Pr. conf. univ. dr.

Dorel MAN

BIZANTINOLOGIE. TRADIŢIA BIZANTINĂ ÎN

SPAŢIUL CARPATO-DUNĂREAN

Suport de curs

Cluj-Napoca
2015

1
 Noţiuni introductive

Cuvântul românesc „Bizantinologie” provine din limba

franceză, iar sinonimul său „Bizantinistică” derivă din
corespondentul german.
Definiţie: Bizantinologia este ştiinţa diacronică (tratează
fenomenele evolutiv, istoric) ce studiază istoria, limba, arta, cultura
şi spiritualitatea Bizanţului. Ea apare ca ştiinţă şi ca disciplină aparte
abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin contribuţia marelui om de
ştiinţă Karl Krumbacher (1854-1909).
În 1892 ia fiinţă prima catedră de Bizantinologie din lume, la
München, iar în România, la Bucureşti, în 1909, ocupată de
Constantin Litzica. Începuturile ştiinţifice ale Bizantinologiei
româneşti nu pot fi disociate de Nicolae Iorga (1872-1940), care
acordă acesteia un loc central în preocupările sale de Istorie
universală.
La Cluj, odată cu înfiinţarea Universităţii româneşti, este
creată şi catedra de Bizantinologie, în 1919, ocupată de Nicolae
Bănescu.
Bizantinolog sau bizantinist, este numit specialistul în
Bizantinistică.
Bizantin înseamnă locuitor din Imperiul bizantin; (adj.)
privitor la Bizanţ, care se referă la statul bizantin (din franc.
”bizantin”, latină: „Byzantinus”)
Bizantinism are următoarele accepţii:
1. ansamblu de principii sub impactul cărora s-a modificat treptat
Imperiul roman de Răsărit, devenind Imperiul bizantin propriu-zis;
2. predispoziţie de a discuta probleme subtile în maniera
bizantinilor;
3. lichelism. Cuvântul bizantin „barbar” însemna şi „străin” mai
ales pentru invadatori
Bizanţ e forma cultă utilizată în Occident pentru a desemna
realitatea statală ce îşi avea sediul pe Bosfor. Noţiuni paralele:
Imperiul bizantin, (Romania).

2
 Bizantion = numele unei vechi colonii greceşti aflate pe locul
Constantinopolului, întemeiată de Bizas conducătorul expediţiei
megariene din anii 658-657 î. Hr. În această perioadă mulţi locuitori
din Megara (Grecia-Corint) au ajuns pe ţărmul Mării Negre
întemeind Callatis şi alte aşezări.
Bizanţul - este Imperiul roman, cu centrul său de
însemnătate (de greutate) transferat în răsăritul grecesc, creştinat şi
în relaţie cu Orientul.
Imperiul bizantin are la temelia lui gloriosul Imperiu roman
întemeiat de Octavian Augustus, a lumii de limbă latină, înainte de
Iisus Hristos. Bizantinii, datorită acestui fapt se socoteau pe sine
romani sau romei (cum se spune în greceşte până azi).
Constantinupolis cum este cunoscut, înseamnă „Oraşul lui
Constantin”. A fost capitala statului bizantin din anul 330 până la
1453; azi Istambul. Nea Romi, i devtera Romi = Noua Romă, a doua
Romă, are semnificaţia tot de Constantinopol. Acest nou centru se
afla în mijlocul lumii greceşti.
Romania, termen de obârşie populară, s-a ivit în veacul al
IV-lea la populaţia latinofonă din bazinul Mării Mediterane şi
împrumutat de scriitorii bizantini, înseamnă ansamblul de ţări de
idiom (limbă,dialect sau grai) latin şi de cultură romană, în opoziţie
cu teritoriul barbaricum sau „Barbaria”.
La început Romania echivala cu Imperiul roman, apoi prin
aceeaşi denumire se înţelegea statul bizantin (i Vasilia ton Romeon),
iar în perioada 1204-1261, Imperiul latin de Constantinopol. De
reţinut faptul că zona balcanică din nordul Constantinopolului se va
numi din secolul al XIV-lea Rumeli-Rumelia, adică „ţara romanilor”
sau „ţara grecilor” supusă de turci.
A nu se confunda cu Rumania = Romania, expresie ce
priveşte Principatele române; pentru prima dată termenul (tipărit) a
fost întrebuinţat de Dimitrie-Daniel Philippide, în Istoria tis
Rumanias, Lepzig, 1816. De reţinut şi faptul că latinescul Romania,
respectiv gr.-biz. Romania, n-are nici o legătură cu numele actual

3
România. (cu excepţia radicalului comun latin roman-us; V.
Arvinte, Român, românesc, România, Bucureşti, 1983, p. 27).
- vlahi formează unul din apelativele de bază prin care autorii
bizantini identificau pe valahii sau românii sud-dunăreni. (vezi la A.
Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ed. a II-a,
Bucureşti, 1993, p. 19 şi recenzia lucrării în rev. Altarul Banatului nr.
7-9/ 1994.
- barbarii, atribut aplicat de bizantini în stil arhaizant populaţiilor
străine, exceptând pe greci şi romanii din antichitate.
Civilizaţia şi cultura bizantină s-au constituit ca o „sinteză a
tuturor elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice:
tradiţia latină, elenism, creştinism, cultura orientală, influenţe
occidentale”. De-a lungul unei perioade de peste unsprezece secole,
în timp ce Occidentul trăia o epocă de dezagregare, construindu-şi
apoi cu greu o nouă cultură şi civilizaţie, Imperiul Bizantin şi-a creat
o monarhie absolută şi o administraţie puternic centralizată, a
conservat tradiţiile clasice - cultura greacă şi dreptul roman - cărora
le-a integrat elemente orientale şi şi-a extins acţiunea civilizatoare şi
culturală în ţările Europei sud-estice şi răsăritene devenind în felul
acesta o componentă importantă a culturii medievale europene în
totalitatea ei şi singurul stat civilizat din Europa Evului Mediu
timpuriu.

4
 Ctitorul Imperiului roman de Răsărit –
Constantin cel Mare (306- 324-337)

Părerile istoricilor sunt împărţite cu privire la începutul

Imperiului de Răsărit: unii susţin că noul imperiu începe odată cu
fondarea oraşului Constantinopol (324-330) de către Constantin cel
Mare, alţii odată cu împărţirea imperiului între fii lui Teodosie cel
Mare (395), iar alţii se reîntorc la domnia lui Diocleţian (284-305),
iar unii susţin începutul cu domnia lui Justinan cel Mare (527-565).

Constantin cel Mare s-a născut în Dardania traco-ilircă, la

Naissus – Nişul de astăzi din Serbia, ca fiu a lui Constanţiu Chlorus
şi al Elenei. Din anul 306 devine co-imperator, iar din 324 împărat
până la deces în 337.
În anul 311 „augustus” Galeriu (dac romanizat) a dat o
ordonanţă de toleranţă a creştinismului, iar din anul 312 Constantin
cel Mare aderă la Evanghelie fapt ce va duce la Edictul de la
Mediolanum (Milano) din anul 313 de comun acord cu coregentul
Liciniu, (traco-roman) şi astfel se oferă creştinilor practicarea religiei
după o perioadă de îndelungi persecuţii.
După ce în anul 314 va scoate primele monede cu semnul
crucii, va urma generalizarea prăznuirii Duminicii începând cu anul
321. Tot în acest an a redat libertate de manifestare şi donatiştilor din
Africa. (Donatism, schismă creştină iniţiată de episcopul Donat al
Cartaginei (+355) care se opunea Bisericii oficiale şi propovăduia
întoarcerea la veacul apostolic, extrem de pur, susţineau ei).
La 325 a convocat şi prezidat la Niceea-Bitinia întâiul sinod
ecumenic care a combătut erezia ariană. Arie susţinea că Iisus nu
este Dumnezeu adevărat, ci este numai cea dintâi făptură a lui
Dumnezeu Tatăl. La Niceea s-au adunat 318 părinţi episcopi din tot
imperiul, iar din părţile Daciei a participat episcopul Teofil. La acest
sinod prezidat de împăratul Constantin s-au formulat primele 7
articole din Simbolul de credinţă, mărturisind dreapta credinţă în

5
Dumnezeu Tatăl şi în Dumnezeu Fiul. Printre apărătorii credinţei se
afla Sf. Nicolae, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Spiridon şi alţii.
Avantajele acordate „religiei iubirii” de către Constantin cel
mare sunt: în anul 313 clerul creştin este scutit de prestaţiile urbane,
Biserica dobândeşte dreptul de azil iar ierarhii privilegiu judiciar şi
treptat Biserica a fost înzestrată cu daruri de către împărat care a avut
calitatea de pontifex maximus titlu purtat şi de succesorii lui până în
anul 379. Păgânismul din anul 324 devine un cult tolerat, iar
împăratul dă decizii antipăgâne: demolarea a 3 temple, sechestru pe
terenurile şi comorile templelor păgâne, iar în anul 331 a oprit
sacrificiile cu scop divin.
Meritul deosebit al lui Constantin cel Mare a fost acela că el a
ctitorit cetatea ce îi poartă numele Constantinopolul – Noua Romă,
care va deveni centrul politic economic, religios şi cultural pentru
1100 ani. La construcţia capitalei au lucrat 40.000 de goţi din anul
324 până în anul 330, ridicată pe 7 coline, inaugurată la 11 mai 330
prin serbări îmbinate: creştine şi păgâne ce au durat 40 de zile. De
reţinut că capitala a fost înzestrată şi cu o universitate cu profesori
numiţi direct de împărat.
Mai amintim faptul că şeful justiţiei era chestorul palatului,
iar dreptul privat şi cel penal suferă transformări sub influenţa
creştinismului. Este interzisă tortura prin crucificare, mutilarea
chipului, prizonieri aveau facilitatea să vadă zilnic lumina soarelui,
văduvele şi orfanii primesc ajutoare. (De notat este faptul că în anul
325 împăratul sancţionează cu pedeapsa capitală pe fiul său Crispus
fiind implicat într-o conspiraţie de stat, iar la scurtă vreme a doua
soţie Fausta va fi ucisă în baie la Roma fiind acuzată de adulter).

Legăturile Constantinopolului cu ţinuturile româneşti

Constantin cel Mare a depus eforturi pentru a aplica politica
traiană în privinţa Daciei, întărind graniţele cu intenţia de a recuceri
această ţară. A restaurat cetatea Tropaeum Traiani (cu ajutorul lui
Licinius - 316), a rezidit castrul traianic de la Drobeta, construirea
unui pod peste Dunăre (în dreptul Celeiului-Corabia), refacerea

6
drumului lui Traian pe valea Oltului pe porţiunea dintre Sucidava şi
Brazda lui Novac de nord, ridicarea cetăţii Constantiniana Dafne
(vizavi de Transmarisca/-Turtucaia, Bulgaria la vărsarea Argeşului în
Dunăre, ridicarea a 5 cetăţi în Banat, circulaţia monedelor pe
teritoriul românesc mai ales în Sciţia Minor. O inscripţie din anului
337 ne arată că Sf. Constantin purta şi titlul de Dacicus maximus.
Concomitent în sânul acestei populaţii daco-romane s-a difuzat în
continuare creştinismul, se formează terminologia de bază creştină
din limba română de origine latină. De reţinut este faptul că la
Sinodul I ecumenic au participat din părţile noastre Marcu
(episcopul Tomisului) şi Teofil al Gothiei ce avea eparhia în nordul
Deltei; care a fost dascălul şi singurul înaintaş a lui Ulfila cel ce va
predica în greacă, gotă şi latină şi va traduce (nu integral) Biblia în
gotică – anul 343.
În concluzie putem afirma că Sf. Constantin cel Mare – al
doilea Traian a contribuit prin excelenţă la perpetuarea şi
consolidarea procesului de romanizare şi creştinare a daco-romanilor

Note: Tradiţia autonomiei Bisericii:

„Cel mai neobosit luptător pentru independenţa Bisericii faţă de
Stat, în epoca împăratului Constantin, a fost Sf. Atanasie cel Mare”
(Gelzer. Das Verthaltniss von Staat und Kirkche in Byzanz) din
„Renaşterea, anul XI, Cluj, 18 iunie 1933, nr. 24, p. 2.

Dinastia constantiniană (337-363)

7
 Dinastia fondată de Constantin cel Mare (+337)
cuprinde intervalul de la 306 până la 363. Monarhia lui Constantin
cel Mare devine tetrarhie, prin împărţirea răspunderii între cei trei
descendenţi:
1. Constantin II, peste Occident, ucis în anul 340,
2. Constans (ortodox), peste Italia, Africa romană şi Iliricul oriental
(+350),
3. Constanţiu (arian), conducător al Orientului (+361).

Împăratul Constanţiu (337-361)

Acest împărat a continuat lucrarea de reorganizare şi
refacere a graniţelor danubiene. Va aduce corpuri noi de armată în
Dobrogea. O inscripţie descoperită la Caracaliu [Link] arată că
fiul lui Constantin cel Mare a construit între anii 337-340 o fortăreaţă
împotriva hoţilor dintre goţii din partea estică a Munteniei şi a întărit
cetatea Capidava.
Mai amintim că în anul 357 a întreprins o expediţie în Banat
contra sarmaţilor, iar pentru supravegherea zonei a ridicat cetatea
Constanţia (după numele său).

Politica religioasă
Împăratul Constanţiu susţine arianismul în detrimentul
păgânismului care a suferit numeroase restricţii. În anul 356 a dat o
lege prin care a interzis toate riturile păgâne şi a închis toate templele
precum şi pedeapsa capitală pentru idolatri.
De reţinut faptul că atunci când a împlinit 20 de ani de
domnie a vizitat Roma şi a dispus distrugerea altarului „Victoria”
din Senat şi statuia Victoriei care era un simbol al păgânismului.
Împăratul a permis să existe în Cetatea eternă doar preoţii oficiali şi
vestalele (femeile virtuase) din templul zeiţei Vesta (Vestalele =
preotesele care întreţineau focul sacru).
În această perioadă de domnie a lui Constanţiu Sf. Atanasie
cel Mare, este exilat, iar arienii se dezbină (în semiarieni şi arieni

8
radicali), iar Sinodul de la Sardica (343) nu a reuşit să anuleze
neînţelegerile dintre semiarieni (sprijiniţi de împărat) şi ortodocşi. Au
urmat alte întruniri la Sirmium şi Rimini care nu au rezolvat
problemele, ci le-au amplificat încât rătăcirea ariană va fi
proclamată în anul 359 religie oficială.
După moartea patriarhului Alexandru din Constantinopol este
ales şi hirotonit patriarh Pavel, un ortodox, care imediat a fost
schimbat de împărat cu Eusebiu al Nicomidiei care va rămâne până
la moartea sa, după care poporul îl aduce pe Pavel, fără să aibă
aprobarea împăratului. La scurt timp, Constanţiu va trimite pe
prefectul Filip să alunge pe Pavel care va fi chinuit şi în cele din
urmă strangulat. Patriarh va fi înscăunat din porunca împăratului
Macedonie.
În timpul acestui împărat îşi desfăşoară activitatea Ulfila
(311-383). Se presupune că el a devenit arian după venirea sa în
dreapta Dunării şi a ajuns episcop arian al vizigoţilor (341). El a
tradus Biblia în gotică fapt ce reprezintă cel mai vechi text de limbă
germanică cunoscut până azi.
Ulfila a păstorit pe pământ românesc în nord-estul
Munteniei până în anul 348 când după o prigoană anticreştină a cerut,
cu o parte din goţi, azil în sudul Dunării, unde au fost acceptaţi de
împăratul Constanţiu şi instalat episcop la Nicopolis ad istrum
(Moesia Inferior).
Tot în timpul domniei lui Constanţiu monahul Audios (un
schismatic) originar din Mesopotamia a fost exilat în Sciţia unde a
trecut în sudul Dunării întemeind locaşuri monastice. Amintim faptul
că la Slăveni-Olt există o bazilică cu mormântul unui martir din
timpul împăratului Constanţiu.
De reţinut faptul că în această perioadă s-a intensificat
evanghelizarea şi întărit elementul creştin şi totodată daco roman în
nordul Dunării.

Împăratul Iulian Apostatul (361-363)

9
 Este urmaşul lui Constanţiu şi vărul său, căsătorit cu sora
lui, Elena şi numit cezar cu reşedinţa la Lutetia Parisiorum pentru
Occident. Acest Iulian i-a avut dascăli pe Libaniu şi pe Eusebiu de
Nicomidia cu care a învăţat Sf. Scriptură şi a fost coleg cu Sf.
Grigorie Teologul care îi face următoarea descriere: „avea ticuri
nervoase şi punea întrebări dezordonate”. A avut o vastă cultură
filosofică şi filologică.
În domnia lui scurtă a restaurat păgânismul într-o formă
destul de acută, abandonând creştinismul în 351. A fost ultimul
împărat roman păgân. A dus o strategie de epurare a cadrelor creştine
din armată şi administraţie. Va dispune măsuri de pedeapsă pentru
creştini (galileeni) încât se ajunge la martirizări. La Durostorum
(Silistra) soldatul Aemilianus cade martir.
Iulian în efortul său de a promova alte religii decât
creştinismul i-a sprijinit pe evrei şi a ordonat reconstrucţia Templului
de la Ierusalim, ceea ce nu s-a reuşit.
În anul 363, în timpul campaniei împotriva perşilor, fiind
rănit de o săgeată în abdomen (ficat), în lupta de la Maranga, de pe
fluviul Tigru Iulian Apostatul moare la numai 32 de ani, rostind
după afirmaţia lui Teodoret de Cir „ai învins Galileene”.

Împăratul Iovian (363-364)

Născut la Singidunum (azi Belgrad), fusese în slujba lui
Iulian Apostatul, concediat după câtva timp, pentru că era creştin,
rechemat în anul 363. Unele surse susţin că, înainte de moarte, însuşi
Iulian l-ar fi desemnat succesor, alte surse susţin că ar fi fost ales de
soldaţi. A fost un împărat cu o domnie scurtă în care va anula toate
măsurile anticreştine luate de Iuilian Apostatul şi va pierde teritoriile
de dincolo de Eufrat şi suzeranitatea asupra Armeniei.

Împăratul Valens (364-378)

A fost asociat la domnie de fratele său mai mare
Valentinian, care erau traci de origine (născuţi în Panonia, fi ai unui
modest ofiţer) şi instaurează dinastia valentino-teodosiană care
10
durează până în anul 457. În anul 367 Valens, în urma unui război la
Dunarea de Jos a învins pe goţii conduşi de regele Atanaric cu care
încheie o pace şi îi alungă până în munţii Buzăului. La scurt timp
Atanaric va relua persecuţia contra creştinilor, astfel în anul 372 Sf.
Sava (capadocian de origine) a fost înecat în râul Buzău.
Sub presiunea invaziei hune, Valens acceptă stabilirea
vizigoţilor în sudul Dunării (376).
Politica religioasă
Acest împărat va ocroti şi promova arianismul, fapt care va
crea nemulţumiri. Astfel în Sciţia a înmtâmpinat o rezistenţă din
partea episcopului Vetranion (de sorginte din Capadochia) pe care l-
a exilat iar la scurt timp la rechemat. De reţinut faptul că în această
perioadă, ne spune Sozomen, că în regiunea dobrogeană era un vechi
obicei: „ca Bisericile întregului neam să aibă un singur episcop”.
În această perioadă Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul
Cezareei Capadaciei îşi manifestă interesul pentru Ortodoxia din
„Goţia” şi suferinţele ei. Epifanie ne spune că în mănăstirile
întemeiate de Audios vieţuiau şi creştini ortodocşi. Valens a încercat
să impună credinţa sa ariană şi în Dobrogea, aflându-se aici, cu
ocazia campaniilor militare împotriva goţilor, aşa cum relatează
istoricul Sozomen a venit la Tomis şi a vrut să-l determine pe
episcopul Bretanion (canonizat, cu dată de prăznuire 25 ianuarie) să
treacă la arianism, acesta însă a vorbit cu mult curaj despre învăţătura
de la Niceea, părăsind apoi biserica şi fiind urmat de tot poporul.
Valens moare la 9 august 378 într-o luptă aproape de
Adrianopol, armata romană fiind înfrântă de vizigoţi şi astfel dispare
ultimul protector al graniţelor dunărene.

Împăratul Teodosie I (cel Mare) - (379-395)

Născut în Spania, fiul unui general este proclamat împărat de
către Graţian încredinţându-i guvernarea provinciilor orientale. După
mai multe bătălii în Occident va reunifica imperiul pentru ultima
oară.
Politica religioasă

11
 Biserica şi clerul în timpul acestui împărat vor primi o serie de
privilegii. În anul 380 la Tesalonic se dă un edict eclesiaistic şi se
interzice arianismul, iar Ortodoxia este recunoscută ca religie de
stat, devenind religia împăratului. Din acest moment împăratul va
avea anumite drepturi de conducere în Biserică. Amestecul
împăratului în problemele religioase începe chiar cu Constantin cel
Mare.
Împăraţii Teodosie, pentru Imperiul din Răsărit şi Graţian,
pentru Imperiul din Apus, au ridicat creştinismul la rangul de singură
religie oficială şi obligatorie prin edictul din 28 februarie 380,
cunoscut sub numele de Edictul de la Tesalonic.
În timpul lui se convocă la Constantinopol Sinodul II
ecumenic (381) la care se încheie Simbolul credinţei iar
macedonismul este condamnat. Sinodul a osândit pe Macedonie,
fost episcop semi-arian din Constantinopol, care susţinea că Sf. Duh
nu este Dumnezeu adevărat ci tot numai o făptură a Tatălui mai mic
decât Fiul. La sinod au luat parte 140 de episcopi din toată Biserica.
Patriarhul Meletie al Antiohiei, cel mai bătrân conduce sinodul dar
după primele şedinţe moare.
Conducerea Sinodului este preluată de Sfântul Grigorie de de
Nazianz patriarh de Constantinopol. Tot acum se hotărăşte ca
episcopul de Constantinopol să fie numit patriarh şi să urmeze în
ierarhie după papă, deorece Constantinopolul era Noua Romă.
La Sinodul I şi II ecumenic s-a stabilit pentru totdeauna
învăţătura dreaptă a Bisericii despre Sfânta Treime - dogma
fundamentală a creştinismului. La aceste două sinoade ecumenice s-a
încheiat Simbolul credinţei primind numele de Simbolul Niceo-
Constantinopolitan.
Din Dobrogea au participat la acest sinod episcopul Terentius
(Gerontius). Constantinopolul primeşte aceleaşi drepturi eclesiale cu
Roma.
Teodosie va da în anul 392 legea împotriva superstiţiilor
păgâne numită „Cântecul lugubru” (al păgânismului).

12
 În anul 394 vor fi serbate pentru ultima dată jocurile
olimpice.
Religia creştină devine cult dominant în imperiu la care aderă
tot mai mulţi intelectuali. Teodosie este împăratul care a scos
Răsăritul din haos, iar Biserica la supranumit „cel Mare”. Încă de la
venirea sa în Orient, reglementează şi fixează în numele său personal
codexul adevărurilor de credinţă, obligatorii pentru supuşii săi pe
care le consideră de competenţa sa.1
Este de reţinut că Sf. Ambrozie al Mediolanului nu a ezitat
să-l oprească pe Teodosie I de a intra în biserică după masacrul de
pedepsire a populaţiei din Tesalonic (390), până când nu a făcut
pocăinţă publică.
La moartea sa în ianuarie 395 fiul cel mare Arcadius
(Arcadie) va rămâne împărat peste Orient, iar Honorius peste
Occident cu reşedinţa la Ravena. Anul 395 înseamnă de fapt sfârşitul
unităţii teritoriale a Imperiului roman. Din anul 395 vom avea două
Imperii: cel de Apus care va dăinui până în anul 476 şi cel de Răsărit
care se va bizantiniza şi va dăinui până la căderea Constantinopolului
(1453).

Arta, cultura şi religiozitatea din secolul al IV-lea

1
Lucian I. Gafton, Acte de violenţă şi abuz ale împăraţilor Bizantini faţă de Patriarhii de
Constantinopol, în rev. Studii Teologice, nr. 7-8, 1956, p. 455.

13
 O dezvoltare deosebită a literaturii latine se observă încă din
secolul I, î. Hr. Pe când cea greacă intrase în declin în aceeaşi
perioadă. Din secolul al II-lea, după Hristos, literatura greacă
cunoaşte un adevărat reviriment, iar cea latină părea să fie victima
unei crize generale.2
Datorită dezvoltării şi extinderii Imperiului roman în est încă
din secolele al II-lea şi al III-lea cultura greacă din Răsărit a avut mai
multă putere şi vitalitate decât cea latină din vest. Filosofia mistică,
numită neoplatonism, precum Plotin şi teologul creştin Origen din
secolul al III-lea au pus bazele filosofiei greceşti din secolele
următoare.

Caracterele civilizaţiei bizantine.

Karl Krumbacher (părintele bizantinologiei moderne)
vorbeşte despre caracterul amestecat al civilizaţiei bizantine, spre
deosebire de civilizaţia grecească veche care era mult mai unitară.
Savantul german identifică în civilizaţia bizantină trei elemente
constitutive.
Ideile lui Krumbacher au fost reluate de istoricii români N.
Iorga şi D. Russo după care cele trei linii marcante ale civilizaţiei
bizantine sunt: romanismul, elenismul şi creştinismul.
1. Romanismul. În noul Imperiu vor dăinuii peste veacuri
instituţii romane: imperiu cu legislaţia după care se împarte
dreptatea (dreptul roman), organizarea statului şi a armatei
precum şi limba oficială cea latină până în secolul al VI-lea.
Literele latine pe monede s-au păstrat în Bizanţ până în
secolul al X-lea, precum şi termenii juridici până la sfârşitul
civilizaţiei bizantine.
2. Elenismul. Imperiul de Răsărit s-a alcătuit în ţinuturile cu
populaţie de baştină grecească cu o limbă, cultură şi artă
puternică.

2
Warren Treadgold, O scurtă istorie a Bizanţului, Ed. Artemis, 2003, p. 23.

14
 Secolul al IV-lea înseamnă victoria civilizaţiei de limbă
greacă şi de conţinut creştin în Imperiul Bizantin. Elenismul a fost
susţinut şi promovat de marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii răsăritene care
au preluat tot ceea ce a fost bun din cultura elenică veche. În scurt
timp, şi mai ales cu Justinian, limba greacă şi cultura se impun în
imperiu, iar elenismul este în floare.
În această perioadă s-a plăsmuit noua artă, iar secolele al V-
lea şi al VI-lea sunt o perioadă de sinteză, îndeosebi influenţe
orientale, aportul creştinismului şi rămăşiţele elenistice vor contribui
la făurirea esteticii bizantine şi se vor contopi într-un tot organic.
Ch. Diehl, Ch. Delvoye şi alţii au studiat nuanţat acest
fenomen al esteticii bizantine. (Estetica este ştiinţa care studiază arta
ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului şi
variantele lui).
Acum se remarcă 1. Părinţii capadocieni
2. Părinţii antiohieni
Capadocienii, elevii unor mari retori păgâni, au ştiut să
impună o linie de demarcaţie între gândirea creştină şi cea necreştină.

1. Părinţii capadocieni

Vasile cel Mare (+379) a asimilat tot ceea ce era mai valoros
din moştenirea ideologică a trecutului clasic şi încorporarea sa în
noua cultură de factură creştină. Biruinţa Sf. Vasile şi a lui Grigorie
de Nissa (fratele mai tânăr) este reuşita cugetării creştine asupra
conceptualismului filosofiei greceşti. Sf. Vasile a menţinut nealterată
spiritualitatea ortodoxă prin:
- opera lui teoretică, în domeniul dogmaticii, asceticii, regulele
monahale mari şi mici, în domeniul exegetic, pedagogic,
liturgic etc.
- opera lui socială şi filantropică
Sf. Vasile cel Mare a fost primul din cei 3 dascăli mari ai
creştinătăţii orientale. De la Grigorie de Nissa se dechide o nouă

15
direcţie pentru cugetarea creştină până la Maxim Mărturisitorul (sec.
al VII-lea).

Grigorie de Nazianz (Teologul) prietenul lui Vasile cel Mare

se remarcă acum prin gândirea sa teologică înaltă. A scris în toate
genurile literare ale vremii sale. A creat poezie religioasă,
autobiografii şi necrologuri deosebite. A fost prieten şi coleg de
şcoală cu împăratul Iulian Apostatul (361-363) care a scris „Contra
galileenilor”, Banchetul, pamfletul „Mispogon”, Discursuri Regelui
Soare”.

Fericitul Ieronim va traduce în latineşte Scriptura (celebra

Vulgata) şi va veni din Constantinopol să-i asculte cuvântările lui
Grigorie Teologul la cumpăna sec. al IV-lea – al V-lea.

Ulfila tot la mijlocul secolului al IV-lea va da cel mai vechi

text al Bibliei în gotică, devenind cel mai vechi text de limbă
germanică.

2. Părinţii antiohieni

Sf. Ioan Hrisostom (Gură de Aur), antiohian devine patriarh

al Constantinopolului, scriitor şi orator eminent, una din cele mai
remarcabile personalităţi morale pe care le-a avut umanitatea.

Sinesie de Cirene, episcop egiptean, ucenic a faimoasei

filosoafe neoplatonice Hypatia din Alexandria. Mai amintim pe
Temisteos (păgânul) şi pe grecul Isamblihos, care a întocmit Viaţa
lui Pitagora în care aminteşte pe Zamolxe că ar fi fost scalavul
marelui matematician.

Sfântul Atanasie cel Mare (ierarh al Alexandriei) un mare

luptător împotriva arianismului, exilat de mai multe ori de împăraţii

16
arieni, a scris o apologie antiarieană (Istoria arienilor, Viaţa
[Link] cel Mare).

Evagrie Ponticul (teologul şi monahul) a scris exclusiv pentru

monahi cum să ajungă la dominarea patimilor. Mai amintim şi pe
Paladius de Heliopolis cel mai informat cronicar despre monahismul
egiptean care va activa în secolul următor.
Sfântul Niceta de Remesiana (c. 380-420), sfânt daco-
roman, episcop al Remesienei, oraş întemeiat de împăratul Traian la
est de Niş, cu activitate pe ambele ţărmuri ale Dunării, cunoscător al
muzicii, autorul cântării psaltice Pe tine Dumnezeule te lăudăm (Te-
Deum), imn scris în latină. Tot în această perioadă activează şi
gânditorul proto-român Aethicus de la Histria (sec. al IV-lea – al V-
lea) autorul unei cosmografii (descrierea corpurilor şi a fenomenelor
cereşti) şi a unui alfabet.

În Occident în sec. al IV-lea, a activat Sfântul Ambrozie al

Mediolanului şi se evidenţiază tot acum Eusebiu de Cezareea
(Herodotul creştin), cu o Cronică ce porneşte de la anul 2016 î. Hr. -
303 d. Hr.

Lactanţiu acest „Cicero al creştinilor” originar din Africa,

scrie Despre moartea prigonitorilor – întâia cronică a persecuţiilor.

Eutropiu (funcţionar al împăratului Valens) în scrierile sale

vorbeşte despre războaiele daco-romane.

Viaţa bisericească din secolul al IV-lea - aspecte şi

aprecieri
17
 Episcopul de Byzantion, adică de Constantinopol, la anul
324 era un ierarh neînsemnat şi subordonat Mitropoliei de Heracleea
din Tracia. Împăratul Teodosie I (cel Mare) va dispune promovarea
Constantinopolului înaintea Alexandriei şi Antiohiei cu toate că papa
Damasius(cu el apare scaunul episcopal de Roma) se va opune, iar
conducătorul Bisericii din Ierusalim va rămâne simplu episcop.
De acum se impune pretutindeni sistemul mitropolitan în
imperiu. Majoritatea ierarhilor erau celibi dar sunt şi căsătoriţi care
se menţin până aproape în secolul al XI-lea, iar instituţia diaconiţelor
supravieţuieşte până în secolul al XIII-lea.
Geneza ascetismului creştin a avut loc la răscrucea secolelor
al III-lea şi al IV-lea în Orientul apropiat (Egipt –Siria). Pentru cei
dornici de elevaţie spirituală s-a format monahismul la iniţiativa
ierarhiei, având la bază doctrina neo-testamentară, iar celibatul era
forma firească a ascezei şi a abstinenţei. Precursorii traiului monahal
sunt bărbaţii caşti şi acele virgine canonice.
Acum se remarcă pustnicul Antonie Egipteanul (+356) şi
Pahomie (+346) un soldat convertit.
Vasile cel Mare a susţinut ferm - chinonia - fiind teoreticianul
ascultării şi a vieţii în comun, a studiat în Egipt, Palestina şi Siria. La
Constantinopol monahismul a ajuns târziu, abia pe la anul 383 se
ridică întâia mănăstire ortodoxă numită a lui Dalmatie, iar în secolul
al VI-lea Constantinopolul devine centru monahal de vază.

Ioan Casian (dobrogeanul) se inspiră din Evagrie Ponticul,

iar în primele decenii a sec.V va duce şi difuza monahismul în
Occident-Marsilia.
Răspândirea creştinismului s-a făcut prin mai multe linii de
misiune:
1. Din Alexandria s-au făcut misiunile spre Abisinia şi alte zone.
2. Din Antiohia spre Edessea, Siria, Persia
3. Din Cezareea Palestinei spre Armenia
4. Din Capadocia spre creştinarea goţilor (Ulfila)
18
 În concluzie, secolul al IV-lea este veacul de aur pentru
credinţa creştină şi în special pentru Patristică deoarece
componentele civilizaţiei bizantine apar acum şi se dezvoltă din
această perioadă.

Imperiul Romano-bizantin

19
 Teoretic exista un singur imperiu, dar faptic lucrurile s-au
împărţit în anul 395.

Împăratul Arcadie (395-408)

Fiul cel mai mare a lui Teodosie, s-a dovedit a avea un
caracter slab, fiind foarte influenţabil. Neavând înclinare spre
activităţile militare, atât de importante pentru un împărat din acea
perioadă. S-a preocupat îndeosebi de combaterea ereziilor şi a
păgânismului. În acest scop el a decretat o serie de legi referitoare la
închiderea forţată a templelor păgâne de pe teritoriul imperiului.
A fost căsătorit cu Aelia Eudoxia - o puternică personalitate
şi au avut doi copii: Pulcheria şi Teodosie.
Problemele importante din timpul acestui împărat sunt:
1. problema naţionalităţilor
2. problema religioasă
- în anul 395 (împăratul avea doar 17 ani) are loc o răscoală
antiromană a federaţiilor ostrogoţilor din Asia mică sub conducerea
lui Tribigild, care va fi reprimată de generalul Gainas (got). Poporul
din capitala imperiului are o atitudine antigotică, iar în anul 400 va
avea loc măcelul miliţiilor gotice după care conducătorul lor Gainas
se refugiază la Dunăre unde este omorât de huni.
- Vizigoţii „externi” erau conduşi de Alaric (născut în Dobrogea)
care în 396 a invadat Grecia, iar în august 410, va cucerii Roma. De
reţinut faptul că pentru prima dată Cetatea eternă este cucerită de
neromnani.
- Stilicon – bravul ofiţer al împăratului fusese asasinat împreună cu
fiul său, iar în 408 împăratul Arcadie moare.
În timpul împăratului Arcadie are loc invazia hunilor (375) în
spaţiul nord dunărean, se petrec deplasări succesive de populaţii aşa
încât de acum se consideră începutul marii migraţii a popoarelor.

Aspecte religioase din timpul împăratului Arcadie

20
 În timpul împăratului Arcadie, Sf. Ioan Gură de Aur
(Hrisostomul +407) ajunge arhiepiscop al Constantinopolului în anul
398, împotriva voinţei lui Arcadie. În Constantinopol el găseşte
„toate viciile Asiei sporite încă de apucăturile unei curţi trufaşe
dominate de împărăteasa Eudoxia”(afirmă N. Bănescu).
Despre Ioan se spune că „era unul din acei sfinţi în ochii
cărora principiile sunt făcute pentru a fi aplicate” 3, fapt care îi va
aduce toate necazurile vieţii din partea împărătesei Eudoxia care va
dezlănţui o adevărată prigoană ajutată de patriarhul Alexandriei
Teofil care îl va depune pe Ioan din treaptă. Din porunca lui Arcadie
soldaţii îl duc pe patriarh în golful Nicomidiei la Praenetum.
În urma unui cutremur şi a unui misterios accident la palatul
imperial Eudoxia şi Arcadie îl roagă pe Ioan să revină la
Constantinopol, iar poporul îl sili să-şi reia tronul patriarhal de la Sf.
Sofia. Pacea a fost de scurtă durată deoarece Ioan s-a ridicat din nou
împotriva imoralităţii şi abuzurilor casei imperiale.
Datorită activităţii sale care nu era pe placul cercurilor înalte
bizantine este exilat din nou în Armenia la Cucus „locul cel mai
pustiu de pe întreg pământul”, iar de aici la Pityus lângă Pontul
Euxin unde nu va mai ajunge deoarece din cauza suferinţelor
îndurate pe drum, va muri la Comana în capela Sf. Basilisc în ziua de
14 septembrie 407, rostind cuvintele „Slavă lui Dumnezeu pentru
toate”. Osemintele sale vor fi aduse la Constantinopol după 35 de ani
de către împăratul Teodosie II (408-450) şi depuse în biserica Sf.
Apostoli.
Teotim al Tomisului (prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur) îl
apără deoarece este acuzat că ar fi origenist (adică acceptă
subordinaţionismul)
în raporturile intertrinitarel), că acceptă teoria preexistenţei
sufletelor, concepţia ciclică asupra timpului, apocatastaza
(restabilirea tuturor, la judecata din urmă vor fi toţi în rai).
Ioan arhiepiscopul îi trimite lui Teotim misionari creştini în
jurul anului 400, iar în anul 406 moare.
3
Cf. Lucian I. Gafton, st. cit p. 458.

21
 Istoricul Socrate afirmă despre Sf. Teotim că era numit de
huni „Dumnezeul românilor”.

Împăratul Teodosie II (408-450) cel Tânăr, era fiul lui

Arcadie
Situaţia politică: În această perioadă se impun tot mai mult
triburile hunilor din Panonia, astfel în anul 434 se ridică Attila în
culmea puterii vreme de aproape 20 de ani şi va ameninţa Bizanţul
care va suferi distrugeri în anii 443; 447 şi ruina o serie de cetăţi de
pe Dunăre (Drobeta, Sucidava, Oescus etc).
În anul 449 va avea loc un tratat de pace între Teodosie II şi
Attila.
În anul 451 Aetius va reuşi să forţeze retragerea „biciului lui
Dumnezeu” şi Attila va dispărea în 453, ceea ce va duce la risipirea
conglomeratului Hun în anul 454.
Situaţia culturală Sub Teodosie II are loc reorganizarea
Şcolii superioare din Constantinopol (425). Această Universitate de
stat poseda 31 de catedre (în latină şi greacă) şi va funcţiona cu unele
întreruperi până în anul 1453, cu obiectivul de a lovi mereu în şcolile
păgâne din Atena şi Alexandria.
În anul 438 este terminat Codex theodosianus (în 16 cărţi)
care conţine constituţiile imperiului promulgate după anul 312.
Situaţia religioasă. Sub împăratul Teodosie se întruneşte
Sinodul III ecumenic de la Efes - 431 la care se combate
dioprosopismul sau nestorianismul (Nestor (c. 380-451) –
exponentul şcolii din Antiohia promovat şi de Teodor de Mopsuestia.
La acest sinod a fost combătută erezia lui Nestorie care susţinea că
nu se cuvine să numim Născătoare de Dumnezeu (Teotokos) pe
Fecioara Maria, Maica Domnului Iisus Hristos.
Nestorianismul susţine despărţirea atât de mult a celor două
firi în Iisus Hristos încât vorbea de fapt de două persoane, iar
Fecioara Maria spun adepţii lui că este „născătoare de om”.Aceste
afirmaţii au fost susţinute de Nestor care a fost şi patriarhul

22
Constantinopolului între 428-431. Domnia lui Teodosie II a fost
dominată de disputele hristologice.
De reţinut faptul că la acest sinod a participat şi Timotei
episcopul Tomisului. Nestorianismul se va răspândi în Siria,
Mesopotamia şi chiar India.
Împăratul Teodosie II (cel Mic) nu se va ridica la nivelul
bunicului său Teodosie cel Mare. A fost dominat de sora sa Pulheria
şi soţia Athenias – Eudochia. El rămâne pe plan cultural doar cu
extinderea Universităţii creată de Constantin I, cu rol în promovarea
culturii şi spiritualităţii creştine.

Împăratul Marcian (450-457)

Este urmaşul lui Teodosie II (cel Tânăr), trac de origine, şi-
a petrecut mare parte din viaţă în cariera militară, a luat parte la
războaiele împotriva vandalilor şi perşilor. La moartea lui Teodosie
II s-a căsătorit cu sora acestuia, Pulcheria. El va reuşi să stopeze plata
tributului către huni şi va încheia înţelegere cu gepizii şi ostrogoţii.
Cum Attila ştia că nu va putea cuceri niciodată Constantinopolul, a
pornit spre vest, în faimoasele campanii din Galia (351) şi Italia
(352).
Marcian va da un decret prin care se permite ca un nobil să ia
în căsătorie o femeie de condiţie modestă, însă onorabilă.
Pe plan religios: este împăratul care va convoca Sinodul IV
ecumenic - 451 octombrie, la Constantinopol Calcedon care
stabileşte că Iisus este o persoană cu două firi unite în chip
neamestecat şi neschimbat; neîmpărţit şi nedespărţit. Sinodul a
osândit erezia lui Eutihie, arhimandrit din Constantinopol, care
susţinea că firea dumnezeiască a lui Iisus a cuprins cu totul firea
omenească încât Domnul Iisus Hristos are numai o fire
dumnezeiască.
Tot acum se va preciza că Noua Romă (Constantinopolul)
egal cu Roma, iar Patriarhia Ierusalimului este ridicată la rang de
patriarhat.

23
 La sinod a participat din Dobrogea episcopul Alexandru al
Tomisului. Mai reţinem faptul că acum la 455 are loc prădarea Cetăţii
eterne de către vandali.
Deşi domnia sa a fost relativ scurtă, Marcian este considerat
unul dintre cei mai buni împăraţi timpurii ai Imperiului Roman de
Răsărit. Marcian şi soţia sa, Pulcheria, au fost canonizaţi de Biserica
Ortodoxă, fiind prăznuiţi pe data de 17 februarie.

Împăratul Leon I Tracul (457-474)

Originar din Dacia Aureliană, întemeietorul dinastiei
leonide, sau trace este încoronat de patriarhul Anatolie, fiind prima
încoronare din istoria bizantină cu investitură religioasă. Datorită
conflictului cu Aspar (arian) a dus la dobândirea supranumelui de
„Măcelarul”. El a făcut o alianţă cu isaurii, prin căsătoria fiicei lui
cu Tarasicodissa, conducătorul isaurilor, care va deveni împărat. În
timpul lui Leon, balcanii au fost pustiiţi de goţi şi de huni.

Împăratul Zenon (476-491)

Evenimentele importante din cea de a doua domnie a lui Zenon
sunt: Căderea Imperiului Roman de Apus - 476 cu ultimul împărat de
Ravena Romulus Augustulus (ironia istoriei, tot Romulus se numea şi
fondatorul Romei), înlăturat de Odoacru (căpetenia herulilor). Lupta
dintre Basiliskos şi Zenon a împiedicat Imperiul Roman de Răsărit să
intervină pentru a opri căderea Imperiului Roman de Apus. Zenon
abia îşi recâştigase tronul, şi nu a mai putut face altceva decât să-l
numească pe Odoacru dux (conducător) al Italiei.
Pe plan religios Zenon a dat o lege în 488 ca orice oraş
(polis) să aibă ierarhul său.
- în anul 488 Odoacru este învins de Teodoric cel Mare şi pune
bazele regatului germanic (493-553).
- pentru a împăca spiritele sub aspectul credinţei Zenon, în anul
482 va da edictul de unire numit Henoticon, un compromis între
ortodocşi şi eterodocşi (monofiziţi).
- acum raporturile dintre Roma şi Constantinopol se întrerup.
24
- Akakios patriarhul Constantinopolului şi Felix III - papa Romei
dezaprobă decretul şi provoacă schisma între cele două Biserici
cunoscută sub numele de - Schisma acachiană - ce va dura
până în 518.
- La moartea lui Zenon poporul a strigat şi rugat pe împărăteasa
Ariadna „să de imperiului un împărat ortodox”.

Împăratul Anastasie I (491-518)

La moartea lui Zenon, Ariadne, văduva sa, l-a numit împărat
pe Anastasiu. A fost un funcţionar administrativ de mâna a doua (60
ani) reprezentant al romanităţii balcanice. Om prietenos, om de
biserică, pasionat de problemele religioase (uneori predica în Sf.
Sofia), dar cu tendinţe monofizite, fapt pentru care p-hul îl oprise.
Patriarhul Eufimie al Constantinopolului după încoronarea lui
Anastasie refuză să-i restituie mărturisirea lui de credinţă, bănuindu-l
de tendinţele eretice şi convocă o manifestare sinodală în susţinerea
hotărârilor luate la Sinodul de la Calcedon. Această atitudine l-a
determinat pe împărat să-l înlăture pe patriarh din scaun convocând el
însuşi un sinod pentru a-l depune pe Eufimie şi împotriva voinţei
poporului este exilat în Euhaita în anul 496.
Împăratul Anastasie va promova patriarh pe Macedonie II care
a fost obligat să adere la Henoticonul (edictul de unire, un
compromis între ortodocşi şi monofiziţii conduşi de Sever) lui Zenon.
Patriarhul s-a opus la amestecul împăratului în problemele bisericeşti
şi în cele din urmă a fost înlăturat la 6 aug. 511, primind comunicarea
că „stăpânul lumii” l-a exilat în Euhaita.

A reorganizat finanţele imperiului în aşa fel încât la moartea

sa a lăsat o visterie de 105.000 kg aur, baza economică pentru
lansarea lui Iustinian I. A făcut o reformă fiscală prin care a
îngreunat viaţa orăşenilor. A stabilit taxe pentru orice de la
meşteşugari, neguţători, liber profesionişti şi chiar şi de la femeile
uşuratice. S-a introdus un nou impozit numit epivoli supliment sau
supra taxă pentru pământul nelucrat.

25
 Pentru protejarea capitalei împotriva barbarilor Anastasie a
construit "zidul cel lung" de 78 km ce se întindea de la Marea
Marmara la Marea Neagră. Pentru oprirea invaziilor s-au consolidat
garnizoanele inclusiv cele din Dobrogea (Histria, Tomis, Dinogetia
sau Altina (Oltina de azi, nu departe de Adamclisi). Important este
faptul că în Sciţia Mică s-au reconstruit şi chiar ctitorit bazilici, iar cel
mai valoros sigiliu de plumb a lui Anastasie s-a descoperit la
Constanţa. În timpul său existau 15 scaune episcopale în Scitia
Minor, în principalele oraşe: Histia, Callatis, Axiopolis, Tropaeum
Traiani, Noviodunum, Aegisus, etc, iar în anul 520 ierarhul de la
Tomis, Paternus, semnează într-un document provinciae Scythiae
metropolitanus.
În timpul domniei lui au avut loc mari frământări interne
cauzate de diplomaţia religioasă şi cea faţă de aşa numitele deme
(grupări, partid politice în cadrul oraşelor mari (Constantinopol).
Împăratul va ocroti dema verzilor (monofiziţii mai liberali) fapt ce
agită pe dema albaştrilor care ocupau cartierele de elită ale cetăţii
(aristocraţia oraşului) care avea simpatii ortodoxe sau "calcedoniene."
Nicolae Iorga afirmă că aceste partid formau adevărate mafii
un fel de Tammany-halls cu pretenţia de a reglementa totul după
interesele lor şi a tulbura totul după mofturile lor.
Agitaţiile albaştrilor au culminat cu răscoala lui Vitalianus.
Anastasie I a interzis luptele în circ între oameni şi animale, dar nu a
putut opri rivalităţile obşteşti: edificii publice incendiate, statuia
împăratului târâtă pe stradă etc.
În anul 512 Anastasie I a îngăduit datorită înclinaţiilor sale
monofizite să se adauge la Trisaghion "cel ce te-ai răstignit pentru
noi", iar apoi obligat de mulţime şi-a cerut iertare în hipodrom.
Anastasie I nu a respectat întru totul Ortodoxia, a înlocuit
patriarhii dreptcredincioşi cu monofiziţi (Timotei la Constantinopol
şi Sever la Antiohia).

Răscoala lui Vitalian (513)

26
 Vitalian era comandantul trupelor din Tracia şi era de obârşie
scitică sau dobrogeană. Răscoala a fost pusă sub flamura Ortodoxiei
cu scopuri ascunse cu dorinţa lui Vitralian de a ajunge împărat şi a
rezolva problemele de natură economică şi politică a imperiului.
Răsculaţii stăpâni deja în Sciţia Minor, Moesia şi Tracia au atacat de
trei ori Constantinopolul. Au fost biruiţi de armata imperială în 515,
dar au rămas de temut în Balcani pe tot timpul domniei lui Anastasie.
Vitalian a fost promovat la rangul de comandant suprem al
armatei palatine de viitorul împărat Iustin I şi va muri în 520 din
porunca viitorului împărat Iustinian I.

Viaţa religioasă în această perioadă prestigiul Bisericii din

Dobrogea creşte prin aşa numiţii „călugări sciţi": Ahile, Ioan
Maxenţiu, Leonţiu şi Mauriciu. Cel mai celebru rămâne Leonţiu dacă
se acceptă teza originii lui "scitice" şi că el nu s-a născut la
Constantinopol, ci în Scxiţia. (după Ioan I. Russu) şi că a fost rudă cu
familia lui Vitalian, iar din prefeţele cărţilor lui Dionisie cel Mic
reiese că acest Leonţiu ar putea fi Leonţiu de Bizanţ.
Important este faptul că ideile dogmatice ale lui Leonţiu de
Bizanţ coincide sau sânt formulate asemănător cu a călugărilor sciţi
(Ioan Maxenţiu, Petru Diaconul, Ioan de Tomis şi Ioan Casian)
teologi sau episcopi antinestorieni cum era şi Leonţiu de Bizanţ, iar
mitropolit în Dobrogea în acest timp era Paternus care va activa şi
după anul 518.

Civilizaţia în secolul al V-lea

Civilizaţia în această perioadă este dominată de cei doi factori

esenţiali:

27
 1. Creştinismul devenit religie de stat
2. Caracteristica elenică.
Literatura bizantină în acest timp este relativ săracă.
În domeniul istoriei se afirmă: Socrat Sholasticos (avocat)
care a scris o Istorie bisericească o continuare a istoriei lui Eusebiu
de Cezareea (305-439), apoi Sozomen, Teodoret ce Cir şi alţii.
Tracul Priscus Panites alcătuieşte o Istorie bizantină şi
alta a goţilor, oferă date despre curtea lui Attila, despre
băştinaşii din Banat.
Zosimos reprezintă păgânismul şi face o prezentare a
Imperiului de la Octavian Augustus până la 410.
Gândirea filosofică este reprezentată prin Proclos din
Constantinopol (+485) ultimul reprezentant al neoplatonismului de
la Atena cu opera: Elemente de Teologie şi Teologia platoniciană.
Gândirea neoplatonică reprezentată prin Hypatia din
Alexandria
Pseudo-Dionisie Areopagitul se afirmă la finele secolului al V-lea cu
scrierile sale: Despre numele divine, Teologia mistică, Ierarhia
cerească, Ierarhia bisericească.
Împărăteasa Athenais-Evdochia (soţia lui Teodosie II) scrie
Persica şi traduce din Biblie.
În secolul al V-lea Universitatea de stat din Constantinopol,
prin Teodosie II (cel tânăr) deţine monopolul învăţământului
superior. Acum apare Codexul teodosian (438).

Arta. În anul 463 s-a ridicat biserica Mănăstirii Studion de

către consulul Studios, patrician roman din Italia (ruine există şi
astăzi din ea), prevăzută cu nartex (pronaosul) este un element tipic
arhitecturii constantinoplitane şi greceşti. După anul 424 se ridică la
Ravena o bazilică cu 3 nave dotată cu atrium (portic) şi nartex
(pronaos).
La Roma, 1a sfârşitul sec. al V-lea se imită modelele de
construcţii practicate în Răsăritul bizantin, iar sursa picturii
constantinopolitane din sec. al IV-lea şi al V-lea a fost totuşi Roma,

28
arta Alexandriei, Antiohiei şi Efesului precum şi alte oraşe elenistice
din Orient.

Împăratul Iustin I (518-527)

Justinus "Tharx" - trac romanizat, s-a născut în apropiere de
Scopje. A plecat de tânăr la Constantinopol (plugar sau păstor) şi
devine sub Anastasie I conducător peste străjile palatului. Este
proclamat împărat de poporul din Constantinopol la 518 în vârstă de
68 de ani. Este un împărat lipsit de cultură, dar cu mari calităţi
militare şi diplomatice.
Iustin I va avea pe tot parcursul domniei alături pe nepotul
său Justinianus care a fost nemulţumit de faptul că Vitalianus a primit
ranguri şi onoruri fiind socotit de unii „al doilea om din împărăţie" ce
va pune la cale uciderea lui Vitalianus împreună cu doi apropiaţi la
anul 520.
Pe plan religios: activitate deosebită privind construcţia de noi
biserici, repararea şi ridicarea multor clădiri publice. Sub presiunea
nepotului său Justinian va publica decizii şi va da decrete privind
impozitele, testamentele, căsătoriile (ce se pot face cu orie femei,
chiar decăzute...).
Iustin fiind ortodox convins va restabili hotărârile de la
Calcedon şi convocă concilii locale. Acum se remarcă călugării sciţi
(dobrogeni) şi se afirmă că „Unul din Treime a pătimit cu trupul".
Doctrina călugărilor sciţi este apreciată iar Justinian care va
publica un edict în acest sens (523). Mai reţinem faptul că aceşti
călugări au mers la Roma în anul 519 unde nu au fost agreaţi de
papa Hormisdas(514-524).
Tot acum în urma unor corespondenţe dintre Constantinopol
şi Roma, Iustinian cere pontifului roman să-i retrimită la
Constantinopol pe Ioan şi Leonţiu.
Ioan Maxenţiu va fi numit episcop în cetatea natală, iar
Leonţiu de Bizanţ dacă este identic cu „scitul” nu este problema
clarificată.

29
 Monofiziţi sunt destituiţi din toate funcţiile, iar un echilibru
între nestorieni şi monofiziţi s-a păstrat totuşi graţie lui Iustinian în
antifonul II liturgic.
Relaţiile cu Roma (518) se refac după 35 de ani de schismă
acachiană.
În 524 se dă un edict contra arienilor fapt ce duce la
deteriorarea raporturilor cu Teodoric regale ostrogot.
De reţinut faptul că din această perioadă, data de 25
Decembrie - Sărbătorirea Crăciunului se extinde în întreg
imperiul.

Împăratul Justinian cel Mare (527-565)

Este „ultimul împărat roman” pe tronul Constantinopolului
născut la Tauresium, aproape de Ohrida. S-a iniţiat în „meseria de
domn" la curtea unchiului său Iustin I. A fost supranumit „basileus
akoimetos" (împăratul care nu doarme niciodată). Era şi un om pios şi
versat în teologie (a dat la lumină chiar şi o mărtuisire de credinţă).
Teodora4 soţia de provenienţă modestă la un moment dat a
înclinat spre monofozitism precum şi Iustinian (+565) înainte de
moarte se pare că îmbrăţişează rătăcirea egipteană numită
aphtartodoketism, (o erezie din sec VI, care susţine că trupul lui
Hristos a fost corpul Noului Adam, incoruptibil, adică fără afectele
sau suferinţele umane, are şi o tentă dochetistă. Dochetismul este o
eroare doctrinară din sec. I, ce afirmă că Iisus s-a întrupat şi a murit
în aparenţă, adică nu real). Tot împărăteasa Teodora la convins pe
Iustinian să dea o legislaţie împotriva prostituţiei şi a abuzului sexual
asupra copiilor.
La 44 de ani ajunge împărat şi este exponentul a două mari
obiective:
1. Refacera, integritatea şi bunăstarea imperiului
2. Impunerea tuturora a Ortodoxiei (Ikumeni creştină)

4
Charles Diehl, Teodora, Împărăteasa Bizanţului, Traduce şi note de Teodora Popa-Mazilu,
Editura Ulise, 1991.

30
 Mai amintim faptul că decidea în chip despotic în ce priveşte
administraţia şi chiar doctrina Bisericii. La moartea patriarhului
Epifanie este ales, prin influenţa împărătesei Teodora, patriarh de
Constantinopol, Antim (535-536) un episcop de Trapezunt care locuia
în Constantinopol şi avea legături cu monofiziţii conduşi de Sever.
Ortodocşii din Constantinopol fac plângeri la papa Agapet care va
veni la Constantinopol şi îl va depune din scaun pe Antim fapt
confirmat în cele din urmă şi de împăratul Justinian cel Mare. Acest
Antim refuză să facă o mărturisire de credinţă cu privire la cele două
firi ale Mântuitorului şi va trăi în ascuns în palatul imperial până la
moartea împărătesei Teodora.
Tot în timpul lui Justinian, patriarhul Eutihie (552-565;
577+582) a avut de suferit din cauza că nu a semnat un edict dat de
Justinian cu privire la doctrina iulianiştilor apreciată de el ca mai
pioasă şi onorabilă pentru Hristos, fapt care a dus la arestarea lui şi
înlăturarea din scaunul patriarhal.
Este considerat ca unul din marii legiuitori ai lumii şi se
considera Legea Însufleţită. Iustinian a legiferat şi pentru
Biserică, dând de exemplu forţă de lege obiceiului ca episcopii
să rămână celibatari.
A fost sprijinit de cel mai mare jurist al timpului său
Tribonian (ministrul justiţiei adică Quaestor sacri palatii).
În anul 529 apare Codex Justiniani (în 10 cărţi) care a utilizat
codurile existente: codicele Gregorian, Hermogenian şi Teodosian.
În anul 533 opera legislativă se încheie numindu-se Digeste
sau Pandecte,structurată în 7 părţi cu 50 de subdiviziuni.
Tot în 533 apare şi manualul de drept pentru studenţi numit
Institutiones elaborate de profesorii de drept din Constantinopol şi
Beirut.
În 534 se face o reeditare, ediţie revăzută numită Codex
repetitae praelectionis în 12 cărţi.
Legile editate în perioada 534-565 se vor numi novele -
Novellae post Codicem constitutions (în greacă: neare fiind în număr
de 158, majoritatea redactate în limba elină. Novelele, Codurile,

31
Digestele şi Institute alcătuiesc CORPUS JURIS CIVILIS, cunoscut
şi în Europa apuseană începând cu secolul al XII-lea.
Împăratul Justinian la influenţele soţiei sale Teodora a dat o
legislaţie împotriva prostituţiei şi abuzului sexual asupra copiilor.
Tot din această perioadă se observă că practicile ecleziastice
au început să difere de la o regiune la alta, iar autoritatea papală se
diferenţiază de patriarhatele răsăritene. Amintim că Biserica Romană
îngăduia omorârea pe câmpul de luptă, în timp ce Biserica
Răsăriteană se menţine pe poziţia Sf. Vasile cel Mare, conform căreia
un asemenea omor, cu toate că era necesar, rămâne un păcat. Aceste
divergenţe între practicilşe apusene şi răsăritene s-au amplificat în
timp.5
Aspecte sociale. Populaţia Constantinopolului aproape un
milion de oameni, împărţită şi uneori nemulţumită de „regizorul lui
Dumnezeu pe pământ" a dus în cele din urmă la revolta Nika
(învinge), iar Hipatias un nepot a lui Anastasie este proclamat
împărat, dar a fost învinsă de împărăteasa Teodora prin masacrarea a
30.000 de oameni.
Cheltuielile colosale pentru întreţinerea fastului şi tot cortegiul
lor a făcut ca acest împărat să lase un imperiu epuizat, ruinat
economic şi financiar, cu toate că a fost un mare ctitor pe linie
militară civilă şi religioasă.
„Dreptul iustinian nu cunoaşte o colaborare a Statului la
administrarea averii bisericeşti. Împăratul stabilea numai
dispoziţiile legale, dar administrarea era rezervată exclusiv
Bisericii” (A. kenecht, System des Iust. Kirchenvermogensrechtes,
Stuttgart, 1905, p. 118) cf. „Renaşterea, Anul XI, Cluj, 2 iulie 1933,
nr. 26-27, p. 2.

„Colaborarea Statului cu Biserica este fatală şi inevitabilă,

pe câtă vreme se întâlnesc amândoi pe un teren comun, pe câtă
vreme şi Statul şi Biserica au datoria de a lucra, asupra poporului şi
pentru binele lui. Colaborarea aceasta trebuie coordonată prin buna
5
Warren Treadgold, op. cit., p.102.

32
înţelegere între cei doi factori, şi în aceasta constau raporturile
intime care trebuie să existe între Stat şi Biserică” (cf. „Criza
bisericească”, Bucureşti, 1912, p. 16).

„Chiar prin esenţa sa, Biserica nu se acomodează cu

schimbările dese, şi când trebuie a i se aduce vreuna, trebuie ca ea se
facă în aşa fel, ca să nu fie nevoie a se reveni prea curând asupra ei”
(cf. „Criza bisericească”, p. 18).

„Admirabil lucru e religia creştină, care, deşi pare să aibă ca

obiect fericirea în viaţa viitoare, ne aduce fericirea şi aici pe pământ!
Religia creştină ne îndeamnă să nu ne punem nădejdea noastră în
viaţa pământească, care e trecătoare şi frământată de multe necazuri
şi nenorociri, ci în viaţa viitoare „unde nu este durere, nici întristare
nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit” (Montesquien).

Perioada de aur a artei bizantine

Biserica construită de Constantin cel Mare, închinată
Inţelepciunii Divine (Sophia), a fost distrusă de un incendiu în anul
532 în timpul răscoalei Nika. Impăratul Iustinian cel Mare
33
construieşte o biserică, o capodoperă, unică ce impune un nou stil
ecleziastic. Guvernatorii din toate provinciile imperiului au contribuit
pentru construcţia şi înzestrarea ei cu cele mai scumpe materiale de
construcţie din lume.
Arhitecţii Antemius din Trala şi Isidor din Milet cu zeci de
mii de muncitori sub supravegherea împăratului Iustinan în anul 537
(27 dec.) inaugurează biserica după 5 ani de muncă şi jertfe.
Iustinan în ziua inaugurării a strigat: „Slavă lui Dumnezeu
care m-a socotit demn să realizez o asemenea operă ! O, Solomoane,
te-am învins !”6
Scriitorul şi academicianul francez Francois Timolen, abate
de Choisy (1644-1724) afirma că „Niciodată, geniul Romei şi cel al
Orientului n-au fost asociate într-un ansamblu mai surprinzător şi
mai armonios”7.

1. Arhitectura. Procopius, istoric bizantin (+ 562)

principalul cronicar al epocii lui Iustinian (Cartea
războaielor lui Iustinian); Lucrare intitulată Istoria
secretă este un amestec de anecdote şi pamflete la adresa
lui Iustinian şi a Teodorei, compară Marea Biserică cu o
navă ancorată în port, dominând toate clădirile oraşului,
iar splendoarea ei se arată în interior. Biserica are formă
aproape pătrată, de 77 metri lungime şi 71,70 lăţime, iar
pe nava principală o cupolă imensă cu diametrul de 31 de
metri la o înălţime de 50 de metri.
Totul a fost realizat de constructorii bizantini într-o
manieră originală încât opera lor a devenit „o minune de
stabilitate şi de îndrăzneală”. Materialele pentru cupolă au
fost aduse din Rodos (olane din lut alb şi spongios, foarte
uşor), iar la baza cupolei sunt 40 de ferestre.
Tot Procopie spune că: „Era o lucrare minunată şi
înspăimântătoare în acelaşi timp (…) părea că nu se sprijină pe
6
Arta Bizantină, Lucrare întocmită de Constantin Ionescu-Boeru, Ed. Prietenii Cărţii,
Bucureşti, 2002, p. 49.
7
Ibidem.

34
zidire, ci este suspendată cu un lanţ de aur de cer”. Cu toate calculele
şi măsurile de siguranţă, cupola bisericii se prăbuşeşte la 7 mai 558,
iar Iustinian a ordonat lucrările de restaurare ce au fost conduse de un
nepot a lui Isidor din Milet. Isidor cel Tânăr realizează o cupolă mai
mică. Biserica a fost inaugurată la 562 la 24 decembrie, care a
rezistat până astăzi, fiind considerată o minune a artei şi ştiinţei.

2. Ornamentarea. Sculpturi, combinaţii de marmură,

mozaicuri, capiteluri aurite, pietre semipreţioase cu monogramele lui
Iustinian şi ale Theodorei, de o frumuseţe rară iar pardoseala dintr-o
marmură de toate culorile.
- Mozaicurile cuprind puţine figuri omeneşti: un arhanghel pe
peretele sudic al altarului; Fecioara cu Fiul, aflată între Iustinian
care-i oferă Marea Biserică, şi Constantin cel Mare, care-i oferă
oraşul întemeiat de el. În partea de sus a marii cupole există o cruce
uriaşă pe un fond de cer înstelat. Se spune că Justinain a ţinut ca
interior să strălucească precum edificiile monumentale din
Alexandria şi că ar fi dorit să îmbrace pereţii şi pardoseala Sf. Sofia
din plăci de aur. În centrul bisericii, sub cupolă, se afla marele
amvon, magnific împodobit cu marmură sculptată, fildeş, argint şi
pietre preţioase având în vârf o cruce.
- Iconostasul era de argint cu medalioane-icoane ale
Mântuitorului şi Maicii Domnului, ale arhanghelilor profeţilor şi
apostolilor.
- Altarul, o minune, Sf. Masă din aur aşezată pe coloane de aur,
iar deasupra ei se aflau patru coloane de argint, susţin un dom ce
avea în vârf o cruce mare de aur, strălucea de emailuri şi pietre
preţioase.
Draperiile ţesute din mătase şi fir de aur operele lui Iustinian
şi a Teodorei, cu imaginea împăratului şi chipul lui Hristos şi a
Fecioarei care îi binecuvântează pe împărat. În spatele absidei se afla
tronul patriarhal din argint aurit.
- Istoricul Procopios spune că pentru altarul Sf. Sofia s-a folosit
aproape 20.000 kg de argint.

35
- Iluminarea catedralei Sf. Sofia era magnific realizată cu numeroase
polycandila din argint, lămpi atârnate de baza circulară a cupolei
Din secolul al VI-lea, acest stil se impune şi devine în artă un
obiectiv de referinţă.

Caracteristicile stilului bizantin

Este cunoscut faptul că arta bizantină a fost considerată multă
vreme o artă imobilă, statică, fără putere de a se reînnoi în conţinutul
său de creaţie. Cu timpul specialiştii în domeniu au descoperit o
complexitate şi supleţe a artei bizantine cu valori deosebite aşa cum
afirmă Charles Diehl: „arta bizantină nu este deloc o artă născută
moartă…este o artă viabilă, cu o dezvoltare…continuă şi progresivă,
cu evoluţii şi transformări succesive”8. Astfel, stilul bizantin nu este
o relicvă a panteonului artistic al trecutului, ci astăzi are o mare
extindere şi vizibilitate în locaşurile de cult împodobite cu picturi ale
stilului bizantin, iar puterea lui rezidă în frumosul duhovnicesc pe
care îl deţine9. Arta bizantină urmăreşte nu numai redarea unei
frumuseţi exterioare ci mai ales frumuseţea duhovnicească pe care
pictorii s-au străduit în trecut şi au rămas exemple pozitive pentru cei
de azi în expresia plastică a fondului de idei pe care trebuie să-l
urmărească în operele lor10. Acest stil al artei creştine, al artei
liturgice urmăreşte legătura vie şi continuă dintre om şi Dumnezeu,
de a-l slăvi pe ziditor prin viaţa spirituală.
Originea artei bizantine este în modestele desene, fără aspect
estetic, din catacombele primilor creştini, desene ce erau de fapt un
cod de înţelegere între creştinii persecutaţi. Aceste desene-simboluri
adică: cruce, potir, porumbel sau un peşte, un miel pre-închipuiau pe
Mântuitorul. După acestea au apărut figuri de prooroci până la o
scenă cu momente biblice.
Picturile în encaustică descoperite la Fayum în Egipt din
secolul al III-lea, adică aveau culorile preparate cu ceară, constituie

8
Charles Diehl, Manuel d,art Byzantine, Ediţia a II-a , Paris, 1925, p. 4.
9
Preot Ioan Fulea, Despre stilul bizantin, în rev. M.A., Anul XV, Nr. 1-3, 1970, p.162.
10
Cf. I. D. Ştefănescu, Pictura bisericească…, vezi şi rev. G. B. , nr 11-12, 1961.

36
izvoare pentru stilul bizantin ce se va forma după libertatea
creştinismului când vor apare biserici împodobite cu fresce,
miniaturi, mozaicuri în care va predomina albastru şi auriu ca
simboluri ale cerului.
Operele de artă creştină ne arată cum a apărut, evoluat şi s-a
dezvoltat acest stil bizantin care este de fapt o sinteză între
caracteristicile picturii egiptene şi ale sculpturii antice greceşti.
Gestul, poziţia sau surprinderea unei mişcări a capului, mâinilor sunt
o caracteristică a stilului bizantin, a figurilor reprezentate, şi dă
semnificaţie picturii bizantine.
Tot ca o caracteristică a stilului bizantin reţinem faptul că aici
rămâne faţa imobilă, adică în profil faţă de corp, redată în poziţia
privită din faţă. De asemenea hieratismul figurilor sfinţilor, înseamnă
caracterul liturgic, bisericesc, serafic, duhovnicesc, caracterizează
arta bizantină, adică transfigurarea celui care s-a nevoit a fi aproape
de Hristos, chipul sfântului se definitivează, se împlineşte în lumea
dincolo unde el este trăitor, cu alte valori şi alte frumuseţi.
După căderea Constantinopolului sub turci (29 mai 1453),
Biserica pravoslavnică rusă peste trăsăturile vechi bizantine vine cu o
pecete proprie şi deschide o lucrare nouă, un stil neo-bizantin care se
continuă până astăzi. În această pictură neo-bizantină, hieratismul va
fi exprimat prin alungirea feţei şi a întreg corpului, slăbirea lui
fizică,iar privirea ochilor devine mai adâncă şi întreg chipul sfântului
mai pătrunzător. În pictura neo-bizantină mână poartă semnificaţia
unui gest de binecuvântare.

Împăratul Maurice Tiberiu (582-602) rămâne în tradiţia

Bisericii ca cel care a fixat sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului
la data de 15 august. Până la el această sărbătoare se ţinea la date
diferite în marile Bisericii ale Imperiului Bizantin (vezi I. Zăgrean, în
rev. Telegraful Român, anul 120, 1972, 15 aug., nr. 31-32, p. 1).

37
 Basileia Elenică Medievală (641-1081)

Descendenţii heraclizi

Cea de a doua parte a veacului al VII-lea poate fi socotită,

după cum precizează A. Ducellier, epoca în care Imperiul de Răsărit
a încetat de a mai fi cu adevărat roman în alcătuirile sale geopolitice,
în administraţie şi chiar în ideologie, din acest moment putându-i-se
acorda apelativul convenţional de „bizantin”.

38
 Împăratul Heraclie (610-641)
. În acest timp perşii vor ocupa teritorii din imperiu la
miazăzi, iar în 614 ocupă Ierusalimul şi iau Sf. Cruce ca trofeu şi o
duc la Ctesifon capitala lor. Heraclie va începe războiul cu perşii în
anul 622.
În anul 626 Constantinopolul este atacat de avarui iar mica
armată a fost ajutată de patriarhul Serghie va apăra
Constantinopolul de atacurile avarilor cu aliaţi (slavi, bulgari şi
gepizi).
Patriarahul a luat icoana Maicii Domnului, conform tradiţie
pictată de Sf. Ev. Luca, şi a făcut cu ea o procesiune pe zidurile
cetăţii în urma căruia s-a ivit o furtună puternică pe mare încât a
scufundat corăbile invadatorilor, iar drept mulţumire în acea noapte
patriarhul şi preoţii au cântat pentru prima dată Acatistul Bunei
vestiri în faţa acestei icoane. Datorită acestui fapt icoana se numeşte
„a Imnului Acatist”, care în anul 1375 a fost dăruită de împăratul
bizantin Alexie al III-lea Comnenul, cuviosului Dionisie ctitorul
Mănăstirii Dionisiu din Muntele Athos unde se află şi astăzi în
Paraclisul numit al „Imnului Acatist” de dimensiune aproape pătrată
(30 cm). Icoana este realizată din amestec de ceară şi mastică, cu un
chip şters din cauza că ea a izvorât mir în numeroase rânduri., este
protejată de o ferecătură de aur din 1786.
Salvarea reşedinţei este atribuită Maicii Domnului
protectoarea oraşului imperial, iar din tradiţie aflăm că atunci s-a
compus (de către patriarhul Serghie) imnul Acatist ca un omagiu de
gratitudine “Apărătoarei Domne” pentru victoria repurtată asupra
păgânilor.
Heraclie va învinge pe perşi, iar în anul 629 se va întoarce cu
Sf. Cruce la Constantinopol şi în anul 630 Sf. Cruce va fi dusă la
Ierusalim.
În această perioadă poetul Georgios Pisides îi dedică
împăratului un poem omagial intitulat Heracliada.

39
 De reţinut faptul că triburile arabilor după moartea lui
Mahomed (632) pornesc contra creştinilor un război aşa zis « sfânt »
(djihad). Musulmanii după lupta de la Yarmuk (636) vor cucerii şi
stăpâni Siria, în anul 638 Cetatea Sfântă-Ierusalimul (patriarhul
Sofronie) iar în 641-642 vor ocupa şi Egiptul de nord (Alexandria
este evacuată de bizantini). Arabii astfel au ocupat 2/3 din teritoriul
Imperiului bizantin

Împăratul Constans II (641-668)

Este nepotul lui Heraclie care va deveni un dictator crunt. În
anul 648 va publica edictul numit Typos (normă) prin care interzice
orice dezbatere cu privire la energiile şi voinţele din persoana
Mântuitorului, în urma neînţelegerilor dintre calcedonieni şi
monteleţii.
În această perioadă este condamnat la mutilare Sf. Maxim
Mărturisitorul şi exilat în Caucaz unde va muri în anul 662. În anul
668 bazileul este asasinat în baie de un complotist.

Împăratul Constantin IV Pogonatul (bărbosul)

668-685
Este fiul lui Constans II. În timpul domniei acestui împărat
arabii atacă din nou Constanitopulul (674-78) care este apărat cu
mari sacrificii.
Tot acum bulgarii conduşi de Asparuh au reuşit să pătrundă
în Dobrogea şi să se împrăştie pe întreg teritoriul dintre Dunăre şi
Munţii Haemus, adică regiunea care corespunde cu nord-estul
Bulgariei de astăzi cu capitala la Pliska.
Constantin IV Pogonatul a rămas în istoria creştinismului
prin convocarea Sinodului VI ecumenic de la Constantinopol (680-

40
681). Tânărul bazileu a încetat din viaţa la vârsta de 33 de ani după
ce a poruncit mutilarea a doi fraţi ce voiau conducerea imperiului.

Împăratul Iustinian II (685-95 şi 705-711) -

Cârnul (Rhinotmetul) sau Iustinian cel Mic
Acestui bazileu, ortodox şi foarte evlavios, îi datorăm
întrunirea Sinodului quinisext (V-VI) sau trulan (deoarece şedinţele
sale s-au ţinut în sala boltită a palatului, in Trullo, în anii 691-92).
Acest sobor a completat cu 102 canoane sinoadele V şi VI ecumenice
care după cum se ştie n-au elaborat nici un canon.
S-au luat măsuri pentru restabilirea disciplinei, stoparea
declinului bunelor obiceiuri, interzicerea superstiţiilor şi a datinilor
străvechi păgâne, iar unele canoane au lovit anumite practici şi vederi
a Bisericii din Apus.
În anul 695 împăratul este mutilat în hipodrom şi izgonit de
partidele religioase în exil la Cherson. A revenit la tron şi s-a
răzbunat pe patriarhul Calinic I pe care l-a orbit şi trimis la Roma.

Iustinian cel Mic reia tronul în 705 până în 711

tulburat psihic, căsătorit cu o principesă cazară, va judeca şi
executa pe uzurpatorii săi, iar patriarhul Calinic I (694-705) este orbit
şi trimis La Roma. Va trimite o expediţie la Ravena pentru a
sancţiona pe militarii de acolo care au obstrucţionat în anul 695
arestarea papei Sergiu poruncită de el şi expedierea lui la
Constantinopol. Cu acest împărat, decapitat în decembrie 711, se
încheie dinastia heraclizilor şi începe o epocă de anarhie până în 717.
Se atribuie epocii lui Codul rural - Nomos Gheorghikos.
Pentru români este importantă această legiuire deoarece ea va
fi inclusă, în traducere, în Pravila lui Vasile Lupu (1646) şi în
Îndreptarea Legii a lui Matei Basarab din 1652, ceea ce înseamnă că
multe realităţi caracteristice Bizanţului din secolele al VII-lea – al
VIII-lea erau cunoscute în societatea românească din secolul al
XVII-lea.

41
 Împăratul Philippikos (711-713)
Deşi credincios monoteismului dispune distrugerea icoanelor
şi a actelor Sinodului VI ecumenic.

ICONOCLASMUL

Etapa întâi
Iconoclasmul (lupta împotriva icoanelor) estre imposibil a se
lămuri doar prin raţiuni politice şi nici cu motive teologice sau izolată
de reformele sociale.
Locul lui de naştere este după unii Constantinopolul (H.
Ahrweiler), dar cu surse în fond asiatice, aproape exclusiv în
Imperiul bizantin. Împăraţii iconoclaşti erau toţi de origine
anatoliană: „isaurii”: pentru etapa I-a: Leon III (717 - 741) şi
Constantin V (fiul) 741-775, iar pentru etapa a II-a:

42
- Leon V -Armeanul (813-820),
- Mihail II (820-829) şi fiul Teofil (829-842).

Cultul icoanelor de două ori a fost restabilit de femei:

- Irina (797-802), greacă de obârşie pentru etapa I-a, şi
- Teodora din Paflagonia - provincie microasiatică pentru etapa II-a.
În această perioadă era o răspândire extraordinară a icoanelor
şi se pretindea de unii că exista exemplare de icoane nefăcute de
mână omenească.

În anul 726 împăratul Leon III - Isaurul (717-741) dispune

distrugerea icoanei-mozaic reprezentând pe Iisus Hristos de deasupra
Porţii de Bronz (primul act iconoclast, primul act public) şi pune în
locul ei o cruce, care să reprezinte gloria ortodocşilor.
Patriarhul Gherman I (715-730) înfruntă pe împărat şi nu
acceptă să treacă de partea lui, fapt ce l-a determinat să-l pălmuiască
şi să-l alunge din scaunul patriarhal, iar în final să fie dus de soldaţi
într-o mănăstire îndepărtată şi strangulat la vârsta de 100 de ani.
În locul lui Gherman este ales Atanasie (730-752), un
admirator al împăratului, care la înscăunare, în timpul ceremoniei,
este lovit cu pietre de popor aşa încât va scăpa cu fuga.

Constantin V – Copronimul11 (741-745)

După ce ocupă tronul, el se va răzbuna pe potrivnicii lui
orbind pe Artavasdus (cumnatul său şi sprijinitorul ortodocşilor) şi
pe fii lui, iar pe patriarhul Anastasie în noiembrie 742 îl urcă pe un
măgar în hipodrom, îl biciuieşte şi îl insultă lăsându-l apoi patriarh
până la moarte.
Împăratul convocă un sobor iconoclast în palatul Hieria (pe
malul răsăritean al Bosforului lângă Calcedon) la 10 februarie/ 8
aug. 754 şi cu toate că a triumfat partida moderată, el interzice totuşi
confecţionarea de icoane, posedarea sau tăinuirea icoanelor. Au

11
Spurcăciune (din greceşte kopros = „excrement” şi onoma = „nume”).

43
 participat 338 de episcopi. Ultima şedinţă a avut loc în palatul
Vlaherne din Constantinopol.
După acest sinod este ales patriarh Constantin II (735-765)
care a fost obligat să jure din amvonul bisericii că nu va respecta
icoanele. Supus împăratului şi din porunca lui, pentru al
compromite, acest patriarh a dus o viaţă destrăbălată. Cu toate
aceste aspecte negative ale vieţii lui el se opune împăratului care
propune ca Maica Domnului să fie numită simplu Maica lui Hristos.
Ajunge să fie exilat în insula Prinţilor şi înlocuit cu alt patriarh, iar
la scurt timp adus din nou în Constantinopol unde va fi bătut şi
degradat solemn în biserică, dus în hipodrom dezbrăcat într-o
cămaşă, cu capul şi barba rase, pus pe un măgar şi umilit este nevoit
să declare că credinţa împăratului este ortodoxă. Trimis în închisoare
i se taie capul care va fi ars în piaţa publică, iar corpul transportat în
locul unde se îngropau criminalii.
După anul 760 de la lupta împotriva icoanelor s-a trecut la
persecutarea iconodulilor, în special a călugărilor şi preoţilor. În anul
766 a avut loc o răscoală a preoţilor care a fost înfrântă de armata
împăratului.
Sf. Ştefan cel Nou primeşte mucenicia şi astfel se ajunge la
mutilarea şi chiar uciderea a mulţi iconoduli.
Sf. Ioan Damaschinul cu preţul vieţii apără icoanele. Mai
reţinem faptul că această luptă împotriva icoanelor a pornit de „sus în
jos", adică de la împăraţi care au obligat şi schimbat pe patriarhii
care s-au opus.
În anul 820 iconofilul Toma Slavul a organizat o puternică
răscoală împotriva regimului iconoclast a împăratului Mihail II, fiind
susţinut şi de populaţiile microasiatice. În Constantinopol chiar din
anul 726 populaţia s-a revoltat împotriva eliminării icoanelor, mai
ales femeile, iar în Marea Egee izbucneşte o revoltă armată în anul
727.
Apusul prin papa Grigorie II,(715-731) aruncă anatema peste
iconoclaşti şi este împotriva împăratului bizantin Leon III care în anul
730 demite pe patriarhul Gherman (canonizat şi pomenit pe 12 mai),

44
care a solicitat sprijinul papei. Iconoclasmul a dus la separarea Romei
vechi de cea Nouă şi a favorizat apariţia statului papal începând cu
anul 754. În anul 769 un conciliu la Lateran aruncă din nou anatema
peste iconoclaşti. La fel şi papa Grigorie III cere împăratului Leon
să-şi schimbe poziţia faţă de icoane.
*
După moartea lui Constantin V, prigonirea s-a temperat prin
venirea pe tron a împăratului Leon IV Cezarul (775-780) şi a fiului
său Constantin VI, minor, care va domni sub regenţa mamei sale
Irina, împărăteasă între anii 797-802.
Irina (797-803) înlătură pe patriarhul Paul şi promovează ca
patriarh pe un mirean bine instruit şi evlavios Tarasie cu care va
convoca Sinodul VII ecumenic de la Niceea în anul 787 la care
participă 350 de ierarhi şi numeroşi monahi, sinod la care este repusă
în drepturile ei iconodulia, redactându-se o autentică teologie a
icoanelor.
Fiul Constantin VI va prelua tronul din anul 790, dar din punct
de vedere militar s-a dovedit a fi incapabil, iar în timp ce în viaţa
particulară a fost imoral, divorţul de soţia lui şi recăsătorirea a
scandalizat populaţia ortodoxă din Constantinopol. Mama lui Irina, de
necrezut, va dispune orbirea fiului şi exilarea lui împreună cu cea de a
doua soţie şi astfel va lua tronul în anul 797 şi va domni până în 802
când o răscoală a poporului condusă de logotetul (ministrul de
finanţe) Nikefor o înlătură de la conducerea imperiului. A fost exilată
la o mănăstire din Mitiline pe insula Lesbos, unde a avut rang de
egumen şi un an mai târziu 9 aug. 803 a trecut la Domnul.
Iată hotărârea, în concret a, Sinodului VII ecumenic:
„Şi rezumând zicem: [noi] păstrăm neschimbate toate predaniile
Bisericii, scrise sau nescrise, încredinţate nouă [cu sfinţenie]. Între
ele se află şi zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propovăduirii
evanghelice, în vederea întăririi credinţei în întruparea, adevărată şi
nu închipuită, a lui Dumnezeu Cuvântul, [acestea] aducându-ne bun
folos, căci lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea şi
icoana] este spre mărirea amândorura.

45
 Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea împrătească şi urmând
învăţătura [de Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri Părinţi şi a
Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi recunoaştem că ea este a
Duhului Sfânt, Care locuieşte întrânsa, hotărâm cu toată grija şi
acrivia: împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în
sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi: cinstitele şi sfintele
icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite,
pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe
drumuri; icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos şi a Precuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de
Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi drepţilor
bărbaţi.
[Iar] cei care cutează să cugete sau să înveţe altfel, sau, urmând
blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască predaniile
Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintere cele ale Bisericii, fie
Evanghelie, fie semn al Crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaşte
de mucenici, sau [îndrăznesc] să cugete strâmb şi viclean pentru a
răstălmăci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă
şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele
vase sau sfintele mănăstiri; poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt
episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să
fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie afurisiţi].”

Împăratul Nichifor I (802-811),

Mare expert financiar va modifica unele hotărâri ale Irinei, fapt
ce va duce la nemulţumirea Bisericii, iar ca patriarh va pune pe
cronicarul Nichifor. Împăratul are o victorie deosebită la Patras, în
anul 805 asupra slavilor răsculaţi în Peloponez, fapt ce a contribuit la
„regrecizarea Greciei" meriodonale unde erau mulţi „salvoni". În urma
unei bătălii cu hanganul bulgar Krum îşi va pierde viaţa şi se spune că
din ţeasta sa hanul bulgar a făcut o cupă de băut la orgiile păgâne.

Împăratul Mihail I Rangabe (811-813)

46
 Este ginerele lui Nichifor. Rangabe semnifică „mână foarte mare
sau tare”. Acest împărat a simpatizat pe iconoduli, aşa încât Sf. Teodor
Studitul a ajuns să domine viaţa religios-politică.

EVOLUŢIA ICONOCLASMULUI
- etapa a II-a -

În etapa a II-a iconoclasmul a pierdut din intensitate, iar

martiri iconoduli au apărut doar sub împăratul Teofil.

Împăratul Leon V Armeanul (813-820)

Este preocupat mai întâi de restabilirea ordinii şi încheie un
armistiţiu cu Omurtag, urmaşul lui Krum, pe 30 de ani aşa încât
pericolul bulgar este anulat. La urcarea sa pe tron este pus de către
patriarhul Nichifor (806-815) să semneze o declaraţie că va păzi
dreapta credinţă şi va respecta dogmele Bisericii şi Sindodul VII
ecumenic.
La scurt timp împăratul, convins fiind că icoanele au adus
mari nenorociri imperiului, convocă un sinod să-l judece pe patriarh
care va fi scos din palat, aruncat în piaţă spre a fi ucis de iconoclaşti,
dar protejat de întuneric reuşeşte să scape cu viaţa, trece Bosforul,
apărând până la moarte doctrina Bisericii.
Alături de Nichifor este Teodor Studitul care susţine că
„chestiunile bisericeşti sunt de competenţa preoţilor şi învăţaţilor,
împăratul neavând decât administrarea treburilor exterioare.
Apostolul spusese doar că: Dumnezeu a aşezat în Biserică în primul
rând apostoli, apoi profeţi, apoi dascăli, dar nicăieri nu a amintit de
împăraţi. Pentru tine spunea el, datoria ta este să-i asculţi şi să nu le
uzurpi locul”12
Eliberat de grijile războinice, Leon „Cameleonul", cum era
poreclit, va pune un nou patriarh pe Teodot Melissenos, aderent
12
Cf. Lucian I. Gafton, st. cit. , p. 463 (vezi Viaţa lui Teodor Studitul).

47
opticii sale împărăteşti, iar după aceasta, în 815 va dispune o „adunare
sinodală" care a revigorat sentinţele iconoclaste din anul 754 şi a
denigrat „chipurile fără viaţă", adică icoanele.
Teodor Studitul este exilat în Bitinia de unde va apăra cultul
icoanelor prin scris şi vorbire, iar la împărat îl va spune că i s-a
încredinţat conducerea Statului, nu a Bisericii. În urma unui puci va fi
ucis la Crăciunul anului 820.

Împăratul Mihail II (820-829)

Balbus (Bâlbâitul sau Gângavul) cu care începe dinastia
frigiană. Acest împărat va căuta o mediere între cele două partide, va
rechema pe monahii deportaţi şi va restabili legăturile cu papa Pascal
I. Mihail va fi hărţuit de răsculatul Toma Slavul care s-a declarat
protector al Ortodoxiei, dar în acelaşi timp răscoala are şi cauze
sociale. Toma Slavul va ataca în două rânduri Constantinopolul (821-
822), iar în toamna anului 823 va fi omorât de Mihail cu ajutorul
hanului bulgar.

Împăratul Teofil (829-842),

Om de cultură şi de război, mare ctitor. În anul 832 un
conciliu de la Vlaherne va întări decretele iconoclaste anterioare.
Studiţii se vor opune şi astfel apar din nou mucenici. Doi monahi din
Ierusalim, Teofan şi Teodor vor fi stigmatizaţi cu fierul roşu pe frunte.
Va pune patriarh ecumenic în anul 837 pe fostul său dascăl iconoclast
Ioan Gramaticos. Teofil va muri în anul 842, iar fiul său minor Mihail
III Beţivul (842-867) va deveni împărat.

Împăratul Mihail III- Beţivul (842-867),

Va avea ca tutore pe cezarul Bardas care din cauza vieţii lui
imorale este oprit de la împărtăşanie de patriarhul Ignatie (847-858;
867-877), un apărător al icoanelor. Generalul Bardas reuşeşte să se
răzbune pe patriarh, îl implică într-un proces politic, după care îl duce
în insula Hieria unde este închis într-un staul cu capre, bătut crunt
pentru că nu vroia să-şi dea demisia, iar apoi exilat în insula Mitiline.
48
Este readus la Constantinopol în anul 860, iar noul patriarh Fotie, ales
de Bardas, un laic foarte învăţat de la palat care păstoreşte numai în
conflicte cu susţinătorii lui Ignatie şi cu Roma care nu-l recunoaşte,
ţine câteva sinoade pentru a-l depune pe Ignatie, iar Mihail III îl insultă
şi umileşte pentru că nu demisionează, iar apoi îl închide în cavourile
bisericii Sf. Apostoli, şi supus unor noi chinuri. În cele din urmă este
nevoit să se retragă, iar după moartea împăratului Mihail III, Vasile
Macedoneanul îl recheamă pe Ignatie, iar Fotie este izgonit.
Menţionăm aici şi renaşterea învăţământului şi a culturii în
această perioadă, rolul de seamă în acest proces revenindu-i lui Bardas
care a reorganizat universitatea aflată în declin în perioada iconoclastă.
Aici cei mai buni specialişti predau acum toate ramurile ştiinţei.
În secolul al IX-lea exista în Constantinopol, pe lângă
universitate şi o Academie pe lângă Patriarhia, care avea ca scop
pregătirea clerului.

Văduva Teodora, regentă (842-856), împărăteasa, mama lui

Mihail III, (din Paflagonia- nordul Asiei Mici) va restabili cultul
icoanelor prin sinodul din 11 martie 843 sub preşedinţia patriarhului
Metodie şi va proclama Duminica Ortodoxiei. A fost canonizată şi
sărbătorită la 11 februarie.

Împăratul Vasile I Macedonenanul (867-886)

Este refuzat la împărtaşanie de patriarhul Fotie care l-a
încoronat, pe motiv că este asasinul lui Mihail III, fapt pentru care
împăratul îl va trimite pe patriarh în exil la Mănăstirea Skepi şi va
rechema pe Ignatie.
După moartea lui Ignatie va fi adus din nou Fotie de la palat
unde se ocupa cu educarea copiilor împăratului. Acest împărat a
legiferat ca Muntele Athos să fie rezervat numai pentru monahi, fiind
un loc potrivit şi geografic pentru asceză şi meditaţii. Deşi inaugurată
printr-o crimă, dinastia macedoneană a durat aproape două două
secole (867-1057) şi a fost cea mai glorioasă din istoria Bizanţului.
Împăraţii au fost, în general, oameni destoinici, dornici să ridice

49
puterea şi strălucirea Imperiului, buni administratori şi diplomaţi, şi
mai ales ilustri generali, care şi-au petrecut o bună parte din timp pe
câmpul de luptă în mijlocul ostaşilor; pe aceşti ostaşi i-au şi sprijinit
prin măsuri administrative şi economice.

Împăratul Leon VI Filosoful (886-912)

Va înlătura pe Fotie din scaunul patriarhal în urma unui proces
politic de trădare şi va pune pe fratele său Ştefan (886-893). După ce
publicase un decret prin care declara căsătoria a III-a nulă, intră în
conflict cu noul patriarh Nicolae Misticul (901-907; 912-925), din
cauza celei de a patra căsătorie cu Zoe pentru că nu a avut copii cu
celelalte soţii. Zoe Carbonopsina în anul 905 a născut pe Constantin
Porfirogenetul. (ajunge împărat, 913-959, având ca regent pe Nicolae
Misticul (913-914), iar din 914-920 devine regentă Zoe
Carbonopsina, după care urmează Roman I Lecapenos, co-împărat
între anii 920-944). Patriarhul Nicolae boteză copilul împăratului cu
condiţia că se va despărţi de Zoe. Împăratul a obligat un preot să-l
cunune cu Zoe, după care patriarhul îi interzice împăratului să intre
în biserică şi excomunică pe preotul care a făcut cununia.
Leon VI Filosoful va apela la papa de la Roma care
recunoaşte validitatea căsătoriei după care cu forţa va îndepărta pe
patriarh din scaun şi îl va pune pe duhovnicul său Eftimie patriarh
care va încorona pe fiul său Constantin împărat. Înainte de moarte,
Leon VI va aduce pe patriarhul Nicolae în scaunul său şi închide
schisma între el şi Eftimie prin publicarea în 920 a tomului unirii prin
care se interzice căsătoria a treia şi a patra, dar este scuzată cea a
împăratului Leon VI.

50
 Literatura şi arta sub iconoclaşti

Creatorul marelui Canon (o Megas kanon) este Andrei

Cretanul (+ 740) născut în Damasc, un vast poem alcătuit din 250
strofe în 4 secţiuni, stil foarte plastic.
Patriarhul Gherman (715-730) alcătuieşte tezele principale
ale iconografiei tradiţionale precum şi lucrarea intitulată « Hotarele
vieţii  », un dialog între un raţionalist şi un fidel ortodox.
Genialul Ioan Damaschinul (+749) cu lucrarea sa de bază
Izvorul cunoştinţei în 3 părţi: Dialectica, Un istoric al ereziilor şi
Acribia (Dogmatica). Tot lui i se mai atribuie şi romanul hagiografic
intitulat « Viaţa lui Varlaam şi Ioasaf » în care anahoretul Varlaam
creştinează pe Ioasaf iar acesta va converti la Hristos pe tatăl său
(indian) şi întreg regatul lor. Această lucrare a fost tradusă în
româneşte de Udrişte Năsturel în 1649.
Tot în această perioadă a iconoclasmului s-a remarcat şi
Teodor Studitul (+826), omul binecuvântat de Dumnezeu în a apăra
51
Sf. Tradiţie, cu o operă egală cu a Sf. Maxim Mărturisitorul şi Ioan
Damaschinul care numără peste 400 de cateheze de îndrumare
duhovnicească şi mai mult de 560 de scrisori cu conţinut liturgic şi
epigramist.
Nichifor Patriarhul (+829) se va remarca în apărarea
icoanelor, prin două tratate. Pe lângă vaste cunoştinţe teologice
deţinea şi cunoştinţe de geometrie, astronomie, muzică şi aritmetică.
Mai amintim pe Teofan Mărturisitorul (+818) care prezintă
perioada 284-813 cu date despre dobrogeanul Vitalianus şi despre
bizantinul Priscus şi luptele lui în stânga Dunării, precum şi pe
patriarhul iconoclast Ioan Grammatikos (837-843), figură complexă,
un om foarte cultivat al timpului său.
Dintre iubitorii literaturii amintim pe poeta Kasia, o femeie
inteligentă, de o frumuseţe rară, cu o profundă religiozitate a fost
desemnată de a deveni soţia împăratului Teofil (829-842) care cu un
măr de aur în mână a provocat-o: « Prin femeie s-au ivit cele rele »
iar răspunsul prea operativ: « Însă tot din femeie (Fecioara Maria) se
naşte binele », l-a determinat pe împărat să aleagă o altă femeie pe
Teodora, viitoarea restauratoare a cinstirii icoanelor.

Cât priveşte arta picturală, « iconoclaştii mai mult distrugeau

decât creau » (M. Alpatov). Impăratul Constantin V (741-795) a
poruncit să fie distruse icoanele lui Hristos şi a ordonat înlocuirea
frescelor bisericeşti cu motive de cruci şi viţă de vie şi reprezentări
florale şi chiar animaliere. Iconoclastia a introdus decoraţia orientală
preluată de la arabi care a fost adusă de la perşi. Împăratul Teofil s-a
străduit să-i imite pe arabi în artă, cultură şi arhitectură pe cât a fost
cu putinţă în perioada lui. Se spune că acest împărat a instalat lângă
tronul lui un arbore de aur, populat cu păsări automate care cântau...

52
 Cu privire la raporturile româno-bizantine numeroase
vestigii (cruci şi alte obiecte din această perioadă descoperite în ţara
noastră: Iaşi, Vaslui, Olt) demonstrează păstrarea legăturilor cu
Bizanţul.
În lucrarea Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir spune
sugestiv că Sinodul de la Iaşi din 1642, s-a ţinut « împotriva
iconoclaştilor şi a altor eretici » adică neo-iconoclaştii calvini.

Prima renaştere cultural-spirituală bizantină

După această perioadă putem vorbi de o renaştere cultural-
spirituală în Bizanţ începând cu împăratul Leon VI cel Înţelept (886-
912).
Nicolae Misticul (patriarh în două rânduri 901-907 şi 912-
925), numit Mystikos, deoarece a fost secretar şi confident al
împăratului), a lăsat peste 150 de scrisori trimise diferiţilor demnitari
laici sau religioşi ai vremii. De reţinut că la arabi se adresează în
numele respectului pentru tratate şi relaţii umane.
Arhiepiscopul Arethas (+944) realizează în această perioadă
un comentar la Apocalipsă.
Simion Metafrastul = (Traducătorul), se ocupă de scrieri
hagiografice şi tot în această perioadă apare
Simion Noul Teolog (949-1022), cel mai mare mistic al
Bisericii ortodoxe. Opera sa conţine: Cuvântări şi epistole cu caracter
doctrinal, Imnele iubirii divine, Capitole practice şi teologice. Un
adevărat « neoteolog » care ne spune că, comunicarea cu Dumnezeu
este posibilă deşi natura omului şi habitus-ul (aspectul exterior) sunt
alterabile.
Descoperirea acestui sfânt şi răspândirea scrierilor sale se
leagă de lumea monahală marcată în secolul al XIV-lea de curentul
isihast, cu noua şi vechea metodă de rugă, « rugăciunea minţii »
(prosevhi noera).
Secolul al XI-lea este dominat de Constantin (Mihail) Psellos
(+1096), compartat de A. Rambaud cu Voltaire, este socotit ca unul
din cei mai mari gânditori bizantini. De reţinut faptul că atunci când

53
descrie domnia împăratului bizantin Vasile II (976-1025) în cronică
foloseşte apelativul „sciţi” care priveşte pe românii în general din
ţinuturile Dobrogei.
În concepţia lui Psellos filosofia însemna „căutarea
adevărului”. Dascălul lui Psellos a fost Ioan Mavropus care probabil
că a alcătuit şi Canonul pentru sărbătoarea Sf. trei Ierarhi.
Amintim pe ucenicul lui Psellos la catedră, Ioan Italos care a
continuat emanciparea filosofiei de sub tutela teologiei.

Viaţa bizantină în timpul împăraţilor din secolele al X-

lea – al XII-lea

Constantin VII Porfirogenetul (913-959)

Avea o instrucţie şcolară frumoasă şi, în plus, înclinaţia spre
cercetare, ştiinţă şi artă, domnia lui a însemnat o perioadă de mari
realizări.
La Mânăstirea Varlaam de la Meteora se păstrează un
Tetraevangel scris de mâna împăratului şi semnat la sfârşit cu
cerneala roşie (purpura).
Dintre lucrările lui Constantin VII amintim: De
administrando imperio (Despre cum trebuie guvernat imperiul),
tradusă şi în limba română de Vasile Grecu sub titlul: Sfaturi către
fiul său Romanos. Este vorba de lucrare destinată instruirii pentru
domnie a fiului său Roman, singurul băiat din cei 6 copii ai săi.
54
 El reorganizează Universitatea din Constantinopol, înfiinţând
catedre noi şi aducând ca profesori savanţi reputaţi din imperiu.
Raporturile cu maghiarii stabiliţi în câmpia Panonică au
rămas în prima parte a domniei lui Constantin VII sub influenşa
tratatului încheiat cu ei de Roman în anul 943. Acest tratat a fost
reînnoit în jurul anului 948, când vine la Constantinopol o delegaţie
în frunte cu Bultzus, care este botezat şi primeşte titlul de patricius.
Curând după aceea soseşte în capitala imperiului un alt conducător
Gyula, care i-a urmat exemplul lui Bultzus în botez şi la întoarcerea
în ţară patriarhul Teofilact îi dă pe călugărul Ierotei, hirotonindu-l
episcop al Turciei (Ungariei). Botezul acestora şi trimiterea
episcopului Ierotei în Turcia contează ca moment în care o parte a
maghiarilor a primit creştinismul ortodox.
După anul 955 raporturile religioase ale ungurilor cu Bizanţul
se schimbă. În acel an ungurii sunt bătuţi de împăratul german Otto I
cel Mare pe râul Kech, lângă Augsburg şi puterea lor militară este
distrusă pentru mai multe decenii.
Consecinţa acestei înfrângeri pe plan religios este că ungurii
vor deveni zonă de misiune catolică, în care vor activa misionari
germani şi vor pregăti botezul regelui Ştefan I de către Biserica
Romei.
În timpul împăratului Ioan Tzimiskes (969-976), general
genial de origine armeană, regiunile de la Dunăre şi Dobrogea au fost
organizate în Thema Paristrion sau Paradounavon, numită aşa după
cum se avea în vedere terminologia greacă ori latină a Dunării,
Comandantul themei s-a stabilit la Durostorum(Silistra) şi se
pare că primul a fost Leon, cel care pătrunsese cu flota pe Dunăre şi
făcuse blocada oraşului ocupat de Sviatoslav. Titulatura acestor
comandanţi se întâlneşte pe sigilii ori în alte izvoare în felul următor:
comandant al oraşelor de la Dunăre, al oraşelor şi ţinuturilor de la
Dunăre.
O dată cu stabilirea sediului guvernatorului themei la
Durostorum (Silistra) s-a simţit nevoia întăririi capacităţii sale de
apărare şi astfel s-a zidit cetatea de la Păcuiul lui Soare, aflată pe o

55
insulă la cca 18 km în aval pe Dunăre. Cercetările arheologice
efectuate ani de-a rândul au dovedit că începuturile ei trebuie stabilite
în timpul domniei lui Ioan Tzimiskes. Dar măsurile de întărire a
securităţii nu s-au limitat numai la construirea noii cetăţi de la
Păcuiul lui Soare. Ele au cuprins şi alte regiuni dobrogene şi, în
general, dunărene, deoarece marele fluviu redevenise graniţa de nord
a imperiului.
Cercetările arheologice efectuate la Rasova, Axiopolis,
Capidava, Carsium (Hârşova), Troesmis (Igliţa-Turcoaica),
Arrubium (Măcin), Berroe (Piatra Frecăţei), Dinogetia (Garvăn) şi în
alte părţi au arătat că şi în aceste fortăreţe se recunosc urmările
măsurilor de întărire a limesului dunărean.
Ca urmare a acestei înviorări a puterii militare şi
administrative bizantine şi viaţa bisericească înregistrează progrese
semnificative. În multe din fortăreţele restaurate ori aflate în bună
stare de conservare se constată existenţa unor episcopii şi a unor
basilici pentru cult. Cele mai concludente dovezi în acestă privinţă
sunt de la Axiopolis(Cernavodă, jud. Constanţa) şi Dinogetia(Garvăn
jud. Tulcea).

Vasile II Macedoneanul sau Bulgaroctonul (976-1025)

Domnia lui Vasile II Macedoneanul moment culminant al
istoriei bizantine. Din toate reprezentările miniaturale ori picturale
cunoscute este singurul împărat care apare în costumaţie şi postură
militară, pentru că a fost militar prin excelenţă, care şi-a petrecut
aproape toată viaţa pe câmpul de luptă, alături de soldaţi.
Un important tezaur din 120 monede aur cu efigiile
împăraţilor Vasile II şi Constantin fratele său a fost descoperit la
Dinogetia.
Evenimentul major petrecut în timpul domniei lui Vasile II a
fost creştinarea (botezul) celui mai mare popor slav şi prin aceasta
intrarea lui în sfera de cultură şi spiritualitate bizantină, în 988.

Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055)

56
 A întemeiat o Facultate de drept cu sediul în mânăstirea
Sfântului Gheorghe în jurul anului 1045, sau poate chair mai de
vreme în 1042 şi tot în aceaşi vreme Facultatea de filosofie.
Împăratul Constantin IX împreună cu patriarhul Mihail
Cerularie impun o nouă organizare a monahismului în Muntele
Athos şi o recunoaştere oficială de Sfântul Munte Athos. Patriarhul a
intrat în dispută cu papa Leon IX care a dus la Marea Schismă din 16
iulie 1054. Papa moare iar cardinalul Humbert depune anatema pe
altarul Sf. Sofia iar patriarul răspunde tot printr-o anatemă.
20.o4.2o15. anul I/
21.
Alexios I Comnenul (1081-1118)
Întemeitorul dinastiei Comnenilor, s-a arătat în tot timpul
domniei lui un suveran cucernic preocupat de probleme teologice (a
şi scris unele lucrări cu caracter dogmatic). Autoritatea pe care a dorit
să o aibă asupra Bisericii a fost permanentă şi aproape absolută. La
începutul stăpânirii sale, războiul purtat cu normanzii i-a cerut
cheltuieli considerabile. Nu le-a putut face faţă decât recurgând la
bunurile mişcătoare ale Bisericii (bani lichizi, dar şi vase de metal
preţioase ba chiar îmbrăcămintea din aur şi argint a unor icoane).
Măsurile luate de Alexios în această privinţă au fost anulate de cler.
În lupta împotriva eterodocşilor, măsurile cele mai aspre au
fost luate împotriva pavlicienilor din Tracia şi a bogomililor care se
răspândiseră în întreaga Bulgarie în sec. al X-lea.
De la Axiopolis avem o ştire mai târzie, din vremea
împăratului Alexios I, potrivit căreia aici exista o episcopie, al cărui
titular a fost obligat de atacurile pecenego-cumane să se refugieze în
imperiu (prin anul 1094), unde a primit mitropolia de Abydos. Este
sigur însă că episcopia a putut fi organizată mult mai de vreme, în
urma evenimentelor petrecute la Dunăre după alungarea lui
Sviatoslav(conducător al slavilor din nordul Mării Negre). Şi de la
Dinogetia există dovezi arheologice şi anume un sigiliu al
mitropolitului Kievului Mihail, care pecetluia o scrisoare adresată

57
episcopului dobrogean, precum şi un engolpion cu laţ de aur, purtat
cândva în secolul al X-lea de un ierarh local.
Deosebit de importantă este şi descoperirea sigilografică
recentă, care atestă pentru secolele X-XI existenţa mitropoliei
Tomisului prin doi ierarhi ai ei: mitropoliţii Anicet şi Vasile.
Cronica lui Skylitzes- Cedrenus (II, p. 401, ed. Bonn)
relatează în legătură cu situaţia de la Dunăre, de după victoria
bizantină de la Durostorum, că au venit la împărat delegaţi „din
Constantia şi din celelalte cetăţi aşezate dincolo de Dunăre” să ceară
iertare pentru că se aliaseră în timpul ostilităţilor cu Sviatoslav.
Împăratul i-a primit pe soli cu bunăvoinţă, a trimis reprezentanţii săi
şi armata să ia în primire şi să păzească aceste fortăreţe, numind
totodată şi conducători.
Ştirea este importantă fiind ne aduce dovada că atât în stânga
Dunării, cât şi în dreapta ei existau aşezări întărite în care locuiau
autohtoni. S-a văzut în această ştire o dovadă despre existenţa
formaţiunilor politice româneşti. Una dintre acestea trebuie să-şi fi
avut centrul politico-administrativ la Slon, nu departe de Ploieşti,
unde s-au făcut descoperiri arheologice din acestă vreme. Constantia
este, probabil, Constantiniana Dafne, construită a fundamentis de
Constantin cel Mare şi refăcută de Iustinian, sau chiar Constanţa
(vechiul Tomis).

Ioan II Comnenul (1118-1143)

Este preocupat de rolul important pe care îl puteau juca
mănăstirile în funcţia de slujire a societăţii. Pe lângă vestita sa
ctitorie din Constantinopol, mănăstirea Pantocratorului, a înfiinţat un
spital cu 50 de paturi pentru bărbaţi şi femei, împărţit în câteva secţii
şi deservit de un număr mare de medici, asistenţi medicali şi oameni
de serviciu. Organizarea acestor instituţii de asistenţă au trezit
admiraţia tuturor.

Manuel I Comnenul (1143-1180)

58
 Reia într-o anumită măsură politica religioasă autoritară pe
care o luase bunicul său Alexios I. Se dovedeşte un aprig prigonitor
al bogomililor, din rândul cărora se ridicaseră propovăduitori
primejdioşi ai ereziilor. Din iniţiativa lui s-au susţinut în capitala
imperiului câteva sinoade. În primele două din 1156, 1157, s-a
discutat caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii. Zece ani mai târziu
(1166) câteva sinoade au avut drept sarcină să dea o interpretare
autorizată versetului din Evanghelia după Ioan, în care Mântuitorul
zice ”Tatăl este mai mare decât Mine”.

CRUCIADELE

Cruciada întâi
A fost iniţiată în 1095 de papa Urban II pentru a recâştiga
controlul asupra oraşului sfânt Ierusalimul şi a Ţării sfinte în general,
stăpânite în acel moment de musulmani care ocupaseră Africa de
nord, Egiptul, Palestina, Siria. De fapt a început o cucerire de teritorii
aflate în afara Europei de cavalerii francezi.
Papa a propus în mod public ideea cruciadei cu vorbele Deus
vult (Dumnezeu o voieşte).
Impărat bizantin era Alexius I a cerut ajutor papei pentru a se
apăra de turci.
Papa Urban a dispus plecarea cruciaţilor pe data de 15 august
1096. Cruciaţi au fost conduşi de călugărul Petru Hermitul,
aproximativ 100.000 de oameni, luptători neinstruiţi inclusiv femei şi
copii. Cruciaţi au jefuit teritoriul maghiar, apoi au fost atacaţi de
59
bulgari, şi de o oaste bizantină la Niş. Un sfert din cruciaţi ţărani au
fost ucişi, iar restul au ajuns la Constantinopol. Împăratul Alexios i-a
scos din Constantinopol peste Bosfor. Ajunşi în Asia Mică cruciaţi
au fost sfâşiaţi de conflicte şi s-au despărţit în două tabere după care
au fost masacraţi de turci.
Petru Hermitul s-a alăturat altor cruciaţi nobili veniţi la
Constantinopol care au cerut ajutorul împăratului spre a ajunge la
Ierusalim, fapt ce s-a întâmplat în octombrie 1097. Luptele cu
musulmanii au fost grele. Cucerirea Ierusalimului a fost abia în iulie
1099, când populaţia musulmană şi nu numai a fost măcelărită.
În 1100 Balduin de Edessa a luat titlul de “Rege al
Ierusalimului”

Cruciada a II-a
1147-1149 a fost iniţiată de papa Eugeniu al III-lea, condusă
de regi europeni (Ludovic al VII-lea al Franţei şi Conrad al III-lea al
Germaniei) având ca corpuri de oaste a celor mai puternici nobili.
Împăratul bizantin Manuel I Comnen a căutat să se opună pe
cât a fost cu putinţă. Cruciaţii au ajuns la Ierusalim în 1148 iar apoi
au atacat Damascul.

Cruciada a III-a
După eşecul cruciadei a II-a se organizează o nouă cruciadă
cunoscută sub numele de Cruciada regilor (1189-1192) pentru a
recuceri Ţara Sfântă aflată sub ocupaţia lui Saladin, un mare
conducător musulman

Cruciada a IV-a. Imperiul latin de Constantinopol.

Rezistenţa bizantină
Cruciada a IV-a a fost proclamată după instalarea ca papă a
lui Inocenţiu III în 1198. Căpetenie a cruciaţilor este ales Bonifaciu
de Montferrat, un nobil italian aparţinând unei familii care avea de
mult legături cu Bizanţul.

60
 Alexios, fiul împăratului Isaac al II-lea Angelos (1185-1195),
înlăturat de la tron de fratele său Alexios III (1195-1203), a izbutit să
scape din temniţa sa de la Constantinopol, în 1201, şi a pornit după
ajutoare în Apus. Acesta le face mari făgăduinţe în cazul care
cruciada va fi deviată spre Constantinopol, pentru a-l restabili pe tatăl
său şi pe însuşi Alexios IV pe tronul Bizanţului.
Opoziţia venită din partea multor cruciaţi este până la urmă
înlăturată. După ce ocupă Galata, cartier vecin cu capitala, atacă
oraşul imperial în iulie 1203. Alexios III fuge, înspăimântat, şi Isaac
II (1203-1204 a doua oară) împreună cu fiul său Alexios IV (1203-
1204) îşi recapătă tronul. Cruciaţii rămân, în afara oraşului, aşteptând
ca noii suverani să-şI îndeplinească făgăduinţele. Alexios IV nu
poate găsi însă mijloacele necesare şi pe de altă parte, întâmpină
opoziţia poporului care vedea în el un partizan al papistaşilor.
În ianuarie 1204, o răscoală populară îi înlătură pe Isac II şi
Alexios IV care vor cădea ucişi. Tronul este ocupat de Alexios V
Dukas (1204), poreclit Murţuflos (Sprâncenatul), un adversar al
latinilor. Aceştia se orientează tot mai mult spre o soluţionare
radicală a conflictului: desfiinţarea imperiului bizantin care va fi
împărţit între cuceritori. O primă înţelegere se şi încheie, în martie
1204, pentru această Partitia Romaniae (Împărţirea Imperiului
Bizantin).
În ziua de 13 aprilie 1204, în Vinerea patimilor, cruciaţii vor
ocupa Constantinopolul, unde Alexios V este prins şi ucis. Urmează
câteva zile de jaf cumplit, în care capitala imperiului este deposedată
de multe din comorile ei artistice şi de foarte numeroase Sfinte
Moaşte, care sunt răpite şi purtate în Apus. Se va trece totuşi la
înscăunarea unei noi autorităţi, punându-se în aplicare prevederile
înţelegerii. Noul împărat a fost Balduin de Flandra, iar veneţienii vor
dobândi tronul de patriarh. Acesta va fi nobilul veneţian Tommaso
Morosini, care se va instala la Sf. Sofia.
Bizantinii pornesc în ”exil” şi organizează rezistenţa, ei se
formează în trei regiuni mai de seamă. În jurul oraşului Niceea (Asia
Mică), unde vor cârmui noii împăraţi bizantini din familia Lascaris,

61
până în 1261, când vor reveni în Constantinopol - imperiul de la
Niceea va fi centrul cel mai însemnat al ”Bizanţului în Exil”.
Apoi în Trapezunt, pe ţărmul Mării Negre (Asia Mică), având
împăraţi pe aşa zişii Mari Comneni, David şi Alexios, protejaţi de
regatul Georgiei - Imperiul lor, a durat până în 1460.
În sfârşit, în nord-vestul Greciei se alcătuieşte Despotatul de
Epir (şi Neopatros) cu capitala la Arta. Cei de la Niceea vor izbuti să
refacă unitatea imperiului Bizantin spre folosul lor.

Imperiul bizantin după recucerirea Constantinopolului

de la latini

Mihail VIII Paleologul (1259-1282)

Este ultimul împărat care a mai avut reşedinţa la Niceea, ca
urmaş al Lascarizilor, izbutind apoi să reocupe tronul din
Constantinopol, după recucerirea vechii capitale, în 1261.
Ultimul împărat latin de Constantinopol, Balduin II, alungat
de pe tron îşi vinde aşa zisele drepturi la scaunul împărătesc al
Bizanţului, lui Carol de Anjou. Acestuia îi rămânea obligaţia să
recucerească cu armele acest tron. Aşadar începe un nou şir de
coaliţii, urzite de tenacitatea proverbială a lui Carol, împotriva lui
Mihail VIII, care văzându-se lipsit de orice altă perspectivă, a trebuit
să îmbraţişeze Unirea, care s-a săvârşit la Lyon (1274). Deşi clerul
grec s-a opus cu fermitate (dar fără violenţe), basileul a hotărât
62
trimiterea unei delegaţii, în Franţa, alcătuită din fostul patriarh
Ghermanos, marele istoric şi om de stat George Akropolites şi
mitropolitul de Niceea, Teofan.
În Lyon la 6 iulie 1274 Unirea a fost proclamată. La
Constantinopol şi în imperiul de Răsărit, opoziţia a fost puternică,
mai ales în rândurile poporului, ale monahilor şi ale clerului mărunt.
Patriarhul Iosif I, neacceptând Unirea a trebuit să părăsească
scaunul, în locul său fiind ridicat Ioan Bekkos. Mihail VIII a
respectat însă făgăduinţele de la Lyon şi a fost destul de aspru cu cei
din jurul său care i se împotrivesc. Numai că, şi această tranzacţie, nu
a adus imperiului ajutorul pe care-l aşteptase.

În timpul domniei fiului său, Andronic II (1282-1328) întreg

cursul acestei politici a fost schimbat. Hotărârile luate la Conciliul
lionez au fost socotite drept nule, patriarhul Ioan XI Bekkos a fost
depus şi înlocuit cu Iosif I. Andronic II a dat o nouă orânduire
(Diataxis) pentru scaunele ierarhice ale Bisericii. Cât priveşte
mănăstirile de la Sfântul Munte, ele au fost trecute sub înalta
priveghere a patriarhului de Constantinopol, care – începând din
1312 – va numi pe protosul (mai marele) mănăstirilor athoniste,
numit până atunci de împărat.

Împăraţii Ioan V Paleologul (1341-1347) şi Ioan VI Cantacuzino

(1347-1354). Curentul Isihast
Din anul 1341 şi până în anul 1408 s-au reunit 8 soboare
locale în problemele legate de palamism, cifră record de concilii
particulare într-o perioadă aşa scurtă cu privire la aceeaşi problemă,
toate pro sau contra lui Grigorie Palama, ajuns arhiepiscop al
Tesalonicului în 1347 şi a trecut la cele veşnice în 1359. El a
înzestrat acest curent al spiritualităţii bizantine cu un fundament
dogmatic.
Isihasmul s-a dezvoltat mai ales datorită publicaţiilor Sf.
Grigorie Sinaitul (+1346) care după poposirea lui în muntele Sinai şi

63
apoi în Creta a ajuns la Muntele Athos unde a răspândit teoria sa
despre rugăciunea mintală sau a numelui lui Hristos.
Grigorie Palama a reluat, a sistematizat şi îmbogăţit
perceptele „sinaite”. Reţinem faptul că se ajunge la o polemică cu
Varlaam Calabrezul care acuză pe isihaşti de mesalianism, adică
faptul că ţelul ultim al unui asemenea rugător este contopirea prin
extaz cu trupul luminos a lui Iisus Hristos.
Varlaam Calabrezul respingea practica isihastă care implica o
anumită tehnică în exercitarea „rugăciunii inimii”(poziţia specială a
trupului şi un anumit ritm respirator) .
Rezultatul acestui fel de rugă en isihia este contemplarea
luminii care l-a înconjurat pe Iisus Hristos pe Muntele Tabor în
momentul Schimbării la Faţă. Cu toate că acum au loc o serie de
războaie civile pentru ocuparea tronului după moartea lui Andronic
III (1328-1341), Ioan Cantacuzino nu înlătură dinastia, ci îşi va
căsători fiica cu tânărul Ioan V, şi se asociază la domnie.
În anul 1351 un sinod de la Vlaherne recunoaşte învăţătura
palamită ca doctrină oficială, iar isihasmul, ca orientare palamită se
va întinde în Balcani şi în întreg Răsăritul ortodox.
Isihasmul a fost privit de cercetători (D. Obolensky ca o
mişcare culturală mijlocitoare de valori şi unificatoare în sud-estul
european, care a luptat pentru apărarea Ortodoxiei în faţa curentelor
potrivnice, catolicizante sau eterodoxe (bogomilii). Isihaştii au
acordat o atenţie deosebită problemelor obşteşti. Palama spunea că
„Nevoile trupeşti le împlinim, unele prin propriile mijloace, altele cu
ajutorul semenilor (…) pentru că una şi aceeaşi persoană nu poate fi
deodată şi învăţat şi agricultor.
Grigorie Palama a fost un umanist în înţeles larg, un om care
a cunoscut ştiinţa profană, o personalitate progresistă pentru secolul
al XIV-lea, care afirmă că cunoaşterea lui Dumnezeu, întreaga
teologie, este în mod necesar comuniune. Triumful palamismului a
oprit mişcarea de secularizare în Răsărit, a fost un fel de
contrareformă orientală făcută la timp care a evitat o criză internă în
Biserica ortodoxă.

64
 Pentru Ortodoxia balcanică, evenimentul cel mai important
din secolul al XIV-lea rămâne afirmarea isihasmului nu numai pe
plan monastic ci şi în preocuparea eclesială, a întregii Biserici
bizantine. Ucenicii şi aderenţii ideilor lui Grigorie Palama cum au
fost Filotei Kokkinos patriarhul de Constantinopol (care s-a opus
unirii cu catolicii promovată de împăratului Ioan V în anul 1369),
Teodosie de la Kilifarevo sau Eftimie al Târnovei în Bulgaria au pus
bazele unei „frăţii isihaste” care s-a extins destul de repede şi în
Ţările române şi în Rusia.
Amintim faptul că reorganizarea vieţii monahale în Oltenia
prin venirea lui Nicodim a avut consecinţe binefăcătoare în toate
zonele româneşti şi promovarea acestui isihasm combativ contra
propagandei romano-catolice şi apărarea Ortodoxiei.. Roadele
isihasmului în nordul Dunării se vor găsi în prima parte a secolului
următor, în activitatea şcolii de copişti de la Mănăstirea Neamţu.
Un alt ucenic direct al Sf. Eftimie de Târnovo care a activat în
Moldova lui Alexandru cel Bun a fost ieromonahul Grigorie
Ţamblac (vlah după unii) care s-a remarcat prin vieţile de sfinţi
întocmite şi predicile rostite. Curentul isihast din nou este pus în
lumină în secolul al XVIII-lea prin stareţul Paisie Velicicovski de la
Mănăstirea Neamţ. Paisianismul având origini moldave a exercitat o
influenţă notabilă şi în Rusia.
Reţinem faptul că românii apar la Mănăstirea Cutlumuş în
sec. al XIV-lea, iar apoi la Schitul Prodromul (Sf. Ioan Botezătorul).
Vezi Milan Şesan, în rev. Telegraful Român, Sibiu, 1963.
Importanţa Isihasmului în prezentare „palamită” ca o
„teologie a luminii divine”, s-a manifestat activ în viaţa creştinilor
ortodocşi şi anume şi pentru caracterul său „de a redeschide cerurile”
pentru orice credincios, căci Dumnezeu este pentru oricine.
În cercetări, isihasmul apare în mai multe forme şi anume:
1. ca isihasm mistic monahal şi ca o cunoaştere personală,
care a fost formulat de Sfântul Simion Noul Teolog în
forma unei însingurări pietiste;

65
2. ca isihasm radical sau primitiv, practicat de unii monahi
de la Athos, care se reazemă pe o apropiere directă şi
personală către Dumnezeu, fără mijlocirea învăţăturii
bisericeşti şi a Sf. Taine, şi astfel devenea pasiv şi izolat.
3. un isihasm social-revoluţionar, care stăruia pentru
participarea tuturor la harurile lui Dumnezeu, până la
ultimul supus, şi el a apărut în răscoala Zeloţilor de la
Salonic din anii 1342-1349.
4. Isihasmul teologic-bisercesc, ca o teologie apofatică-
revoluţională, cu învăţătura despre fiinţa şi atributele-
energiile lui Dumnezeu, a fost definit de Sf. Grigorie
Palama şi aprobat de sinoadele de la Constantinopol din
anii 1341, 1347, 1351, 1368; acest isihasm sublinia
colaborarea între Dumnezeu şi omul credincios şi anume
nu ca între un stăpân feudal şi robul său – cum apare
aceasta în gotică şi în scolastica apuseană – ci ca între un
„Tată” şi „fiul” său, în spiritul învăţăturii patristice
ortodoxe despre sinergism, care până la urmă duce până la
„îndumnezeire” (Theosis); aceasta a fost apoi dovedit prin
Vieţile Sfinţilor, care au fost învredniciţi de harul divin,
precum şi prin Acatiste, de ridicarea a credinciosului spre
Dumnezeu.
5. apare şi isihasmul artistic , exprimat prin pictură, în care
„aureola” de deasupra capului Mântuitorului s-a
transformat în „slavă” ce cuprinde întregul trup al
Mântuitorului, ca pe Muntele Taborului, şi care stil se
observă la Andrei Rubliev;
6. despre un isihasm greşit-eretic, vorbea Varlaam Cabritul
şi cei care aprobau condamnarea lui Grigorie Palama la
sinodul de la 1345 deşi acest isihasm arăta tangenţe cu
conceptualismul apusean-scolastic, dar refuza teologia
katafatică-raţională apuseană; şi în fine,
7. un isihasm bogomilistic, adepţii lui numindu-se „cathari”
– cei curaţi.

66
 Evident pentru trăirea sufletească a credincioşilor s-a
impus isihasmul palamitic, şi ca o mişcare cultural-religioasă.
La credincioşii neogreci a crescut astfel dorinţa după
limba poporului – maternă în Biserică spre a putea mai bine
înţelege învăţătura Sf. Evanghelii, deschizătoare de ceruri. De
aceea şi în secolul următor, precum şi în cele următoare,
isihasmul s-a păstrat ca îndreptare pentru sufletul credincios
sub forma unui „neo-isihasm”. La aceasta a contribuit şi
hotărârea Bisericii de a dedica a doua Duminică din postul Sf.
Paşti, deci imediat după Duminica Ortodoxiei, a Sf. Grigorie
Palama.
Răspândirea Isihasmului palamit a sprijinit la greci
introducerea limbii populare (demotike glosa) şi a
„diglossiei” (limba clasică şi limba populară) în viaţa
Bisericii. În schimb la credincioşii de altă limbă cerinţa după
limba maternă populară în Biserică s-a accentuat odată cu
dobândirea independenţei politice de Bizanţ şi a autocefaliei
faţă de Patriarhia Ecumenică. Astfel:
4. La românii ortodocşi a venit isihasmul palamit prin
relaţiile Ţărilor Române cu Bizanţul, cu Sf. Munte Athos, cu
Sârbia şi Bulgaria. El a fost reprezentat după 1359 de
mitropolitul Iachint de la Argeş, de Sf. Nicodim de la
Tismana cu ucenicii lui de la Prislop-Transilavania şi din
Moldova, de Filotei de la Cozia şi de exarhul bizantin
Grigorie Ţamblac – care stătea aproape de dinastia
Muşatinilor din Moldova - şi a compus Vieţi de Sfinţi şi a Sf.
Ioan de la Suceava şi întreţinea legături cu patriarhul Eutimie
şi cu mitropolitul Ciprian al ruşilor;
Vezi în Telegraful Român, 1 iulie 1963, nr. 25-26, p. 1, O
aniversare- Sf. Munte Athos, 963- 1963.
-În insula Chalcidica din sec VII vin monahii de frica
arabilor mahomedani care aduc cu ei multe odoare bisericeşti
şi manuscrise

67
 -Împăratul Vasile I în anul 885, pe timpul Sf. Petru
Atonitul şi Sf. Eftimie din Salonic, s-a hotărât ca aceste
ţinuturi ale Athosului să fie rezervate numai monahilor.
- În septembrie 963 Împăratul Nichifor Focas a dispus ca
regiunea să fie de sine stătătoare-autonomă şi supusă
duhovniceşte numai Patriarhului ecumenic din C-pol iar
administrativ direct împăratului iar în fruntea aşezării a fost
numit ATANASIE Atonitul de la Marea Lavră şi a dat prima
regulă de organizare. Această repulică prevedea că în frunte
stă un mare avă hirotonit episcop de către patriarhul
ecumenic, cu sediul în Caries (centrul Muntelui) ajutat de
egumenii celor 20 de mănăstiri numite lavre.
- Împăratul Constantin IX şi patriarhul Mihail Celularie în
1046, în noua organizare propusă definesc în scris numele
„Sf. Munte Athos”.
- Românii apar la Mănăstirea Cutlumus în sec. XIV, apoi
la Schitul Prodromul al Sf. Ioan Botezătorul.
În secolul XIV porneşte de aici curentul isihasmului, de
regenerare a vieţii duhovniceşti pe care a susţinut-o Sf.
Grigorie Palama căruia i s-a închinat a II-a Duminică din
Postul Mare.
- La noi prin Grigorie Ţamblac a ajuns în Moldova
iar prin Nicodim de la Tismana în Ţara
Românească.
- În anul 1930 se ţine la Athos un mare pro-sinod
panortodox la convocarea Patriarhiei ecumenice
pentru a întări relaţiile de colaborare inter-ortodoxe.

Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) şi Sinodul

unionist de la Ferarra-Florenza
Ioan, fiul lui Manuel II (1391-1425), întreprinde o călătorie
pentru ajutoare – în Apus vreme de un an zăboveşte în Italia (Milano

68
şi Veneţia) şi apoi în Ungaria, la Buda, unde se va întâlni şi cu
împăratul apusean din acea vreme, Sigismund de Luxemburg.
În 1424, dându-i-se de ştire că tatăl său este grav bolnav, Ioan
îşi grăbeşte întoarcerea. Un izvor bizantin (Gh. Sphrantzes) ne
pomeneşte de drumul său, din Ungaria spre portul românesc Chilia
de la Marea Neagră, unde-l aşteptau câteva corăbii bizantine, care l-
au şi dus la Constantinopol. Trecerea spre Chilia a lui Ioan al VIII-
lea, a dat naştere în prima jumătate a secolului al XVIII-lea la o
pioasă povestire, pusă pe seama mitropolitului Gheorghe al III-lea al
Moldovei, potrivit căreia, la întoarcerea sa spre patrie şi anume, în
drum spre Chilia, Ioan al VIII-lea ar fi străbătut Moldova, a fost
întâmpinat cu mare pompă de Alexandru cel Bun, de mitropolitul
ţării şi de marii dregători, cărora bazileul le-ar fi făgăduit autocefalia
bisericii moldovene, care – până atunci – ar fi atârnat de scaunul
arhiepiscopal de la Ohrida.
Se adaugă că această recunoaştere a neatârnării Bisericii
moldovene s-ar fi şi săvârşit puţin mai târziu şi ar fi fost întărită prin
hrisoave şi daruri de icoane, sosite de la Constantinopol.
Legenda, socotită veridică de câţiva cercetători români
deoarece trecerea spre Chilia lui Ioan al VIII-lea nu poate fi pusă la
îndoială – s-a efectuat în realitate, prin Ţara Românească, unde
domnea viteazul luptător împotriva turcilor, Dan al II-lea, şi nu prin
Moldova. Oricum ar sta lucrurile, rămâne un fapt zdruncinat trecerea
unui împărat bizantin prin unul din cele două principate româneşti de
sine stătătoare. De altfel, această situaţie l-a şi îndemnat pe împărat
să apuce această cale.
Câtă vreme Peninsula Balcanică nu fusese cuprinsă de turci,
drumul spre Europa Centrală se făcea pe acolo, pe uscat, numai că
acum întreg acest ţinut fusese – încă din ultimii ani ai sec al XIV-lea
– ocupat de otomani.
În timpul său s-a pus deci, din nou, problema unui nou
conciliu de unire cu Roma şi Ioan al VIII-lea a consimţit ca aceasta
să se ţină într-un oraş italian, deşi el ar fi dorit mai degrabă la
Constantinopol, ca loc de reuniune. Problema unei uniri cu Roma

69
agita spiritele în Constantinopol. Împăratul porneşte în noiembrie
1437 în fruntea unei mari delegaţii, pe mare spre Italia. Printre
însoţitori era despotul Dimitrie, fostul ambasador la Basel şi frate cu
împăratul, patriarhul Iosif al II-lea, Visarion al Niceei, Marcu
Evghenikos, arhiepiscopul Efesului, Silvestru Syropulos, marele
eclesiarh.
Sinodul se va deschide la 9 aprilie 1438 şi lucrările continuă,
începând cu 10 ianuarie 1439, la Florenţa. Cu destule dificultăţi s-a
căzut de acord asupra disensiunilor dogmatice: Filioque, purgatoriul,
azimele, primatul papal.
În sfârşit, la 6 iulie, în catedrala din Florenţa, decretul de
unire se citeşte, în mod solemn, în limba latină şi greacă. Acţiunea
cea mai stăruitoare împotriva Unirii a fost dusă de Marcu al Efesului,
şi de fratele său Ioan Eugenikos, care îşi extind propaganda lor
pretutindeni şi mai ales în lumea călugărilor de la Sf. Munte şi Marcu
este chiar persecutat şi închis din această pricină. În 1443, patriarhii
apostolici din Orient se declară şi ei, potrivnici Unirii, astfel că Ioan
al VIII-lea îşi dă tot mai bine seama de zădărnicia Unirii din 1439. În
Rusia reacţia împotriva Unirii era şi mai violentă.

EPISCOPUL BIZANTIN

Sfera „profilului profesional” al episcopului cuprinde: experienţa

monastică, cultura, capacitatea de comandă şi vocaţia socială.
- aceste calităţi pleacă din sec IV- Sf. Vasile cel Mare până la
Visarion mitropolit de Niceea, în sec al XV-lea şi până astăzi.
- termenul grecesc de episcopos (episcop) are o dublă conotaţie de
„supraveghetor” şi de „inspector”.
- atribuţii: răspândirea credinţei, păstrarea purităţii doctrinei
ortodoxe, pacea socială, apărători ai obştilor date în grijă. De
aceea mulţi episcopi au sfârşit ca martiri în timpul persecuţiilor
anticreştine. Calendarul liturgic al C-polului cuprinde peste
cincizeci de episcopi martiri.

70
- Reşedinţa episcopului era de regulă oraşul, centru al vieţii civile
şi al administraţiei imperiale
- Sinodul de la Sardica (342-343) prin can 6 spune că: episcopii
nu aveau dreptul să se stabilească la sate sau orăşele care puteau
fi păstorite de un preot.
- organizarea teritorială şi ierarhică a Bisericii urmează ordinea
civilă-politică.
- în oraşe sunt instalaţi episcopii şi în capitale de provincii
mitropoliţii., arhiepiscopii.
- episcopii marilor metropole ale imperiului: Roma, Alexandria,
Antiohia... vor dobândi titlul de patriarh
- în concepţia ecleziastică bizantină, primatul episcopului de
Roma, nu se baza pe succesiunea apostolică - Petru, ci pe rangul
politic al anticei capitale a imperiului.
- datorită acestui fapt titularul C-polului va fi propulsat patriarh
din sec. IV iar episcopul de Ierusalim va fi numit patrarh din sec
V pe baza specificului oraşului ca scenă priviligiată a mântuirii.
- Sinodul de la Calcedon prin canonul XVII spune că organizarea
bisericească se adaptează la cea adminstrativ-politică
- Sinodul de la 381 stabileşte că locul doi în ierarhie este Noua
Romă-C-polul, iar Sinodul de la 451- Calcedon confirmă
paritatea între antica Romă şi Noua Romă(reşedinţa împăratului
şi al Senatului).
- Iustinian I transformă orăşelul său natal din Dacia în centru
administrativ al Illyricum-ului sub numele de Iustiniana Prima,
azi Garicin Grad în Iugoslavia, şi ridică episcopatul local în
reşedinţă mitropolitană (535) iar episcopul primeşte titlul onorific
de vicar papal.
- episcopatul de Ravena va deveni în sec VI prin decret imperial
centru mitropolitan cu privilegii speciale.
- observăm că autoritatea seculară şi ecleziastică au sediul în
acelaşi oraş, iar ultimul cuvânt îl are împăratul.

71
În concluzie: episcopul trebuie să fie ales de cler şi notabilităţile
diocezei apoi confirmat de mitropolit, hirotonit de de doi sau trei
episcopi din aceeaşi circumscripţie mitropolitană.
- alegerea mitropolitului ţinea de patriarh dar confirmat de împărat,
care avea putere executivă.
- Episcopului îi era interzisă căsătoria.

Căderea Constantinopolului (1453, 29 mai)

La căderea Constantinopolului au contribuit mai mulţi factori

(interni şi externi). Structurile statale, socio-economice şi politice au
fost aproape imposibil de redresat. Cruciadele anti-turceşti au fost în
detrimentul statului bizantin. Neînţelegerile dintre occident şi răsărit
au dus la consolidarea puterii turcilor.
Bizanţul a rămas aproape singur, împăratul bizantin
Constantin al XI-lea Dragases (1448-1453) avea doar 8.500 de ostaşi,
iar turcii peste 80.000. Occidentul a venit doar cu 700 de soldaţi în
ajutor. Ajutorul militar din Occident putem spune că a fost inexistent.
Turcii s-au reorganizat sub conducerea lui Mehmed II
(vorbitor de limbă greacă), un tânăr de 21 de ani. Asediul a durat 54
de zile. Constantinopolul a fost înconjurat de turcii, aprovizionarea
oraşului pe mare a fost blocată. Bombardarea oraşului s-a făcut cu cel
mai mare tun construit de Orbán, un meşter maghiar din Ardeal, ce
fugise de la greci la turci.
Într-o zi de marţi, 29 mai 1453 împăratul Constantin a murit
vitejeşte alături de mulţi alţi eroi. Au urmat 3 zile de pradă, iar
Mehmed II a transformat catedrala Sf. Sofia în moschee şi a declarat:
„capitala mea este Istambul”.
Luptele au continuat, iar turcii au cucerit bazinul Mării
Mediteraniene, ultima cucerire insula Creta în 1669.
Influenţa bizantină directă, adică sub formă ei greacă, va pă-
trunde mai tîrziu la noi, cînd se vor reactiva legăturile patriarhiei din
Constantinopol cu Biserica Română, în sec. al XVI-lea şi al XVII-
lea, şi când numeroşi greci, negustori, cărturari, călugări şi ierarhi sau

72
membri ai unor vechi familii bizantine (cum este familia
Cantacuzino) s-au stabilit sau măcar au poposit vreme mai
îndelungată pe meleaguriie noastre.
Înrîurirea acestui "Bizanţ de după Bizanţ” cum l-a numit
Nicolae Iorga, asupra noastră a fost puternică şi a imprimat pecetea
asupra unei pari părţi din vechea cultură românească. Această
influenţă era încă şi mai veche în Balcani.
Bizanţul a murit la 29 mai 1453, ca putere politică, de altfel
mult impuţinată după lovitura pe care o primise la 1204. Zestrea
culturală şi spirituală a Bizanţului a fost, însă, transmisă popoarelor
tinere ortodoxe din Europa, dintre care unele îşi mai menţin, în total
sau în parte, o neatârnare politică (Rusia, Ţările Române)

Concluzii

Imperiul Bizantin întemeiat în anul 305 a fost peste o mie de

ani cu capitala sa Constantinopoplul cel mai influent centru de
civilizaţie pe care l-a cunoscut omenirea. A trebuit să piară totuşi
pentru bogăţia, frumuseţea şi luxul care sfidau permanent destinul.
Războaiele sale, tragediile sale de la palat, neînţelegerile pe teme
religioase au contribuit la subcombarea lui.
Cu toate acestea Imperiul Bizantin a fost unul din educatorii
lumii occidentale. În acest imperiu se găsesc izvoarele slavismului şi
ale întregii civilizaţii orientale a Europei cu înrâuririle asupra Asiei
occidentale şi Africii nordice (septentrionale).
73
 Italia este ţara care a primit influenţele cele mai puternice de
la Bizanţ, fiind integrată în Imperiu din timpul lui Iustinian cel Mare
iar în vremea Exarhatului de la Ravena, un adevărat vlăstar al
Constantinopolului. Aceste ţinuturi au fost recucerite în perioada
macedonienilor (867-959). Partea meridională (chiar până la
Ravena) şi în nord vest la Veneţia a pătruns arta şi cultura bizantină.
Cele două elemente ce compun civilizaţia Bizanţului:
elenismul şi orientalismul au marcat toate teritoriile din imperiu.
Elenismul a influenţat sudul Italiei în timp ce Veneţia şi Ravena au
fost influenţate direct de Constantinopol (cu ceea ce a dat Orientul).
Mai reţinem faptul că Roma secolului VII, alege papi care veneau din
Grecia şi uneori din Siria.
Prestigiul Bizanţului creşte şi prin produsele de lux, bijuterii,
sculpturi, ţesături iar creatorii arhitecturii bizantine inspirau pe
maeştri europeni care înălţau catedrale precum la Ravena şi Veneţia.
Bizanţul avea o putere de expansiune şi atracţie, ca oraş de
legendă, cunoscut ca fabulos încât pelerinii spre Ţara sfântă treceau
prin el şi toţi vizitatorii plecau de aici mai bogaţi spre ţările lor de
origine. Bizanţul supravieţuieşte nu numai la Ravena ci şi la Roma,
iar la Veneţia se construieşte misteriosul şi supraomenescul San
Marco. Reminiscenţele arabe îmbinate cu tehnica maeştrilor bizantini
au realizat monumentele siciliene de la Palermo şi tot bizantinii au
lucrat la Monte-Casino, la Grota-Ferata şi în toată Italia. Mai
reţinem, faptul că creaţia bizantină în secolele al XIII-lea – al XIV-
lea a primit influenţa artiştilor italieni.
Amintim faptul că Jurisprudenţa Iustiniană stă la baza
dreptului european şi a fost studiată începând cu secolul al XI-lea la
Şcoala din Bologna unde veneau studenţi din toată Europa, iar ampla
mişcare a umanismului din care provine Renaşterea (sec. al XIV-lea
– al XVI-lea) a început în Italia şi are principalul izvor în erudiţia
bizantină. Gramaticienii, filosofii care predau limba greacă au
dezvăluit marile opere a elenismului au fost instruiţi în Bizanţ şi
pregătiţi la Şcoala superioară creştină – Universitatea din
Constantinopol din perioada Paleologilor.

74
 Reţinem faptul că după prăbuşirea Imperiului Bizantin (29
mai 1453) în Italia s-au refugiat majoritatea populaţiei care nu
acceptat jugul otoman şi odată cu aceasta s-a transferat gândirea şi
cultura bizantină care au continuat să înflorească şi să se
răspândească în Europa.
Toate populaţiile balcanice, asupra cărora acum stăpâneau
sultanii, au păstrat datorită Ortodoxiei tot ce au câştigat în domeniul
culturii, artei şi civilizaţiei prin contactul civilizaţia elenă.
Politica sultanului, abilă şi tolerantă a permis această
supravieţuire a grecilor, sârbilor, romanilor lăsându-le dreptul de a-şi
păstra religia la care-i convertise Bizanţul sub conducerea unui
Patriarh, respectând ierarhia Bisericii, permiţând învăţământul şi
menţinerea şi răspândirea elenismului. Datorită acestui fapt s-a întărit
şi menţinut un sentiment de opoziţie naţională şi religioasă care peste
400 de ani mai târziu a condus la revolte.
Descendenta legitimă a Bizanţului a fost Rusia care după
victoria lui Mohamed a dat adăpost tuturor celor care, părăsind
Constantinopolul au fost mai atraşi de Orient decât de Occident. În
anul 1472 Ivan III se căsătoreşte cu o prinţesă din familia
Paleologilor şi datorită acestei căsătorii cneazul Rusiei se consideră
continuatorul dinastiei imperiale detronată în Constantinopol primind
moştenirea morală a bazileului mort – erou pe zidurile capitalei sale,
odată cu vulturul bicefal – vechiul simbol al imperiului – aducea la
Moscova sufletul Bizanţului şi centrul Ortodoxiei.

75
 Surse pentru studiu

Actele martirice, trad. de Ioan Rămureanu, Ed. IBMBOR,

Bucureşti, 1982, ed. a II-a, 1997,
Alexe, Ştefan, „Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)
şi participarea Bisericii Ortodoxe Române” în rev. Ortodoxia, nr.
4/1989,
Andea, Avram, Sinteză de istorie bizantină, Ed. Mirton
Timişoara, 1995, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2000,
Barnea, Ion, Iliescu, Octavian, Constantin cel Mare, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,

76
 Barnea, Ion, Iliescu, Octavian, Nicolescu, Corina, Cultura
bizantină în România, Bucureşti, 1971,
Băbuş, Emanoil, „Bizanţ, Islam şi Occident în perioada
cruciadelor” în rev. Studii Teologice, nr. 3-4,/2003,
Băbuş, Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2003, ed a II-a, 2012,
Băbuş, Emanoil, „Bizanţul în faţa ofensivei latine şi islamice
din secolele X-XIII” în rev. Tabor, nr. 3, anul V, iunie 2011,
Băbuş, Emanoil, Bizanţul între Occidentul creştin şi Orientul
islamic: (secolele VII-XV), Ed. Sophia, Bucureşti, 2006,
Băbuş, Emanoil, „Dobrogea în perioada Comnenilor”, în
rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 11-12/1989,
Băbuş, Emanoil, „Elemente bizantine în arta bisericească
din Ţara Românească în secolul al XVI-lea”, în rev. Biserica
Ortodoxă Română, nr. 1/1990,
Băbuş, Emanoil, „Istoriografie bizantină, modernă şi
contemporană”, în rev. Studii Teologice, nr. 4/2008,
Băbuş, Emanoil, „Latini şi bizantini în perioada
cruciadelor”, în rev. Teologia, Arad, nr. 3/2004,
Băbuş, Emanoil, „Limitele puterii imperiale bizantine, între
diversitate simbolică şi contestare legitimă”, în rev. Ortodoxia, nr. 1-
2/2005,
Băbuş, Emanoil, „800 de ani de la cruciada a IV-a (1204-
2004)”, în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-12/2004,
Băbuş, Emanoil, „Opera literar-ştiinţifică a împăratului
Constantin al VII-lea Porfirogenetul”, în rev. Ortodoxia, nr. 1-
2/2001,
Bănescu, N., Chipuri şi scene din Bizanţ, Cartea Românească,
Cluj, f. a.,
Bănescu, Prof. N., „Din istoria Imperiului Bizantin.
Perioada protobizantină (I)”, în rev. Mitropolia Olteniei, anul XXI,
nr. 5-6, 1969, vezi şi partea a II-a în rev. Mitropolia Olteniei, anul
XXII, nr. 1-2, 1970,

77
 Bănescu, Prof. Nicolae, „Biserica în primele veacuri ele
Bizanţului. Politica religioasă a lui Anastasius I (491-518)”, în rev.
Mitropolia Olteniei, nr. 1-4/1961,
Bănescu, N., Imperiul Bizantin clasic: (610-1081), Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2003,
Bănescu, N., Istoria Imperiului Bizantin, 2 vol., Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2000-2003,
Beck, Hans-Georg, Erotikon bizantin: ortodoxie, literatură,
societate, trad. de Mihai-D. Grigore, [Link], Bucureşti, 2011,
Beck, Hans-Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul
Bizantin; trad. de Vasile Adrian Carabă, Ed. Nemira, Bucureşti,
2012,
Benea, D., Dacia sud-vestică în secolele II-IV, Timişoara,
1966,
Bica, Ion, Studii bizantine, Ed. Universităţii din Piteşti, 2003,
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, „De ce nu s-a putut face unirea
Bisericilor la Florenţa? Consideraţii istorice cu ocazia împlinirii a
500 de ani de la sinodul Unionist de la Florenţa”, în Revista
Teologică, an. XXIX, 1939, nr. 7-8,
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, „Trăsături umaniste în
spiritualitatea bizantină: Nicolae Cabasila”, în rev. Studii
Teologice, nr. 5-6/1982,
Brehier, Louis, Civilizaţia bizantină, trad. de Nicolae
Spincescu, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1994,
Brezeanu, Stelian, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Meronia,
Bucureşti, 2007,
Brezeanu, Stelian, O istorie a Bizanţului, Ed. Meronia,
Bucureşti, 2004,
Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1981,
Catrinoiu, Ilie, Influenţa bizantină pe teritoriul Munteniei în
sec. VII-XIII, în lumina izvoarelor literare, arheologice şi
numismatice, în rev. Biserica Ortodoxă Română, anul, CII, 1984, nr.
8-10,

78
 Cavallo, Guglielmo, Omul bizantin, trad. de Ion Mircea, Ed.
Polirom, Iaşi, 2000,
Căzan, Florentina, Cruciadele. Momente de confluenţă între
două civilizaţii şi culturi, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990,
Ceremuhin, P. A., Caracteristicile teologiei bizantine, în rev.
Mitropolia Banatului, nr. 7-8, 1966, p. 398,
Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria Creştinismului, vol. I, Ed.
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1999,
Cojoc, Drd., Marin, „Ioan VI Cantacuzino împărat, istoric şi
monah” în rev. Biserica Ortodoxă Română, 1991,
Cojoc, Drd., Marin, „Împăraţi şi înalţi demnitari bizantini pe
teritoriul Patriei noastre (sec. IV-XII d. Hr.)” în rev. Biserica
Ortodoxă Română, nr. 7-10/1990,
Comnena, Ana, Alexiada, trad. de Marina Marinescu, 2 vol.,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1977,
Cornea, Andrei, Ecclesiocratia: mentalităţi culturale şi forme
artistice în epoca romano-bizantină (300-800), Ed. Teora, Bucureşti,
1998,
Cotan, Claudiu, „Românii balcanici”, în rev. Studii Teologice
nr. 4/ 2008,
Cruce şi misiune – Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena
promotori ai libertăţii religioase şi apărători ai Bisericii, vol. I, Ed.
Basilica, Bucureşti, 2013,
Daşkov, S. B., Dicţionar de împaraţi bizantini, trad. de
Viorica Onofrei, Dorin Onofrei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1999,
Diaconu, Petre, Vîlceanu, Dumitru, Păcuiul lui Soare, 2 vol.,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1972,
Diehl, Charles, Teodora, împărăteasa Bizanţului, trad. de
Teodora Popa-Mazilu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, sau Ed. Ulise,
Bucureşti, 1993, sau Ed. Historia, Bucureşti, 2007,
Diehl, Charls, Figuri bizantine, trad. de Ileana Zara, 2 vol.,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969 sau trad. de Constantin
Ionescu-Boeru, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2002,

79
 Ducellier, Alain, Bizantinii: istorie şi cultură, trad. de Simona
Nicolae, Ed. Teora, Bucureşti, 1997,
Elian, Alexandru, „Bizantinologia în preocupările teologiei
ortodoxe româneşti” în rev. Studii Teologice, nr. 3-4/1971,
Eusebiu de Cezareea, Scrieri, Partea a doua. Viaţa lui
Constantin cel Mare, trad. de Radu Alexandrescu, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1991,
Gabor, Adrian, Biserică şi Stat în timpul lui Teodosie cel
mare (379-395), Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003,
Gabor, Adrian, „Dobrogea în timpul lui Alexios I Comnenul”,
în rev. Biserica Ortodoxă Română, CIX, nr. 1-3/1991,
Gabor, Adrian, „Constantin al VII-lea Porfirogenetul - «De
administrando imperio». Valoarea sa istorică”, în rev. Studii
Teologice, XLII, nr. 5-6/1990,
Gabor, Adrian, „Organizarea administrativă şi religioasă a
Imperiului Bizantin dată de Vasile I Macedoneanul şi importanţa ei
pentru istoria poporului român”, în rev. Studii Teologice XLI, nr. 5-
6, 1989,
Gafton, Lucian I., Acte de violenţă şi abuz ale împăraţilor
Bizantini faţă de Patriarhii de Constantinopol, în rev. Studii
Teologice, nr. 7-8/1956,
Gârdan,  Gabriel-Viorel,  “Ziua care nu se uită: 13 aprilie
1204; 800 de ani de la cucerirea Constantinopolului de către
cruciaţi”,  în rev. Renaşterea, anul XV, serie nouă, nr. 4, aprilie 2004,
Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti
pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, Ed. Academiei, Bucureşti,
1980,
Grabar, André, Iconoclasmul bizantin: dosarul arheologic,
trad. de Daniel Barbu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991,
Gregory, Timothy E., O istorie a Bizanţului, trad. de Cornelia
Dumitru, Ed. Polirom, Iaşi, 2013,
Ionescu, V., “Încercări bizantine de unire a Bisericilor sub
Paleologi până la Sinodul de la Florenţa” în rev. Glasul Bisericii,
nr.7-9/1972,

80
 Iorga, Nicolae, Bizanţ după Bizanţ, Ed. Gramar, Bucureşti,
2002,
Iorga, Nicolae, Istoria vieţii bizantine: imperiul şi civilizaţia:
după izvoare, trad. de Maria Holban, Ed. Enciclopedică Română,
Bucureşti 1974,
Iorga, Nicolae, Sinteza bizantină, Ed. Minerva, Bucureşti,
1972,
Lancon, Bertrand, Moreau, Tiphaine, Constantin, un împărat
creştin, trad. de Daniela Cârstea şi Damian Anfile, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2013,
Lemerle, Paul, Istoria Bizanţului, trad. de. Nicolae Şerban
Tanaşoca, Ed. Universitas, Bucureşti, 1998,
Loverance, Rowena, Imperiul Bizantin, trad. de Dana Nistor,
Aquila '93, Oradea, 2008,
Matson Odahl, Charles Constantin şi Imperiul creştin, trad.
de Mihaela Pop, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2006,
Mălinaş, Ioan Marin, De te voi uita, Constantinopol sau
privitor la evenimentele de la 10 august 626, 13 aprilie 1204 şi 29
mai 1453, Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2004,
Mănucu-Adameşteanu, Gh, “Aspecte ale politicii împăratului
Alexios I Comnenul la Dunărea de Jos în lumina ultimelor
descoperiri sfragistice şi numismatice”, în Revista de Istorie, nr. 3-
4/1995,
Mărculeţ, Vasile, Imperiul Bizantin la Dunărea de Jos în
secolele X-XII: spaţiul carpato-balcanic în politica vest-pontică a
Imperiului Bizantin, Târgu Mureş, 2005,
Mărculeţ, Vasile, Imperiul Bizantin şi Ţările Române în
secolele XIV-XV, Sibiu, 2003,
Mărculeţ, Vasile, Imperiul Romano-Bizantin la Dunăre:
(312-626), Bucureşti, 2003,
Mărculeţ, Vasile, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale
republicilor maritime italiene cu Ţările Române până în secolul al
XV-lea, Sibiu, 2002,

81
 Mărculeţ, Vasile, Stăpânirea bizantină la Dunărea de Jos în
secolele X-XII: aspecte din istoria Themei Mesopotamia Apusului, a
Strategatului de Dristra-Dorostolon şi a Themei Paristrion
Paradunavon, Ed. Samuel, Mediaş, 2005,
Mezinca, M, “Bizanţul şi teritoriul danubiano-pontic în sec.
X-XIV” în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-3/1992,
Miculescu, I, “Revolta lui Vitalian în contextul politicii
religioase şi economice a lui Anastasius I” în rev. Glasul Bisericii,
nr. 3/1987,
Moraru, Pr. prof. dr. Alexandru, “Sinodul de la Ferrara-
Florenţa (1438-1439) şi urmările lui în Răsărit, reflectate la
istoricii bizantini Ducas şi Georgios Sphrantzes”, în rev. Studii
Teologice, nr. 2/1987,
Muntean, V. V., „Edictele religiose ale lui Teodosie cel
Mare”, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, anul 1974,
Muntean, Vasile V., Bizantinologie, 2 vol., Ed. Învierea,
Arhiepiscopia Timişoarei, 1999-2000,
Muntean, Vasile V., „Iconoclasmul bizantin (sec. 8-9) în
lumina noilor cercetări”, în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 8-
10/1984,
Muntean, Pr. Prof. Dr., Vasile, Istoria creştinătăţii de la
Hristos până la Reformă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004,
Nägler, Thomas, Istoria Imperiului Bizantin: note de curs,
Ed. Universităţii "Lucian Blaga", Sibiu, 2003,
Nicolae Iorga - istoric al Bizanţului: culegere de studii,
îngrijită de Eugen Stănescu, Ed. Academiei, Bucureşti 1971,
Novacovschi, Drd. R., “Viaţa bisericească în Răsăritul
creştin în timpul Imperiului latin de Constantinopol, 1204-1261”, în
Revista Teologică, nr. 4/1998,
Obolensky, Dimitri, Un Commonwealth medieval: Bizanţul:
Europa de Răsărit, 500 – 1453, trad. de Claudia Dumitriu, Ed.
Corint, Bucureşti, 2002,

82
 Palade, Mihaela, „Arta creştină şi nemulţumirile generate de
specificul manifestărilor sale”, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4,
2004,
Plămădeală, Antonie, „Biserica Ortodoxă Română şi
legăturile ei cu Bisericile din Balcani şi Orientul creştin din sec. al
XIV-lea pînă în prima parte a sec. al XVIII-lea. Aspecte socio-
culturale”, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4/1989,
Plămădeală, Antonie, „Bizanţ - Constantinopol – Istambul în
istorie şi astăzi”, în rev. Biserica Ortodoxă Română, anul XCII, nr.
9-10/1974,
Popescu, Prof. dr. Emilian, Curs de istoria şi cultura
Byzanţului, Bucureşti, 1995, mss.,
Popescu, Prof. dr. Emilian, Curs de istoria şi spiritualitatea
Byzanţului, Bucureşti, 1997, mss.,
Popescu, T. M., “Cucerirea Constantinopoluluide către latini
ca mijloc de unire al Bisericilor” (sec. XI-XIV), în rev. Studii
Teologice, nr. 1/1929,
Psellos, Mihail, Cronografia: un veac de istorie bizantină:
(976-1077), trad. de Radu Alexandrescu; Ed. Polirom, Iaşi, 1998,
Rămureanu (Pulpea), Ioan, Lupta împăratului Iulian
împotriva creştinismului, Bucureşti, 1942,
Rămureanu, Pr. prof. dr., Ioan, Şesan, Pr. prof. dr., Milan,
Bodogae, Pr. prof. dr., Teodor, Istorie bisericească universală, 2
vol., Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, 1993,
Rudeanu, Ioan Octavian, Istorie şi spiritualitate în Bizanţul
timpuriu, Ed. Călăuza, Deva, 2002,
Rudeanu, Ioan Octavian, Istorie şi spiritualitate în Bizanţul
mijlociu şi târziu, Ed. Călăuza, Deva, 2003,
Runciman, Steven, Căderea Constantinopolului, trad. de
Alexandru Elian, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, sau Ed.
Nemira, Bucureşti, 2011,
Runciman, Steven, Teocraţia bizantină, trad. de Vasile
Adrian Carabă., Ed. Nemira, Bucureşti 2012,

83
 Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena promotori ai libertăţii
religioase şi susţinători ai Bisericii, Ed. Cuvântul vieţii, Bucureşti,
2013.
Şesan, Milan, Bizanţul şi românii, în „M.A”, anul XVI,
1971, nr.9-10, p. 680-686.
Tanaşoca, Nicolae Şerban, Literatura Bizanţului, Ed.
Univers, Bucureşti, 1971,
Tanaşoca, Nicolae Şerban, Creaţie şi tradiţie literară
bizantină: studii şi texte, Ed. UNARTE, Bucureşti, 2009,
Tanaşoca, Nicolae Şerban, Bizanţul şi românii: eseuri, studii,
articole, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003,
Tanaşoca, Nicolae Şerban, Balcanologi şi bizantinişti români,
Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2002,
Teodor, Dan Gh, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul
în veacurile V-XI e. n., Ed. Junimea, Iaşi, 1981,
Theodorescu, Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la
începuturile culturii medievale româneşti: secolele X-XIV, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1974,
Theodorescu, Răzvan, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos:
(400-1400), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976,
Vasiliev, A. A., Istoria Imperiului Bizantin, trad. de Ionuţ-
Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu
Nazâru, Ed. Polirom, Iaşi, 2010,
Veyne, Paul, Când lumea noastră a devenit creştină (312-
394), trad. de Claudiu Gaiu, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2010,
Villehardouin, Geoffroy de, Cucerirea Constantinopolului,
trad. de Tatiana Ana Fluieraru, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002,
Warren, Treadgold, O istorie a statului şi societăţii bizantine,
2 vol., trad. de Mihai-Eugen Avădanei, Ed. Institutul European, Iaşi,
2004,
Warren, Treadgold, O scurtă istorie a Bizantului.

84