nebunia cinstirii idolilor era în culmea înfloririi sale şi

lucrurilor neînsufleţite ale mâinilor omeneşti li se dădea cinstirea cuvenită
Dumnezeirii, iar slujirea lui Dumnezeu era trecută cu vederea de cei mai mulţi :
dispreţuiţi erau cei ce nu vroiau a se face părtaşi la beţia nelegiuită a acelora, ca
unii ce aveau, fiind întăriţi la minte, cunoştinţa nemincinoasă a celor ce sunt şi
batjocoreau neputinţa idolilor, închinându-se Ziditorului a toate. În vremea aceea a
mers Sfântul Iacov în Persia, pentru a cerceta răsadurile evlaviei şi a le da îngrijirea
cuvenită. Trecând el un izvor, oarecare fete ce veniseră să spele rufe la lăutoare nu
s-au ruşinat de chip străin, ci, lăsând deoparte sfiala cuvenită, căutau cu chip
obraznic şi ochi îndrăzneţi spre Dumnezeiescul bărbat, nici capetele acoperindu-şi,
nici poalele suflecate pogorându-şi. Necăjindu-se de aceasta omul lui Dumnezeu şi
voind a arăta puterea lui Dumnezeu la bună vreme spre a le vindeca de neevlavie
prin facerea de minuni, a blestemat izvorul, de i-a secat îndată unda ; le-a blestemat
şi pe fete, pedepsind tinereţea lor cea neruşinată cu cărunteţe timpurie : şi
cuvântului i-a urmat fapta, iar negrul pletelor li s-a schimbat şi s-au asemănat unor
pomi tineri îmbrăcaţi primăvara în frunze potrivite toamnei. Simţind ele pedeapsa
(că undele izvorului încetaseră a mai curge, şi privindu-şi una alteia capul vedeau
schimbarea cea de năprasnă), au alergat în cetate ca să vestească cele petrecute.
Alergând oamenii locului şi prinzându-l pe marele Iacov, îl rugau să-şi potolească
mânia şi să curme pedeapsa. Acesta, fără a întârzia defel, a adus rugăciune
Stăpânului şi aşa a poruncit să curgă iar undele izvorului : iar ele s-au arătat îndată
din vistieriile lor, puse în mişcare de porunca dreptului. Văzându-şi aceea cererea
împlinită, îl rugau să se milostivească şi de fiicele lor, făcându-la cosiţele să îşi
recapete coloarea cea dintâi. Se zice că s-a înduplecat să facă şi aceasta, şi a pus să
fie căutate fetele care primiseră acea certare ; dar întrucât nu au venit, le-a lăsat
neschimbată pedeapsa, ca învăţătură de întregă înţelepciune şi temei de bună
împodobire, precum şi spre aducere aminte desluşită şi neîncetată de puterea
Dumnezeiască.

5. Iată ce minune a lucrat acest nou Moisi, minune ce a fost făcută nu prin
lovirea cu toiagul, ci şi-a primit puterea lucrătoare prin semnul crucii. În ce mă
priveşte, eu mă uimesc cu covârşire nu numai de minune, ci şi de blândeţea
Sfântului : că nu le-a dat pe fecioarele acelea neruşinate unor urşi mâncători de
oameni, ca marele Elisei, ci, folosinu-se de o pedeapsă nevătămătoare – o mică
urâţire – le-a învăţat deopotrivă şi buna cinstire, şi buna cuviinţă. Am zis acestea nu
spre a-l învinovăţi pe Prooroc de cruzime (nu am înebunit până-tr-atâta!), ci spre a
arăta că Sfântul Iacov, având asemenea putere, a făcut cele potrivite cu blândeţea
lui Hristos şi cu duhul Legământului celui Nou.

6. Altă dată, văzând un judecător persan că dă hotărâre strâmbă, a blestemat o

piatră foarte mare ce se afla în apropiere să se sfărâme şi să se împrăştie.
Spărgându-se îndată piatra în mii de bucăţi, au încremenit de spaimă cei de faţă ;
iar judecătorul, umplându-se de frică, şi-a schimbat pe loc hotărârea. Şi într-aceasta
a urmat Sfântul Stăpânului său, Care, ca să arate de că voie rabdă pătimire, nu i-a
pedepsit pe cei nelegiuiţi, cu toate că I-ar fi fost lesne să o facă dacă voia, ci uscând
prin cuvântul Său smochinul cel neînsufleţit Şi-a arătat puterea Sa.

7. Cu astfel de fapte strălucind, şi de toţi fiind iubit, şi numele lui fiind în toate
gurile, a fost tras la slujirea arhieriei şi a primit sarcina de asta înainte rugându-se
pentru patria sa – dar lăsând munţii şi venind, împotriva dorinţei sale, să locuiască
în cetate, nu şi-a schimbat nici haina, nici veşmântul : ci locul şi l-a schimbat, dar
petrecerea nu. Iar ostenelile sale s-au adaos, şi mult mai multa s-au făcut decât cele
dintâi : că la postire şi culcarea pe jos şi îmbrăcarea cu sac se adăugau necontenitele
griji de cele cuvenite – îngrijirea văduvelor şi ocrotirea orfanilor, mustrarea celor
nedrepţi şi ajutorarea celor nedreptăţiţi. Şi la ce bun să înşir toate câte împresoară
pe cel care a fost însărcinat să poarte de grijă turmei, când lucrurile acestea sunt
ştiute? Iar el cu osârdie îmbrăţişa aceste osteneli, căci cu osârdie Îl iubea pe
Domnul oilor şi se temea de El.

8. Pe măsură ce aduna bogăţia faptei bune, pe atât se bucura de mai mare har al
Sfântului Duh. Mergând odată într-un sat sau cetate (nu ştiu întocmai unde), s-au
apropiat de le doi săraci, înfăţişând ca mort pe oarecare tovarăş al lor şi cerând să
primească oarecare lucruri de trebuinţă pentru înmormântare. Sfântul s-a plecat
cererii lor, şi s-a rugat lui Dumnezeu ca pentru un mort, cerând să i se ierte aceluia
toate câte a greşit în viaţă şi să fie învrednicit a se număra cu ceata drepţilor. Grăind
el acestea, a zburat sufletul celui ce până atunci doar făcea pe mortul. Peste trup
fuseseră întinse nişte acoperăminte : îndată ce s-a depărtat puţin Dumnezeiescul
bărbat, cei ce puseseră comedia la cale i-au cerut celui ce zăcea să se scoale – şi
îndată ce au văzut că nu îi mai aude şi că a devenit faptă comedia lor, iar obrăzarul
mincinos s-a prefăcut în chip adevărat, l-au prins din urmă pe marele Iacov, au
căzut la picioarele lui tânguindu-se şi, aruncând îndrăzneala lor pe seama sărăciei, îl
rugau să-i dezlege de păcatul lor şi să întoarcă celui ce zăcea sufletul care îi fusese
luat. Iar el, urmând iubirii de oameni a Stăpânului, şi cererea le-a primit-o, şi
facerea de minuni a arătat-o, întorcând prin rugăciune celui mort viaţa ce îi fusese
luată.

9. Acest fapt mi se pare că se aseamănă minunii marelui Petru, care i-a dat
morţii pe Anania şi Safira pentru hoţie şi minciună – căci şi Iacov l-a lipsit de viaţă
în acelaşi chip pe cel ce măsluise hoţeşte adevărul şi se folosise de minciună. Însă
Petru cunoscând furtul (căci il descoperise harul Duhului), a adus asupra
vinovaţilor dreptatea Dumnezeiască ; iar Iacov a adus rugăciune lui Dumnezeu şi la
oprit pe păcătos din calea vieţii fără să ştie adevăratul tâlc al comediei lui.
Dumezeiescul Apostol nu i-a scos din necaz pe cei morţi, fiindcă la începutul
propovăduirii celei de mântuire era nevoie de teamă ; iar Sfântul Iacov, plin fiind
de har apostolesc, a pedepsit la bună vreme şi degrabă a ridicat pedeapsa, ştiind că
asta era de folos celor care căzuseră. Dar se cuvine să vorbim şi despre alte lucruri,
şi să le povestim pe scurt.

10. Întrucât Arie, părintele şi plăsmuitorul hulei împotriva Fiului Unuia-Născut

şi a Preasfântului Duh, care îşi mişca limba sa împotriva Ziditorului, umpluse
Egiptul de tulburare şi gâlceavă, prea marele împărat Constantin, Zorobabelul
turmei noastre creştineşti (că precum acela a întors robia drept credincioşilor din
toată străinătatea şi a ridicat Dumnezeieştile biserici ce zăceau dărâmate), a adunat
în vremea aceea pe întâi-stătătorii tuturor Bisericilor în Niceea ; unde a venit,
împreună cu alţii, şi marele Iacov, luptând pentru dogmele cele drepte ca un viteaz
oştean în fruntea întregii sale cete (că pe atunci Nisibi făcea parte din împărăţia
romanilor). Iar după ce s-a risipit acea sfinţită ceată şi fiecare a plecat acasă, s-a
întors şi Sfântul Iacov ca un ostaş purtător de biruinţă, veselindu-se de dobânzile 4
dreptei credinţe.

11.Trecând vremea, marele şi minunatul împărat Constantin a plecat din această

viaţă la Hristos, purtând cununile blagocestiei, iar stăpânirea a trecut la fii lui.
Atunci, împăratul perşilor (Şapur pe numele său), dispreţuindu-i pe fii ca pe unii
lipsiţi vrednicia părintelui lor, s-a oştit asupra cetăţii Nisibi cu oaste multă, atât
călări cât şi pedeştri; ba a adus şi elefanţi mulţime. Şi împărţind oastea ca pentru
împresurare a aşezat-o jur-împrejur, a adus maşinării de război şi a înălţat turnuri; a
pus să se facă garduri de pari, umplând locul rămas între ele cu maldăre de crengi,
şi a poruncit ostaşilor să facă un val de pământ, după care a pus să fie înălţat alt
rând de turnuri în dreptul celui dintâi. După aceea, a suit în turnuri arcaşi,
poruncindu-le să tragă în apărătorii de pe ziduri, iar pe ostaşii rămaşi jos i-a pus să
sape la temelia zidurilor ca să le surpe. Şi întrucât toate aceste întreprinderi au
rămas deşarte, stricându-le pe ele rugăciunea bărbatului de Dumnezeu insuflat, în
cele din urmă a abătut cu multă osteneală curgerea râului din apropiere; şi
zăgăzuindu-i apele, dintr-o dată le-a slobozit asupra zidului cetăţii, folosindu-se de
ele ca de un berbec grozav. Zidul nu a făcut faţă la năvala apei, ci, zguduit fiind de
puterea şuvoiului, s-a prăbuşit în partea cu pricina. Perşii au strigat cu glas mare,
socotind că cetatea era de acum în mâna lor – că nu ştiau zidul cel mare al
nisibenilor. Au amânat, totuşi, năvala, văzând că din pricina apelor nu se putea
ajunge deocamdată la cetate. S-au depărtat deci, socotind că osteneala lor s-a
încheiat; se odihneau şi îşi îngrijeau caii. Locuitorii cetăţii, însă, mai cu osârdie se
rugau, având ca solitor pe marele Iacov; şi cei în putere înălţau la loc zidul în mare
grabă, neîngrijindu-se nici de podoabă, nici de buna potrivire, ci îngrămădind la
nimereală pietre, şi cărămizi, şi tot ce le cădea sub mână; şi într-o singură noapte a
sporit lucrul până-ntr-atât că zidul refăcut era îndeajuns de înalt ca să nu poată trece
caii, nici oamenii să nu se poată căţăra fără scări. Atunci, toţi l-au rugat pe omul lui
Dumnezeu să se arate pe ziduri şi să lovească pe vrăjmaşi cu blesteme. El s-a supus
şi s-a urcat pe ziduri; şi, văzând mulţimea cea nenumărată a acelora, L-a rugat pe
Dumnezeu să trimită nor de muşte câineşti şi ţânţari. Şi el a cerut. Iar Domnul a
trimis, plecându-se cererii lui ca oarecând lui Moisi. Şi oamenii erau răniţi de
săgeţile Dumnezeieşti, iar caii şi elefanţii, smulgându-se din legături, fugeau în
toate părţile, împrăştiindu-se şi neputând a suferi înţepăturile.

12. Văzând, deci, împăratul cel păgân că toate meşteşugirile lui rămăseseră fără
folos, că năvălirea râului fusese zadarnică (fiindcă zidul căzut fusese înălţat la loc)
şi că oastea toată era frântă de osteneală şi anevoie suferind neajunsurile petrecerii
sub cerul liber şi chinuită de urgia trimisă de Dumnezeu, încă şi pe Dumnezeiescul
bărbat mergând pe ziduri; şi socotind că însuşi împăratul e în fruntea apărătorilor
(că îi părea împodobit cu mantie de porfiră şi diademă), s-a mâniat asupra celor
care îl amăgiseră şi îl înduplecaseră să pornească războiul şi îi spuseseră că
împăratul nu este în cetate; şi osândindu-i pe aceştia la moarte, a trimis oştenii
acasă şi s-a întors cu mare grabă în stăpânirile sale.

13. Iată ce minuni a făcut Dumnezeu şi în vremea acestui nou Ezechia – nu mai
mici decât cele din vremea lui Ezechia celui de demult, ci mai mari, pe cât îmi pare
mie: că ce minune mai covârşitoare este decât a nu putea vrăjmaşii să ia cetatea
fiind surpat zidul? Eu, însă, mă mai minunez şi de aceasta: că, şi blestemând, nu a
cerut de la Dumnezeu să trimită fulgere şi trăsnete, aşa cum a făcut marele Ilie
venind de câte două ori la el câte cincizeci de oameni cu mai marele lor – că auzise
pe Domnul spunând limpede atunci când Iacov şi Ioan au încercat să facă astfel: Nu
ştiţi ai cărui duh sunteţi voi? (Lc. 9, 54-55). Drept aceea, nu a cerut să îi înghită pe
vrăjmaşi pământul, nici nu a chemat foc să mistuie oastea lor, ci a cerut să fie
muşcaţi de gâzele acelea mici şi – astfel cunoscând puterea lui Dumnezeu – să
treacă, poate, mai târziu la dreapta credinţă.

14.Asemenea îndrăznire avea către Domnul acest Dumnezeiesc bărbat:

asemenea har primise de sus. Întru acestea petrecând şi sporind zi de zi în cele
Dumnezeieşti, a plecat din această viaţă şi a părăsit cele de aici plin de mare faimă;
iar după ce, trecând oarecare vreme, cetatea episcopiei lui a fost dată în mâna
perşilor de către cel ce stăpânea atunci, au ieşit toţi locuitorii cetăţii purtând trupul
apărătorului lor, pe de o parte întristându-se şi plângând pentru strămutarea lor, pe
de alta cântând puterea purtătorului de biruinţă ostaş al lui Dumnezeu: că dacă ar fi
fost în viaţă, cetatea lor n-ar fi ajuns sub stăpânirea barbarilor. După ce am istorisit
acestea despre Dumnezeiescul Iacov, voi trece la altă povestire, rugându-mă să am
parte de binecuvântarea lui.

2. Iulian
1. Iulian, pe care localnicii îl numeau, în semn de cinstire, Sava (fiindcă acest
nume înseamnă pe elineşte „Bătrânul”), şi-a făcut coliba sa pustnicească în ţara
numită altă dată Parthyaia, iar acum Osrrhoene; iar aceasta se întinde la apus până
la malul Eufratului, iar la răsărit, până la hotarul stăpânirii romanilor; iar după ea
vine Asiria, care este capătul de apus al împărăţiei Persane şi pe care cei de mai
târziu au numit-o Adiabene. În ţara aceasta sunt multe cetăţi mari, cu mulţi
locuitori, şi ţinuturile ei sunt parte locuite, parte nelocuite şi pustii.

2. În adâncul acestei pustii mergând Dumnezeiescul bărbat şi aflând o peşteră

făcută nu de mână omenească, ce nu avea nici înlesniri, nici frumuseţe, dar putea da
un adăpost strâmt celor dornici a fugi de lume, cu plăcere s-a sălăşluit într-acel loc,
socotindu-l mai măreţ decât cămările împărăteşti strălucind de aur şi de argint.
Acolo petrecea, mâncând o dată pe săptămână: iar hrana lui era pâine de orz, ba şi
aceea neagră; avea în loc de mirodenii sare, ca băutură prea desfătată unda apei de
izvor – şi nici aceea până la saţ, ci după măsura hranei mâncate înainte. Desfătare şi
răsfăţ şi ospăţ îi era cântarea lui David şi necurmata împreună-vorbire cu
Dumnezeu; şi de acestea îndulcindu-se cu nesaţ, nu voia să pună măsură desfătării
sale, ci pururi se îmbuiba cu îmbuibarea cea bună şi pururi striga: Cât de dulci sunt
gâtlejului meu cuvintele Tale, gurii mele mai mult decât mierea şi fagurul (Ps. 118,
103). Că îl auzise pe fericitul David grăind: Judecăţile Domnului adevărate,
îndreptate dimpreună; dorite sunt mai vârtos decât aurul şi decât piatra scumpă
mult, şi mai dulci decât mierea şi fagurul (Ps. 18, 20). Şi îl mai auzise spunând şi:
Desfătează-te de Domnul, şi-ţi va da ţie cererile inimii tale (Ps. 36, 4). Şi încă:
Veselească-se inima celor ce caută pe Domnul (Ps. 104, 3). Şi: Veseleşte inima
mea, ca să se teamă de numele Tău (Ps. 85, 10). Şi: Gustaţi şi vedeţi că bun este
Domnul (Ps. 33, 8). Şi: Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul Cel Tare, Cel Viu
(Ps. 41, 2). Şi: Lipitu-s-a sufletul meu după Tine (Ps. 62, 8). Şi se împărtăşea în sine
de dragostea celui ce a grăit acestea: căci marele David a arătat, cântând, aceste
lucruri ca să dobândească mulţi părtaşi şi împreună-îndrăgostiţi de Dumnezeu – şi
nu s-a înşelat în nădejdea sa, ci pe Dumnezeiescul Iulian, ca şi pe alţii care nici nu
se pot număra, l-a rănit cu dragostea Dumnezeiască: că până-ntr-atâta îl ardea pe
acesta văpaia dragostei, încât era beat de dorire şi nu mai vedea nimic dintre cele
pământeşti, ci doar pe Cel Iubit Îl visa noaptea, iar ziua pe El Îl avea în minte.

3. Aflând de această prea înaltă filozofie, mulţi (unii din partea locului, alţii de
departe – fiindcă se răspândise faima lui ca purtată de vânt) alergând cerând să fie
primiţi în şcoala lui de lupte duhovniceşti şi cealaltă vreme a vieţii lor să o petreacă
ascultând de el ca de un dascăl şi învăţător: că nu doar păsările prind păsări cântând
şi chemând la ele pe cele de acelaşi neam ca să le atragă în cursele puse în jurul
lor5, ci şi oamenii îi vânează pe cei de o fire cu ei – unii spre vătămare, alţii spre
mântuire. Într-acest chip strângându-se, degrabă s-au făcut zece oameni, apoi îndoit
şi întreit număr, iar mai târziu au plinit şi numărul de o sută.

4. Şi atât de mulţi fiind ei, încăpeau în acea peşteră: că învăţaseră de la Bătrân a

defăima grija de trup. Asemenea Bătrânului, mâncau şi ei turtă de orz dreasă cu
sare; şi mai târziu, culegând legume bune de mâncat dintre cele care cresc singure,
iar apoi aducând blide şi amestecându-le cu saramură câtă era nevoie, aveau
mâncare cei aflaţi în nevoie de îngrijire. Acel fel de legume pe care îl culegeau ei
nu face casă bună cu locuinţele umede, căci mucezeşte şi putrezeşte: din pricina
acestei stricăciuni pe care o suferea mâncarea (că în peşteră intra multă umezeală
din toate părţile), ucenicii stăruiau rugându-l pe Bătrân să le îngăduie a face un
adăpost mic, atât cât să încapă vasele cu mâncare. Nevoind el la început, într-un
târziu s-a lăsat înduplecat (căci învăţase de la marele Pavel să nu caute ale sale6, ci
să se potrivească celor mai slabi) şi, după ce a hotărât măsurile adăpostului, care
erau tare strâmte şi mici, a plecat departe de peşteră ca să aducă lui Dumnezeu
obişnuitele rugăciuni – fiindcă de multe ori, afundându-se în pustie cale de
cincizeci de stadii7, iar uneori de două ori pe atât, depărtându-se de orişice tovărăşie
omenească şi coborându-se în sine, vorbea cu Dumnezeu şi privea ca în oglindă
frumuseţea cea Dumnezeiască şi negrăită8. Apucându-se de lucru cei care se
învredniciseră purtării lui de grijă, au făcut adăpostul după măsura pe care o cerea
omeneasca socotinţă, însă mai mare decât cea poruncită. Întorcându-se Bătrânul
după a zecea zi, ca un alt Moise, din munte şi din negrăita vedere duhovnicească, şi
văzând adăpostul mai mare decât voise, a zis: „Mă tem, bărbaţilor, ca nu cumva,
lărgind adăposturile cele de pe pământ, să ni le micşorăm pe cele cereşti. Că acestea
sunt trecătoare şi puţină vreme ne sunt de folos nouă, iar acelea sunt veşnice şi fără
de sfârşit”. Iar acestea le-a spus povăţuind ceata ucenicilor la cele mai desăvârşite;
însă de suferit a suferit fapta lor, ca unul care auzise glasul Apostolului: Nu caut
folosul meu, ci al celor mulţi, ca să se mântuiască” (1 Cor. 10, 33).

5. I-a învăţat pe ucenici ca înăuntru să aducă împreună cântare lui Dumnezeu,

iar după ivirea zorilor să iasă câte doi în pustie şi unul să plece genunchii, aducând
cuvenita închinare Stăpânului, iar celălalt să cânte, stând în picioare, cincisprezece
din psalmii lui David, după care să-şi schimbe între ei lucrarea, şi cel dintâi,
sculându-se, să cânte, iar celălalt, plecându-se la pământ, să facă închinăciuni; şi
aşa o ţineau din zori şi până seara – iar puţin înainte de apune soarele se adunau la
peşteră unii dintr-o parte, alţii dintr-alta şi toţi din toate părţile, ca să aducă
împreună Stăpânului cântarea cea de seară.

6. Chiar şi Bătrânul obişnuia să ia pe câte unul dintre cei sporiţi ca părtaş al

slujbei sale – şi mai adesea îl urma un oarecare bărbat de neam persan, mare şi
plăcut la înfăţişare, dar care îşi agonisise suflet şi mai minunat decât chipul (Iacov
era numele lui), care şi după sfârşitul Bătrânului a strălucit întru toată fapta bună,
fiind ştiut şi vestit nu doar în mânăstirile de acolo, ci şi în cele din Siria, în care s-a
şi săvârşit, trăind, pe cât se spune, o sută şi patru ani. Acesta, însoţindu-l pe Bătrân
în drumul prin pustie, îl urma de departe: că nu-i îngăduia dascălul să se apropie,
pentru a nu avea prilej de vorbă – fiindcă vorba rupe tâlhăreşte mintea de cugetarea
la Dumnezeu.
Pe când îi urma el, vede întins în drum un balaur foarte mare; uitându-se la el,
nu îndrăznea să treacă – însă, după ce, de frică, a dat de mai multe ori să ocolească,
s-a îmbărbătat iar; s-a aplecat, a luat o piatră şi, aruncând-o în balaur, a văzut că
acesta rămâne pe loc, cu totul neînstare să se mişte. Pricepând că era mort, a bănit
că moartea fiarei era lucrul Bătrânului. Sfârşind ei drumul şi plinind slujba cântării,
când a venit sorocul de odihnă a şezut Bătrânul şi l-a îndemnat şi pe el să-şi
odihnească puţin trupul. Iacov s-a aşezat, tăcând la început; iar dacă Bătrânul a
intrat cu el în vorbă, l-a rugat, surâzând, să-i lămurească o nedumerire. Îngăduindu-
i Bătrânul să întrebe, a zis: „Am văzut în drum un balaur mare aruncat, şi la început
m-am temut, socotind că e viu; iar dacă am văzut că este mort, am îndrăznit să
merg mai departe. Spune-mi, Părinte, cine l-a omorât? Că tu mergeai înainte, şi
altcineva nimeni nu mai umbla pe acel drum”. La care Bătrânul: „Încetează a iscodi
lucruri care nu pot aduce vreun folos”. Minunatul Iacov stăruia însă, dorind să afle
adevărul; iar Bătrânul, voind mult a tăinui fapta sa, dar mai vârtos nevoind a-l
mâhni pe ucenicul cel iubit, a grăit: „Eu îţi voi spune ceea ce doreşti, însă îţi
poruncesc să nu mai faci pe altcineva părtaş al tainei cât voi fi eu în viaţă: că se
cuvine a ţine tăinuite astfel de lucruri, care stârnesc de multe ori lăudăroşenia şi
trufia. Iar după ce voi fi plecat de aici şi mă voi fi slobozit de patimi ca acestea, îţi
îngădui să povesteşti puterea harului Dumnezeiesc. „Deci, să şti bine”, a grăit
marele Iulian, „că mergând eu pe cale a năvălit asupra mea fiara aceea şi a deschis
gura, voind să mă înghită. Eu însă, chemând numele Domnului şi însemnând cu
degetul semnul de biruinţă al crucii, toată frica am lepădat-o şi îndată am văzut
fiara căzând la pământ; şi laudă înălţând Mântuitorului tuturor, am mers mai
departe”. Astfel sfârşindu-şi povestirea, s-a sculat şi a plecat spre peşteră.

7. Altă dată, un tinerel, născut din părinţi de neam şi crescut în răsfăţ, care avea
dorire mai presus de puterile sale, l-a rugat pe Bătrân să-l ia părtaş la mersul în
pustie – şi nu la depărtarea obişnuită la care mergeau toţi, zi de zi, ci la cea mai
mare, cale de şapte zile, de multe ori şi zece. Asterie se chema acest tânăr, care
avea să ajungă mai apoi mult vestit. Oprindu-l de la aceasta Dumnezeiescul Bătrân
şi arătându-i lipsa de apă din pustie, el stăruia să primească darul râvnit. Copleşit de
rugăminţi, s-a plecat Bătrânul cererii lui. Asterie l-a urmat la început cu râvnă; dar
trecând o zi, două, trei, şi pârjolindu-se de razele soarelui (că era vară, şi când vara
este în toi, mai vârtoasă e arşiţa), se prăpădea de sete. La început se ruşina să îşi
arate suferinţa, aducându-şi aminte de preîntâmpinările Bătrânului; însă
nemaiputând răbda şi fiind în pragul leşinului, a cerut de la el îndurare. Acesta,
amintindu-i că îl preîntâmpinase, i-a poruncit să se întoarcă. Tânărul i-a spus că nu
cunoaşte calea spre peşteră şi nici dacă ar şti nu ar putea să o străbată, fiind istovit
de sete. Îndurându-se atunci Dumnezeiescul om de suferinţa lui şi dând iertare
neputinţei lui trupeşti, L-a rugat pe Stăpânul plecându-şi genunchii şi a udat nisipul
cu lacrimi fierbinţi, căutând cale de mântuire pentru tânăr; iar Cel Ce face voia
celor ce se tem de Dânsul şi ascultă cererea lor a făcut izvor de apă din lacrimile
care atingeau nisipul: şi după ce s-a îndestulat tânărul de unda apei, i-a poruncit
Bătrânul să se întoarcă de îndată.

8. Iar izvorul a rămas până în ziua de azi, dând mărturie că rugăciunea

Dumnezeiescului Bătrân avea putere ca a lui Moisi: că precum Moisi, lovind
oarecând cu toiagul piatra cea stearpă, a despicat-o făcând să nască din ea râuri de
apă, încât a îndestulat mulţimile cele însetate ale lui Israil, aşa şi Dumnezeiescul
Iulian, udând cu lacrimile nisipul cel cu totul uscat, a scos din el apă de izvor ca să
tămăduiască setea nu multor mii, ci a unui singur nevârstnic.

9. Căci având sufletul luminat de harul Dumnezeiesc, mai înainte a văzut

desluşit desăvârşirea lui cea viitoare – fiindcă acesta, cu mulţi ani mai târziu,
chemat fiind de Dumnezeiescul har să călăuzească şi pe mulţi alţii la aceeaşi faptă
bună, şi-a statornicit şcoala de lupte pustniceşti în părţile Ghindarului (un sat foarte
mare, supus Antiohiei). Şi a atras la sine mulţi alţi luptători ai filosofiei creştine,
printre care şi marele Acachie – vestitul, zic, şi mult lăudatul – care a strălucit cu
vieţuirea monahală, din care au ieşit razele cele strălucitoare ale virtuţilor, care a
fost învrednicit de arhierie şi a primit păstorirea Veriei. Şi cincizeci şi opt de ani
purtând sarcina de îngriji acea turmă, nu a slăbit în nevoinţa sa, ci virtutea
pustnicească a îmbinat-o cu ca a cârmuirii obştii: şi în prima îmbrăţişând acrivia, iar
în cealaltă iconomia, laolaltă a adunat cele despărţite.

10. Căutător şi, deopotrivă, dascăl al acestui fel de faptă bună făcându-se
lăudatul Asterie, aşa fierbinte rămăsese dragostea pe care i-o purta marelui Bătrân,
încât mergea la el de două ori şi de trei ori pe an. Obişnuia să ducă smochine uscate
pentru ucenicii aceluia, încărcate pe trei-patru dobitoace de povară; iar dintre ele,
două medimne9, din care Bătrânul trăia un an întreg, le lua chiar pe el pe umeri,
numindu-se şi făcându-se dobitoc de povară al dascălului său. Şi cu această povară
în spate mergea pe jos nu zece sau douăzeci de stadii, ci cale de şapte zile. Şi
văzându-l o dată Bătrânul încărcat cu sarcina de smochine, a spus, supărându-se, că
nu smochinele acelea va mânca, nefiind drept ca Asterie să sufere atâta osteneală,
iar el să se desfete din sudorile lui – însă acela s-a jurat că nu va da jos povara de pe
umeri dacă Bătrânul na va îngădui că are să primească hrana adusă. La care
Bătrânul: „Voi face precum porunceşti, numai dă jos mai iute sacul de pe umeri”.

11. Căci urma prin aceasta pe Apostolul verhovnic, care, voind Domnul să-i
spele picioarele, mai întâi s-a lepăda, spunând cu tărie că nu va face asemenea
lucru; iar dacă a auzit că avea să fie îndepărtat de la părtăşia cu Stăpânul dacă nu
avea să îngăduie aceasta, a cerut să i se spele, pe lângă picioare, şi mâinile
dimpreună cu capul. Aşijderea şi marele Ioan, poruncindu-i-se a-L boteza pe
Mântuitorul, a început a mărturisi că el este rob al Aceluia, iar după aceea a
împlinit porunca, nu mânat de îndrăzneală, ci înduplecat de Stăpânul. Tot aşa şi
acestui bărbat Dumnezeiesc îi venea greu să se bucure de hrană adusă prin
osteneală străină; dar fiindcă a văzut râvna cea prea fierbinte a slujitorului, a pus
slujirea aceluia mai presus decât dorinţa sa.

----------------

Bine este cu adevărat a şti nevoinţele bărbaţilor prea buni şi ale nevoitorilor faptei bune şi cu
ochii a culege folosul. Că vădindu-se cele ce se laudă şi vrednice de cîştigat se arată, şi
vrednice de iubire se fac, şi pe privitori îi îndeamnă spre cîştigare. Că nu mic folos aduc
povestirile isprăvilor cele de acest fel, de la cei ce le ştiu aducîndu-se la urechile celor ce nu le
ştiu. Că mai cu crezare decît auzul zic unii că ar fi vederea; încredinţează, însă, şi auzul, cu
adevărul celor ce le spun judecînd cele ce se zic. Că precum dulceaţa şi amărăciunea şi …
celorlalte ca acestea limbii şi cerului gurii li s-au încredinţat a le judeca şi împreună dau
hotărîrea, aşa şi desluşirea cuvintelor auzului i s-au încredinţat şi el ştie a alege pe cele ce
aduc oarecare folos despre cele vătămătoare. Deci de ar rămîne nerăşluită pomenirea
povestirilor celor folositoare şi vătămarea uitării ca o pîclă oarecare întinzîndu-se asupra ei s-
ar face … , de prisos ar fi atunci şi în zadar a se scrie aceste cuvinte, mai cu lesnire trecînd de
aici folosul şi la cei următori. Însă fiindcă vremea vatămă pe trup, bătrîneţe şi moarte aducînd
asupră-i, vatămă încă şi isprăvile, lucrînd uitare, şi pomenirea tîmpind-o, nu ne-ar prihăni pe
noi cîţiva cu dreptate pentru că n-am apucat să istorisim petrecerea bărbaţilor celor iubitori de
Dumnezeu? Căci precum cei ce li s-a încredinţat să vindece trupurile alcătuiesc doctorii,
luptîndu-se cu boala şi ajutînd bolnavii, aşa şi iubirea de osteneală a lui scrierii celei de acest
fel se face oarecare doctorie vindecătoare şi potrivnică uitării, şi ajutătoare aducerii aminte.
Căci cum nu ar fi lucru necuvios poeţii şi istoricii a povesti vitejiile cele din războaie, şi
făcătorii de tragedii pe întîmplările cele bine ascunse vederat a le tragodesi /adică a le …/, şi
pomenirea acestora în scris a o lăsa? Şi alţi oarecare a-şi cheltui cuvintele în vreo comedie de
rîs, iar noi a trece cu vederea, dîndu-se uitării cei ce în trup muritor şi pătimitor s-au arătat cu
nepătimire şi rîvnind firii celei fără de trup? Şi de care pedeapsă nu am fi cu dreptate vrednici,
trecînd noi cu vederea pomenirea nevoinţelor acestor vrednici de laudă, înnegrindu-se de
uitare? Că dacă aceştia, rîvnind desăvîrşita filosofie a sfinţilor celor ce au fost din vechime, nu
pe aramă şi cu litere au închipuit pomenirea acelora, ci toată fapta bună a lor sugînd-o, ca
nişte icoane însufleţite ale acelora şi ca nişte stîlpi înşişi pe sine s-au făcut, oarece iertare am
dobîndi după cuviinţă, nici cu litere a lăuda viaţa acestora cea pururea pomenită? Şi acestea
ale nevoitorilor celor ce se luptau în muntele Olimpului şi ale biruitorilor celor ce după
cuviinţă cu cinstea, încă şi ale …itorilor celor ce se arătau biruitori întru alergările de cai care
însăşi această laudă o primesc, încă şi pe cei desăvîrşit neştiuţi, ori bărbaţi de sînt, ori femei,
iubitorii de privire însemnează pe scînduri privirile lor, silindu-se spre mai îndelungare a
petrece pomenirea lor.
Deşi vătămarea pomenirii nu face folos în suflete, totuşi unii dintre aceştia văzându-i pe aceia,
iar unii dintre aceia – pe aceia, şi mai ales vătămîndu-se cu zugrăveala în …, şi fiindcă
muritoare este firea moartea o stinge, vopsele însă dregînd şi aşezînd închipuirile acestora pe
scînduri, fac să se păzească pomenirea lor mai lungă decît viaţa. Noi, însă, viaţa o istorisim în
vîrătoarea filosofie şi rîvnitoare petrecere cei din ceruri; zugrăvim însă şi caracterele
trupurilor, nici închipuirile acestora nu le arătăm celor ce nu-i ştiu, ci felurimile sufletelor
celor nevăzute le istorisim, şi împleticiri de războaie nevăzute arătăm. Că acest fel de într-
armare a pus-o împrejurul lor voievodul de oşti duhovniceşti – Pavel, că «luaţi», zice, «toată
într-armarea lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate lucrîndu-le să
staţi»; şi iarăşi: «Staţi, dar, încingînd mijloacele voastre cu adevărul, şi îmbrăcîndu-vă cu zaua
dreptăţii, şi încălţînd picioarele voastre cu gătirea Evangheliei păcii, peste toate luînd asupră-
vă pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile viclenilor cele aprinse, şi coiful
mîntuirii primiţi-l, şi sabia duhului, care este graiul lui Dumnezeu», cu această întreagă într-
armare îmbrăcîndu-i el într-adins în lupte, că acest fel este şi firea vrăjmaşilor, fără trup,
nevăzut, nearătată şi ascunsă făcînd vrăjmăşirea, pîndind şi de năprasnă lovind. Şi aceasta
învăţîndu-i, acest duhovnicesc voievod zicea că «nu este lupta noastră împotriva sîngelui şi a
cărnii, ci către începătoriile, către stăpîniile, către ţiitorii lumii întunericului veacului acestuia,
către duhurile răutăţii întru cele cereşti».
Totuşi şi acest fel de vrăjmaşi avînd soţietate sfinţilor acestora, iar mai ales şi sfinţii care din
aceştia fiind înconjurat de atîţia şi de astfel de vrăjmaşi, că nici nu au năvălit de obşte asupra
tuturor, ci acum asupra aceluia … lovind, aşa s-au îmbrăcat cu strălucite biruinţe, încă şi pe
unii vrăjmaşi i-au făcut să fugă, iar pe alţii desăvîrşit i-au izgonit şi semn de biruinţă nici
unuia nu i-au lăsat a înfinge. Şi biruinţa a o da lor cu firea, că muritoare e aceata, şi plină de
nenumărate patimi, ci socotinţa trăgînd pe Dumnezeiescul Dar. Că foarte fierbinţi iubitori de
Dumnezeiasca frumuseţe făcîndu-se, cu bucurie alegînd toate a le face şi a le pătimi pentru
Cel ce-L iubeau, au suferit vitejeşte …risirea patimilor, au depărtat de la sineşi cu răbdarea
norii săgeţilor diavolului şi, apostoleşte zicînd, trupul înghesuindu-şi şi robindu-l, aprinderile
mîniei le-au domolit şi pe turbarea poftirilor au silit-o a petrece întru linişte. Iar cu hrana şi cu
culcarea pe pămîntul gol aşa au adormit patimile, şi săltările acestora potolindu-le, au silit pe
trup a încheia pace cu sufletul, şi războiul acesta în lăuntru sădit l-au stricat; şi aşa acestora
dîndu-le pace, pe mulţimea potrivnicilor au izgonit-o. Că neavînd cugetările ce pornesc
înainte din lăuntru, şi de ajutorul mădularelor celor omeneşti fiind lipsiţi, nu puteau diavolii a
le da război. Că ei întrebuinţează săgeţi asupra noastră pe ale noastre mădulare, nici auzurile
amăgindu-ne, nici de pipăire gîdilîndu-ne, nici mintea primind sfaturile cele viclene,
zadarnică este silinţa vrăjmăşitorilor. Că precum o cetate zidită la înălţime şi îngrădită cu
ziduri tari şi din toate părţile fiind înconjurată cu şanţuri adînci, nici … nevrînd a deschide
vreunul din lăuntru oarecare uşi, aşa cu neputinţă este dracilor dînd război pe din afară să
biruiască pe un suflet ce este înconjurat de Dumnezeiescul Dar, de nu cumva vreo cugetare cu
amăgire ar deschide vreo uşă a simţirilor celor ce sînt întru noi, şi prin aceasta ar primi în
lăuntru pe vrăjmaşi.
Acestea de către Dumnezeiasca Scriptură descoperit învăţîndu-se aceştia ce se laudă de către
noi, şi auzind pe Dumnezeu prin Proorocul zicînd că «moarte s-a suit prin ferestre», ca şi cu
oarecare zăvoare şi încuietori închizîndu-şi simţirile cu Dumnezeieştile Legi, cheile acestora
le-au încredinţat minţii; şi nici limba, nici buzele nu se deschideau neporuncind mintea, nici
lumina ochilor nu putea a se uita, nedîndu-i voie; auzul, însă, neputînd a îngrădi intrarea
vederilor ori a buzelor, pe cele necuviincioase din cuvinte

* Filotheos Istoria