ExEExpansiunea artei bizantine2

00

Comorile artei bizantine se extind în tot Imperiul, extindere ce se face pe două căi: a) pe
calea importului, nu a operelor, ci a artiştilor (arhitecţi, pictori, copişti) care sunt angajaţi în
urma unor comenzi provenite mai ales de la curţile imperiale; b) pe calea influenţelor ce se
înt’lnesc sub forma copierii unor modele, modele ce nu vor fi copiate întocmai, ci vor suferi
unele modificări sub forma adaptărilor la condiţiile şi specificul zonei care s-a inspirat.
a) În primul caz al importurilor, trebuie să reţinem că Imperiul Bizantin a moştenit
teritoriile vaste ale Imperiului Roman, de aceea Occidentul, înţeles ca parte a Nordului, Italia,
dar şi Africa au avut meşteri trimişi direct de la Constantinopol sau veniţi direct din părţile
Orientului, Egipt, Siria, Persia, cu experienţe deosebite ca cele ale Şcolii din Alexandria.
Ravenna ca şi Galia, în epoca merovingiană, a suferit o influenţă de necontestat a artei
orientale prin negustorii sirieni care aduceau obiecte de artă produse în Orient, cu precădere
mătăsuri, obiecte din fildeş, catarame, argintărie din Antiohia. Chiar şi arhitectura şi pictura
sec. al V-lea o găsim transplantată din Orient în regiunile ocupate de vizigoţi, dovada
constituind-o unele Biserici, ca cea din Toulouse dedicată Sfintei Fecioare Maria, numită
Sancta Maria Deaurata, La Daurade, „Aurita”. Această biserică s-a menţinut până în sec. al
XVIII-lea, putând fi admirate mozaicurile cu fond de aur şi argint în care era reprezentată
viaţa lui Iisus, inspirată din texte apocrife, alături de fresce capadociene, executate spre
sfârşitul sec. al VII-lea, în timpul persecuţiei iconoclaste, mulţi arhitecţi, pictori de icoane mai
ales din rândul monahilor s-au refugiat la Roma, unde au format principalul centru de
rezistenţă. Se aminteşte basilica Santa Maria-Antica din Forum, construită sub Papa Ioan al
VII-lea, anii 705-707, împodobită cu fresce iconografice între anii 741 şi 792, în care
predomină inscripţiile în greacă. Aici, sunt înfăţişaţi martiri romani şi papi care au avut
aceeaşi soartă, alături de sfinţii din Orient şi de preoţii sau monahii greci. Demn de reţinut în
cadrul Bisericii Una, când nu era nici o discriminare, că pe unul din zidurile dinspre nord,
Hristos binecuvântează, în stilul grecesc şi tronează între două grupuri de sfinţi, unul grec,
celălalt roman. Tot în Italia, trebuie amintite lucrările meşterilor greci la mănăstirile Monte
Cassino, Amalfi, în Italia meridională, la San Marco din Veneţia, ca şi în Sicilia chiar în
timpul regilor normanzi de la sfârşitul sec. al X-lea până în sec. al XII-lea;
b) În cazul al doilea, al influenţelor asupra Occidentului, datele nu pot fi bine catalogate
în spaţiu şi timp, datorită deosebirii foarte mari între gradul de cultură şi civilizaţie bizantină

1
de la Constantinopol, în care se foloseau tehnici de lux, păstrate prin tradiţia elenă, şi nivelul
elementar, cu tehnici rudimentare ale mesterilor din Occident.

Ţările Române, o sintagmă în care trebuie incluse nu numai cele două principate, Ţara
Românească şi Moldova, ci şi Transilvania ortodoxă şi catolică, până la 1700 nefiind vorba
de o a treia confesiune, cea greco-catolică. Teza potrivit căreia arta bizantină românească este
ultima venită în ţările învecinate cu Bizanţul şi nu direct ci prin intermediul călugărilor sârbi,
este depăşită şi inexactă, afirmaţiile fiind făcute în afara unei documentări serioase.
În Moldova, alături de bisericile mici de lemn şi cărămidă în stil bizantin, construcţii în
cruce grecească se cunosc şi cele ce reproduc stilul şi arta gotică flamboaiantă.

2
 Imperiul Bizantin – date generale
Jumătatea de est a Imperiului Roman s-a transformat într-un stat grec ortodox —
Bizanţul; Constantinopolul, capitala Bizanţului, a fost timp de secole cel mai frumos oraş al
Europei. Iniţial, Bizanţul a fost un oraş grec situat pe malul european al Bosforului,
strâmtoare ce separa Asia Mică (astăzi Turcia) de Europa. Întelegând importanţa acestei
aşezări înconjurate de apa din trei părţi, împăratul Constantin a repus bazele acestui oraş în
330 d.Hr. Numit Constantinopol, după numele împăratului, oraşul a devenit "noua Romă", de
unde era guvernată jumătatea de est a Imperiului. Spre deosebire de vest, această regiune mai
avea resurse şi bogăţii considerabile, inclusiv oraşe importante; toate acestea i-au dat
posibilitatea să facă faţă cu succes perioadelor grele care au urmat, culminând în 476 cu
căderea împăratului roman.
Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Răsărit este partea de est a Imperiului
Roman care a supravieţuit după căderea părţii de vest a imperiului şi care a durat din 395 până
în 1453. Pe parcursul a o mie de ani, bizantinii s-au considerat "romani", şi şi-au denumit
imperiul ca "Imperiul Roman". Religia lor, limba lor şi cultura lor era în principal greacă, mai
degrabă decât romană, dar cuvântul era folosit pentru ca pentru bizantini grec însemna păgân.
Perşii şi arabii îi numeau pe bizantini « romani ». Cuvantul bizantin vine de la Bizanţ, numele
antic al capitalei bizantine, Constantinopol. Aceste termen, bizantin, nu a mai fost utilizat
după secolul XVII, când istoricii trebuiau să facă o diferenţă între imperiul din Epoca
Moderna şi cel din Antichitate.
Imperiul Roman (unit) a fost divizat la sfârşitul secolului III de către Diocleţian,
pentru a instaura tetrarhia (quadrumvirate) cu un împărat în Italia, şi altul în Grecia, fiecare
asistat de un co-împărat. Această diviziune este cunoscută ca şi o diviziune administrativă şi
nu politică, colegialitatea împăraţilor reprezentând autoritatea unităţii, fiecare împărat
trebuind să ia o decizie în conformitate cu celalalt. Această diviziune a durat până în 324 când
Constantin a devenit împărat unic. El a fondat o nouă capitală la Bizanţ (Byzantium, astăzi
Istanbul). Această capitală a primit de la început numele Nova Roma ("Noua Roma"), iar în
utilizarea cotidiană, Constantinopol. Constantin a fost şi primul împărat care a recunoscut
creştinismul ca şi religie de stat (fără să fie el însuşi creştin). În 395 imperiul a fost divizat din
nou în est şi vest de Teodosie I, care a cedat partea orientală fiului său, Arcadius.
Civilizaţia şi cultura bizantină s-au constituit ca o ,,sinteză a tuturor elementelor
politice, religioase, intelectuale ale lumii antice în declin: tradiţie latină, elenism, creştinism,
cultură orientală’’. De-a lungul unei perioade de peste 11 secole, în timp ce Occidentul trăia o
epocă de fărâmiţare, Imperiul bizantin şi-a creat o monarhie absolută şi o administraţie

3
puternic centralizată, a conservat tradiţiile clasice (cultura dreaptă şi dreptul roman) cărora le-
a integrat elemente orientale, şi şi-a extins acţiunea civilizatoare şi culturală în ţările europei
sud-estice şi răsaritene.

Căile de pătrundere a influenţei bizantine în Ţara Românească

Teritoriul Ţării Româneşti a fost tot timpul sub influenţa bizantină, indiferent de căile
de pătrundere ale acesteia, moştenire comună româno-bizantină a imperiului roman, de-a
dreptul din Bizanţ, fie adusă de alte popoare câstigate culturii bizantine sau de imigranţii sud-
dunăreni din secolele XIV-XVI. Influenţele bizantine asupra Ţării Româneşti pot fi împărţite
în trei mari etape în funcţie de perioada şi natura lor.

Moştenirea comună a imperiului roman

O parte din elementele specifice lumii bizantine se regăsesc în Ţara Românească în

virtutea moştenirii imperiului roman târziu. Stăpânirea efectivă a Daciei, păstrarea legăturilor
neîntrerupte cu Balcanii şi romanitatea sud-dunăreană au făcut ca la nord de Dunăre să existe
elemente de continuitate socio-culturală comune cu cele păstrate de-a lungul veacurilor în
imperiul roman medieval, denumit şi bizantin. Regiunea Olteniei, mai ferită de invaziile târzii
(sec. X-XIII) decât restul ţării, a avut posibilitatea să dezvolte organisme statale şi să menţină
un contact strâns cu sudul bizantin. Nu e de mirare aşadar ca întemeierea ţării porneşte din
această regiune.
Cea mai importantă componentă a moştenirii comune a imperiului roman este
ortodoxia. Creştinismul ortodox, tolerat de la 313 şi proclamat religie oficială a imperiului la
381 se regăsea pe teritoriul Daciei nord-dunărene cu mult înainte de datele mai sus
menţionate. Martiri, basilici, artefacte creştine s-au gasit atât în Dobrogea cât şi în restul Ţării
Româneşti de mai târziu. Cu siguranţă că aderarea statului roman la acestă religie a însemnat
o intensificare a misionarismului în nordul Dunării, care, alături de schimburile comerciale şi
relaţiile sociale nemijlocite între imperiu şi fosta provincie, favorizate de unitatea etnică dintre
cele două maluri ale fluviului au dus, pentru secolele IV-VI la o unitate socio-culturală între
nordul peninsulei balcanice şi teritoriul de mai târziu al Ţării Româneşti.  
Caracterul bizantin s-a păstrat la noi în primul rând prin Biserică.
Creştinismul era răspândit la români încă din primele veacuri, când împaratia romanilor nu
era înca împartită în două. Aceasta a uşurat mult îmbrăţişarea ideilor care se frământau la

4
Constantinopol, mare cetate creştină, aşezată mult mai aproape de noi decât Roma.
În ţara noastră de timpuriu s-au înălţat biserici creştine, clădite de meşteri veniţi din Răsărit.

Existenţa lor dovedeşte că creştinismul pătrunsese adânc în poporul care locuia prin
părţile noastre. Ştim, de altfel, că au fost şi câţiva martiri, băştinaşi din Dobrogea care, în
vremea prigonirilor împotriva creştinilor, au pierit apărând legea lui Hristos.
După triumful creştinismului, Biserica noastră atârna de episcopia din oraşul Sirmium,
aşezat în Serbia pe râul Sava. De la începutul veacului V, s-a introdus în ţara noastră, prin
acest oraş, cinstirea Sfântului Dumitru din Salonic. Şi iată cum,
Leonţiu, guvernatorul provinciei Iliricului, din care făcea parte şi Dacia, cade greu bolnav la
Salonic. Doctorii, nereuşind să-l însănătoşească, el aleargă la ajutorul Sfântului Dumitru,
patronul acestui oraă. În curând boala trece, iar Leonţiu, recunoscator, ridică sfântului o
măreaţă biserică, care se poate vedea şi în ziua de astazi.
Apoi, neputând ridica moaştele sfântului ca să le ducă la Sirmium, se mulţumeşte cu mantia
lui, pe care o aduce la reşedinţa sa. Aici el înalţă întâia biserică închinată Sfântului Dumitru.
Desigur că cultul acestui sfânt a trecut şi în ţara noastră, deoarece biserica noastră atârna de
cea din Sirmium. După dărâmarea acestui oraş de huni în veacul V, Salonicul devine capitala
episcopiei, de care atârnam şi noi. Acest oraş, fiind un puternic centru bizantin, influenţa
bizantină urmează a se răspândi la noi prin Biserica. În urmă, biserica noastră atârna de oraşul
Justiniana Prima şi, mai târziu, de Ohrida. Muntenia asculta prin veacul VII de episcopul din
Ohrida, în urma de Patriarhia din Constantinopol. Prin urmare, e de presupus că influenţa
bizantină n-a putut slăbi în tot timpul acesta, cel puţin în ceea ce priveşte ideile religioase ale
poporului ce locuia prin părţile noastre.
Odată cu împărtăşirea aceleiaşi credinţe sudul şi nordul Dunării au împărtăşit şi
aceeaşi mentalitate politică iar respectul pentru împăratul de la Constantinopol, văzut ca
ocrotitor al lumii creştine se va reflecta din plin în basmele populare româneşti de mai târziu.
Tot pe seama moştenirii comune a imperiului roman putem pune şi sistemul eredit-electiv de
succesiune la tronul ţării, sistem existent atât în imperiul bizantin cât şi în Ţara Românească.
Îl regăsim în imperiul roman târziu când principiul alegerii împăratului de către Senat se
îmbină cu principiul dinastic, doar egalitatea în drepul la succesiune acordată atât fiilor
legitimi cât şi celor din afara căsătoriei pare să fie un aspect local. În fine titulatura ţării şi
etnonimul poporului, în ambele cazuri, al Ţării Româneşti şi al imperiului bizantin, dincolo de
realitaţile etnice din teren, fac trimitere directă la moştenirea romană.

5
 Contactul direct sau mijlocit cu lumea bizantină

Este a doua cale şi cea mai importantă, de pătrundere a influenţei bizantine la nord de
Dunărea în general şi în Ţara Românească în special.
Împăraţii Bizanţului, deşi n-au avut stăpânire statornică dincoace de Dunare, erau
preocupaţi totuşi de ameninţările pe care le reprezentau popoarele migratoare stabilite
vremelnic aici. Expediţiile peste Dunăre în ambele sensuri dar şi legăturile diplomatice între
bizantini şi stăpânitorii politici vremelnici din viitoarea Ţară Românească sunt o certitudine.
În fine stăpânirea Ţaratului Bulgar pe aceste meleaguri, stat câştigat de cultura şi civilizaţia
bizantină în secolele IX-X, toate acestea au avut darul de a impregna societatea dintre Carpaţi
şi Dunăre cu spiritualitate şi cultură bizantină, venită de această dată pe filieră slavonă aşa
cum o arată reorganizarea bisericească din această perioadă. Pare că această din urmă
influenţă bizantină, venită pe filieră slavă în vremea primului Ţarat Bulgar, să fi jucat rolul
hotărâtor în determinarea caracterului culturii noastre medievale de mai târziu.  
     Renumele de care se bucura cultura bizantină în comparaţie nu doar cu cea a popoarelor
barbare din jurul său, dar chiar în comparaţie cu cea occidentală, nu putea decât sa aibă o
influenţă majoră şi dincolo de hotarele sale politice.
După întemeierea Ţării, domnii români se gândesc la cârmuirea si orânduirea
treburilor bisericeşti. Alexandru Basarab, domnul Munteniei, se adresează în acest scop
patriarhului din Constantinopol, pe la anul 1359, dorind să-i închine Biserica româneasca.
Pentru aceasta îl roagă să-i trimită un arhiereu, care să organizeze Biserica.
Patriarhul dă ascultare dorinţei voievodului muntean şi-i trimite pe mitropolitul grec
din oraşul Vitzina, Iakint Critopol. Acesta, după cererea însăşi a lui Alexandru Basarab, a fost
recunoscut mitropolit peste toată diocesia Ungro-Vlahiei. Voievodul se mai lega ca toţi
viitorii mitropoliti să fie sfinţiţi de patriarh şi dacă va fi altfel să cadă blestemul peste el şi ţara
lui.
Unsprezece ani după această învestire, la 1370, se înfiinţează o a doua mitropolie în
ţara Românească, cea a Severinului. Mitropolitul Iakint, fiind batrân, cere de la patriarhul
Filoteu din Constantinopol sş încredinţeze scaunul mitropolitan fratelui său, Daniel Critopol,
dicheofilaxul Patrarhiei. I se face pe voie şi Daniel, care după hirotonisire lua numele de
Antim, se numeşte mitropolit nu asupra întregii Muntenii, ci asupra unei jumătăţi din această
ţară. Amândoi mitropoliţii atârnau, bineînteles, de Patriarhia din Constantinopol.
E de presupus că influenţa bizantină se întăreşte şi mai mult în vremea aceasta în

6
Muntenia, căci mitropoliţii greci vin în ţară cu suitele lor, cu oamenii lor de încredere, care
toţi sunt bizantini prin naştere sau prin cultură.
Influenţa bizantina creşte din această epocă din ce în ce mai mult şi chiar în perioada
în care liturghia se face în limba slavona ea nu înceteaza un minut.
În ceea ce priveşte arta, noi am fost de asemeni elevii şi admiratorii bizantinilor, de la care am
împrumutat arhitectura, sculptura, pictura, broderiile, ţesăturile etc.
Fireşte că vom găsi în aceste arte şi abateri datorite fie gustului nostru, fie unor influenţe
străine. Dar, în general, arta noastră, pâna în veacul XIX, e o ramură a artei bizantine.
Biserica din Muntenia urmează stilul bizantin din cea din urmă perioada a existenţei
Bizantului. Ea se aseamănă cu bisericile de la Muntele Athos, din Salonic sau din Serbia.
Deosebim la o biserică munteneasca patru părti: altarul, naosul sau partea unde stă poporul,
nartexul [pronaos] şi pridvorul. Acesta e caracteristic la noi, Coloanele sale, care alcătuiesc un
portic, au o eleganţă artistică foarte plăcută. Turla bisericii munteneşti se întâlneşte la Muntele
Athos, la Salonic, în Serbia. Ea e bizantină.
În privinţa împrumutării stilului nostru, sunt învăţaţi care cred ca aceasta s-a făcut de
la sârbi.
În adevăr, în veacul XIII-XIV, sârbii aveau un stat puternic la sudul Dunării. Ei erau în
atingere continuă cu bizantinii, de la care au împrumutat multe, între care şi arhitectura
religioasă. Sârbii însă erau aproape şi de Italia, de la care au luat unele lucruri. La ei se
întâlneşte un stil de biserică care deşi bizantin se resimte şi de unele înrâuriri italiene.
Stilul acesta a trecut şi la noi. În orice caz bisericile muntene au toate elementele
stilului bizantin. Sunt trei tipuri de biserică: cu două cupole, una pe naos şi alta pe nartex; cu
trei cupole, doua pe nartex şi una pe naos; cu patru cupole, una pe naos, una pe nartex şi alte
două pe fiecare colţ al exonartexului [partile laterale]. Ca exemplu de acest din urmă tip poate
servi Curtea de Argeş, zidită de Neagoe Basarab. O biserică care se apropie dupa stil mai mult
de cel bizantin sau sârbo-bizantin este Sânicoara sau Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş,
care datează din veacul XIV.
Cât priveşte pictura bisericească, ea e în întregime bizantină. Zugravii bisericilor
noastre veneau în cea mai mare parte din Răsărit. Elevii pe care îi aveau în ţara urmau acelaşi
stil. Pictura bizantină a durat pâna în sec. XIX şi putem zice că ea durează încă şi astăzi prin
tradiţie.
Am zis că unele broderii şi ţesături româneşti reamintesc de cele bizantine. Ar fi de
dorit să se facă studii conştiincioase ca să se vadă pâna la ce punct datorim influenţelor
bizantine arta ţesutului şi ce anume ne aparţine nouă.

7
 Din cele arătate se vede că vreme de veacuri întreaga noastră viaţă culturală, spirituală
şi politică, a fost influenţată de cultura bizantină. De la ea am moştenit şi calităti şi defecte. A
fost un timp când idealul lumii bizantine era şi idealul nostru. De pildă, se admira mult în
veacurile trecute viaţa călugărească. Boierii şi împaraţii bizantini visau să-şi sfârşească viaţa
în haină călugărească. În veacul XIV doi împaraţi se fac călugări: Andronic II Paleologul şi
Ioan Cantacuzino. Acest spirit, acest ideal, trece şi la noi. Şi de aceea vedem că unii dintre
boieri şi chiar dintre domnii noştri se fac călugări.
Lunga şi adânca influenţă bizantină face parte din însăşi istoria neamului nostru. De
aceea, ea merită să fie cunoscută şi studiată bine.
Situată într-o regiune bogată în vechi lăcaşuri de cult, evocând tradiţiile slujirii
creştine şi ale păstrării culturii si credinţei străbune, mănăstirea Dintr-un Lemn (com.
Frâncesti, satul Manastireni, jud. Vâlcea, la 9 km nord-vest de gara Babeni) are o existenţă de
peste patru veacuri şi jumătate împreună cu mânăstirile Bistriţa, Govora, etc.

Imigranţii

Al treilea factor important care a contribuit la apariţia bizantinismului românesc au

fost imigranţii balcanici. Încă din secolul XIV avem date despre imigranţi din lumea
bizantină, sârbi, greci sau bulgari, refugiaţi în Ţara Românească din calea expansiunii
otomane din Balcani.
Acest val de migraţie sud-dunăreană continuă pe toată durata evului mediu
înregistrând mai multe etape. O primă etapă ar fi cea din secolele XIV-XV, o altă cea a
elementelor greceşti venite din sec. XVI de la Constantinopol odată cu domnii investiţi de
sultan pe care adeseori îi creditau. În fine, cea mai numeroasă a fost cea din sec. XVIII-XIX,
epoca fanariotă. Cei care ne interesează în mod special sunt boierii şi înalţii ierarhi, adică
aceia care erau impregnaţi de bizantinism şi care prin funcţiile şi poziţiile lor au fost în stare
să influenţeze tendinţele societăţii. De exemplu boierii sârbi s-au aşezat în special în Oltenia,
regiune care a devenit fieful Craioveştilor, oameni evlavioşi, ctitori de mănăstiri, au adus cu ei
de peste Dunăre titlul de vlastelin preluat şi de cancelaria Ţării Româneşti.
Primii noştrii mitropoliţi şi episcopi au venit din Bizanţ şi probabil au adus cu ei ceremonia
încoronării domnitorului, care este similară cu cea a încoronării împăraţilor bizantini.
Dupa secolul XV încep să vină din lumea levantină negustori, sluşbaşi, elemente ale
aristocraţiei colaboraţioniste cu imperiul otoman dar care sunt impregnate de bizantinism.
Odată stabiliţi în Ţara Românească mulţi dintre aceştia se împământenesc prin relaţii

8
matrimoniale şi aşa se face ca vom avea printre boierii noştrii reprezentanţi ai unor ilustre
familii bizantine. Descendenţii acestora vor ocupa înalte ierarhii în Biserica şi chiar vor
deveni domnitori, de exemplu Mihai Viteazul care prin mama sa se înrudea cu veche dinastie
bizantină a Cantacuzinilor.
E de presupus că influenţa bizantină se întăreşte şi mai mult în Muntenia, căci
mitropolitii greci vin în ţară cu suitele lor, cu oamenii lor de încredere, care toţi sunt bizantini
prin naştere sau prin cultură

Moldova însă nu se grăbeşte să recunoască autoritatea Patriarhiei din Constantinopol.

Dar, treptat, influenţa bizantină câştigă teren şi în Moldova. Icoanele bizantine, aduse în
această ţară sunt menite să joace un rol în răspândirea gustului fin al iconografiei şi al picturii
bizantine.
În ceea ce priveşte arta, noi am fost elevii şi admiratorii bizantinilor, de la care am
împrumutat arhitectura, sculptura, pictura, broderiile, ţesăturile etc.
Fireşte că vom găsi în aceste arte şi abateri datorate fie gustului nostru, fie unor influenţe
străine. Dar, în general, arta noastră, până în secolul XIX, e o ramură a artei bizantine.
În arhitectura religioasă deosebim două stiluri: stilul bisericilor din Muntenia şi stilul
bisericilor din Moldova.
În secolele XIII-XIV, saâbii aveau un stat puternic la sudul Dunării. Ei erau în atingere
continuă cu bizantinii, de la care au împrumutat multe, între care şi arhitectura religioasă.
Sârbii însa erau aproape şi de Italia, de la care au luat unele lucruri. La ei se întâlneşte un stil
de biserică la care se observă şi unele influenţe italiene.

9
 Bibliografie

Aurelia Bălan-Mihailovici – Istoria culturii şi civilizaţiei creştine, editura Oscar

Print.
 

10