Universitatea de Vest Timișoara

Facultatea de Litere, Istorie, Teologie

Specializarea: Teologie Pastorală

Sfântul Antonie cel Mare în spiritualitatea ortodoxă

2018

Coordonator: Lector Daniel Lemeni

Student:Iovanov Deian
 Cuprins

Introducere

I. Viața Sfântului Antonie: Teme și motive

1.1 Viața Sfântului Antonie

2.1 Sfântul Antonie cel Mare – „părintele

monahismului”

2.2 Viața Sfântului Antonie ca progres în virtute

II Sfântul Antonie cel Mare și tradiția paternități

duhovnicești

2.1. Avva Antonie un autentic părinte duhovnicesc

2.2. Avva Antonie și discernământul spiritual

2.3. Harismele Sfântului Antonie

III Sfântul Antonie cel Mare în tradiția ascetică

timpurie

3.1 Deșertul ca mod de viață

 3.2 Avva Antonie și demonologia ascetică

3.3 Melota Sfântului Antonie o spiritualitate a veșmântului

Concluzii

Bibliografie
Foto 1. Sfântul Antonie cel Mare
 Introducere

În primul rând aș dori să aduc mulțumire coordonatorului

meu de licență Lector Daniel Lemeni care m-a coordonat în
acest demers al meu al redactării lucrări de licență. Aș dori să
aduc mulțumire Mitropolitului Ioan Sălăjeanul și Episcopului
Paisie Lugojanul și nu în ultimul rând colectivului de profesori
de la Facultatea de Teologie din Timișoara.

Am ales ca temă de licență: Sfântul Antonie cel Mare în

spiritualitatea ortodoxă, deoarece îmi place foarte mult
spiritualitatea egiptului din secolul IV, dintre care cel mai mult
l-am îndrăgit pe Sfântul Antonie și de accea l-am ales să fie
tema lucrării mele de licență.

I. Viața Sfântului Antonie: Teme și motive

1.1 Viața Sfântului Antonie

Sfântul Antonie s-a născut în jurul anului 251 în mijlocul

procesului de încreștinare al Egiptului păgân. Tradiția
afirmă că locul său de naștere a fost satul Keman sau Koma,
care se identifică astăzi cu localitatea modernă Queman-el-
Arous (Qimn al-Arws), situată la aproximativ o sută de
kilometri de Cairo. Părinții Sfântului Antonie au fost
creștini, ceea ce înseamnă că tânărul Antonie a fost crescut
în duhul religiei creștine. Deși familia sa era de rang nobil și
dispunea de o avere considerabilă, proprietățile sale erau
estimate la aproximativ o sută de hectare de pământ, o stare
materială respectabilă chiar și astăzi, tânărul Antonie nu era
preocupat de astfel de lucruri.

Din biografia sa aflăm că el nu și-a părăsit niciodată casa

părinților, iar acest lucru ne arată cât se poate clar faptul că
tânărul Antonie nu a vrut să aibă de-a face cu educație,
căsătorie, carieră ci dimpotrivă, el era mai degrabă
preocupat de sine însuși: ”Cât a fost copil a fost învățat de
părinții să nu știe nimic altceva decât de ei și de casa lor. El
a refuzat să frecventeze școala, vrând să rămână în afară de
obișnuința cu băieții. Era stăpânit cu totul de dorința de a
rămâne în casa lui, alături de părinți, neprimejduit de
influiențe rele. Mergea cu părinți la biserică și lua aminte la
textele ce se citeau în cadrul slujbelor. Aflându-se de copil
într-o casă cu o stare materială îndestulătoare, nu supăra pe
părinți cu dorințe de mâncare costisitoare și de multe feluri,
nici nu cerea plăceri de la ei. Se îndestula cu cele ce se
găseau și nu căuta nimic mai mult”.
Aproximativ la vârsta de douăzeci de ani, tânărul Antonie
rămâne orfan de ambii părinți, iar fiind în biserică, el aude
cuvântul de la Matei 19,21: „De voiești să fii desăvârșit,
mergi, vinde avuțiile tale și, venind, urmează Mie”. Aceste
cuvinte l-au mișcat atât de tare, încât tânărul Antonie n-a
avut nicio îndoială că aceste cuvinte îi sunt adresate în mod
personal. În aceste condiții tânărul Antonie aplică ad
litteram ucenicia lui Hristos și își abandonează averea
începând să practice asceza la marginea satului alături de
alți asceți mai în vârstă decât el.

Astfel, din biografia sa aflăm că el și-a redus atât de mult

somnul încât uneori stătea treaz întreaga noapte, iar în
puținele ore în care dormea, el se întindea pe o simplă
rogojină de papură. Mâncarea ascetului era redusă la o
singură masă pe zi, și accea după apusul soarelui, iar uneori
se întâmpla ca această masă, alcătuită doar din pâine și apă,
să fie consumată odată la două sau chiar patru zile. Pe
măsură ce simțea că progresează în acest mod de viață,
Sfântul Antonie a simțit nevoia de a se retrage și mai mult
înspre deșert. În retragerea sa solitară înspre deșert, avva
Antonie s-a oprit mai întâi la acele morminte părăsite care
se aflau localizate la o distanță destul de mare de așezările
urbane.

Din biografia sa aflăm că avva Antonie a fost atacat în mod

fizic de către o ceată de demoni, care i-au pricinuit o serie
de suferințe trupești încât „l-au lăsat zăcând jos din pricina
durerilor”. În urma izbânzii pe care sfântul o realizează
împotriva puterilor întunericului coincide cu arătarea lui
Iisus Hristos într-o lumină puternică.

A doua zi, așa cum ne spune biografia sa, „dornic de o

viețuire și mai plină de râvnă”, avva Antonie traversează
Nilul, începând să se retragă și mai mult înspre deșert.

Astfel, avva Antonie a trăit într-o completă izolare în

marele deșert, evitând orice contact cu lumea exterioară. În
această fortăreață abandonată, avva Antonie a trăit într-o
completă singurătate timp de aproape douăzeci de ani „fără
să iasă și fără să fie văzut de nimeni”. Doar în momentul în
care cei care au dorit să-i imite modul de viață, și care au
devenit extrem de numeroși, el a ieșit afară „ca dintr-un
altar în care se afla scufundat în taine și era purtat de
Dumnezeu.
După un timp însă, fiind din ce în ce mai asaltat de monahi
și mireni, avva Antonie se deplasează și mai mult înspre
pustie și, după cum ne spune biografia sa, el a călătorit trei
zile și trei nopți cu niște sarazini, pentru ca în cele din urmă
să ajungă la un munte foarte înalt de care „prinse dragoste”.

Biografia sa ne spune că avva Antonie a trăit singur

„înlăuntru acestui munte”, unde el s-a îndeletnicit cu
nevoința ascetică și rugăciunea. În continuare textul ne
spune că ceilalți asceți care îi slujeau l-au rugat să „le
îngăduie să vină o dată pe lună să-i aducă măsline, legume
și untdelemn. Căci de acum era bătrân”.

Astfel, în anul 356, pe un munte izolat din întinderea vastă a

deșertului, un bătrân ascet moare la vârsta de o sută cinci
ani, fiind îngropat într-un loc necunoscut de către cei doi
ucenici ai săi.

1.1 Sfântul Antonie cel Mare – „părintele

monahismului”

Secolul IV a reprezentat, trecerea de la ascetismul

premonahal, specific primelor trei secole, la ascetismul
monahal propriu-zis. Din puct de vedere geografic, acest
proces de tranziție s-a manifestat printr-o deplasare tot mai
clară a ascetismului urban din interiorul comunităților
creștine înspre marginea lor.

În genere, atunci când se vorbește despre originea

monahismului, exegeza de specialitate ne furnizează un
răspuns standard: întemeietorul monahismului anahoretic a
fost Sfântul Antonie. Acest răspuns este într-o oarecare
măsură inexact, deoarece el dă impresia că originile
monahismului sunt bine cunoscute. Dacă ar fii însă să
retrasez harta monahismului egiptean din secolele III-IV, ea
ar trebui să conțină trei repere majore: ascetismul urban sau
mișcarea pre-monahală (apotaktikoi), ascetismul rural
(bătrânii de la marginea satului) , și ascetismul deșertic
(eremitismul/ anahoretismul- Sfântul Antonie)

Sfântul Antonie poate fi considerat părintele monahismului

anahoretic datorită inovației pe care produs-o în rândul
tradiției ascetice egiptene. El a fost primul ascet care a
practicat mecanismele ascezei în pustiul deșertului. Datorită
acestei inovații el a devenit părintele spiritual ale multor
asceți care l-au urmat în viața pustnicească din deșert.

1.2 Viața Sfântului Antonie ca progres în virtute

Din biografia sa aflăm că el și-a redus atât de mult somnul
încât uneori stătea treaz întreaga noapte, iar în puținele ore
în care dormea, el se întindea pe o simplă rogojină de
papură. Mâncarea ascetului era redusă la o singură masă pe
zi, și aceea după apusul soarelui, iar uneori se întâmpla ca
această masă, alcătuită doar din pâine și apă, să fie
consumată odată la două sau chiar patru zile. Asceza sa era
motivată de convingerea potrivit căreia vigoarea și forța
sufletului se obține în urma unei „slăbiri” a poftelor și
dorințelor trupești.

Prin urmare, tânărul Antonie și-a practicat nevoința mai

întâi în apropierea casei sale, însă mai apoi s-a retras în
singurătatea absolută a deșertului, unde a continuat să-și
practice asceza într-un mod extrem de radical.

În deșertul apropiat, avva Antonie avea să-și petreacă

cincisprezece ani de asceză și de luptă continuă cu patimile.

În retragerea sa solitară înspre deșert, avva Antonie s-a oprit

mai întâi la acele morminte părăsite care se aflau localizate
la o distanță destul de mare de așezările urbane. După cum
știm, mormintele exercită anumite reacții specifice. Unii
oameni simt o oarecare frică sau repulsie atunci când se
 gândesc la cimitire, în timp ce alții se simt atrași de aceste
locuri în care se poate simți întreaga deșertăciune a vieții.
Cred că acest sentiment l-a avut și avva Antonie atunci când
a ales să se închidă într-un mormânt.

De accea, episodul de mai sus și multe altele, în care avva

Antonie ne apare ca un ascet neînfricat care luptă eroic cu
luptele răului pentru dobândirea virtuților.

Însă această luptă cu aceste neajunsuri ale deșertului îi va

deschide Sfântului Antonie o lume întreagă, una
neexplorată și ascunsă, în care el a început să îl descopere
pe Iisus Hristos.

Un aspect esențial al ascezei Sfântului Antonie este izbânda

pe care sfântul o realizează împotriva puterilor întunericului
coincide cu arătarea lui Iisus Hristos într-o lumină
puternică.

II Sfântul Antonie cel Mare și tradiția paternități

duhovnicești

2.1. Avva Antonie un autentic părinte duhovnicesc

Avva Antonie ne apare ca un autentic părinte duhovnicesc

datorită faptului că prin îndelungata sa asceză el a ajuns să
dobândească duhul sfânt. Avva s-a eliberat de proprile patimi
și a devenit un om înbunătățit duhovnicește, dobândind o
amplă experiență duhovnicească. E important să subliniez că
doar în urma acestui timp îndelungat de asceză, avva își asumă
funcția de părinte spiritual. Rolul de părinte spiritual pe care el
îl asumă derivă așadar din starea sa de nepătimire, o stare pe
care el a dobândit-o în urma unui îndelungat proces de
purificare ascetică. Procesul acesta de despătimire reprezintă
lucrul cel mai important pentru a putea transmite acestă viață
duhovnicească, deoarece nu poți transmite acestă viață decât
în măsura în care o trăiești.

Astfel Sfântul Antonie cel Mare este un autentic părinte

duhovnicesc deoarece din tinerețe și-a început nevoința luând
aminte la sine. De accea una din primele informații cu privire
la formarea spirituală a Sfântului Antonie se referă la imitarea
de către acesta a acelor practici ale asceților „proto-monahali”
din secolul IV care trăiau la marginea satelor.

Așa cum a remarcat Monique Alexandre, „harismele lui

Antonie se manifestă într-o gradație narativă semnificativă, la
capătul lungilor ani de formare și de lupte” în urma cărora
avva Antonie are „acces la puteri privilegiate. Lexicul
pedagogic folosit de episcopul alexandrin cu privire la Sfântul
Antonie menționează, în primul rând, harisma îndrumării
spirituale: Căci, cum am spus înainte, dorea și el să se facă
martir. De accea, se arătă întristat că n-a fost dus la mucenicie.
Dar Domnul l-a păzit spre folosul nostru și al altora ca să fie
multora învățător întru nevoința pe care el a învățat-o din
Scripturi.

Influiența pe care avva Antonie a exercitat-o asupra celorlalți

asceți reiese dintr-un pasaj din care aflăm că, aceștia venind la
el și cerându-i un cuvânt, avva Antonie le-a spus: „Ajung
Scripturile spre învățătură. Iar noi facem bine să ne îndemnăm
unii pe alții în credință și să ne întărim prin cuvinte. Deci voi
aduceți ale voastre ca niște fii părintelui, spunând cele ce le
știți. Și eu ca mai bătrân în vârstă decât voi, vi le dau ale mele
pe care le știu și pe care le-am cercat.

În biografia sfântului atât de mult prevalează dimensiunea

vizibilă a paternității sale spirituale, încât numai prin simpla
sa vedere asceții erau impulsionați spre imitarea propriului său
mod de viață.

În calitatea sa de părinte spiritual, avva Antonie exercita o

atât de adâncă fascinație asupra ucenicilor săi, încât Sfântul
Atanasie se întreabă dacă chiar și „fecioare având logodnici,
după ce au văzut măcar de departe pe Antonie, nu au rămas
fecioare pentru Hristos?

Din această perspectivă, textul Vieții Sfântului Antonie

reprezintă un fel îndrumare spirituală în act, deoarece cel mai
bun mijloc de a dobândi sfințenia atât pentru creștini, cât și
pentru păgâni e acela de a-l frecventa pe avva Antonie.

Această autoritate de ordin spiritual derivă, în primul rând,

dintr-o îndelungată experiență ascetică: „deci a petrecut
aproape douăzeci de ani nevoindu-se astfel, fără să iasă și fără
să fie văzut de vreunii. Dar după aceea, dorind și voind mulți
să-i urmeze în nevoință, și venind și alți cunoscuți și forțând
ușa și împingând-o, Antonie a ieșit ca dintr-un altar în care era
scufundat în taine și era purtat de Dumnezeu”.

Într-adevăr, în biografia Sfântului Atanasie cel Mare, termenul

fundamental care îl definește pe avva Antonie nu e cel de
învățător, ci mai curând cel de pater sau geron, ceea ce
înseamnă că ucenicii săi sunt percepuți cel mai adesea, ca fiind
„fiii” sau „frații” săi duhovnicești.

Îndrumarea spirituală la Sfântul Antonie se exercită într-o

mare măsură și prin cuvintele sale, cuvinte a căror eficacitate
practică era cunoscută printre ceilalți asceți.
2.2. Avva Antonie și discernământul spiritual

Discernământul spiritual ocupă un loc extrem de important

în spiritualitatea ascetică. Această importanță rezidă în
faptul că în practica îndrumării spirituale, părintele
duhovnicesc trebuie să țină cont întodeauna de
temperamentele și nevoile specifice ale ucenicilor săi.

Lecția fundamentală care o putem desprinde din Pateric,

este că ucenicul nu poate progresa duhovnicește în afara
relației cu o autoritate căreia el i se supune. Pentru că sunt
destui care au trecut prin multe osteneli și nevoințe, și au
răbdat pentru Dumnezeu rele pătimiri și scârbe multe. Dar
prin faptul că au umblat după socoteala lor și n-au pus
deosebi lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste
osteneli ale lor au rămas deșarte și fără rost.

Pentru a dobândi discernământ spiritual este nevoie de

multă asceză, astfel încât nu oricine poate să își asume
sarcina îndrumării duhovnicești.

Noțiunea de diakrisis este deosebit de importantă în tradiția

ascetică, în conținutul căreia putem deosebi patru sensuri
majore: puterea de deosebire; puterea de pătrundere a
gândurilor celorlalți; deosebirea duhurilor; prevederea. De
 asemenea, discernământul poate însemna și a-I acorda lui
Dumnezeu un timp pentru a acționa, a nu te pripi înainte ca
lucrurile să fie coapte. Nu trebuie să ne încumetăm la prea
multe prea de timpuriu, închipuindu-ne că putem urca scara
desăvârșirii dintr-un singur salt. Acest dar al
discernământului îl determină pe Hausherr să afirme că
Părinții deșertului au excelat în ceea ce astăzi se numește
psihologie experimentală sau psihanaliză.

S-a pus adeseori întrebarea dacă discernământul spiritual este

darul lui Dumnezeu pur și simplu sau el se datorează, cel puțin
în parte, unui rezultat firesc al curăției ascetice? Avva Antonie
pare sa încline înspre acestă a doua opinie: Căci eu cred că
sufletul care e curățit în toate privințele și care stă în cele ale
firi, făcându-se srăvăzător, poate vedea mai multe și mai
departe decât demonii.

Această harismă reprezintă fără îndoială semnul autorității

spirituale, fapt pentru care avva Ammona afirmă că diakrisis
este darul spiritual care separă tânărul ascet de Bătrânul său.
Pe scurt, discernământul apare ca rezultat al unui proces
ascetic îndelungat.
Ceea ce definește în mod fundamental relația dintre un avva
și ucenicul său în practica îndrumării spirituale la Părinții
pustiei e comunicarea orală sau dialogul. Textele patericale
încep într-un mod cât se poate de simplu: „Într-o zi un frate
a venit la avva cutare și l-a întrebat...”, sau „Câțiva frați s-au
dus la avva cutare ca să ceară sfat și cuvânt de mântuire”.

Părintele Antonie de Suroj atenționa în mod răspicat atunci

când spunea că, „marea primejdie care îl pândește pe
preotul tânăr și lipsit de experiență, dar plin de entuziasm și
nădejde, este aceea că, uneori, tinerii care ies de pe băncile
școlilor teologice își închipuie că hirotonia întru preot i-a
umplut de înțelepciune, de experiență, chiar și de darul
deosebiri duhurilor, transformându-se în felul acesta în ceea
ce întâlnim adesea sub denumirea de tineri stăreței.

În practica îndrumării spirituale vedem de multe ori cum

darul discernământului primează atât de mult asupra
celorlalte daruri, încât el poate să „echivaleze cu o dispensă
de știință”.

În acest sens admit împreună cu I. Hausherr faptul că „cei

mai vestiți părinți duhovnicești își datorează faima nu
studiului lor, ci vieții lor și darurilor de care s-au învrednicit
din partea lui Dumnezeu.

E important să înțelegem însă că harisma discernămâtului

spiritual este un dar de la Dumnezeu. Așa cum a remarcat
Mitropolitul Antonie de Suroj „ a te deprinde să fii stareț
este cu neputință, așa cum este cu neputință să-ți alegi să fii
genial. Putem cu toții să visăm să fim geniali, dar nu este
prea greu de înțeles că Beethoven sau Mozart, Leonardo da
Vinci sau Rubliov au avut o asemenea genialitate, care nu
se poate deprinde în nici o școală din lumea aceasta, care nu
se poate deprinde nici măcar ca urmare a unei îndelungate
experiențe, ea este numai darul Duhului Sfânt.

Ca o concluzie a aceste secțiuni nu îmi rămâne decât să

spun că Părintele Antonie s-a impus în conștiința celorlalți
asceți tocmai prin această harismă de ordin spiritual. De
asemenea, prin acest dar spiritual, acești remarcabili asceți
din secolul IV nu numai că au devenit „luminătorii
pustiului”, dar ei au realizat și o amplă psihanaliză de ordin
duhovnicesc.

2.3. Harismele Sfântului Antonie

III Sfântul Antonie cel Mare în tradiția ascetică
timpurie

3.1 Deșertul ca mod de viață

Deșertul este o realitate geografică încărcată încă din cele

mai vechi timpuri cu o puternică semnificație spirituală.
Fiind, mai mult decât un cadru geografic concret, deșertul a
fost perceput ca o etapă istorică pe calea mântuirii, o cale
care a început în Vechiul Testament, a continuat în Noul
Testament cu Sfântul Ioan Botezătorul și a renăscut în
Egiptul secolului IV.

Dar pe lângă realitatea fizică a deșertului, loc al extremelor,

unde temperatura e extrem de ridicată ziua și foarte
coborâtă noaptea, unde vântul și soarele par să angajeze pe
orice locuitor din deșert într-o luptă fizică extrem de
dramatică pentru supraviețuire, se poate adăuga și realitatea
duhovnicească, lupta asceților cu demonii nu era o simplă
metaforă.

3.2 Avva Antonie și demonologia ascetică

În spiritualitatea ascetică răul nu înseamnă o absență a

binelui, ci el înseamnă experierea reală a unor puteri
malefice. Pentru omul modern diavolul aprține de
superstițiile medievale și ale unei mentalități primitive.

Ceea ce rămâne pentru noi de o importanță capitală este că

Biserica a avut întodeauna experiența demonicului, cu alte
cuvinte, l-a cunoscut pe diavol.

Prima mea afirmație este deci că există o realitate

demonică: răul ca putere întunecată, ca prezență, și nu doar
ca absență.

Demonologia ascetică antoniană recunoaște puzderie de

demoni care umplu văzduhul. Sfinții Părinți afirmă că aerul
reprezintă habitatul natural al demonilor. În capitolul XXI
din viața Sfântului Antonie se vorbește de „trupurile subțiri”
ale demonilor, de alergarea lor mai repede dintr-un loc în
altul, de mișcarea lor „în văzduh”. Duhurile nu viețuiesc
într-o nespațialitate totală, care le-ar face posibilă o
atotprezență. Ele au o nespațialitate asemenea sufletului
nostru, care e legat totuși de un trup format de ei ca un
organism din materia lumii. Deci au și ele un anumit înveliș
trecător format din aerul cosmosului, sau cu ceea ce
corespunde acestuia în spațiile interplanetare, sau dintre
sistemele planetare. Ele sunt astfel în „văzduh” cu acest
înveliș subțire, pe care și-l pot schimba cu ușurință. Astfel
ele se pot mișca foarte repede. În baza acestei legături cu
aerul cosmic, sau cu ceea ce îi corespunde lui în spațiile
interplanetare, ele își pot da cu ușurință anumite forme
trecătoare asemănătoare trupurilor de oameni sau de
animale. De asemenea, pot intra în lucruri, în plante, în
animale, chiar și în oameni și pot stărui mai mult în anumite
locuri. Din convingerea aceasta se explică rugăciunile de
sfințire a tuturor lucrurilor, locurilor și persoanelor, ca și de
alungare a duhurilor din ele, săvârșite de Biserică.

În Viața Sfântului Antonie demonii îi atacă pe „toți

creștinii” care progresează în virtute, „dar în special pe
monahi. Atunci când demonul apare în capitolul V, el
găsește în avva Antonie un ascet deja desăvârșit, astfel încât
sarcina lui va consta în „a-l deturna de la disciplina sa” și în
„a-l distrage de la intenția sa dreaptă. Lupta care urmează va
deveni una din imaginile de referință din istoria
demonologiei ascetice, fiindcă acest prim context din viața
sfântului va furniza un cadru de referință pentru vocabularul
ulterior al vieți ascetice. Primele arme ale diavolului sunt
„gândurile”, pe care le ”sugerează”, sau pe care le
„însămânțează” în mintea lui Antonie. Ca răspuns la aceste
atacuri, Sfântul Antonie își intensifică disciplina trupului
său, angajându-se într-o asceză atât de dură încât stârnește
uimirea celorlalți. Ucenicia Sfântului Antonie include un
antrenament strict, iar termenul pe care Sfântul Atanasie îl
folosește este cel de „exercițiu”, un termen care, după cum
bine știm, a fost un termen sportiv înainte de a deveni unul
monastic.

Un pasaj extrem de revelator din Viața Sfântului Antonie,

din care se poate vedea că demonul e cel care sugerează în
noi „gândurile spurcate”, „Acesta (demonul) arunca în el
(avva Antonie) gânduri spurcate, iar acesta le fugărea prin
rugăciuni. Acela încerca să trăzească în trup furnicări,
acesta rușinându-se, ridica în fața trupului zidurile credinței,
ale rugăciunilor și posturilor.

În primul rând ceea ce transpare de aici e faptul că acțiunea

demonilor are drept scop perturbarea unității lăuntrice a
monahului.

Viața ascetică este în mod fundamental o practică de

despătimire continuă a trupului și a sufletului, iar acest
lucru implică, prezența sau acțiunea demonilor în viața
monahlui.
În lumina acestor considerații putem spune că, prin asceza
sa, monahul diminuează efectele păcatului originar și face
posibilă manifestarea puterii Duhului, manifestare care se
vede cel mai bine în dispoziția liberă a ascetului față de
patimile și dorințele sale.

3.3 Melota Sfântului Antonie o spiritualitate a

veșmântului

Organizarea monahismului egiptean în secolele IV-V a

inclus printre altele și elaborarea unor prescripții cu privire
la haina monahală, aceasta devenind ulterior semnul
exterior și imediat al identității sociale a monahului.

În Antichitatea târzie vestimentația a fost unul din

elementele esențiale în construirea memoriei sociale.

Și, într-adevăr, semnificația hainei monahale, așa cum este

ea definită și înțeleasă în textele ascetice, i-a permis
ascetului, să-și afirme propria identitate în fața lumii.

Așa cum reiese din Viața Sfântului Antonie melota sfântului

(tunica din păr de capră și mantaua din piei de oaie)
simbolizează în esență autoritatea spirituală a sfântului. De
accea, gestul transmiterii melotei pe care avva Antonie îl
face în ceasul morții, simbolic vorbind, reprezintă un
testament ascetic, pe care sfântul îl lasă moștenire atât
ucenicilor, cât și celor doi episcopi Atanasie, respectiv
Serapion. Acest faimos episod este descris în Viața
Sfântului Antonie în felul următor: „Dați episcopului
Atanasie o rasă și mantaua cu care mă înveleam și pe care
am căpătat-o nouă de la el, iar la mine s-a învechit.
Episcopului Serapion dați-i cealaltă rasă, iar voi țineți haina
de păr”. Acest gest de transmitere a melotei a fost
interpretat, cel puțin în intenția Sfântului Atanasie, ca o
formă de legitimare a autorității spirituale a celui care o
primește, astfel încât se poate vorbi de un continuum
harismatic între cel care dă haina (părintele duhovnicesc) și
cel care o primește (ucenicul sau fiul duhovnicesc).

Într-un cuvânt, gestul avvei Antonie e unul prin care are loc
o succesiune a puterii harismatice. Fundamentele
scripturistice ale acestui gest simbolic le găsim în episodul
transmiterii harismei duhovnicești de către Ilie ucenicului
său Elisei, iar tiparul ei monastic tradițional îl putem vedea
în Viața Sfântului Antonie, pe care tocmai l-am descris.
Într-adevăr, ultimul cuvânt adresat de avva Antonie
ucenicilor săi reprezintă o aluzie de ordin spiritual: „Iar voi
privegheați și nu pierdeți roada nevoinței voastre de mulți
ani, ci, ca și când ați începe, silițivă să vă păstrați râvna
voastră..luând aminte voi înșivă și aducându-vă aminte câte
ați auzit din îndemnurile mele”.

Prin urmare, simbolul asociat fiecărui articol de

îmbrăcăminte din vestimentația monahului este transformat
într-o învățătură de ordin duhovnicesc. E un alt fel de a
spune că atunci când monahul se îmbracă cu aceste haine, el
nu face altceva decât să-și amintească regulile de bază
pentru asumarea unei vieți monastice autentice. În acest
context pot spune că actul de impropriere al hainei
monahale devine prilejul prin care orice monah își
amintește ce înseamnă viața ascetică, haina sa fiind un reper
important al unei memorii vizuale, o „hartă” care are
menirea de a-l ghida și de a-i aduce aminte de menirea sa
cea sfântă.

Simbolistica primordială a improprierii vestimentare trimite

la ideea unei legitimări a autorității ecleziastice,
reprezentată aici de Sfântul Atanasie, episcopul
Alexandriei, fapt care echivalează cu instituirea unei vocații
în cadrul Bisericii: „Dați episcopului Atanasie o rasă și
mantaua cu care mă înveleam și pe care am căpătat-o nouă
de la el, iar la mine s-a învechit. Episodul legat de haina
sfântului semnifică luarea în posesie a părții sale de
moștenire spirituală. Astfel, la fel ca în episodul
veterotestamentar în care Elisei primește prin „cojocul”
profetului Ilie un har îndoit, și care îl instituie în condiția de
fiu spiritual, Sfântul Atanasie „moștenește” autoritatea
Sfântului Antonie, devenind fiul său spiritual. Se poate
vorbi în acest caz de o consubstanțialitate duhovnicească
între părinte și fiul său duhovnicesc. Așa cum există o
paternitate fizică potrivit căreia părinții biologici transmit
fiilor caracteristicile lor psiho-somatice, există o paternitate
duhovnicească în cadrul căreia părintel duhovnicesc
configurează profilul spiritual al ucenicilor.

Din această perspectivă Sfântul Atanasie devine fiul

spiritual al avvei Antonie, deoarece moștenirea paternă
revine primului născut. Episodul „împărțirii” veșmintelor
exprimă, așadar, un gest care are valoarea unui memento
prin care se transmite de la o generație la alta o moștenire
duhovnicească.

Așa cum a remarcat Monique Alexandre, veșmintele

Sfântului Antonie reprezintă pe de-o parte, un semn de
transmitere a unei puteri și a unei harisme duhovnicești, iar
 pe de altă parte, o aducere aminte de sfaturile duhovnicești
ale sfântului.

Concluzii

Bibliografie

Daniel Lemeni – Lumea duhovnicească a Părinților

deșertului, editura Renașterea, 2014

Daniel Lemeni – Am văzut lumina cea adevărată, Elemente

de spiritualitate ortodoxă, editura Astra Museum Partoș,
2015

Daniel Lemeni- Avva spune-mi un cuvânt

Revista facultățiilor de teologie din Patriarhia Română,

Daniel Lemeni, Originile monahismului egiptean-pg 223