Didahiile lui Antim Ivireanul

Arta oratoriei religioase: mitropolitul Antim Ivireanul

Ca mitropolit al Țării Românești, adus din Grecia de către domnitorul Constantin
Brâncoveanul, Antim Ivireanul este primul narator religios din spațiul românesc.

Însuflețit de aceeași dorință ca mitropoliții Varlaam și Dosoftei din Holdorea, Antim

Ivireanul dorește să pătrundă în păstoriții săi pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă.

Cartea sa de predici scrise între 1709-1716, intitulată „Didahii”, conține 28 de predici

duminicale sau la sfinții mari și 7 predici ocazionale.

Modelul de discurs oratoric pe care îl preia Antim Ivireanul este cel al Sfântului Ioan
Gură de Aur.

Structura unei predici după regulile timpului era următoarea:

I. Introducerea în subiect (enunțarea temei)

II. Exodiul sau enunțarea sumară a conținutului
III. Tratarea temei
IV. Încheierea

Forma predicilor
Predicile lui Antim Ivireanul nu sunt precum cazaniile lui Caleca și Calist, traduse de
Coresi și Varlaam, omilii stereotipe, bune pentru orice timp și în orice loc, încremenite în
păienjenișul unor subtilități teologice, ci pagini de revoltă mergând de la sarcasm, până la
vehemență și dispreț față de conduita nedemnă a celor îmbogățiți din apăsarea și spolierea
celor slabi. Circulând multă vreme în manuscris, Didahiile nu au putut influența decât după
1886 literatura ulterioară.Predicile lui Antim sunt de două feluri:

1. Predici la duminici, sărbători sau teme speciale nelegate de vreun praznic, în

număr de 28, ţinute de Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, între 1708
şi 1716 la Bucureşti şi Târgovişte în unele duminici şi sărbători însemnate sau cu
ocazia unor evenimente (cinci la Florii, trei la Schimbarea la Faţă, două la
Duminica lăsatului sec de brânză, Sfinţii Împăraţi, Adormirea Maicii Domnului,
Naşterea Domnului, Sf. Nicolae şi Sf. Dumitru, şi câte una la Duminica
Vameşului, Întâmpinarea Domnului, Sf. Apostoli, Bobotează, Tăierea împrejur,
Sf. Arhangheli, la Intrarea în Biserică şi despre spovedanie).
2. Predici ocazionale, sau pareneze, în număr de 5, din care 2 funebre şi una la
instalarea ca mitropolit.

Didahiile între șocul începutului și formule decente de adresare. Ȋn istoria retoricii

laice a fost preferat șocul, intrarea ex abrupto. Mulțimea nu se cȃștigă prin dicție elegantă.
Dar retorica religioasă preferă exordiile ex comodo, tranzițiile firești spre temă, ȋnlesnite prin
paralele biblice, mici parabole, compuse cu tact, armonios cadențate și terminate prin ticul
oratoric al scuzelor și nelipsitul apel la atenție. E preferată la Antim formula decentă, potolită,
afabilă: „Blagosloviților creștini”, „Feții mei iubiți”, „iubiții mei ascultători”, care sunt
vorbe de mȃngȃiere părintească, picurȃnd o resemnată acalmie peste un text ce se vestea,
astfel, senin și moderat. Partea agresivă a predicii are ca scop trezirea din somnolența
duhovnicească.

Materia predicilor lui Antim Ivireanul îşi trage seva din mai multe direcţii; este legată
de calendarul bisericesc, de pericopa biblică a duminicii respective, sau de izvoarele
aghiografice, alteori este ocazională, ca cele funebre, de multe ori îşi alege materia din
mediul înconjurător. Compoziția operelor este transparentă și cercetătorii au remarcat că nu
lipsesc introducerea, tratarea și ȋncheierea, ȋnsoțite de formula de adresare sau de un text ȋn
motto (la 16 predici).

Analiza
Antim deține o comunicare în care citatul religios era aproape didactic explicitat
pentru a mări capacitatea de înţelegere de către ascultători a spiritului cărţii sfinte şi pentru a
compensa instrucţia, adesea insuficientă, a acestora. O comunicare în care limbajul religios s-
a întâlnit în mod fericit cu elemente provenind indiscutabil din cultura laică, într-o simbioză
fără precedent în scrisul vechi românesc. Avansul lui Antim este unul notabil față de oamenii
generației sale și întredeschide porțile literaturii române în sens modern.

Anghel Alexandra-Valentina și Vlădăreanu Andreea, afirmă în scrierea „Antim

Ivireanul, ctitor al literaturii române vechi…”, faptul că „mitropolitul avea la îndemână un
ghid excelent, Biblia, din care putea să desprindă ritmurile patetice, pe cele narative, pe cele
delirante ori vehemente.”

Sfântul Antim practică demonstraţia în imagini.

Sensul imaginii e totdeauna didactic; dar există până şi în mecanismul imaginilor sale ceva
didactic. Vizualul e suveran. Sintaxa mitropolitului are virtuţi auditive: „ Acum voiu întoarce
cuvântul mieu cătră tine, ţară creştină, şi dimpreună cu tine mă voiu bucura, pentru căci ai
în loc de acoperămând pre verhovnicii apostoli Petru şi Pavel şi ai tipărit încoroana ta,
chipul crucii, pentru ca să nădăjduieşti a lua roadă de bună vieţuire din lemnul vieţii. Nu s-
au întors corbul, odinioară, în chivotul lui Noe, pentru căci au aşteptat să intre mai cu multă
norocire, aicea, în tine şi pentru ca să aducă veştile liniştei, nu cu frunză de maslin, ci cu
ramura crucii în gură; s-au întors pasărea în braţele tale, cinstită ţară şi să laudă cu pohvală
între soare şi între lună. Soarele de-a dreapta şi luna de-a stânga sunt slaviţii apostoli Petru
şi Pavel şi închipuiaşte semnul cum că cei ce sunt întâi cu şăderea apostolii au purtat de
grije pentru folosul norodului …”

Ascendentul comparaţiei asupra metaforei.

Metafora „arde iute”, formula ei, cu un termen absent, e dificilă şi, în orice caz,
nereprezentabilă. În schimb, comparaţia poate avea proporţiile minime pentru a i se putea
examina detaliile. Comparaţia spaţioasă, de mentalitate artistică arhaică, participă la
mecanismul funcţional al predicii. Ea e o construcţie colosală (o pildă mai totdeauna) şi, mai
ales, extensibilă; o dată cu nivelele ei urcă ideea şi avansează compoziţia. Creşterea „ ideii”
nu e fulgerătoare ca în cazul metaforei, ci lentă, deci observabilă.

Interogația, la Antim, nu este concepută să asocieze răspunsul inerent.

Scopul ei e să fixeze atenția și să împrumute stilului emoția cerută. Este o figură a pasiunii,
spune clasificarea tradițională. Interogațiile lui Antim pot fi: afirmative deghizate „că
Dumnezeu […] strigă zicând: Veniț după mine toț cei osteniți și însărcinaț. Și cine nu va
alerga?”. Când întrebările se înmulțesc, răspunsul se subțiază proporțional și atunci Antim
este nevoit să aplice alte mijloace ale progresiei.

Antiteza, figură de gândire tipică oratoriei române, poate fi găsită pe fiecare

pagină a didahiilor.

Orice verdict este dat după rezolvarea unei rivalități obligatorii și fiecare teză susținută pare
mereu a întâmpina dificultatea unei antiteze. În planul demascării unui caracter fățarnic intră,
automat, și antiteza. ,,Că ce folos iaste trupul să fie deșărt de bucate, iar sufletul a-l umplea
de păcate…”

Prolepsa 1(prepuitoriu) reface, din loc în loc, starea de beligeranță necesară

tensiunii discursului, precizând punctele de vedere ale adversarilor.

Ea se face indispensabilă în lungile pasaje exegetice, unde înlesnește locomoția ideilor. Iată o
paralelă hazardată: ,,Că de poate afla cineva mai mare și mai slăvit decît pre Dumnezeu,
poate că doară va afla mai mare și mai cinstită decît pre sfînta fečoară, care fečoară, ca alt
cerĭu gînditorĭu, ține în brațile sale pre făcătorĭul cerĭului și al pămîntului, pre fiĭul său
carele iaste născut din tatăl mai nainte decît lučafărul…”

Simetriile.

În exordiumul didahiei la Sf. Nicolae, unde disecă ,,natura dublă” a omului,

restructurând ,,elementele” obținute în planul virtuților, al ,,bunătăților de obște”: ,,Pentru
căci iaste omul făcut de Dumnedzeu, îndoit, de suflet cuvântătoriu și de trup simțitoriu, are și
bunătăți îndoite: sufletești și trupești. Și sânt bunătățile cele sufletești 4: vitejiia,
înțelepciunea, dreptatea și curățeniia. Bunătățile cele trupești încă sânt 4: tăriia, întregimea,
fromoseția și sănătatea. Și dintr-aceste bunătăți ale sufletului și ale trupului nasc alte 4
bunătăț de obște: credința, nădejdia, dragostea și smerenia”

În Didahiile sfântului martir găsim diverse nuanțe, contorsiuni ale frazei, enunțuri
savuroase, identificat ca un orator cu simț artistic. Iată 4 exemplificări:

a. nuanţe. Doi duhovnici, un singur păcătos. Acuze pentru fățărnicia boierilor,

duplicitatea lor morală: „Unii să ispoveduesc de frica vreunor întâmplări, alţii pentru

1
Procedeu stilistic care constă în enunțarea unei obiecții pe care un adversar ar putea să o ridice și în
combaterea ei anticipată.
 un obiceaiu, alţii de ruşinea omenească, alţii de frica stăpânilor; alţii iară au câte doi
duhovnici, unul la ţară şi altul la oraş; la cel de la ţară, ca la un om prost, spune
păcatele céle ce socotéşte el că sânt mai mari, iar la cel de la oraş spune păcatele
céle ce socotéşte el că sânt mai mici, neguţătorind şi meşterşugind taina ispovedaniei.
(…) Şi când mérgem să ne ispoveduim nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea şi
munca fratelui nostru, creştinului, şi-i bem sângele şi sudoarea féţei lui cu lăcomiile
şi cu nesaţiul ce avem, ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească, miercurea şi
vinerea, péşte şi în post raci şi untdelemn, şi am băut vin.” (în primul Cuvânt de
învăţătură la Dumineca Florilor).

b. contorsiunile frazei. Mâhnit de starea morală și spirituală căzută a unora dintre

români, Sfântul Antim îi ceartă cu tărie pe contemporanii săi: „Ce neam înjură ca noi,
de lége, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet,
de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate
tainele sfintei bisérici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine légia?! Cine din
păgâni face aceasta, sau cine-ş măscăréşte légia ca noi? Oare, nu înjurăm cu acéstia
toate pre Dumnezeu?” (în Cuvântul de învăţătură la Dumineca Vameşului)

c. savoarea enunţurilor. Descrierea cârtitorului la postire: „Mă rușinez să vorbesc despre

posomorârea celui mâncăcios [și] în ce chip se tânguie [el] în zilele cele de post.
[Cum] cască adesea, [cum] se culcă puțin și iarăși se scoală. Doarme în silă și să
silește să treacă zilele [mai repede], pentru ca să nu le priceapă [trecerea lor]. Se
supără împotriva soarelui, [atunci] când [soarele] zăbovește a înnopta. Numește
zilele postului [ca fiind] mai mari decât celelalte. Se face cum că are durere de
stomac și amețeli la cap și stricare la trup. [Însă acelea] nu sunt semne ale postului,
ci ale nesațului. Căci cu lipsă de poftă [de mâncare] se duce la masă și murmură
împotriva verzelor și înjură legumele și zice: „În zadar sunt pe lume!”.”

d. orator cu conştiinţă artistică. „Șase motive ale întoarcerii la Dumnezeu: Întâi gândeşte
cum că păcatul iaste o despărţire de la Dumnezeu şi nu te lasă să vezi faţa şi slava lui
Dumnezeu…; A doao gândeşte cum că nice o poruncă şi [nici] o învăţătură a lui
Dumnezeu n-ai păzit…; A treia gândeşte paguba care ţi-o pricinuieşte un păcat de
moarte…; A patra gândeşte (ca să câştigi această sfântă întristare şi urâciune
a(supra)păcatului, cât urăşte păcatul Preabunul Dumnezeu…; A cincea, adu-ţ aminte
cu lacrămi moartea…; A şasia, să gândeşti [la] nespusa mulţime a bunătăţilor
Mântuitoriului tău[ca să] te ruşinezi de vicleşugul şi de nemulţămirea ta...”