Pr. conf. univ. dr.

Dorel MAN

BIZANTINOLOGIE.
TRADIŢIA BIZANTINĂ ÎN
SPAŢIUL CARPATO-
DUNĂREAN

Suport de curs

Cluj-Napoca
2014
1
2
 1. Noţiuni introductive

Cuvântul românesc „Bizantinologie” provine din limba franceză, iar

sinonimul său „Bizantinistică” derivă din corespondentul german.
Definiţie: Bizantinologia este ştiinţa diacronică (tratează
fenomenele evolutiv, istoric) ce studiază istoria, limba, arta, cultura şi
spiritualitatea Bizanţului. Ea apare ca ştiinţă şi ca disciplină aparte abia la
sfârşitul secolului al XIX-lea, prin contribuţia marelui om de ştiinţă Karl
Krumbacher (1854-1909). În 1892 ia fiinţă prima catedră de Bizantinologie
din lume, la München, iar în România, la Bucureşti, în 1909, ocupată de
Constantin Litzica. Începuturile ştiinţifice ale Bizantinologiei româneşti nu
pot fi disociate de Nicolae Iorga (1872-1940), care acordă acesteia un loc
central în preocupările sale de Istorie universală. La Cluj, odată cu
înfiinţarea Universităţii româneşti, este creată şi catedra de Bizantinologie,
în 1919, ocupată de Nicolae Bănescu.
Bizantinolog sau bizantinist, este numit specialistul în
Bizantinistică.
Bizantin înseamnă locuitor din Imperiul bizantin; (adj.) privitor la
Bizanţ, care se referă la statul bizantin (din franc. ”bizantin”, latină:
„Byzantinus”)
Bizantinism are următoarele accepţii:
1. ansamblu de principii sub impactul cărora s-a modificat treptat
Imperiul roman de Răsărit, devenind Imperiul bizantin propriu-zis;
2. predispoziţie de a discuta probleme subtile în maniera bizantinilor;
3
3. lichelism. Cuvântul bizantin „barbar” însemna şi „străin” mai ales
pentru invadatori
Bizanţ e forma cultă utilizată în Occident pentru a desemna
realitatea statală ce îşi avea sediul pe Bosfor. Noţiuni paralele: Imperiul
bizantin, (Romania).
Bizantion = numele unei vechi colonii greceşti aflate pe locul
Constantinopolului, întemeiată de Bizas conducătorul expediţiei megariene
din anii 658-657 î. Hr. În această perioadă mulţi locuitori din Megara
(Grecia-Corint) au ajuns pe ţărmul Mării Negre întemeind Callatis şi alte
aşezări.
Bizanţul - este Imperiul roman, cu centrul său de însemnătate (de
greutate) transferat în răsăritul grecesc, creştinat şi în relaţie cu Orientul.
Imperiul bizantin are la temelia lui gloriosul Imperiu roman,
întemeiat de Octavian Augustus, al lumii de limbă latină, înainte de Iisus
Hristos. Bizantinii, datorită acestui fapt se socoteau pe sine romani sau
romei (cum se spune în greceşte până azi).
Constantinopolis cum este cunoscut, înseamnă „Oraşul lui
Constantin”. A fost capitala statului bizantin din anul 330 până la 1453; azi
Istanbul. Nea Romi, i devtera Romi = Noua Romă, a doua Romă, are
semnificaţia tot de Constantinopol. Acest nou centru se afla în mijlocul
lumii greceşti.
Romania, termen de obârşie populară, s-a ivit în veacul al IV-lea la
populaţia latinofonă din bazinul Mării Mediterane şi, împrumutat de
scriitorii bizantini, înseamnă ansamblul de ţări de idiom (limbă, dialect sau
grai) latin şi de cultură romană, în opoziţie cu teritoriul barbaricum sau
„Barbaria”.
La început Romania echivala cu Imperiul roman apoi, prin aceeaşi
denumire se înţelegea statul bizantin (i Vasilia ton Romeon), iar în perioada
1204-1261, Imperiul latin de Constantinopol. De reţinut faptul că zona
balcanică din nordul Constantinopolului se va numi din secolul al XIV-lea
Rumeli-Rumelia, adică „ţara romanilor” sau „ţara grecilor” supusă de turci.
A nu se confunda cu Rumania = Romania, expresie ce priveşte
Principatele române; pentru prima dată termenul (tipărit) a fost întrebuinţat
de Dimitrie-Daniel Philippide, în Istoria tis Rumanias, Lepzig, 1816. De
reţinut şi faptul că latinescul Romania, respectiv gr.-biz. Romania, n-are
nici o legătură cu numele actual România. (cu excepţia radicalului comun
latin roman-us; V. Arvinte, Român, românesc, România, Bucureşti, 1983,
p. 27).
4
- vlahi formează unul din apelativele de bază prin care autorii bizantini
identificau pe valahii sau românii sud-dunăreni. (vezi la A. Armbruster,
Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ed. a II-a, Bucureşti, 1993, p. 19
şi recenzia lucrării în rev. Altarul Banatului nr. 7-9/ 1994.
- barbari, atribut aplicat de bizantini în stil arhaizant populaţiilor străine,
exceptând pe grecii şi romanii din antichitate.
Civilizaţia şi cultura bizantină s-au constituit ca o „sinteză a tuturor
elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice: tradiţia latină,
elenism, creştinism, cultura orientală, influenţe occidentale”. De-a lungul
unei perioade de peste unsprezece secole, în timp ce Occidentul trăia o
epocă de dezagregare, construindu-şi apoi cu greu o nouă cultură şi
civilizaţie, Imperiul Bizantin şi-a creat o monarhie absolută şi o
administraţie puternic centralizată, a conservat tradiţiile clasice - cultura
greacă şi dreptul roman - cărora le-a integrat elemente orientale şi şi-a
extins acţiunea civilizatoare și culturală în ţările Europei sud-estice şi
răsăritene, devenind în felul acesta o componentă importantă a culturii
medievale europene în totalitatea ei şi singurul stat civilizat din Europa
Evului Mediu timpuriu.

5
 2. Ctitorul Imperiului roman de Răsărit –
Constantin cel Mare (324-337)

Părerile istoricilor sunt împărţite cu privire la începutul Imperiului

de Răsărit: unii susţin că noul imperiu începe odată cu fondarea oraşului
Constantinopol (324-330) de către Constantin cel Mare, alţii odată cu
împărţirea imperiului între fiii lui Teodosie cel Mare (395), alţii se întorc la
domnia lui Diocleţian (284-305), iar unii susţin începutul cu domnia lui
Justinan cel Mare (527-565).

Constantin cel Mare s-a născut în Dardania traco-ilircă, la

Naissus – Nişul de astăzi din Serbia, ca fiu al lui Constanţiu Chlorus şi al
Elenei. Din anul 306 devine co-imperator, iar din 324 împărat, până la
deces, în 337.
În anul 311 „augustus” Galeriu (dac romanizat) a dat o ordonanţă de
toleranţă a creştinismului, iar din anul 312 Constantin cel Mare aderă la
Evanghelie, fapt ce va duce la Edictul de la Mediolanum (Milano) din anul
313 de comun acord cu coregentul Liciniu, (traco-roman) şi astfel se oferă
creştinilor posibilitatea practicării libere a religiei lor după o perioadă de
îndelungi persecuţii.
După ce în anul 314 va scoate primele monede cu semnul crucii, va
urma generalizarea prăznuirii Duminicii, începând cu anul 321. Tot în acest

6
an a redat libertate de manifestare şi donatiştilor din Africa. (Donatism,
schismă creştină iniţiată de episcopul Donat al Cartaginei (+355) care se
opunea Bisericii oficiale şi propovăduia întoarcerea la veacul apostolic,
extrem de pur, susţineau ei).
La 325 a convocat şi prezidat la Niceea-Bitinia întâiul sinod
ecumenic care a combătut erezia ariană. Arie susţinea că Iisus nu este
Dumnezeu adevărat, ci este numai cea dintâi făptură a lui Dumnezeu Tatăl.
La Niceea s-au adunat 318 părinţi episcopi din tot imperiul, iar din părţile
Daciei a participat episcopul Teofil. La acest sinod prezidat de împăratul
Constantin s-au formulat primele 7 articole din Simbolul de credinţă,
mărturisind dreapta credinţă în Dumnezeu Tatăl şi în Dumnezeu Fiul.
Printre apărătorii credinţei se afla Sf. Nicolae, Sf. Atanasie cel Mare, Sf.
Spiridon şi alţii.
Avantajele acordate „religiei iubirii” de către Constantin cel Mare
sunt: în anul 313 clerul creştin este scutit de prestaţiile urbane, Biserica
dobândeşte dreptul de azil iar ierarhii privilegiu judiciar şi treptat Biserica a
fost înzestrată cu daruri de către împărat care a avut calitatea de pontifex
maximus titlu purtat şi de succesorii lui până în anul 379. Păgânismul din
anul 324 devine un cult tolerat, iar împăratul dă decizii antipăgâne:
demolarea a 3 temple, sechestru pe terenurile şi comorile templelor păgâne,
iar în anul 331 a oprit sacrificiile cu scop divin.
Meritul deosebit al lui Constantin cel Mare a fost acela că el a
ctitorit cetatea ce îi poartă numele Constantinopolul – Noua Romă, care va
deveni centrul politic economic, religios şi cultural pentru 1100 ani. La
construcţia capitalei au lucrat 40.000 de goţi din anul 324 până în anul 330,
ridicată pe 7 coline, inaugurată la 11 mai 330 prin serbări îmbinate: creştine
şi păgâne ce au durat 40 de zile. De reţinut că, capitala a fost înzestrată şi
cu o universitate cu profesori numiţi direct de împărat.
Mai amintim faptul că şeful justiţiei era chestorul palatului, iar
dreptul privat şi cel penal suferă transformări sub influenţa creştinismului.
Este interzisă tortura prin crucificare, mutilarea chipului, prizonierii aveau
facilitatea să vadă zilnic lumina soarelui, văduvele şi orfanii primesc
ajutoare. (De notat este faptul că în anul 325 împăratul sancţionează cu
pedeapsa capitală pe fiul său Crispus fiind implicat într-o conspiraţie de
stat, iar la scurtă vreme a doua soţie, Fausta, va fi ucisă în baie la Roma,
fiind acuzată de adulter).

7
 Legăturile Constantinopolului cu ţinuturile româneşti
Constantin cel Mare a depus eforturi pentru a aplica politica traiană
în privinţa Daciei, întărind graniţele cu intenţia de a recuceri această ţară. A
restaurat cetatea Tropaeum Traiani (cu ajutorul lui Licinius - 316), a rezidit
castrul traianic de la Drobeta, construirea unui pod peste Dunăre (în dreptul
Celeiului-Corabia), refacerea drumului lui Traian pe valea Oltului pe
porţiunea dintre Sucidava şi Brazda lui Novac de nord, ridicarea cetăţii
Constantiniana Dafne (vizavi de Transmarisca/-Turtucaia, Bulgaria la
vărsarea Argeşului în Dunăre, ridicarea a 5 cetăţi în Banat, circulaţia
monedelor pe teritoriul românesc mai ales în Sciţia Minor. O inscripţie din
anului 337 ne arată că Sf. Constantin purta şi titlul de Dacicus maximus.
Concomitent în sânul acestei populaţii daco-romane s-a difuzat în
continuare creştinismul, se formează terminologia de bază creştină din
limba română de origine latină. De reţinut este faptul că la Sinodul I
ecumenic au participat din părţile noastre Marcu (episcopul Tomisului) şi
Teofil al Gothiei ce avea eparhia în nordul Deltei; care a fost dascălul şi
singurul înaintaş a lui Ulfila cel ce va predica în greacă, gotă şi latină şi va
traduce (nu integral) Biblia în gotică – anul 343.
În concluzie putem afirma că Sf. Constantin cel Mare – al doilea
Traian a contribuit prin excelenţă la perpetuarea şi consolidarea procesului
de romanizare şi creştinare a daco-romanilor

Note: Tradiţia autonomiei Bisericii:

„Cel mai neobosit luptător pentru independenţa Bisericii faţă de Stat, în
epoca împăratului Constantin, a fost Sf. Atanasie cel Mare” (Gelzer. Das
Verthaltniss von Staat und Kirkche in Byzanz) din „Renaşterea, anul XI,
Cluj, 18 iunie 1933, nr. 24, p. 2.

8
 3. Dinastia constantiniană (337-363)

Dinastia fondată de Constantin cel Mare (+337) cuprinde

intervalul de la 306 până la 363. Monarhia lui Constantin cel Mare devine
tetrarhie, prin împărţirea răspunderii între cei trei descendenţi:
1. Constantin II, peste Occident, ucis în anul 340,
2. Constans (ortodox), peste Italia, Africa romană şi Iliricul oriental
(+350),
3. Constanţiu (arian), conducător al Orientului (+361).

Împăratul Constanţiu (337-361)

a continuat lucrarea de reorganizare şi refacere a graniţelor
danubiene. Va aduce corpuri noi de armată în Dobrogea. O inscripţie
descoperită la Caracaliu jud.Tulcea arată că fiul lui Constantin cel Mare a
construit între anii 337-340 o fortăreaţă împotriva hoţilor dintre goţii din
partea estică a Munteniei şi a întărit cetatea Capidava.
Mai amintim că în anul 357 a întreprins o expediţie în Banat contra
sarmaţilor, iar pentru supravegherea zonei a ridicat cetatea Constanţia
(după numele său).

Politica religioasă
Împăratul Constanţiu susţine arianismul în detrimentul
păgânismului care a suferit numeroase restricţii. În anul 356 a dat o lege

9
prin care a interzis toate riturile păgâne şi a închis toate templele precum şi
pedeapsa capitală pentru idolatri.
De reţinut faptul că atunci când a împlinit 20 de ani de domnie a
vizitat Roma şi a dispus distrugerea altarului „Victoria” din Senat şi
statuia Victoriei care era un simbol al păgânismului. Împăratul a permis să
existe în Cetatea eternă doar preoţii oficiali şi vestalele (femeile virtuase)
din templul zeiţei Vesta (Vestalele = preotesele care întreţineau focul
sacru).
În această perioadă de domnie a lui Constanţiu Sf. Atanasie cel
Mare, este exilat, iar arienii se dezbină (în semiarieni şi arieni radicali), iar
Sinodul de la Sardica (343) nu a reuşit să anuleze neînţelegerile dintre
semiarieni (sprijiniţi de împărat) şi ortodocşi. Au urmat alte întruniri la
Sirmium şi Rimini care nu au rezolvat problemele, ci le-au amplificat încât
rătăcirea ariană va fi proclamată în anul 359 religie oficială.
După moartea patriarhului Alexandru din Constantinopol este ales şi
hirotonit patriarh Pavel, un ortodox, care imediat a fost schimbat de împărat
cu Eusebiu al Nicomidiei care va rămâne până la moartea sa, după care
poporul îl aduce pe Pavel, fără să aibă aprobarea împăratului. La scurt
timp, Constanţiu va trimite pe prefectul Filip să alunge pe Pavel care va fi
chinuit şi în cele din urmă strangulat. Patriarh va fi înscăunat din porunca
împăratului Macedonie.
În timpul acestui împărat îşi desfăşoară activitatea Ulfila (311-
383). Se presupune că el a devenit arian după venirea sa în dreapta Dunării
şi a ajuns episcop arian al vizigoţilor (341). El a tradus Biblia în gotică fapt
ce reprezintă cel mai vechi text de limbă germanică cunoscut până azi.
Ulfila a păstorit pe pământ românesc în nord-estul Munteniei până
în anul 348 când după o prigoană anticreştină a cerut cu o parte din goţi azil
în sudul Dunării, unde au fost acceptaţi de împăratul Constanţiu şi instalat
episcop la Nicopolis ad istrum (Moesia Inferior).
Tot în timpul domniei lui Constanţiu monahul Audios (un
schismatic) originar din Mesopotamia a fost exilat în Sciţia unde a trecut în
sudul Dunării întemeind locaşuri monastice. Amintim faptul că la Slăveni-
Olt există o bazilică cu mormântul unui martir din timpul împăratului
Constanţiu.
De reţinut faptul că în această perioadă s-a intensificat
evanghelizarea şi întărit elementul creştin şi totodată daco roman în nordul
Dunării.

10
 Împăratul Iulian Apostatul (361-363)
Este urmaşul lui Constanţiu şi vărul său, căsătorit cu sora lui,
Elena şi numit cezar cu reşedinţa la Lutetia Parisiorum pentru Occident.
Acest Iulian i-a avut dascăli pe Libaniu şi pe Eusebiu de Nicomidia cu care
a învăţat Sf. Scriptură şi a fost coleg cu Sf. Grigorie Teologul care îi face
următoarea descriere: „avea ticuri nervoase şi punea întrebări dezordonate”.
A avut o vastă cultură filosofică şi filologică.
În domnia lui scurtă a restaurat păgânismul într-o formă destul de
acută, abandonând creştinismul în 351. A fost ultimul împărat roman păgân.
A dus o strategie de epurare a cadrelor creştine din armată şi administraţie.
Va dispune măsuri de pedeapsă pentru creştini (galileeni) încât se ajunge la
martirizări. La Durostorum (Silistra) soldatul Aemilianus cade martir.
Iulian în efortul său de a promova alte religii decât creştinismul i-
a sprijinit pe evrei şi a ordonat reconstrucţia Templului de la Ierusalim, ceea
ce nu s-a reuşit.
În anul 363, în timpul campaniei împotriva perşilor, fiind r ănit de
o săgeată în abdomen (ficat), în lupta de la Maranga, de pe fluviul
Tigru Iulian Apostatul moare la numai 32 de ani, rostind după afirmaţia lui
Teodoret de Cir „ai învins Galileene”.

Împăratul Iovian (363-364)

Născut la Singidunum (azi Belgrad), fusese în slujba lui
Iulian Apostatul, concediat după câtva timp, pentru că era creştin,
rechemat în anul 363. Unele surse susţin că, înainte de moarte, însuşi
Iulian l-ar fi desemnat succesor, alte surse susţin că ar fi fost ales de
soldaţi. A fost un împărat cu o domnie scurtă în care va anula toate
măsurile anticreştine luate de Iuilian Apostatul şi va pierde teritoriile de
dincolo de Eufrat şi suzeranitatea asupra Armeniei.

Împăratul Valens (364-378)

a fost asociat la domnie de fratele său mai mare Valentinian,
care erau traci de origine (născuţi în Panonia, fii ai unui modest ofiţer) şi
instaurează dinastia valentino-teodosiană care durează până în anul 457. În
anul 367 Valens, în urma unui război la Dunarea de Jos a învins pe goţii
conduşi de regele Atanaric cu care încheie o pace şi îi alungă până în munţii

11
Buzăului. La scurt timp Atanaric va relua persecuţia contra creştinilor,
astfel în anul 372 Sf. Sava (capadocian de origine) a fost înecat în râul
Buzău.
Sub presiunea invaziei hune, Valens acceptă stabilirea
vizigoţilor în sudul Dunării (376).
Politica religioasă
Acest împărat va ocroti şi promova arianismul, fapt care va crea
nemulţumiri. Astfel în Sciţia a înmtâmpinat o rezistenţă din partea
episcopului Vetranion (de sorginte din Capadochia) pe care l-a exilat iar la
scurt timp l-a rechemat. De reţinut faptul că în această perioadă, ne spune
Sozomen, că în regiunea dobrogeană era un vechi obicei: „ca Bisericile
întregului neam să aibă un singur episcop”.
În această perioadă Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul
Cezareei Capadaciei îşi manifestă interesul pentru Ortodoxia din „Goţia” şi
suferinţele ei. Epifanie ne spune că în mănăstirile întemeiate de Audios
vieţuiau şi creştini ortodocşi. Valens a încercat să impună credinţa sa ariană
şi în Dobrogea, aflându-se aici, cu ocazia campaniilor militare împotriva
goţilor, aşa cum relatează istoricul Sozomen a venit la Tomis şi a vrut să-l
determine pe episcopul Bretanion (canonizat, cu dată de prăznuire 25
ianuarie) să treacă la arianism, acesta însă a vorbit cu mult curaj despre
învăţătura de la Niceea, părăsind apoi biserica şi fiind urmat de tot poporul.
Valens moare la 9 august 378 într-o luptă aproape de Adrianopol,
armata romană fiind înfrântă de vizigoţi şi astfel dispare ultimul protector
al graniţelor dunărene.

Împăratul Teodosie I (cel Mare) - (379-395)

născut în Spania, fiul unui general este proclamat împărat de către
Graţian încredinţându-i guvernarea provinciilor orientale. După mai
multe bătălii în Occident va reunifica imperiul pentru ultima oară.
Politica religioasă
Biserica şi clerul în timpul acestui împărat va primi o serie de
privilegii. În anul 380 la Tesalonic se dă un edict eclesiaistic şi se interzice
arianismul, iar Ortodoxia este recunoscută ca religie de stat, devenind
religia împăratului. Din acest moment împăratul va avea anumite drepturi
de conducere în Biserică. Amestecul împăratului în problemele religioase
începe chiar cu Constantin cel Mare.

12
 Împăraţii Teodosie, pentru Imperiul din Răsărit şi Graţian,
pentru Imperiul din Apus, au ridicat creştinismul la rangul de singură
religie oficială şi obligatorie prin edictul din 28 februarie 380,
cunoscut sub numele de Edictul de la Tesalonic.
În timpul lui se convocă la Constantinopol Sinodul II ecumenic
(381) la care se încheie Simbolul credinţei iar macedonismul este
condamnat. Sinodul a osândit pe Macedonie, fost episcop semi-arian din
Constantinopol, care susţinea că Sf. Duh nu este Dumnezeu adevărat ci tot
numai o făptură a Tatălui mai mic decât Fiul. La sinod au luat parte 140 de
episcopi din toată Biserica. Patriarhul Meletie al Antiohiei, cel mai bătrân
conduce sinodul dar după primele şedinţe moare. Conducerea Sinodului
este preluată de Sfântul Grigorie de de Nazianz patriarh de Constantinopol.
Tot acum se hotărăşte ca episcopul de Constantinopol să fie numit patriarh
şi să urmeze în ierarhie după papă, deorece Constantinopolul era Noua
Romă.
La Sinodul I şi II ecumenic s-a stabilit pentru totdeauna învăţătura
dreaptă a Bisericii despre Sfânta Treime - dogma fundamentală a
creştinismului. La aceste două sinoade ecumenice s-a încheiat Simbolul
credinţei primind numele de Simbolul Niceo-Constantinopolitan.
Din Dobrogea au participat la acest sinod episcopul Terentius
(Gerontius). Constantinopolul primeşte aceleaşi drepturi eclesiale cu Roma.
Teodosie va da în anul 392 legea împotriva superstiţiilor păgâne
numită „Cântecul lugubru” (al păgânismului).
În anul 394 vor fi serbate pentru ultima dată jocurile olimpice.
Religia creştină devine cult dominant în imperiu la care aderă tot
mai mulţi intelectuali. Teodosie este împăratul care a scos Răsăritul din
haos, iar Biserica l-a supranumit „cel Mare”. Încă de la venirea sa în
Orient, reglementează şi fixează în numele său personal codexul
adevărurilor de credinţă, obligatorii pentru supuşii săi pe care le consideră
de competenţa sa.1
Este de reţinut că Sf. Ambrozie al Mediolanului nu a ezitat să-l
oprească pe Teodosie I de a intra în biserică după masacrul de pedepsire a
populaţiei din Tesalonic (390), până când nu a făcut pocăinţă publică.
La moartea sa în ianuarie 395 fiul cel mare Arcadius (Arcadie) va
rămâne împărat peste Orient, iar Honorius peste Occident cu reşedinţa la
1
Lucian I. Gafton, Acte de violenţă şi abuz ale împăraţilor Bizantini faţă de Patriarhii de
Constantinopol, în rev. Studii Teologice, nr. 7-8, 1956, p. 455.

13
Ravena. Anul 395 înseamnă de fapt sfârşitul unităţii teritoriale a Imperiului
roman. Din anul 395 vom avea două Imperii: cel de Apus care va dăinui
până în anul 476 şi cel de Răsărit care se va bizantiniza şi va dăinui până la
căderea Constantinopolului (1453).

14
 4. Arta, cultura şi religiozitatea din secolul al IV-lea

O dezvoltare deosebită a literaturii latine se observă încă din secolul

I, î. Hr. Pe când cea greacă intrase în declin în aceeaşi perioadă. Din secolul
al II-lea, după Hristos, literatura greacă cunoaşte un adevărat reviriment iar
cea latină părea să fie victima unei crize generale. 2
Datorită dezvoltării şi extinderii Imperiului roman în est încă din
secolele al II-lea şi al III-lea cultura greacă din Răsărit a avut mai multă
putere şi vitalitate decât cea latină din vest. Filosofia mistică, numită
neoplatonism, precum Plotin şi teologul creştin Origen din secolul al III-lea
au pus bazele filosofiei greceşti din secolele următoare.

Caracterele civilizaţiei bizantine.

Karl Krumbacher (părintele bizantinologiei moderne) vorbeşte
despre caracterul amestecat al civilizaţiei bizantine, spre deosebire de
civilizaţia grecească veche care era mult mai unitară. Savantul german
identifică în civilizaţia bizantină trei elemente constitutive la care mai
adaugă cele două influenţe trecătoare după care cele trei linii marcante ale
civilizaţiei bizantine sunt: orientale şi occidentale.

2
Warren Treadgold, O scurtă istorie a Bizanţului, Ed. Artemis, 2003, p. 23.

15
 Ideile lui Krumbacher au fost reluate de istoricii români N. Iorga şi
D. Russo după care cele trei linii marcante ale civilizaţiei bizantine sunt:
romanismul, elenismul şi creştinismul.
1. Romanismul. În noul Imperiu vor dăinui peste veacuri instituţii
romane: imperiu cu legislaţia după care se împarte dreptatea
(dreptul roman), organizarea statului şi a armatei precum şi limba
oficială cea latină până în secolul al VI-lea. Literele latine pe
monede s-au păstrat în Bizanţ până în secolul al X-lea, precum şi
termenii juridici până la sfârşitul civilizaţiei bizantine.
2. Elenismul. Imperiul de Răsărit s-a alcătuit în ţinuturile cu populaţie
de baştină grecească cu o limbă, cultură şi artă puternică.
Secolul al IV-lea înseamnă victoria civilizaţiei de limbă greacă şi de
conţinut creştin în Imperiul Bizantin. Elenismul a fost susţinut şi promovat
de marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii răsăritene care au preluat tot ceea ce a
fost bun din cultura elenică veche. In scurt timp şi mai ales cu Justinian
limba greacă şi cultura se impun în imepriu. Elenismul este sus
În această perioadă s-a plăsmuit noua artă, iar secolele al V-lea şi al
VI-lea sunt o perioadă de sinteză, îndeosebi influenţe orientale aportul
creştinismului şi rămăşiţele elenistice vor contribui la făurirea esteticii
bizantine şi se vor contopi într-un tot organic. Ch. Diehl, Ch. Delvoye şi
alţii au studiat nuanţat acest fenomen al esteticii bizantine. (Estetica este
ştiinţa care studiază arta ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a
frumosului şi variantele lui).
Acum se remarcă 1. Părinţii capadocieni
2. Părinţii antiohieni
Capadocienii, elevii unor mari retori păgâni, au ştiut să impună o
linie de demarcaţie între gândirea creştină şi cea necreştină.

1. Părinţii capadocieni

Vasile cel Mare (+379) a asimilat tot ceea ce era mai valoros din
moştenirea ideologică a trecutului clasic şi încorporarea sa în noua cultură
de factură creştină. Biruinţa Sf. Vasile şi a lui Grigorie de Nisa (fratele mai
tânăr) este reuşita cugetării creştine asupra conceptualismului filosofiei
greceşti. Sf. Vasile a menţinut nealterată spiritualitatea ortodoxă prin:
- opera lui teoretică, în domeniul dogmaticii, asceticii, regulele
monahale mari şi mici, în domeniul exegetic, pedagogic, liturgic etc.
16
 - opera lui socială şi filantropică
Sf. Vasile cel Mare a fost primul din cei 3 dascăli mari ai
creştinătăţii orientale. De la Grigorie de Nissa se dechide o nouă direcţie
pentru cugetarea creştină până la Maxim Mărturisitorul (sec. al VII-lea).

Grigorie de Nazianz (Teologul) prietenul lui Vasile cel Mare se

remarcă acum prin gândirea sa teologică înaltă. A scris în toate genurile
literare ale vremii sale. A creat poezie religioasă, autobiografii şi
necrologuri deosebite. A fost prieten şi coleg de şcoală cu împăratul Iulian
Apostatul (361-363) care a scris „Contra galileenilor”, Banchetul, pamfletul
„Mispogon”, Discursuri Regelui Soare”.

Fericitul Ieronim va traduce în latineşte Scriptura (celebra Vulgata)

şi va veni din Constantinopol să-i asculte cuvântările lui Grigorie Teologul
la cumpăna sec. al IV-lea – al V-lea.

Ulfila tot la mijlocul secolului al IV-lea va da cel mai vechi text al

Bibliei în gotică, devenind cel mai vechi text de limbă germanică.

2. Părinţii antiohieni

Sf. Ioan Hrisostom (Gură de Aur), antiohian devine patriarh al

Constantinopolului, scriitor şi orator eminent, una din cele mai remarcabile
personalităţi morale pe care le-a avut umanitatea.

Sinesie de Cirene, episcop egiptean, ucenic a faimoasei filosoafe

neoplatonice Hypatia din Alexandria. Mai amintim pe Temisteos (păgânul)
şi pe grecul Isamblihos, care a întocmit Viaţa lui Pitagora în care
aminteşte pe Zamolxe că ar fi fost scalavul marelui matematician.

Sfântul Atanasie cel Mare (ierarh al Alexandriei) un mare luptător

împotriva arianismului, exilat de mai multe ori de împăraţii arieni, a scris o
apologie antiariană (Istoria arienilor, Viaţa Sf.Antonie cel Mare).

Evagrie Ponticul (teologul sau monahul) a scris exclusiv pentru

monahi, cum să ajungă la dominarea patimilor. Mai amintim şi pe

17
Paladius de Heliopolis cel mai informat cronicar despre monahismul
egiptean care va activa în secolul următor.
Sfântul Niceta de Remesiana (c. 380-420), sfânt daco-roman,
episcop al Remesianei, oraş întemeiat de împăratul Traian la est de Niş, cu
activitate pe ambele ţărmuri ale Dunării, cunoscător al muzicii, autorul
cântării psaltice Pe tine Dumnezeule te lăudăm (Te-Deum), imn scris în
latină. Tot în această perioadă activează şi gânditorul proto-român Aethicus
de la Histria (sec. al IV-lea – al V-lea) autorul unei cosmografii (descrierea
corpurilor şi a fenomenelor cereşti) şi a unui alfabet.

În Occident în sec. al IV-lea, a activat Sfântul Ambrozie al

Mediolanului şi se evidenţiază tot acum Eusebiu de Cezareea (Herodotul
creştin), cu o Cronică ce porneşte de la anul 2016 î. Hr. - 303 d. Hr.

Lactanţiu acest „Cicero al creştinilor” originar din Africa, scrie

Despre moartea prigonitorilor – întâia cronică a persecuţiilor.

Eutropiu (funcţionar al împăratului Valens) în scrierile sale vorbeşte

despre războaiele daco-romane.

18
 5. Viaţa bisericească din secolul al IV-lea - aspecte şi
aprecieri

Episcopul de Byzantion, adică de Constantinopol, la anul 324 era

un ierarh neînsemnat şi subordonat Mitropoliei de Heracleea din Tracia.
Împăratul Teodosie I (cel Mare) va dispune promovarea Constantinopolului
înaintea Alexandriei şi Antiohiei cu toate că papa Damasus se va opune, iar
conducătorul Bisericii din Ierusalim va rămâne simplu episcop.
De acum se impune pretutindeni sistemul mitropolitan în imperiu.
Majoritatea ierarhilor erau celibi dar sunt şi căsătoriţi care se menţin până
aproape în secolul al XI-lea, iar instituţia diaconiţelor supravieţuieşte până
în secolul al XIII-lea.
Geneza ascetismului creştin a avut loc la răscrucea secolelor al III-
lea şi al IV-lea în Orientul apropiat (Egipt –Siria). Pentru cei dornici de
elevaţie spirituală s-a format monahismul la iniţiativa ierarhiei, având la
bază doctrina neo-testamentară, iar celibatul era forma firească a ascezei şi
a abstinenţei. Precursorii traiului monahal sunt bărbaţii caşti şi acele
virgine canonice.
Acum se remarcă pustnicul Antonie Egipteanul (+356) şi Pahomie
(+346) un soldat convertit.

19
 Vasile cel Mare a susţinut ferm - chinonia - fiind teoreticianul
ascultării şi a vieţii în comun, a studiat în Egipt, Palestina şi Siria. La
Constantinopol monahismul a ajuns târziu, abia pe la anul 383 se ridică
întâia mănăstire ortodoxă numită a lui Dalmatie, iar în secolul al VI-lea
Constantinopolul devine centru monahal de vază.

Ioan Casian (Dobrogeanul) se inspiră din Evagrie Ponticul, iar în

primele decenii a sec.V va duce şi difuza monahismul în Occident-Marsilia.
Răspândirea creştinismului s-a făcut prin mai multe linii de
misiune:
1. Din Alexandria s-au făcut misiunile spre Abisinia şi alte zone.
2. Din Antiohia spre Edessea, Siria, Persia
3. Din Cezareea Palestinei spre Armenia
4. Din Capadocia spre creştinarea goţilor (Ulfila)
În concluzie, secolul al IV-lea este veacul de aur pentru credinţa
creştină şi în special pentru Patristică deoarece componentele civilizaţiei
bizantine apar acum şi se dezvoltă din această perioadă.

20
 6. Imperiul Romano-bizantin

Teoretic exista un singur imperiu, dar faptic lucrurile s-au împărţit

în anul 395.

Împăratul Arcadie (395-408)

Fiul cel mai mare a lui Teodosie, s-a dovedit a avea un caracter
slab, fiind foarte influenţabil. Neavând înclinare spre activităţile militare,
atât de importante pentru un împărat din acea perioadă. S-a preocupat
îndeosebi de combaterea ereziilor şi a păgânismului. În acest scop el a
decretat o serie de legi referitoare la închiderea forţată a templelor păgâne
de pe teritoriul imperiului.
A fost căsătorit cu Aelia Eudoxia - o puternică personalitate şi au
avut doi copii: Pulcheria şi Teodosie.
Problemele importante din timpul acestui împărat sunt:
1. problema naţionalităţilor
2. problema religioasă
- în anul 395 (împăratul avea doar 17 ani) are loc o răscoală antiromană a
federaţiilor ostrogoţilor din Asia mică sub conducerea lui Tribigild, care va
fi reprimată de generalul Gainas (got). Poporul din capitala imperiului are o

21
atitudine antigotică iar în anul 400 va avea loc măcelul miliţiilor gotice iar
conducătorul lor Gainas se refugiază la Dunăre unde este omorât de huni.
- Vizigoţii „externi” erau conduşi de Alaric care în 396 a invadat Grecia,
iar în august 410, va cuceri Roma. De reţinut faptul că pentru prima dată
Cetatea eternă este cucerită de neromnani.
- Stilicon – bravul ofiţer al împăratului fusese asasinat împreună cu fiul său,
iar în 408 împăratul Arcadie moare.
În timpul împăratului Arcadie are loc invazia hunilor (375) în
spaţiul nord dunărean, se petrec deplasări succesive de populaţii aşa încât
de acum se consideră începutul marii migraţii a popoarelor.

Aspecte religioase din timpul împăratului Arcadie

În timpul împăratului Arcadie, Sf. Ioan Gură de Aur (Hrisostomul
+407) ajunge arhiepiscop al Constantinopolului în anul 398, împotriva
voinţei lui Arcadie. În Constantinopol el găseşte „toate viciile Asiei sporite
încă de apucăturile unei curţi trufaşe dominate de împărăteasa
Eudoxia”(afirmă N. Bănescu).
Despre Ioan se spune că „era unul din acei sfinţi în ochii cărora
principiile sunt făcute pentru a fi aplicate” 3, fapt care îi va aduce toate
necazurile vieţii din partea împărătesei Eudoxia care va dezlănţui o
adevărată prigoană ajutată de patriarhul Alexandriei Teofil care îl va depune
pe Ioan din treaptă. Din porunca lui Arcadie soldaţii îl duc pe patriarh în
golful Nicomidiei la Praenetum.
În urma unui cutremur şi a unui misterios accident la palatul
imperial Eudoxia şi Arcadie îl roagă pe Ioan să revină la Constantinopol, iar
poporul îl sili să-şi reia tronul patriarhal de la Sf. Sofia. Pacea a fost de
scurtă durată deoarece Ioan s-a ridicat din nou împotriva imoralităţii şi
abuzurilor casei imperiale.
Datorită activităţii sale care nu era pe placul cercurilor înalte
bizantine este exilat din nou în Armenia la Cucus „locul cel mai pustiu de
pe întreg pământul” iar de aici la Pityus lângă Pontul Euxin unde nu va mai
ajunge deoarece din cauza suferinţelor îndurate pe drum, va muri la
Comana în capela Sf. Basilisc în ziua de 14 septembrie 407, rostind
cuvintele „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Osemintele sale vor fi aduse
la Constantinopol după 35 de ani de către împăratul Teodosie II (408-450)
şi depuse în biserica Sf. Apostoli.

3
Cf. Lucian I. Gafton, st. cit p. 458.

22
 Teotim al Tomisului (prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur) îl apără
deoarece este acuzat că ar fi origenist (adică acceptă subordinaţionismul)
în raporturile intertrinitare), că acceptă teoria preexistenţei sufletelor,
concepţia ciclică asupra timpului, apocatastaza (restabilirea tuturor, la
judecata din urmă vor fi toţi în rai).
Ioan arhiepiscopul îi trimite lui Teotim misionari creştini în jurul
anului 400, iar în anul 406 moare.
Istoricul Socrate afirmă despre Sf. Teotim că era numit de huni
„Dumnezeul romanilor”.

Împăratul Teodosie II (408-450)

cel Tânăr, era fiul lui Arcadie
Situaţia politică: În această perioadă se impun tot mai mult triburile
hunilor din Panonia, astfel în anul 434 se ridică Attila în culmea puterii
vreme de aproape 20 de ani şi va ameninţa Bizanţul care va suferi distrugeri
în anii 443; 447 şi ruina o serie de cetăţi de pe Dunăre (Drobeta, Sucidava,
Oescus etc).
În anul 449 va avea loc un tratat de pace între Teodosie II şi Attila.
În anul 451 Aetius va reuşi să forţeze retragerea „biciului lui
Dumnezeu” şi Attila va dispărea în 453, ceea ce va duce la risipirea
conglomeratului Hun în anul 454.
Situaţia culturală Sub Teodosie II are loc reorganizarea Şcolii
superioare din Constantinopol (425). Această Universitate de stat poseda 31
de catedre (în latină şi greacă) şi va funcţiona cu unele întreruperi până în
anul 1453, cu obiectivul de a lovi mereu în şcolile păgâne din Atena şi
Alexandria.
În anul 438 este terminat Codex theodosianus (în 16 cărţi) care
conţine constituţiile imperiului promulgate după anul 312.
Situaţia religioasă. Sub împăratul Teodosie se întruneşte Sinodul III
ecumenic de la Efes - 431 la care se combate dioprosopismul sau
nestorianismul (Nestor (c. 380-451) – exponentul şcolii din Antiohia
promovat şi de Teodor de Mopsuestia. La acest sinod a fost combătută
erezia lui Nestorie care susţinea că nu se cuvine să numim Născătoare de
Dumnezeu (Teotokos) pe Fecioara Maria, Maica Domnului Iisus Hristos.
Nestorianismul susţine despărţirea atât de mult a celor două firi în
Iisus Hristos încât vorbea de fapt de două persoane, iar Fecioara Maria spun
adepţii lui că este „născătoare de om”.Aceste afirmaţii au fost susţinute de

23
Nestor care a fost şi patriarhul Constantinopolului între 428-431. Domnia
lui Teodosie II a fost dominată de disputele hristologice.
De reţinut faptul că la acest sinod a participat şi Timotei episcopul
Tomisului. Nestorianismul se va răspândi în Siria, Mesopotamia şi chiar
India.
Împăratul Teodosie II (cel Mic) nu se va ridica la nivelul bunicului
său Teodosie cel Mare. A fost dominat de sora sa Pulheria şi soţia Athenias
– Eudochia. El rămâne pe plan cultural doar cu extinderea Universităţii
creată de Constantin I, cu rol în promovarea culturii şi spiritualităţii
creştine.

Împăratul Marcian (450-457)

Este urmaşul lui Teodosie II (cel Tânăr), trac de origine, şi-a
petrecut mare parte din viaţă în cariera militară, a luat parte la războaiele
împotriva vandalilor şi perşilor. La moartea lui Teodosie II s-a căsătorit
cu sora acestuia, Pulcheria. El va reuşi să stopeze plata tributului către
huni şi va încheia înţelegere cu gepizii şi ostrogoţii. Cum Attila ştia că nu
va putea cuceri niciodată Constantinopolul, a pornit spre vest, în
faimoasele campanii din Galia (451) şi Italia (452).
Marcian va da un decret prin care se permite ca un nobil să ia în
căsătorie o femeie de condiţie modestă, însă onorabilă.
Pe plan religios: este împăratul care va convoca Sinodul IV
ecumenic - 451 octombrie, la Constantinopol Calcedon care stabileşte că
Iisus este o persoană cu două firi unite în chip neamestecat şi neschimbat;
neîmpărţit şi nedespărţit. Sinodul a osândit erezia lui Eutihie, arhimandrit
din Constantinopol, care susţinea că firea dumnezeiască a lui Iisus a cuprins
cu totul firea omenească încât Domnul Iisus Hristos are numai o fire
dumnezeiască.
Tot acum se va preciza că Noua Romă (Constantinopolul) egal cu
Roma, iar Biserica Ierusalimului este ridicată la rang de patriarhat.
La sinod a participat din Dobrogea episcopul Alexandru al
Tomisului. Mai reţinem faptul că acum la 455 are loc prădarea Cetăţii
eterne de către vandali.
Deşi domnia sa a fost relativ scurtă, Marcian este considerat unul
dintre cei mai buni împăraţi timpurii ai Imperiului Roman de Răsărit.
Marcian şi soţia sa, Pulcheria, au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă,
fiind prăznuiţi pe data de 17 februarie.

24
 Împăratul Leon I Tracul (457-474)
Originar din Dacia Aureliană, întemeietorul dinastiei leonide,
sau trace este încoronat de patriarhul Anatolie, fiind prima încoronare din
istoria bizantină cu investitură religioasă. Datorită conflictului cu Aspar
(arian) a dus la dobândirea supranumelui de „Măcelarul”. El a făcut o
alianţă cu isaurii, prin căsătoria fiicei lui cu Tarascodissa,
conducătorul isaurilor, care va deveni împărat. În timpul lui Leon,
balcanii au fost pustiiţi de goţi şi de huni.

Împăratul Zenon (476-491)

Evenimentele importante din cea de a doua domnie a lui Zenon sunt:
Căderea Imperiului Roman de Apus - 476 cu ultimul împărat de Ravena
Romulus Augustulus (ironia istoriei, tot Romulus se numea şi fondatorul
Romei), înlăturat de Odoacru (căpetenia herulilor). Lupta dintre
Basiliskos şi Zenon a împiedicat Imperiul Roman de Răsărit să
intervină pentru a opri căderea Imperiului Roman de Apus, Zenon
abia îşi recâştigase tronul, şi nu a mai putut face altceva decât să-l
numească pe Odoacru dux al Italiei.
Pe plan religios Zenon a dat o lege în 488 ca orice oraş (polis) să
aibă ierarhul său.
- în anul 488 Odoacru este învins de Teodoric cel Mare şi pune bazele
regatului germanic (493-553).
- pentru a împăca spiritele sub aspectul credinţei Zenon, în anul 482 va
da edictul de unire numit Henoticon, un compromis între ortodocşi şi
eterodocşi (monofiziţi).
- acum raporturile dintre Roma şi Constantinopol se întrerup.
- Akakios patriarhul Constantinopolului şi Felix III - papa Romei
dezaprobă decretul şi provoacă schisma între cele două Biserici
cunoscută sub numele de - Schisma acachiană - ce va dura până în
518.
- La moartea lui Zenon poporul a strigat şi rugat pe împărăteasa Ariadna
„să dea imperiului un împărat ortodox”.

Împăratul Anastasie I (491-518)

25
 La moartea lui Zenon, Ariadne, văduva sa, l-a numit împărat pe
Anastasiu. A fost un funcţionar administrativ de mâna a doua (60 ani)
reprezentant al romanităţii balcanice. Om prietenos, om de biserică, pasionat
de problemele religioase (uneori predica în Sf. Sofia), dar cu tendinţe
monofizite, fapt pentru care p-hul îl oprise. Patriarhul Eufimie al
Constantinopolului după încoronarea lui Anastasie refuză să-i restituie
mărturisirea lui de credinţă, bănuindu-l de tendinţele eretice şi convocă o
manifestare sinodală în susţinerea hotărârilor luate la Sinodul de la
Calcedon. Această atitudine l-a determinat pe împărat să-l înlăture pe
patriarh din scaun convocând el însuşi un sinod pentru a-l depune pe
Eufimie şi împotriva voinţei poporului este exilat în Euhaita în anul 496.
Împăratul Anastasie va promova patriarh pe Macedonie II care a fost
obligat să adere la Henoticonul (edictul de unire, un compromis între
ortodocşi şi monofiziţii conduşi de Sever) lui Zenon. Patriarhul s-a opus la
amestecul împăratului în problemele bisericeşti şi în cele din urmă a fost
înlăturat la 6 aug. 511, primind comunicarea că „stăpânul lumii” l-a exilat în
Euhaita.

A reorganizat finanţele imperiului în aşa fel încât la moartea sa a

lăsat o visterie de 105.000 kg aur, baza economică pentru lansarea lui
Iustinian I. A făcut o reformă fiscală prin care a îngreunat viaţa orăşenilor.
A stabilit taxe pentru orice de la meşteşugari, neguţători, liber profesionişti
şi chiar şi de la femeile uşuratice. S-a introdus un nou impozit numit epivoli
supliment sau supra taxă pentru pământul nelucrat.
Pentru protejarea capitalei împotriva barbarilor Anastasie a
construit "zidul cel lung" de 78 km ce se întindea de la Marea Marmara la
Marea Neagră. Pentru oprirea invaziilor s-au consolidat garnizoanele
inclusiv cele din Dobrogea (Histria, Tomis, Dinogetia sau Altina (Oltina de
azi, nu departe de Adamclisi). Important este faptul că în Sciţia Mică s-au
reconstruit şi chiar ctitorit bazilici, iar cel mai valoros sigiliu de plumb a lui
Anastasie s-a descoperit la Constanţa. În timpul său existau 15 scaune
episcopale în Scitia Minor, în principalele oraşe: Histia, Callatis, Axiopolis,
Tropaeum Traiani, Noviodunum, Aegisus, etc, iar în anul 520 ierarhul de la
Tomis, Paternus, semnează într-un document provinciae Scythiae
metropolitanus.
În timpul domniei lui au avut loc mari frământări interne cauzate de
diplomaţia religioasă şi cea faţă de aşa numitele deme (grupări, partid
politice în cadrul oraşelor mari (Constantinopol). Împăratul va ocroti dema
26
verzilor (monofiziţii mai liberali) fapt ce agită pe dema albaştrilor care
ocupau cartierele de elită ale cetăţii (aristocraţia oraşului) care avea simpatii
ortodoxe sau "calcedoniene."
Nicolae Iorga afirmă că aceste partid formau adevărate mafii un fel
de Tammany-halls cu pretenţia de a reglementa totul după interesele lor şi a
tulbura totul după mofturile lor.
Agitaţiile albaştrilor au culminat cu răscoala lui Vitalianus.
Anastasie I a interzis luptele în circ între oameni şi animale, dar nu a putut
opri rivalităţile obşteşti: edificii publice incendiate, statuia împăratului
târâtă pe stradă etc.
În anul 512 Anastasie I a îngăduit datorită înclinaţiilor sale
monofizite să se adauge la Trisaghion "cel ce te-ai răstignit pentru noi", iar
apoi obligat de mulţime şi-a cerut iertare în hipodrom.
Anastasie I nu a respectat întru totul Ortodoxia, a înlocuit patriarhii
dreptcredincioşi cu monofiziţi (Timotei la Constantinopol şi Sever la
Antiohia).

Răscoala lui Vitalian (513)

Vitalian era comandantul trupelor din Tracia şi era de obârşie
scitică sau dobrogeană. Răscoala a fost pusă sub flamura Ortodoxiei cu
scopuri ascunse cu dorinţa lui Vitalian de a ajunge împărat şi a rezolva
problemele de natură economică şi politică a imperiului. Răsculaţii stăpâni
deja în Sciţia Minor, Moesia şi Tracia au atacat de trei ori
Constantinopolul. Au fost biruiţi de armata imperială în 515, dar au rămas
de temut în Balcani pe tot timpul domniei lui Anastasie.
Vitalian a fost promovat la rangul de comandant suprem al armatei
palatine de viitorul împărat Iustin I şi va muri în 520 din porunca viitorului
împărat Iustinian I.

Viaţa religioasă în această perioadă prestigiul Bisericii din

Dobrogea creşte prin aşa numiţii „călugări sciţi": Ahile, Ioan Maxenţiu,
Leonţiu şi Mauriciu. Cel mai celebru rămâne Leonţiu dacă se acceptă teza
originii lui "scitice" şi că el nu s-a născut la Constantinopol, ci în Sciţia.
(după Ioan I. Russu) şi că a fost rudă cu familia lui Vitalian, iar din
prefeţele cărţilor lui Dionisie cel Mic reiese că acest Leonţiu ar putea fi
Leonţiu de Bizanţ.
Important este faptul că ideile dogmatice ale lui Leonţiu de Bizanţ
coincide sau sunt formulate asemănător cu a călugărilor sciţi (Ioan
27
Maxenţiu, Petru Diaconul, Ioan de Tomis şi Ioan Casian) teologi sau
episcopi antinestorieni cum era şi Leonţiu de Bizanţ, iar mitropolit în
Dobrogea în acest timp era Paternus care va activa şi după anul 518.

7. Civilizaţia în secolul al VI-lea

Civilizaţia în această perioadă este dominată de cei doi factori

esenţiali:
1. Creştinismul devenit religie de stat
2. Caracteristica elenică.
Literatura bizantină în acest timp este relativ săracă.
În domeniul istoriei se afirmă: Socrat Sholasticos (avocat) care a
scris o Istorie bisericească o continuare a istoriei lui Eusebiu de Cezareea
(305-439), apoi Sozomen, Teodoret de Cir şi alţii.
Tracul Priscus Panites alcătuieşte o Istorie bizantină şi alta a
goţilor, oferă date despre curtea lui Attila, despre băştinaşii din Banat.
Zosimos reprezintă păgânismul şi face o prezentare a Imperiului de
la Augustus până la 410.
Gândirea filosofică este reprezentată prin Proclos din
Constantinopol (+485) ultimul reprezentant al neoplatonismului de la
Atena cu opera: Elemente de Teologie şi Teologia platoniciană.
Gândirea neoplatonică reprezentată prin Hypatia din Alexandria
Pseudo-Dionisie Areopagitul se afirmă la finele secolului al V-lea cu
scrierile sale: Despre numele divine, Teologia mistică, Ierarhia cerească,
Ierarhia bisericească.
Împărăteasa Athenais-Evdochia (soţia lui Teodosie II) scrie Persica
şi traduce din Biblie.
În secolul al V-lea Universitatea de stat din Constantinopol, prin
Teodosie II (cel tânăr) deţine monopolul învăţământului superior. Acum
apare Codexul teodosian (438).

Arta. În anul 463 s-a ridicat biserica Mănăstirii Studios (ruine

există şi astăzi din ea), prevăzută cu nartex (pronaosul) este un element

28
tipic arhitecturii constantinoplitane şi greceşti. După anul 424 se ridică la
Ravena o bazilică cu 3 nave dotată cu atrium (portic) şi nartex (pronaos).
La Roma, la sfârşitul sec. al V-lea se imită modelele de construcţii
practicate în Răsăritul bizantin, iar sursa picturii constantinopolitane din
sec. al IV-lea - al V-lea a fost totuşi Roma, arta Alexandriei, Antiohiei şi
Efesului precum şi alte oraşe elenistice din Orient.

Împăratul Iustin I (518-527)

Justinus "Tharx" - trac romanizat, s-a născut în apropiere de Scopje.
A plecat de tânăr la Constantinopol (plugar sau păstor) şi devine sub
Anastasie I conducător peste străjile palatului. Este proclamat împărat de
poporul din Constantinopol la 518 în vârstă de 68 de ani. Este un împărat
lipsit de cultură, dar cu mari calităţi militare şi diplomatice.
Iustin I va avea pe tot parcursul domniei alături pe nepotul său
Justinianus care a fost nemulţumit de faptul că Vitalianus a primit ranguri şi
onoruri fiind socotit de unii „al doilea om din împărăţie" ce va pune la cale
uciderea lui Vitalianus împreună cu doi apropiaţi la anul 520.
Pe plan religios: activitate deosebită privind construcţia de noi
biserici, repararea şi ridicarea multor clădiri publice. Sub presiunea
nepotului său Justinian va publica decizii şi va da decrete privind
impozitele, testamentele, căsătoriile (ce se pot face cu orie femei, chiar
decăzute...).
Iustin fiind ortodox convins va restabili hotărârile de la Calcedon şi
convocă concilii locale. Acum se remarcă călugării sciţi (dobrogeni) şi se
afirmă că „Unul din Treime a pătimit cu trupul".
Doctrina călugărilor sciţi este apreciată iar Justinian care va publica
un edict în acest sens (523). Mai reţinem faptul că aceşti călugări au mers la
Roma în anul 519 unde nu au fost agreaţi de papa Hormisdas.
Tot acum în urma unor corespondenţe dintre Constantinopol şi
Roma, Iustinian cere pontifului roman să-i retrimită la Constantinopol pe
Ioan şi Leonţiu.
Ioan Maxenţiu va fi numit episcop în cetatea natală, iar Leonţiu de
Bizanţ dacă este identic cu „scitul” nu este problema clarificată.
Monofiziţii sunt destituiţi din toate funcţiile, iar un echilibru între
nestorieni şi monofiziţi s-a păstrat totuşi graţie lui Iustinian în antifonul II
liturgic.
Relaţiile cu Roma (518) se refac după 35 de ani de schismă
acachiană
29
 În 524 se dă un edict contra arienilor fapt ce duce la deteriorarea
raporturilor cu Teodoric regele ostrogot.
De reţinut faptul că din această perioadă, data de 25 Decembrie -
Sărbătorirea Crăciunului se extinde în întreg imperiul.

Împăratul Justinian cel Mare (527-565)

Este „ultimul împărat roman” pe tronul Constantinopolului născut
la Tauresium, aproape de Ohrida. S-a iniţiat în „meseria de domn" la curtea
unchiului său Iustin I. A fost supranumit „basileus akoimetos" (împăratul
care nu doarme niciodată). Era şi un om pios şi versat în teologie (a dat la
lumină chiar şi o mărtuisire de credinţă).
Teodora4 soţia de provenienţă modestă la un moment dat a înclinat
spre monofozitism precum şi Iustinian (+565) înainte de moarte se pare că
îmbrăţişează rătăcirea egipteană numită aphtartodoketism, (o erezie din sec
VI, care susţine că trupul lui Hristos a fost corpul Noului Adam,
incoruptibil, adică fără afectele sau suferinţele umane, are şi o tentă
dochetistă. Dochetismul este o eroare doctrinară din sec. I, ce afirmă că
Iisus s-a întrupat şi a murit în aparenţă, adică nu real). Tot împărăteasa
Teodora l-a convins pe Iustinian să dea o legislaţie împotriva prostituţiei şi
a abuzului sexual asupra copiilor.
La 44 de ani ajunge împărat şi este exponentul a două mari
obiective:
1. Refacera, integritatea şi bunăstarea imperiului
2. Impunerea tuturora a Ortodoxiei (Ikumeni creştină)
Mai amintim faptul că decidea în chip despotic în ce priveşte
administraţia şi chiar doctrina Bisericii. La moartea patriarhului Epifanie
este ales, prin influenţa împărătesei Teodora, patriarh de Constantinopol,
Antim (535-536) un episcop de Trapezunt care locuia în Constantinopol şi
avea legături cu monofiziţii conduşi de Sever. Ortodocşii din Constantinopol
fac plângeri la papa Agapet care va veni la Constantinopol şi îl va depune
din scaun pe Antim fapt confirmat în cele din urmă şi de împăratul Justinian
cel Mare. Acest Antim refuză să facă o mărturisire de credinţă cu privire la
cele două firi ale Mântuitorului şi va trăi în ascuns în palatul imperial până
la moartea împărătesei Teodora.

4
Charles Diehl, Teodora, Împărăteasa Bizanţului, Traduce şi note de Teodora Popa-Mazilu,
Editura Ulise, 1991.

30
 Tot în timpul lui Justinian, patriarhul Eutihie (552-565; 577-+582)
a avut de suferit din cauza că nu a semnat un edict dat de Justinian cu privire
la doctrina iulianiştilor apreciată de el ca mai pioasă şi onorabilă pentru
Hristos, fapt care a dus la arestarea lui şi înlăturarea din scaunul patriarhal.
Este considerat ca unul din marii legiuitori ai lumii şi se considera
Legea Însufleţită. Iustinian a legiferat şi pentru Biserică, dând de exemplu
forţă de lege obiceiului ca episcopii să rămână celibatari.
A fost sprijinit de cel mai mare jurist al timpului său Tribonian
(ministrul justiţiei adică Quaestor sacri palatii).
În anul 529 apare Codex Justiniani (în 10 cărţi) care a utilizat
codurile existente: codicele Gregorian, Hermogenian şi Teodosian.
În anul 533 opera legislativă se încheie numindu-se Digeste sau
Pandecte,structurată în 7 părţi cu 50 de subdiviziuni.
Tot în 533 apare şi manualul de drept pentru studenţi numit
Institutiones elaborate de profesorii de drept din Constantinopol şi Beirut.
În 534 se face o reeditare, ediţie revăzută numită Codex repetitae
praelectionis în 12 cărţi.
Legile editate în perioada 534-565 se vor numi novele - Novellae
post Codicem constitutions (în greacă: neare fiind în număr de 158,
majoritatea redactate în limba elină. Novelele, Codurile, Digestele şi
Institute alcătuiesc CORPUS JURIS CIVILIS, cunoscut şi în Europa
apuseană începând cu secolul al XII-lea.
Împăratul Justinian la influenţele soţiei sale Teodora a dat o
legislaţie împotriva prostituţiei şi abuzului sexual asupra copiilor.
Tot din această perioadă se observă că practicile ecleziastice au
început să difere de la o regiune la alta, iar autoritatea papală se
diferenţiază de patriarhatele răsăritene. Amintim că Biserica Romană
îngăduia omorârea pe câmpul de luptă, în timp ce Biserica Răsăriteană se
menţine pe poziţia Sf. Vasile cel Mare, conform căreia un asemenea omor,
cu toate că era necesar, rămâne un păcat. Aceste divergenţe între practicile
apusene şi răsăritene s-au amplificat în timp. 5
Aspecte sociale. Populaţia Constantinopolului aproape un milion de
oameni, împărţită şi uneori nemulţumită de „regizorul lui Dumnezeu pe
pământ" a dus în cele din urmă la revolta Nika (învinge), iar Hipatias un
nepot a lui Anastasie este proclamat împărat, dar a fost învinsă de
împărăteasa Teodora prin masacrarea a 30.000 de oameni.

5
Warren Treadgold, op. cit., p.102.

31
 Cheltuielile colosale pentru întreţinerea fastului şi tot cortegiul lor a
făcut ca acest împărat să lase un imperiu epuizat, ruinat economic şi
financiar, cu toate că a fost un mare ctitor pe linie militară civilă şi
religioasă.
„Dreptul iustinian nu cunoaşte o colaborare a Statului la
administrarea averii bisericeşti. Împăratul stabilea numai dispoziţiile
legale, dar administrarea era rezervată exclusiv Bisericii” (A. Kenecht,
System des Iust. Kirchenvermogensrechtes, Stuttgart, 1905, p. 118) cf.
„Renaşterea, Anul XI, Cluj, 2 iulie 1933, nr. 26-27, p. 2.

„Colaborarea Statului cu Biserica este fatală şi inevitabilă, pe câtă

vreme se întâlnesc amândoi pe un teren comun, pe câtă vreme şi Statul şi
Biserica au datoria de a lucra, asupra poporului şi pentru binele lui.
Colaborarea aceasta trebuie coordonată prin buna înţelegere între cei doi
factori, şi în aceasta constau raporturile intime care trebuie să existe între
Stat şi Biserică” (cf. „Criza bisericească”, Bucureşti, 1912, p. 16).

„Chiar prin esenţa sa, Biserica nu se acomodează cu schimbările

dese, şi când trebuie a i se aduce vreuna, trebuie ca ea se facă în aşa fel, ca
să nu fie nevoie a se reveni prea curând asupra ei” (cf. „Criza
bisericească”, p. 18).

„Admirabil lucru e religia creştină, care, deşi pare să aibă ca

obiect fericirea în viaţa viitoare, ne aduce fericirea şi aici pe pământ !
Religia creştină ne îndeamnă să nu ne punem nădejdea noastră în viaţa
pământească, care e trecătoare şi frământată de multe necazuri şi
nenorociri, ci în viaţa viitoare „unde nu este durere, nici întristare nici
suspin, ci viaţă fără de sfârşit” (Montesquieu).

32
 8. Perioada de aur a artei bizantine

Biserica construită de Constantin cel Mare, închinată Inţelepciunii

Divine (Sophia), a fost distrusă de un incendiu în anul 532 în timpul
răscoalei Nika. Impăratul Iustinian cel Mare construieşte o biserică, o
capodoperă, unică ce impune un nou stil ecleziastic. Guvernatorii din toate
provinciile imperiului au contribuit pentru construcţia şi înzestrarea ei cu
cele mai scumpe materiale de construcţie din lume.
Arhitecţii Antemius din Trala şi Isidor din Milet cu zeci de mii de
muncitori sub supravegherea împăratului Iustinan în anul 537 (27 dec.)
inaugurează biserica după 5 ani de muncă şi jertfe.
Iustinan în ziua inaugurării a strigat: „Slavă lui Dumnezeu care m-
a socotit demn să realizez o asemenea operă ! O, Solomoane, te-am
învins!”6
Scriitorul şi academicianul francez Francois Timolen, abate de
Choisy (1644-1724) afirma că „Niciodată, geniul Romei şi cel al Orientului
n-au fost asociate într-un ansamblu mai surprinzător şi mai armonios”7.

1. Arhitectura. Procopius, istoric bizantin (+ 562) principalul

cronicar al epocii lui Iustinian (Cartea războaielor lui Iustinian); Lucrarea
intitulată Istoria secretă este un amestec de anecdote şi pamflete la adresa
lui Iustinian şi a Teodorei, compară Marea Biserică cu o navă ancorată în
port, dominând toate clădirile oraşului, iar splendoarea ei se arată în
interior. Biserica are formă aproape pătrată, de 77 metri lungime şi 71,70
lăţime, iar pe nava principală o cupolă imensă cu diametrul de 31 de metri
la o înălţime de 50 de metri. Totul a fost realizat de constructorii bizantini
într-o manieră originală încât opera lor a devenit „o minune de stabilitate şi

6
Arta Bizantină, Lucrare întocmită de Constantin Ionescu-Boeru, Ed. Prietenii Cărţii,
Bucureşti, 2002, p. 49.
7
Ibidem.

33
de îndrăzneală”. Materialele pentru cupolă au fost aduse din Rodos (olane
din lut alb şi spongios, foarte uşor), iar la baza cupolei sunt 40 de ferestre.
Tot Procopie spune că: „Era o lucrare minunată şi înspăimântătoare
în acelaşi timp (…) părea că nu se sprijină pe zidire, ci este suspendată cu
un lanţ de aur de cer”. Cu toate calculele şi măsurile de siguranţă, cupola
bisericii se prăbuşeşte la 7 mai 558, iar Iustinian a ordonat lucrările de
restaurare ce au fost conduse de un nepot a lui Isidor din Milet. Isidor cel
Tânăr realizează o cupolă mai mică. Biserica a fost inaugurată la 562 la 24
decembrie și a rezistat până astăzi, fiind considerată o minune a artei şi
ştiinţei.

2. Ornamentarea. Sculpturi, combinaţii de marmură, mozaicuri,

capiteluri aurite, pietre semipreţioase cu monogramele lui Iustinian şi ale
Theodorei, de o frumuseţe rară iar pardoseala dintr-o marmură de toate
culorile.
- Mozaicurile cuprind puţine figuri omeneşti: un arhanghel pe peretele
sudic al altarului; Fecioara cu Fiul, aflată între Iustinian care-i oferă Marea
Biserică, şi Constantin cel Mare, care-i oferă oraşul întemeiat de el. În
partea de sus a marii cupole există o cruce uriaşă pe un fond de cer înstelat.
Se spune că Justinain a ţinut ca interior să strălucească precum edificiile
monumentale din Alexandria şi că ar fi dorit să îmbrace pereţii şi
pardoseala Sf. Sofia din plăci de aur. În centrul bisericii, sub cupolă, se afla
marele amvon, magnific împodobit cu marmură sculptată, fildeş, argint şi
pietre preţioase având în vârf o cruce.
- Iconostasul era de argint cu medalioane-icoane ale Mântuitorului şi
Maicii Domnului, ale arhanghelilor profeţilor şi apostolilor.
- Altarul, o minune, Sf. Masă din aur aşezată pe coloane de aur, iar
deasupra ei se aflau patru coloane de argint, susţin un dom ce avea în vârf
o cruce mare de aur, strălucea de emailuri şi pietre preţioase. Draperiile
ţesute din mătase şi fir de aur operele lui Iustinian şi a Teodorei, cu
imaginea împăratului şi chipul lui Hristos şi a Fecioarei care îi
binecuvântează pe împărat. În spatele absidei se afla tronul patriarhal din
argint aurit.
- Istoricul Procopios spune că pentru altarul Sf. Sofia s-a folosit aproape
20.000 kg de argint.
- Iluminarea catedralei Sf. Sofia era magnific realizată cu numeroase
polycandila din argint, lămpi atârnate de baza circulară a cupolei

34
 Din secolul al VI-lea, acest stil se impune şi devine în artă un
obiectiv de referinţă.

Caracteristicile stilului bizantin

Este cunoscut faptul că arta bizantină a fost considerată multă
vreme o artă imobilă, statică, fără putere de a se reînnoi în conţinutul său
de creaţie . Cu timpul specialiştii în domeniu au descoperit o complexitate
şi supleţe a artei bizantine cu valori deosebite aşa cum afirmă Charles
Diehl: „arta bizantină nu este deloc o artă născută moartă…este o artă
viabilă, cu o dezvoltare…continuă şi progresivă, cu evoluţii şi transformări
succesive”8. Astfel, stilul bizantin nu este o relicvă a panteonului artistic al
trecutului, ci astăzi are o mare extindere şi vizibilitate în locaşurile de cult
împodobite cu picturi ale stilului bizantin, iar puterea lui rezidă în frumosul
duhovnicesc pe care îl deţine9. Arta bizantină urmăreşte nu numai redarea
unei frumuseţi exterioare ci mai ales frumuseţea duhovnicească pe care
pictorii s-au străduit în trecut şi au rămas exemple pozitive pentru cei de azi
în expresia plastică a fondului de idei pe care trebuie să-l urmărească în
operele lor10. Acest stil al artei creştine, al artei liturgice urmăreşte legătura
vie şi continuă dintre om şi Dumnezeu, de a-l slăvi pe ziditor prin viaţa
spirituală.
Originea artei bizantine este în modestele desene, fără aspect
estetic, din catacombele primilor creştini, desene ce erau de fapt un cod de
înţelegere între creştinii persecutaţi. Aceste desene-simboluri adică: cruce,
potir, porumbel sau un peşte, un miel pre-închipuiau pe Mântuitorul. După
acestea au apărut figuri de prooroci până la o scenă cu momente biblice.
Picturile în encaustică descoperite la Fayum în Egipt din secolul al
III-lea, adică aveau culorile preparate cu ceară şi, constituie izvoare pentru
stilul bizantin ce se va forma după libertatea creştinismului când vor apare
biserici împodobite cu fresce, miniaturi, mozaicuri în care va predomina
albastru şi auriu ca simboluri ale cerului.
Operele de artă creştină ne arată cum a apărut, evoluat şi s-a
dezvoltat acest stil bizantin care este de fapt o sinteză între caracteristicile
picturii egiptene şi ale sculpturii antice greceşti. Gestul, poziţia sau

8
Charles Diehl, Manuel d,art Byzantine, Ediţia a II-a , Paris, 1925, p. 4.
9
Preot Ioan Fulea, Despre stilul bizantin, în rev. M.A., Anul XV, Nr. 1-3, 1970, p.162.
10
Cf. I. D. Ştefănescu, Pictura bisericească…, vezi şi rev. G. B. , nr 11-12, 1961.

35
surprinderea unei mişcări a capului, mâinilor sunt o caracteristică a stilului
bizantin, a figurilor reprezentate, şi dă semnificaţie picturii bizantine.
Tot ca o caracteristică a stilului bizantin reţinem faptul că aici
rămâne faţa imobilă, adică în profil faţă de corp, redată în poziţia privită din
faţă. De asemenea hieratismul figurilor sfinţilor, înseamnă caracterul
liturgic, bisericesc, serafic, duhovnicesc, caracterizează arta bizantină,
adică transfigurarea celui care s-a nevoit a fi aproape de Hristos, chipul
sfântului se definitivează, se împlineşte în lumea dincolo unde el este
trăitor, cu alte valori şi alte frumuseţi.
După căderea Constantinopolului sub turci (29 mai 1453), Biserica
pravoslavnică rusă peste trăsăturile vechi bizantine vine cu o pecete proprie
şi deschide o lucrare nouă, un stil neo-bizantin care se continuă până astăzi.
În această pictură neo-bizantină, hieratismul va fi exprimat prin alungirea
feţei şi a întreg corpului, slăbirea lui fizică,iar privirea ochilor devine mai
adâncă şi întreg chipul sfântului mai pătrunzător. În pictura neo-bizantină
mână poartă semnificaţia unui gest de binecuvântare.

Împăratul Maurice Tiberiu (582-602) rămâne în tradiţia Bisericii

ca cel care a fixat sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului la data de 15
august. Până la el această sărbătoare se ţinea la date diferite în marile
Bisericii ale Imperiului Bizantin (vezi I. Zăgrean, în rev. Telegraful Român,
anul 120, 1972, 15 aug., nr. 31-32, p. 1).

36
 9. Basileia Elenică Medievală (641-1081)

Descendenţii heraclizi

Cea de a doua parte a veacului al VII-lea poate fi socotită, după

cum precizează A. Ducellier, epoca în care Imperiul de Răsărit a încetat de
a mai fi cu adevărat roman în alcătuirile sale geopolitice, în administraţie şi
chiar în ideologie, din acest moment putându-i-se acorda apelativul
convenţional de „bizantin”.

Împăratul Heraclie (610-641)

În acest timp perşii vor ocupa teritorii din imperiu la miazăzi, iar
în 614 ocupă Ierusalimul şi iau Sf. Cruce ca trofeu şi o duc la Ctesifon
capitala lor. Heraclie va începe războiul cu perşii în anul 622.
În anul 626 Constantinopolul este atacat de avari iar mica armată a
fost ajutată de patriarhul Serghie va apăra Constantinopolul de atacurile
avarilor cu aliaţi (slavi, bulgari şi gepizi). Patriarahul a luat icoana Maicii
Domnului, conform tradiţie păictată de Sf. Ev. Luca, şi a făcut cu ea o
procesiune pe zidurile cetăţii în urma căruia s-a ivit o furtună puternică pe
mare încât a scufundat corăbile invadatorilor, iar drept mulţumire în acea
noapte patriarhul şi preoţii au cântat pentru prima dată Acatistul Bunei
vestiri în faţa acestei icoane. Datorită acestui fapt icoana se numeşte „a
Imnului Acatist”, care în anul 1375 a fost dăruită de împăratul bizantin
Alexie al III-lea Comnenul, cuviosului Dionisie ctitorul Mănăstirii Dionisiu
din Muntele Athos unde se află şi astăzi în Paraclisul numit al „Imnului
Acatist” de dimensiune aproape pătrată (30 cm). Icoana este realizată din
amestec de ceară şi mastică, cu un chip şters din cauza că ea a izvorât mir
în numeroase rânduri., este protejată de o ferecătură de aur din 1786.

37
 Salvarea reşedinţei este atribuită Maicii Domnului protectoarea
oraşului imperial, iar din tradiţie aflăm că atunci s-a compus (de către
patriarhul Serghie) imnul Acatist ca un omagiu de gratitudine “Apărătoarei
Doamne” pentru victoria repurtată asupra păgânilor.
Heraclie va învinge pe perşi, iar în anul 629 se va întoarce cu Sf.
Cruce la Constantinopol şi în anul 630 Sf. Cruce va fi dusă la Ierusalim.
În această perioadă poetul Georgios Pisides îi dedică împăratului
un poem omagial intitulat Heracliada.
De reţinut faptul că triburile arabilor după moartea lui Mahomed
(632) pornesc contra creştinilor un război aşa zis « sfânt » (djihad).
Musulmanii după lupta de la Yarmuk (636) vor cuceri şi stăpâni Siria, în
anul 638 Cetatea Sfântă-Ierusalimul (patriarhul Sofronie) iar în 641-642
vor ocupa şi Egiptul de nord (Alexandria este evacuată de bizantini). Arabii
astfel au ocupat 2/3 din teritoriul Imperiului bizantin.

Împăratul Constans II (641-668)

Este nepotul lui Heraclie care va deveni un dictator crunt. În anul
648 va publica edictul numit Typos (normă) prin care interzice orice
dezbatere cu privire la energiile şi voinţele din persoana Mântuitorului, în
urma neînţelegerilor dintre calcedonieni şi monoteliţi.
În această perioadă este condamnat la mutilare Sf. Maxim
Mărturisitorul şi exilat în Caucaz unde va muri în anul 662. În anul 668
bazileul este asasinat în baie de un complotist.

Împăratul Constantin IV Pogonatul (bărbosul) 668-685

Este fiul lui Constans II. În timpul domniei acestui împărat arabii
atacă din nou Constanitopulul (674-78) care este apărat cu mari sacrificii.
Tot acum bulgarii conduşi de Asparuh au reuşit să pătrundă în
Dobrogea şi să se împrăştie pe întreg teritoriul dintre Dunăre şi Munţii
Haemus, adică regiunea care corespunde cu nord-estul Bulgariei de astăzi
cu capitala la Pliska.
Constantin IV Pogonatul a rămas în istoria creştinismului prin
convocarea Sinodului VI ecumenic de la Constantinopol (680-681). Tânărul
bazileu a încetat din viaţa la vârsta de 33 de ani după ce a poruncit
mutilarea a doi fraţi ce voiau conducerea imperiului.

Împăratul Iustinian II (685-95 şi 705-711) - Cârnul

(Rhinotmetul) sau Iustinian cel Mic
38
 Acestui bazileu, ortodox şi foarte evlavios, îi datorăm întrunirea
Sinodului quinisext (V-VI) sau trulan (deoarece şedinţele sale s-au ţinut în
sala boltită a palatului, in Trullo, în anii 691-92). Acest sobor a completat
cu 102 canoane sinoadele V şi VI ecumenice care, după cum se ştie, n-au
elaborat nici un canon.
S-au luat măsuri pentru restabilirea disciplinei, stoparea declinului
bunelor obiceiuri, interzicerea superstiţiilor şi a datinilor străvechi păgâne,
iar unele canoane au lovit anumite practici şi vederi a Bisericii din Apus.
În anul 695 împăratul este mutilat în hipodrom şi izgonit de
partidele religioase în exil la Cherson. A revenit la tron şi s-a răzbunat pe
patriarhul Calinic I pe care l-a orbit şi trimis la Roma.

Iustinian cel Mic reia tronul în 705 până în 711

tulburat psihic, căsătorit cu o principesă cazară, va judeca şi
executa pe uzurpatorii săi, iar patriarhul Calinic I (694-705) este orbit şi
trimis La Roma. Va trimite o expediţie la Ravena pentru a sancţiona pe
militarii de acolo care au obstrucţionat în anul 695 arestarea papei Sergiu
poruncită de el şi expedierea lui la Constantinopol. Cu acest împărat,
decapitat în decembrie 711, se încheie dinastia heraclizilor şi începe o
epocă de anarhie până în 717. Se atribuie epocii lui Codul rural - Nomos
Gheorghikos.
Pentru români este importantă această legiuire deoarece ea va fi
inclusă, în traducere, în Pravila lui Vasile Lupu (1646) şi în Îndreptarea
Legii a lui Matei Basarab din 1652, ceea ce înseamnă că multe realităţi
caracteristice Bizanţului din secolele al VII-lea – al VIII-lea erau cunoscute
în societatea românească din secolul al XVII-lea.

Împăratul Philippikos (711-713)

deşi credincios monoteismului dispune distrugerea icoanelor şi a
actelor Sinodului VI ecumenic.

39
 10.Literatura şi arta sub iconoclaşti

Creatorul marelui Canon (o Megas kanon) este Andrei Cretanul

(+ 740) născut în Damasc, un vast poem alcătuit din 250 strofe în 4
secţiuni, stil foarte plastic.

Patriarhul Gherman (715-730) alcătuieşte tezele principale ale

iconografiei tradiţionale precum şi lucrarea intitulată « Hotarele vieţii », un
dialog între un raţionalist şi un fidel ortodox.

Genialul Ioan Damaschinul (+749) cu lucrarea sa de bază Izvorul

cunoştinţei în 3 părţi: Dialectica, Un istoric al ereziilor şi Acribia
(Dogmatica). Tot lui i se mai atribuie ţi romanul hagiografic intitulat
« Viaţa lui Varlaam şi Ioasaf » în care anahoretul Varlaam creştinează pe
Ioasaf iar acesta va converti la Hristos pe tatăl său (indian) şi întreg regatul
lor. Această lucrare a fost tradusă în româneşte de Udrişte Năsturel în
1649.

Tot în această perioadă a iconoclasmului s-a remarcat şi Teodor

Studitul (+826), omul binecuvântat de Dumnezeu în a apăra Sf. Tradiţie.,
cu o operă egală cu a Sf. Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschinul care
numără peste 400 de cateheze de îndrumare duhovnicească şi mai mult de
560 de scrisori cu conţinut liturgic şi epigramist.

Nichifor Patriarhul (+829) se va remarca în apărarea icoanelor,

prin două tratate împotriva iconoduliei. Pe lângă vaste cunoştinţe teologice
deţinea şi cunoştinţe de geometrie, astronomie, muzică şi aritmetică.
40
 Mai amintim pe Teofan Mărturisitorul (+818) care prezintă
perioada 284-813 cu date despre dobrogeanul Vitalianus şi despre
bizantinul Priscus şi luptele lui în stânga Dunării, precum şi pe patriarhul
iconoclast Ioan Grammatikos (837-843), figură complexă, un om foarte
cultivat al timpului său
.
Dintre iubitorii literaturii amintim pe poeta Kasia, o femeie
inteligentă, de o frumuseţe rară, cu o profundă religiozitate a fost
desemnată de a deveni soţia împăratului Teofil (829-842) care cu un măr de
aur în mână a provocat-o: « Prin femeie s-au ivit cele rele » iar răspunsul
prea operativ: « Însă tot din femeie (Fecioara Maria) se naşte binele », l-a
determinat pe împărat să aleagă o altă femeie pe Teodora, viitoarea
restauratoare a cinstirii icoanelor.

Cât priveşte arta picturală, « iconoclaştii mai mult distrugeau decât

creau » (M. Alpatov). Impăratul Constantin V (741-795) a poruncit să fie
distruse icoanele lui Hristos şi a ordonat înlocuirea frescelor bisericeşti cu
motive de cruci şi viţă de vie şi reprezentări florale şi chiar animaliere.
Iconoclastia a introdus decoraţia orientală preluată de la arabi care a fost
adusă de la perşi. Împăratul Teofil s-a străduit să-i imite pe arabi în artă,
cultură şi arhitectură pe cât a fost cu putinţă în perioada lui. Se spune că
acest împărat a instalat lângă tronul lui un arbore de aur, populat cu păsări
automate care cântau...

Cu privire la raporturile româno-bizantine numeroase vestigii

(cruci şi alte obiecte din această perioadă descoperite în ţara noastră: Iaşi,
Vaslui, Olt) demonstrează păstrarea legăturilor cu Bizanţul.
În lucrarea Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir spune
sugestiv că Sinodul de la Iaşi din 1642, s-a ţinut « împotriva iconoclaştilor
şi a altor eretici » adică neo-iconoclaştii calvini.

41
 11.Iconoclasmul

Etapa întâi
Iconoclasmul (lupta împotriva icoanelor) estre imposibil a se lămuri
doar prin raţiuni politice şi nici cu motive teologice sau izolată de reformele
sociale.
Locul lui de naştere este după unii Constantinopolul (H. Ahrweiler),
dar cu surse în fond asiatice, aproape exclusiv în Imperiul bizantin.
Împăraţii iconoclaşti erau toţi de origine anatoliană: „isaurii”: pentru etapa
I-a: Leon III (717 - 741) şi Constantin V (fiul) 741-775, iar pentru etapa a
II-a:
- Leon V -Armeanul (813-820),
- Mihail II (820-829) şi fiul Teofil (829-842).

Cultul icoanelor de două ori a fost restabilit de femei:

- Irina (797-802), greacă de obârşie pentru etapa I-a, şi
- Teodora din Paflagonia - provincie microasiatică pentru etapa II-a.
În această perioadă era o răspândire extraordinară a icoanelor şi se
pretindea de unii că exista exemplare de icoane nefăcute de mână
omenească.

În anul 726 împăratul Leon III - Isaurul (717-741) dispune

distrugerea icoanei-mozaic reprezentând pe Iisus Hristos de deasupra Porţii
de Bronz (primul act iconoclast, primul act public) şi pune în locul ei o
cruce, care să reprezinte gloria ortodocşilor.
Patriarhul Gherman I (715-730) înfruntă pe împărat şi nu acceptă
să treacă de partea lui, fapt ce l-a determinat să-l pălmuiască şi să-l alunge
din scaunul patriarhal iar în final să fie dus de soldaţi într-o mănăstire
îndepărtată şi strangulat la vârsta de 100 de ani. În locul lui Gherman este
ales Atanasie (730-752), un admirator al împăratului, care la înscăunare,în
timpul ceremoniei, este lovit cu pietre de popor aşa încât va scăpa cu fuga.

42
 Constantin V – Copronimul11 (741-745)
După ce ocupă tronul, el se va răzbuna pe potrivnicii lui orbind pe
Artavasde (cumnatul său şi sprijinitorul ortodocşilor) şi pe fiii lui, iar pe
patriarhul Anastasie în noiembrie 742 îl urcă pe un măgar în hipodrom, îl
biciuieşte şi îl insultă lăsându-l apoi patriarh până la moarte.
Împăratul convocă un sobor în palatul Hieria la 10 februarie 754 şi
cu toate că a triumfat partida moderată, el interzice totuşi confecţionarea de
icoane, posedarea sau tăinuirea icoanelor.
După acest sinod este ales patriarh Constantin II (735-765) care a
fost obligat să jure din amvonul bisericii că nu va respecta icoanele. Supus
împăratului şi din porunca lui, pentru a-l compromite, acest patriarh a dus
o viaţă destrăbălată. Cu toate aceste aspecte negative ale vieţii lui el se
opune împăratului care propune ca Maica Domnului să fie numită simplu
Maica lui Hristos. Ajunge să fie exilat în insula Prinţilor şi înlocuit cu alt
patriarh iar la scurt timp adus din nou în Constantinopol unde va fi bătut şi
degradat solemn în biserică, dus în hipodrom dezbrăcat într-o cămaşă, cu
capul şi barba rase, pus pe un măgar şi umilit este nevoit să declare că
credinţa împăratului este ortodoxă. Trimis în închisoare i se taie capul care
va fi ars în piaţa publică, iar corpul transportat în locul unde se îngropau
criminalii.
După anul 760 de la lupta împotriva icoanelor s-a trecut Ia
persecutarea iconodulilor, în special a călugărilor, Sf. Ştefan cel Nou
primeşte mucenicia şi astfel se ajunge la mutilarea şi chiar uciderea a mulţi
iconoduli.
Sf. Ioan Damaschinul cu preţul vieţii apără icoanele. Mai reţinem
faptul că această luptă împotriva icoanelor a pornit de „sus în jos", adică de
la împăraţi care au obligat şi schimbat pe patriarhii care s-au opus.
În anul 820 iconofilul Toma Slavul a organizat o puternică răscoală
împotriva regimului iconoclast a împăratului Mihail II, fiind susţinut şi de
populaţiile microasiatice. În Constantinopol chiar din anul 726 populaţia s-
a revoltat împotriva eliminării icoanelor, mai ales femeile, iar în Marea Egee
izbucneşte o revoltă armată în anul 727.
Apusul prin papa Grigorie II, aruncă anatema peste iconoclaşti şi
este împotriva împăratului bizantin Leon III care în anul 730 demite pe
patriarhul Gherman. Iconoclasmul a dus la separarea Romei vechi de cea

11
Spurcăciune (din greceşte kopros = „excrement” şi onoma = „nume”).

43
Nouă şi a favorizat apariţia statului papal începând cu anul 754. în anul 769
un conciliu la Lateran aruncă din nou anatema peste iconoclaşti.

După moartea lui Constantin V, prigonirea s-a temperat prin

venirea pe tron a împăratului Leon IV Cazarul (775-780) şi a fiului său
Constantin VI, minor, care va domni sub regenţa mamei sala Irina,
împărăteasă între anii 797-802.
Irina înlătură pe patriarhul Paul şi promovează ca patriarh pe un
mirean bine instruit şi evlavios Tarasie cu care va convoca Sinodul VII
ecumenic de la Niceea în anul 787 la care participă 350 de ierarhi şi
numeroşi monahi, sinod la care este repusă în drepturile ei iconodulia,
redactându-se o autentică teologie a icoanelor.
Fiul Constantin VI va prelua tronul din anul 790, dar din punct de
vedere militar s-a dovedit a fi incapabil, iar în timp ce în viaţa particulară a
fost imoral, divorţul de soţia lui şi recăsătorirea a scandalizat populaţia
ortodoxă din Constantinopol. Mama lui Irina, de necrezut, va dispune orbirea
fiului şi exilarea lui împreună cu cea de a doua soţie şi astfel va lua tronul în
anul 797 şi va domni până în 802 când o răscoală a poporului o înlătură de
la conducerea imperiului.

Împăratul Nichifor I (802-811),

mare expert financiar va modifica unele hotărâri ale Irinei, fapt ce va
duce la nemulţumirea Bisericii, iar ca patriarh va pune pe cronicarul
Nichifor. Împăratul are o victorie deosebită la Patras, în anul 805 asupra
slavilor răsculaţi în Peloponez, fapt ce a contribuit la „regrecizarea Greciei"
meridionale unde erau mulţi „salvoni". În urma unei bătălii cu hanganul
bulgar Krum îşi va pierde viaţa şi se spune că din ţeasta sa hanul bulgar a
făcut o cupă de băut la orgiile păgâne.

Împăratul Mihail I Rangabe (811-813)

este ginerele lui Nichifor. Rangabe semnifică „mână foarte mare sau
tare”. Acest împărat a simpatizat pe iconoduli, aşa încât Sf. Teodor Studitul a
ajuns să domine viaţa religios-politică.

44
45
 12. EVOLUŢIA ICONOCLASMULUI
- etapa a II-a -
În etapa a II-a iconoclasmul a pierdut din intensitate, iar martiri
iconoduli au apărut doar sub împăratul Teofil.

Împăratul Leon V Armeanul (813-820)

Este preocupat mai întâi de restabilirea ordinii şi încheie un
armistiţiu cu Omurtag, urmaşul lui Krum, pe 30 de ani aşa încât pericolul
bulgar este anulat. La urcarea sa pe tron este pus de către patriarhul
Nichifor (806-815) să semneze o declaraţie că va păzi dreapta credinţă şi
va respecta dogmele Bisericii şi Sindodul VII ecumenic.
La scurt timp împăratul, convins fiind că icoanele au adus mari
nenorociri imperiului, convocă un sinod să-l judece pe patriarh care va fi
scos din palat, aruncat în piaţă spre a fi ucis de iconoclaşti, dar protejat de
întuneric reuşeşte să scape cu viaţa, trece Bosforul, apărând până la moarte
doctrina Bisericii. Alături de Nichifor este Teodor Studitul care susţine că
„chestiunile bisericeşti sunt de competenţa preoţilor şi învăţaţilor, împăratul
neavând decât administrarea treburilor exterioare. Apostolul spusese doar
că: Dumnezeu a aşezat în Biserică în primul rând apostoli, apoi profeţi,
apoi dascăli, dar nicăieri nu a amintit de împăraţi. Pentru tine spunea el,
datoria ta este să-i asculţi şi să nu le uzurpi locul” 12
Eliberat de grijile războinice, Leon „Cameleonul", cum era
poreclit, va pune un nou patriarh pe Teodot Melissenos, aderent opticii sale
împărăteşti, iar după aceasta, în 815 va dispune o „adunare sinodală" care a
revigorat sentinţele iconoclaste din anul 754 şi a denigrat „chipurile fără
viaţă", adică icoanele.
Teodor Studitul este exilat în Bitinia de unde va apăra cultul
icoanelor prin scris şi vorbire iar la împărat îl va spune că i s-a încredinţat
conducerea Statului nu a Bisericii. În urma unui puci va fi ucis la Crăciunul
anului 820.

Împăratul Mihail II (820-829)

Balbus (Bâlbâitul sau Gângavul) cu care începe dinastia frigiană.
Acest împărat va căuta o mediere între cele două partide, va rechema pe
12
Cf. Lucian I. Gafton, st. cit. , p. 463 (vezi Viaţa lui Teodor Studitul).

46
monahii deportaţi şi va restabili legăturile cu papa Pascal I. Mihail va fi
hărţuit de răsculatul Toma Slavul care s-a declarat protector al Ortodoxiei,
dar în acelaşi timp răscoala are şi cauze sociale. Toma Slavul va ataca în două
rânduri Constantinopolul (821-822), iar în toamna anului 823 va fi omorât de
Mihail cu ajutorul hanului bulgar.

Împăratul Teofil (829-842),

Om de cultură şi de război, mare ctitor. În anul 832 un conciliu de
la Vlaherne va întări decretele iconoclaste anterioare. Studiţii se vor opune
şi astfel apar din nou mucenici. Doi monahi din Ierusalim, Teofan şi Teodor
vor fi stigmatizaţi cu fierul roşu pe frunte. Va pune patriarh ecumenic în
anul 837 pe fostul său dascăl iconoclast Ioan Gramaticos. Teofil va muri în
anul 842, iar fiul său minor Mihail III Beţivul (842-867) va deveni împărat.

Împăratul Mihail III- Beţivul (842-867),

Va avea ca tutore pe cezarul Bardas care din cauza vieţii lui imorale
este oprit de la împărtăşanie de patriarhul Ignatie (847-858; 867-877), un
apărător al icoanelor. Generalul Bardas reuşeşte să se răzbune pe patriarh, îl
implică într-un proces politic, după care îl duce în insula Hieria unde este
închis într-un staul cu capre, bătut crunt pentru că nu vroia să-şi dea demisia,
iar apoi exilat în insula Mitiline. Este readus la Constantinopol în anul 860, iar
noul patriarh Fotie, ales de Bardas, un laic foarte învăţat de la palat care
păstoreşte numai în conflicte cu susţinătorii lui Ignatie şi cu Roma care nu-l
recunoaşte, ţine câteva sinoade pentru a-l depune pe Ignatie, iar Mihail III îl
insultă şi umileşte pentru că nu demisionează, iar apoi îl închide în cavourile
bisericii Sf. Apostoli, şi supus unor noi chinuri. În cele din urmă este nevoit să
se retragă, iar după moartea împăratului Mihail III, Vasile Macedoneanul îl
recheamă pe Ignatie, iar Fotie este izgonit.
Menţionăm aici şi renaşterea învăţământului şi a culturii în această
perioadă, rolul de seamă în acest proces revenindu-i lui Bardas care a
reorganizat universitatea aflată în declin în perioada iconoclastă. Aici cei mai
buni specialişti predau acum toate ramurile ştiinţei.
În secolul al IX-lea exista în Constantinopol, pe lângă universitate şi
o Academie pe lângă Patriarhia, care avea ca scop pregătirea clerului.

Văduva Teodora, regentă (842-856), împărăteasa, mama lui Mihail

III, va restabili cultul icoanelor prin sinodul din 11 martie 843 sub
preşedinţia patriarhului Metodie şi va proclama Duminica Ortodoxiei.
47
 Împăratul Vasile I Macedonenanul (867-886)
Este refuzat la împărtaşanie de patriarhul Fotie care l-a încoronat
pe motiv că este asasinul lui Mihail III, fapt pentru care împăratul îl va
trimite pe patriarh în exil la Mănăstirea Skepi şi va rechema pe Ignatie.
După moartea lui Ignatie va fi adus din nou Fotie de la palat unde se ocupa
cu educarea copiilor împăratului. Acest împărat a legiferat ca Muntele
Athos să fie rezervat numai pentru monahi, fiind un loc potrivit şi geografic
pentru asceză şi meditaţii. Deşi inaugurată printr-o crimă, dinastia
macedoneană a durat aproape două două secole (867-1057) şi a fost cea
mai glorioasă din istoria Bizanţului. Împăraţii au fost, în general, oameni
destoinici, dornici să ridice puterea şi strălucirea Imperiului, buni
administratori şi diplomaţi, şi mai ales ilustri generali, care şi-au petrecut o
bună parte din timp pe câmpul de luptă în mijlocul ostaşilor; pe aceşti
ostaşi i-au şi sprijinit prin măsuri administrative şi economice.

Împăratul Leon VI Filosoful (886-912)

Va înlătura pe Fotie din scaunul patriarhal în urma unui proces politic
de trădare şi va pune pe fratele său Ştefan (886-893). După ce publicase un
decret prin care declara căsătoria a III-a nulă, intră în conflict cu noul
patriarh Nicolae Misticul (901-907; 912-925), din cauza celei de a patra
căsătorie cu Zoe pentru că nu a avut copii cu celelalte soţii. Zoe
Carbonopsina în anul 905 a născut pe Constantin Porfirogenetul. (ajunge
împărat, 913-959, având ca regent pe Nicolae Misticul (913-914), iar din
914-920 devine regentă Zoe Carbonopsina, după care urmează Roman I
Lecapenos, co-împărat între anii 920-944). Patriarhul Nicolae boteză
copilul împăratului cu condiţia că se va despărţi de Zoe. Împăratul a obligat
un preot să-l cunune cu Zoe, după care patriarhul îi interzice împăratului să
intre în biserică şi excomunică pe preotul care a făcut cununia.
Leon VI Filosoful va apela la papa de la Roma care recunoaşte
validitatea căsătoriei după care cu forţa va îndepărta pe patriarh din scaun
şi îl va pune pe duhovnicul său Eftimie patriarh care va încorona pe fiul său
Constantin împărat. Înainte de moarte, Leon VI va aduce pe patriarhul
Nicolae în scaunul său şi închide schisma între el şi Eftimie prin publicarea
în 920 a tomului unirii prin care se interzice căsătoria a treia şi a patra, dar
este scuzată cea a împăratului Leon VI.

48
13. Prima renaştere cultural-spirituală bizantină

După această perioadă putem vorbi de o renaştere cultural-

spirituală în Bizanţ începând cu împăratul Leon VI cel Înţelept (886-912).

Nicolae Misticul (patriarh în două rânduri 901-907 şi 912-925),

numit Mystikos, deoarece a fost secretar şi confident al împăratului), a lăsat
peste 150 de scrisori trimise diferiţilor demnitari laici sau religioşi ai
vremii. De reţinut că la arabi se adresează în numele respectului pentru
tratate şi relaţii umane.

Arhiepiscopul Arethas (+944) realizează în această perioadă un

comentar la Apocalipsă.

Simion Metafrastul = (Traducătorul), se ocupă de scrieri

hagiografice şi tot în această perioadă apare

Simion Noul Teolog (949-1022), cel mai mare mistic al Bisericii

ortodoxe. Opera sa conţine: Cuvântări şi epistole cu caracter doctrinal,
Imnele iubirii divine, Capitole practice şi teologice. Un adevărat
« neoteolog » care ne spune că, comunicarea cu Dumnezeu este posibilă
deşi natura omului şi habitus-ul (aspectul exterior) sunt alterabile.
Descoperirea acestui sfânt şi răspândirea scrierilor sale se leagă
de lumea monahală marcată în secolul al XIV-lea de curentul isihast, cu
noua şi vechea metodă de rugă, « rugăciunea minţii » (prosevhi noera).

Secolul al XI-lea este dominat de Constantin (Mihail) Psellos

(+1096), compartat de A. Rimbaud cu Voltaire, este socotit ca unul din cei
mai mari gânditori bizantini. De reţinut faptul că atunci când descrie
domnia împăratului bizantin Vasile II (976-1025) în cronică foloseşte
apelativul „sciţi” care priveşte pe românii în general din ţinuturile
Dobrogei.

49
 În concepţia lui Psellos filosofia însemna „căutarea adevărului”.
Dascălul lui Psellos a fost Ioan Mavropus care probabil că a alcătuit şi
Canonul pentru sărbătoarea Sf. Trei Ierarhi.
Amintim pe ucenicul lui Psellos la catedră, Ioan Italos care a
continuat emanciparea filosofiei de sub tutela teologiei.

50
14. Viaţa bizantină în timpul împăraţilor din secolele al
X-lea – al XII-lea

Constantin VII Porfirogenetul (913-959)

avea o instrucţie şcolară frumoasă şi, în plus, înclinaţia spre
cercetare, ştiinţă şi artă, domnia lui a însemnat o perioadă de mari realizări.
La Mânăstirea Varlaam de la Meteora se păstrează un Tetraevangel scris de
mâna împăratului şi semnat la sfârşit cu cerneala roşie (purpura).
Dintre lucrările lui Constantin VII amintim: De administrando
imperio (Despre cum trebuie guvernat imperiul), tradusă şi în limba română
de Vasile Grecu sub titlul: Sfaturi către fiul său Romanos. Este vorba de
lucrare destinată instruirii pentru domnie a fiului său Roman, singurul băiat
din cei 6 copii ai săi.
El reorganizează Universitatea din Constantinopol, înfiinţând
catedre noi şi aducând ca profesori savanţi reputaţi din imperiu.
Raporturile cu maghiarii stabiliţi în câmpia Panonică au rămas în
prima parte a domniei lui Constantin VII sub influenşa tratatului încheiat cu
ei de Roman în anul 943. Acest tratat a fost reînnoit în jurul anului 948,
când vine la Constantinopol o delegaţie în frunte cu Bultzus, care este
botezat şi primeşte titlul de patricius. Curând după aceea soseşte în capitala
impeiului un alt conducător Gyula, care i-a urmat exemplul lui Bultzus în
botez şi la întoarcerea în ţară patriarhul Teofilact îi dă pe călugărul Ierotei,
hirotonindu-l episcop al Turciei (Ungariei). Botezul acestora şi trimiterea
episcopului Ierotei în Turcia contează ca moment în care o parte a
maghiarilor a primit creştinismul ortodox. După anul 955 raporturile
religioase ale ungurilor cu Bizanţul se schimbă. În acel an ungurii sunt
bătuţi de împăratul german Otto I cel Mare pe râul Kech, lângă Augsburg şi
puterea lor militară este distrusă pentru mai multe decenii. Consecinţa
acestei înfrângeri pe plan religios este că ungurii vor deveni zonă de
misiune catolică, în care vor activa misionari germani şi vor pregăti botezul
regelui Ştefan I de către Biserica Romei.

51
 În timpul împăratului Ioan Tzimiskes (969-976), general genial de
origine armeană, regiunile de la Dunăre şi Dobrogea au fost organizate în
Thema Paristrion sau Paradounavon, numită aşa după cum se avea în
vedere terminologia greacă ori latină a Dunării, Comandantul themei s-a
stabilit la Durostorum şi se pare că primul a fost Leon, cel care pătrunsese
cu flota pe Dunăre şi făcuse blocada oraşului ocupat de Sviatoslav.
Titulatura acestor comandanţi se întâlneşte pe sigilii ori în alte izvoare în
felul următor: comandant al oraşelor de la Dunăre, al oraşelor şi ţinuturilor
de la Dunăre.
O dată cu stabilirea sediului guvernatorului themei la Durostorum
(Silistra) s-a simţit nevoia întăririi capacităţii sale de apărare şi astfel s-a
zidit cetatea de la Păcuiul lui Soare, aflată pe o insulă la cca 18 km în aval
pe Dunăre. Cercetările arheologice efectuate ani de-a rândul au dovedit că
începuturile ei trebuie stabilite în timpul domniei lui Ioan Tzimiskes. Dar
măsurile de întărire a securităţii nu s-au limitat numai la construirea noii
cetăţi de la Păcuiul lui Soare. Ele au cuprins şi alte regiuni dobrogene şi, în
general, dunărene, deoarece marele fluviu redevenise graniţa de nord a
imperiului. Cercetările arheologice efectuate la Rasova, Axiopolis,
Capidava, Carsium (Hârşova), Troesmis (Igliţa-Turcoaica), Arrubium
(Măcin), Berroe (Piatra Frecăţei), Dinogetia (Garvăn) şi în alte părţi au
arătat că şi în aceste fortăreţe se recunosc urmările măsurilor de întărire a
limesului dunărean. Ca urmare a acestei înviorări a puterii militare şi
administrative bizantine şi viaţa bisericească înregistrează progrese
semnificative. În multe din fortăreţele restaurate ori aflate în bună stare de
conservare se constată existenţa unor episcopii şi a unor basilici pentru cult.
Cele mai cconcludente dovezi în acestă privinţă sunt de la Axiopolis şi
Dinogetia.

Vasile II Macedoneanul sau Bulgaroctonul (976-1025)

Domnia lui Vasile II Macedoneanul moment culminant al istoriei
bizantine. Din toate reprezentările miniaturale ori picturale cunoscute este
este singurul împărat care apare în costumaţie şi postură militară, pentru că
a fost militar prin excelenţă, care şi-a petrecut aproape toată viaţa pe
câmpul de luptă, alături de soldaţi.
Un important tezaur din 120 monede aur cu efigiile împăraţilor
Vasile II şi Constantin fratele său a fost descoperit la Dinogetia.

52
 Evenimentul major petrecut în timpul domniei lui Vasile II a fost
creştinarea (botezul) celui mai mare popor slav şi prin aceasta intrarea lui în
sfera de cultură şi spiritualitate bizantină, în 988.

Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055)

a întemeiat o Facultate de drept cu sediul în mânăstirea Sfântului
Gheorghe în jurul anului 1045, sau poate chair mai de vreme în 1042 şi tot
în aceaşi vreme Facultatea de Filosofie.
Împăratul Constantin IX împreună cu patriarhul Mihail Cerularie
impun o nouă organizare a monahismului în Muntele Athos şi o
recunoaştere oficială de Sfântul Munte Athos.

Alexios I Comnenul (1081-1118)

Întemeitorul dinastiei Comnenilor, s-a arătat în tot timpul domniei
lui un suveran cucernic preocupat de probleme teologice (a şi scris unele
lucrări cu caracter dogmatic). Autoritatea pe care a dorit să o aibă asupra
Bisericii a fost permanentă şi aproape absolută. La începutul stăpânirii sale,
războiul purtat cu normanzii i-a cerut cheltuieli considerabile. Nu le-a putut
face faţă decât recurgând la bunurile mişcătoare ale Bisericii (bani lichizi,
dar şi vase de metal preţioase ba chiar îmbrăcămintea din aur şi argint a
unor icoane). Măsurile luate de Alexios în această privinţă au fost ridicate
de cler.
În lupta împotriva eterodocşilor, măsurile cele mai aspre au fost
luate împotriva pavlicienilor din Tracia şi a bogomililor care se
răspândiseră în întreaga Bulgarie în sec. al X-lea.
De la Axiopolis avem o ştire mai târzie, din vremea împăratului
Alexios I, potrivit căreia aici exista o episcopie, al cărui titular a fost
obligat de atacurile pecenego-cumana să se refugieze în imperiu (prin anul
1094), unde a primit mitropolia de Abydos. Este sigur însă că episcopia a
putut fi organizată mult mai de vreme, în urma evenimentelor petrecute la
Dunăre după alungarea lui Sviatoslav. Şi de la Dinogetia există dovezi
arheologice şi anume un sigiliu al mitropolitului Kievului Mihail, care
pecetluia o scrisoare adresată episcopului dobrogean, precum şi un
engolpion cu laţ de aur, purtat cândva în secolul al X-lea de un ierarh local.
Deosebit de importantă este şi descoperirea sigilografică recentă,
care atestă pentru secolele X-XI existenţa mitropoliei Tomisului prin doi
ierarhi ai ei: mitropoliţii Anicet şi Vasile.

53
 Cronica lui Skylitzes- Cedrenus (II, p. 401, ed. Bonn) relatează în
legătură cu situaţia de la Dunăre, de după victoria bizantină de la
Durostorum, că au venit la împărat delegaţi „din Constantia şi din celelalte
cetăţi aşezate dincolo de Dunăre” să ceară iertare pentru că se aliaseră în
timpul ostilităţilor cu Sviatoslav. Împăratul i-a primit pe soli cu bunăvoinţă,
a trimis reprezentanţii săi şi armata să ia în primire şi să păzească aceste
fortăreţe, numind totodată şi conducători.
Ştirea este importantă fiind ne aduce dovada că atât în stânga
Dunării, cât şi în dreapta ei existau aşezări întărite în care locuiau
autohtoni. S-a văzut în această ştire o dovadă despre existenţa formaţiunilor
politice româneşti. Una dintre acestea trebuie să-şi fi avut centrul politico-
administrativ la Slon, nu departe de Ploieşti, unde s-au făcut descoperiri
arheologice din acestă vreme. Constantia este, probabil, Constantiniana
Dafne, construită a fundamentis de Constantin cel Mare şi refăcută de
Iustinian, sau chiar Constanţa (vechiul Tomis).

Ioan II Comnenul (1118-1143)

Este preocupat de rolul important pe care îl puteau juca mănăstirile
în funcţia de slujire a societăţii. Pe lângă vestita sa ctitorie din
Constantinopol, mănăstirea Pantocratorului, a înfiinţat un spital cu 50 de
paturi pentru bărbaţi şi femei, împărţit în câteva secţii şi deservit de un
număr mare de medici, asistenţi medicali şi oameni de serviciu.
Organizarea acestor instituţii de asistenţă au trezit admiraţia tuturor.

Manuel I Comnenul (1143-1180)

reia într-o anumită măsură politica religioasă autoritară pe care o
luase bunicul său Alexios I. Se dovedeşte un aprig prigonitor al
bogomililor, din rândul cărora se ridicaseră propovăduitori primejdioşi ai
ereziilor. Din iniţiativa lui s-au susţinut în capitala imperiului câteva
sinoade. În primele două din 1156, 1157, s-a discutat caracterul de jertfă al
Sfintei Euharistii. Zece ani mai târziu (1166) câteva sinoade au avut drept
sarcină să dea o interpretare autorizată versetului din Evanghelia după Ioan,
în care Mântuitorul zice ”Tatăl este mai mare decât Mine”.

54
55
 15. Cruciada a IV-a. Imperiul latin de Constantinopol.
Rezistenţa bizantină

Cruciada a IV-a a fost proclamată după instalarea ca papă a

lui Inocenţiu III în 1198. Căpetenie a cruciaţilor este ales Bonifaciu
de Montferrat, un nobil italian aparţinând unei familii care avea de
mult legături cu Bizanţul.
Alexios, fiul împăratului Isaac al II-lea Angelos (1185-1195),
înlăturat de la tron de fratele său Alexios III (1195-1203), a izbutit să
scape din temniţa sa de la Constantinopol, în 1201, şi a pornit după
ajutoare în Apus. Acesta le face mari făgăduinţe în cazul care
cruciada va fi deviată spre Constantinopol, pentru a-l restabili pe tatăl
său şi pe însuşi Alexios IV pe tronul Bizanţului.
Opoziţia venită din partea multor cruciaţi este până la urmă
înlăturată. După ce ocupă Galata, cartier vecin cu capitala, atacă
oraşul imperial în iulie 1203. Alexios III fuge, înspăimântat, şi Isaac
II (1203-1204 a doua oară) împreună cu fiul său Alexios IV (1203-
1204) îşi recapătă tronul. Cruciaţii rămân, în afara oraşului, aşteptând
ca noii suverani să-şI îndeplinească făgăduinţele. Alexios IV nu poate
găsi însă mijloacele necesare şi pe de altă parte, întâmpină opoziţia
poporului care vedea în el un partizan al papistaşilor. În ianuarie
1204, o răscoală populară îi înlătură pe Isac II şi Alexios IV care vor
cădea ucişi. Tronul este ocupat de Alexios V Dukas (1204), poreclit
Murţuflos (Sprâncenatul), un adversar al latinilor. Aceştia se
orientează tot mai mult spre o soluţionare radicală a conflictului:
desfiinţarea imperiului bizantin care va fi împărţit între cuceritori. O
primă înţelegere se şi încheie, în martie 1204, pentru această Partitia
Romaniae (Împărţirea Imperiului Bizantin).
În ziua de 13 aprilie 1204, în Vinerea patimilor, cruciaţii vor
ocupa Constantinopolul, unde Alexios V este prins şi ucis. Urmează
câteva zile de jaf cumplit, în care capitala imperiului este deposedată

56
de multe din comorile ei artistice şi de foarte numeroase Sfinte
Moaşte, care sunt răpite şi purtate în Apus. Se va trece totuşi la
înscăunarea unei noi autorităţi, punându-se în aplicare prevederile
înţelegerii. Noul împărat a fost Balduin de Flandra, iar veneţienii vor
dobândi tronul de patriarh. Acesta va fi nobilul veneţian Tommaso
Morosini, care se va instala la Sf. Sofia.
Bizantinii pornesc în ”exil” şi organizează rezistenţa, ei se
formează în trei regiuni mai de seamă. În jurul oraşului Niceea (Asia
Mică), unde vor cârmui noii împăraţi bizantini din familia Lascaris,
până în 1261, când vor reveni în Constantinopol - imperiul de la
Niceea va fi centrul cel mai însemnat al ”Bizanţului în Exil”. Apoi în
Trapezunt, pe ţărmul Mării Negre (Asia Mică), având împăraţi pe aşa
zişii Mari Comneni, David şi Alexios, protejaţi de regatul Georgiei -
Imperiul lor, a durat până în 1460. În sfârşit, în nord-vestul Greciei se
alcătuieşte Despotatul de Epir (şi Neopatros) cu capitala la Arta. Cei
de la Niceea vor izbuti să refacă unitatea imperiului Bizantin spre
folosul lor.

57
 16. Imperiul bizantin după recucerirea
Constantinopolului

Mihail VIII Paleologul (1259-1282)

este ultimul împărat care a mai avut reşedinţa la Niceea, ca
urmaş al Lascarizilor, izbutind apoi să reocupe tronul din
Constantinopol, după recucerirea vechii capitale, în 1261.
Ultimul împărat latin de Constantinopol, Balduin II, alungat de pe
tron îşi vinde aşa zisele drepturi la scaunul împărătesc al Bizanţului, lui
Carol de Anjou. Acestuia îi rămânea obligaţia să recucerească cu armele
acest tron. Aşadar începe un nou şir de coaliţii, urzite de tenacitatea
proverbială a lui Carol, împotriva lui Mihail VIII, care văzându-se lipsit de
orice altă perspectivă, a trebuit să îmbraţişeze Unirea, care s-a săvârşit la
Lyon (1274). Deşi clerul grec s-a opus cu fermitate (dar fără violenţe),
basileul a hotărât trimiterea unei delegaţii, în Franţa, alcătuită din fostul
patriarh Ghermanos, marele istoric şi om de stat George Akropolites şi
mitropolitul de Niceea, Teofan. În Lyon la 6 iulie 1274 Unirea a fost
proclamată. La Constantinopol şi în imperiul de Răsărit, opoziţia a fost
puternică, mai ales în rândurile poporului, ale monahilor şi ale clerului
mărunt. Patriarhul Iosif I, neacceptând Unirea a trebuit să părăsească
scaunul, în locul său fiind ridicat Ioan Bekkos. Mihail VIII a respectat însă
făgăduinţele de la Lyon şi a fost destul de aspru cu cei din jurul său care i se
împotrivesc. Numai că, şi această tranzacţie, nu a adus imperiului ajutorul
pe care-l aşteptase.

În timpul domniei fiului său, Andronic II (1282-1328) întreg

cursul acestei politici a fost schimbat. Hotărârile luate la Conciliul lionez au
fost socotite drept nule, patriarhul Ioan XI Bekkos a fost depus şi înlocuit
cu Iosif I. Andronic II a dat o nouă orânduire (Diataxis) pentru scaunele
ierarhice ale Bisericii. Cât priveşte mănăstirile de la Sfântul Munte, ele au
fost trecute sub înalta priveghere a patriarhului de Constantinopol, care –

58
începând din 1312 – va numi pe protosul (mai marele) mănăstirilor
athoniste, numit până atunci de împărat.

59
 17. Împăraţii Ioan V Paleologul (1341-1347) şi Ioan VI
Cantacuzino (1347-1354). Curentul Isihast

Din anul 1341 şi până în anul 1408 s-au reunit 8 soboare locale în
problemele legate de palamism, cifră record de concilii particulare într-o
perioadă aşa scurtă cu privire la aceeaşi problemă, toate pro sau contra lui
Grigorie Palama, ajuns arhiepiscop al Tesalonicului în 1347 şi a trecut la
cele veşnice în 1359. El a înzestrat acest curent al spiritualităţii bizantine
cu un fundament dogmatic.
Isihasmul s-a dezvoltat mai ales datorită publicaţiilor Sf. Grigorie
Sinaitul (+1346) care după poposirea lui în muntele Sinai şi apoi în Creta a
ajuns la Muntele Athos unde a răspândit teoria sa despre rugăciunea
mintală sau a numelui lui Hristos.
Grigorie Palama a reluat, a sistematizat şi îmbogăţit perceptele
„sinaite”. Reţinem faptul că se ajunge la o polemică cu Varlaam Calabrezul
care acuză pe isihaşti de mesalianism, adică faptul că ţelul ultim al unui
asemenea rugător este contopirea prin extaz cu trupul luminos a lui Iisus
Hristos.
Varlaam Calabrezul respingea practica isihastă care implica o
anumită tehnică în exercitarea „rugăciunii inimii”(poziţia specială a
trupului şi un anumit ritm respirator) .
Rezultatul acestui fel de rugă en isihia este contemplarea luminii
care l-a înconjurat pe Iisus Hristos pe Muntele Tabor în momentul
Schimbării la Faţă. Cu toate că acum au loc o serie de războaie civile pentru
ocuparea tronului după moartea lui Andronic III (1328-1341), Ioan
Cantacuzino nu înlătură dinastia, ci îşi va căsători fiica cu tânărul Ioan V, şi
se asociază la domnie.
În anul 1351 un sinod de la Vlaherne recunoaşte învăţătura
palamită ca doctrină oficială, iar isihasmul, ca orientare palamită se va
întinde în Balcani şi în întreg Răsăritul ortodox.

60
 Isihasmul a fost privit de cercetători (D. Obolensky ca o mişcare
culturală mijlocitoare de valori şi unificatoare în sud-estul european, care a
luptat pentru apărarea Ortodoxiei în faţa curentelor potrivnice, catolicizante
sau eterodoxe (bogomilii). Isihaştii au acordat o atenţie deosebită
problemelor obşteşti. Palama spunea că „Nevoile trupeşti le împlinim,
unele prin propriile mijloace, altele cu ajutorul semenilor (…) pentru că una
şi aceeaşi persoană nu poate fi deodată şi învăţat şi agricultor.
Grigorie Palama a fost un umanist în înţeles larg, un om care a
cunoscut ştiinţa profană, o personalitate progresistă pentru secolul al XIV-
lea, care afirmă că cunoaşterea lui Dumnezeu, întreaga teologie, este în
mod necesar comuniune. Triumful palamismului a oprit mişcarea de
secularizare în Răsărit, a fost un fel de contrareformă orientală făcută la
timp care a evitat o criză internă în Biserica ortodoxă.
Pentru Ortodoxia balcanică, evenimentul cel mai important din
secolul al XIV-lea rămâne afirmarea isihasmului nu numai pe plan monastic
ci şi în preocuparea eclesială, a întregii Biserici bizantine. Ucenicii şi
aderenţii ideilor lui Grigorie Palama cum au fost Filotei Kokkinos
patriarhul de Constantinopol (care s-a opus unirii cu catolicii promovată de
împăratului Ioan V în anul 1369), Teodosie de la Kilifarevo sau Eftimie al
Târnovei în Bulgaria au pus bazele unei „frăţii isihaste” care s-a extins
destul de repede şi în Ţările române şi în Rusia.
Amintim faptul că reorganizarea vieţii monahale în Oltenia prin
venirea lui Nicodim a avut consecinţe binefăcătoare în toate zonele
româneşti şi promovarea acestui isihasm combativ contra propagandei
romano-catolice şi apărarea Ortodoxiei.. Roadele isihasmului în nordul
Dunării se vor găsi în prima parte a secolului următor, în activitatea şcolii
de copişti de la Mănăstirea Neamţu.
Un alt ucenic direct al Sf. Eftimie de Târnovo care a activat în
Moldova lui Alexandru cel Bun a fost ieromonahul Grigorie Ţamblac (vlah
după unii) care s-a remarcat prin vieţile de sfinţi întocmite şi predicile
rostite. Curentul isihast din nou este pus în lumină în secolul al XVIII-lea
prin stareţul Paisie Velicicovski de la Mănăstirea Neamţ. Paisianismul
având origini moldave a exercitat o influenţă notabilă şi în Rusia.
Reţinem faptul că românii apar la Mănăstirea Cutlumuş în sec. al
XIV-lea, iar apoi la Schitul Prodromul (Sf. Ioan Botezătorul). Vezi Milan
Şesan, în rev. Telegraful Român, Sibiu, 1963.

61
62
18. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) şi
Sinodul unionist de la Ferarra-Florenza

Ioan, fiul lui Manuel II (1391-1425), întreprinde o călătorie pentru

ajutoare – în Apus vreme de un an zăbăveşte în Italia (Milano şi Veneţia) şi
apoi în Ungaria, la Buda, unde se va întâlni şi cu împăratul apusean din
acea vreme, Sigismund de Luxemburg.
În 1424, dându-i-se de ştire că tatăl său este grav bolnav, Ioan îşi
grăbeşte întoarcerea. Un izvor bizantin (Gh. Sphrantzes) ne pomeneşte de
drumul său, din Ungaria spre portul românesc Chilia de la Marea Neagră,
unde-l aşteptau câteva corăbii bizantine, care l-au şi purtat la
Constantinopol, unde-l aşteptau câteva corăbii bizantine, care l-au şi purtat
la Constantinopol. Trecerea spre Chilia a lui Ioan al VIII-lea, a dat naştere
în prima jumătate a secolului al XVIII-lea la o pioasă povestire, pusă pe
seama mitropolitului Gheorghe al III-lea al Moldovei, potrivit căreia, la
întoarcerea sa spre patrie şi anume, în drum spre Chilia, Ioan al VIII-lea ar
fi străbătut Moldova, a fost întâmpinat cu mare pompă cu Alexandru cel
Bun, de mitropolitul ţării şi de marii dregători, cărora bazileul le-ar fi
făgăduit autocefalia bisericii moldovene, care – până atunci – ar fi atârnat
de scaunul arhiepiscopal de la Ohrida. Se adaugă că această recunoaştere a
neatârnării Bisericii moldovene s-ar fi şi săvârşit puţin mai târziu şi ar fi
fost întărită prin hrisoave şi daruri de icoane, sosite de la Constantinopol.
Legenda, socotită veridică de câţiva cercetători români deoarece
trecerea spre Chilia lui Ioan al VIII-lea nu poate fi pusă la îndoială – s-a
efectuat în realitate, prin Țara Românească, unde domnea viteazul luptător
împotriva turcilor, Dan al II-lea, şi nu prin Moldova. Oricum ar sta
lucrurile, rămâne un fapt zdruncinat trecerea unui împărat bizantin prin-
trunul din cele două principate româneşti de sine stătătoare. De altfel,
această situaţie l-a şi îndemnat pe împărat să apuce această cale. Câtă
vreme Peninsula Balcanică nu fusese cuprinsă de turci, drumul spre Europa
63
Centrală se făcea pe acolo, pe uscat, numai că acum întreg acest ţinut fusese
– încă din ultimii ani ai sec al XIV-lea – ocupat de otomani.
În timpul său s-a pus deci, din nou, problema unui nou conciliu de
unire cu Roma şi Ioan al VIII-lea a consimţit ca aceasta să se ţină într-un
oraş italian, deşi el ar fi dorit mai degrabă la Constantinopol, ca loc de
reuniune. Problema unei uniri cu Roma agita spiritele în Constantinopol.
Împăratul porneşte în noiembrie 1437 în fruntea unei mari delegaţii, pe
mare spre Italia. Printre însoţitori era despotul Dimitrie, fostul ambasador la
Basel şi frate cu împăratul, patriarhul Iosif al II-lea, Visarion al Niceei,
Marcu Evghenikos, arhiepiscopul Efesului, Silvestru Syropulos, marele
eclesiarh. Sinodul se va deschide la 9 aprilie 1438 şi lucrările continuă,
începând cu 10 ianuarie 1439, la Florenţa. Cu destule dificultăţi s-a căzut
de acord asupra disensiunilor dogmatice: Filioque, purgatoriul, azimele,
primatul papal. În sfârşit, la 6 iulie, în catedrala din Florenţa, decretul de
unire se citeşte, în mod solemn, în limba latină şi greacă. Acţiunea cea mai
stăruitoare împotriva Unirii a fost dusă de Marcu al Efesului, şi de fratele
său Ioan Eugenikos, care îşi extind propaganda lor pretutindeni şi mai ales
în lumea călugărilor de la Sf. Munte şi Marcu este chiar persecutat şi închis
din această pricină. În 1443, patriarhii apostolici din Orient se declară şi ei,
potrivnici Unirii, astfel că Ioan al VIII-lea îşi dă tot mai bine seama de
zădărnicia Unirii din 1439. În Rusia reacţiunea împotriva Unirii este şi mai
violentă.

64
 19. Căderea Constantinopolului (1453, 29 mai)

La căderea Constantinopolului au contribuit mai mulţi factori

(interni şi externi). Structurile statale, socio-economice şi politice au fost
aproape imposibil de redresat. Cruciadele anti-turceşti au fost în
detrimentul statului bizantin. Neînţelegerile dintre occident şi răsărit au
dus la consolidarea puterii turcilor.
Bizanţul a rămas aproape singur, împăratul bizantin Constantin al
XI-lea Dragases (1448-1453) avea doar 8.500 de ostaşi, iar turcii peste
80.000. Occidentul a venit doar cu 700 de soldaţi în ajutor. Ajutorul militar
din Occident putem spune că a fost inexistent.
Turcii s-au reorganizat sub conducerea lui Mehmed II (vorbitor de
limbă greacă), un tânăr de 21 de ani. Asediul a durat 54 de zile.
Constantinopolul a fost înconjurat de turcii, aprovizionarea oraşului pe
mare a fost blocată. Borbandarea oraşului s-a făcut cu cel mai mare tun
construit de Orbán, un meşter maghiar din Ardeal, ce fugise de la greci la
turci.
Într-o zi de marţi, 29 mai 1453 împăratul Constantin a murit
vitejeşte alături de mulţi alţi eroi. Au urmat 3 zile de pradă, iar Mehmed II a
transformat catedrala Sf. Sofia în moschee şi a declarat: „capitala mea este
Istambul”.
Luptele au continuat, iar turcii au cucerit bazinul Mării
Mediteraniene, ultima cucerire insula Creta în 1669.
Influenţa bizantină directă, adică sub formă ei greacă, va pătrunde
mai tîrziu la noi, cînd se vor reactiva legăturile patriarhiei din
Constantinopol cu Biserica Română, în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, şi
când numeroşi greci, negustori, cărturari, călugări şi ierarhi sau membri ai
unor vechi familii bizantine (cum este familia Cantacuzino) s-au stabilit sau
măcar au poposit vreme mai îndelungată pe meleaguriie noastre.

65
 Înrîurirea acestui "Bizanţ de după Bizanţ” cum l-a numit Nicolae
Iorga, asupra noastră a fost puternică şi a imprimat pecetea asupra unei pari
părţi din vechea cultură românească. Această influenţă era încă şi mai
veche în Balcani.
Bizanţul a murit la 1453, ca putere politică, de altfel mult
impuţinată după lovitura pe care o primise la 1204. Zestrea culturală şi
spirituală a Bizanţului a fost, însă, transmisă popoarelor tinere ortodoxe din
Europa, dintre care unele îşi mai menţin, în total sau în parte, o neatârnare
politică (Rusia, Ţările Române).

66
 20. Concluzii

Imperiul Bizantin întemeiat în anul 305 a fost peste o mie de ani cu

capitala sa Constantinopoplul cel mai inflent centru de civilizaţie pe care l-a
cunoscut omenirea. A trebuit să piară totuşi pentru bogăţia, frumuseţea şi
luxul care sfidau permanent destinul. Războaiele sale, tragediile sale de la
palat, neînţelegerile pe teme religioase au contribuit la sucombarea lui.
Cu toate acestea Imperiul Bizantin a fost unul din educatorii lumii
occidentale. În acest imperiu se găsesc izvoarele slavismului şi ale întregii
civilizaţii orientale a Europei cu înrâuririle asupra Asiei occidentale şi
Africii nordice (septentrionale).
Italia este ţara care a primit influenţele cele mai puternice de la
Bizanţ, fiind integrată în Imperiu din timpul lui Iustinian cel Mare iar în
vremea Exarhatului de la Ravena, un adevărat vlăstar al
Constantinopolului. Aceste ţinuturi au fost recucerite în perioada
macedonienilor (867-959). Partea meridională (chiar până la Ravena) şi în
nord vest la Veneţia a pătruns arta şi cultura bizantină.
Cele două elemente ce compun civilizaţia Bizanţului: elenismul şi
orientalismul au marcat toate teritoriile din imperiu. Elenismul a influenţat
sudul Italiei în timp ce Veneţia şi Ravena au fost influenţate direct de
Constantinopol (cu ceea ce a dat Orientul). Mai reţinem faptul că Roma
secolului VII, alege papi care veneau din Grecia şi uneori din Siria.
Prestigiul Bizanţului creşte şi prin produsele de lux, bijuterii,
sculpturi, ţesături iar creatorii arhitecturii bizantine inspirau pe maeştri
europeni care înălţau catedrale precum la Ravena şi Veneţia.
Bizanţul avea o putere de expansiune şi atracţie, ca oraş de legendă,
cunoscut ca fabulos încât pelerinii spre Ţara sfântă treceau prin el şi toţi
vizitatorii plecau de aici mai bogaţi spre ţările lor de origine. Bizanţul
supravieţuieşte nu numai la Ravena ci şi la Roma, iar la Veneţia se
construieşte misteriosul şi supraomenescul San Marco. Reminiscenţele

67
arabe îmbinate cu tehnica maeştrilor bizantini au realizat monumentele
siciliene de la Palermo şi tot bizantinii au lucrat la Monte-Casino, la Grota-
Ferata şi în toată Italia. Mai reţinem, faptul că creaţia bizantină în secolele
al XIII-lea – al XIV-lea a primit influenţa artiştilor italieni.
Amintim faptul că Jurisprudenţa Iustiniană stă la baza dreptului
european şi a fost studiată începând cu secolul al XI-lea la Şcoala din
Bologna unde veneau studenţi din toată Europa, iar ampla mişcare a
umanismului din care provine Renaşterea (sec. al XIV-lea – al XVI-lea) a
început în Italia şi are principalul izvor în erudiţia bizantină. Gramaticienii,
filosofii care predau limba greacă au dezvăluit marele opere a elenismului
au fost instruiţi în Bizanţ şi pregătiţi la Şcoala superioară creştină –
Universitatea din Constantinopol din perioada Paleologilor.
Reţinem faptul că după prăbuşirea Imperiului Bizantin (29 mai
1453) în Italia s-au refugiat majoritatea populaţiei care nu acceptat jugul
otoman şi odată cu aceasta s-a transferat gândirea şi cultura bizantină care
au continuat să înflorească şi să se răspândească în Europa.
Toate populaţiile balcanice, asupra cărora acum stăpâneau sultanii,
au păstrat datorită Ortodoxiei tot ce au câştigat în domeniul culturii, artei şi
civilizaţiei prin contactul civilizaţia elenă.
Politica sultanului, abilă şi tolerantă a permis această supravieţuire a
grecilor, sârbilor, romanilor lăsându-le dreptul de a-şi păstra religia la care-i
convertise Bizanţul sub conducerea unui Patriarh, respectând ierarhia
Bisericii, permiţând învăţământul şi menţinerea şi răspândirea elenismului.
Datorită acestui fapt s-a întărit şi menţinut un sentiment de opoziţie
naţională şi religioasă care peste 400 de ani mai târziu a condus la revolte.
Descendenta legitimă a Bizanţului a fost Rusia care după victoria
lui Mohamed a dat adăpost tuturor celor care, părăsind Constantinopolul au
fost mai atraşi de Orient decât de Occident. În anul 1472 Ivan III se
căsătoreşte cu o prinţesă din familia Paleologilor şi datorită acestei căsătorii
cneazul Rusiei se consideră continuatorul dinastiei imperiale detronată în
Constantinopol primind moştenirea morală a bazileului mort – erou pe
zidurile capitalei sale, odată cu vulturul bicefal – vechiul simbol al
imperiului – aducea la Moscova sufletul Bizanţului şi centrul Ortodoxiei.

68
69