Introducere în studiul istoriei și spiritualității Bizanțului

1. Terminologie.
Bizanțul este forma cultă apărută în Occident pentru a desemna realitatea statală ce își
avea capitala la Constantinopol, pe Bosfor (fr. Byzance, germ. Byzanz, engl. Byzantium).
Termenul de Bizanț provine, fără îndoială, de la Buzéantion care este numele anticei colonii
grecești situată pe locul unde a fost întemeiat Constantinopolul. Colonia greacă Byzantion a fost
întemeiată de cetatea Megara (din Grecia centrală), prin 660 î. Hr., pe țărmul apusean al
Bosforului.
Titulatura oficială a statului bizantin până la desființarea lui (1453) a fost Împărăția
romanilor (Basileia ton Romaion), denumire care reflectă continuitatea între vechea Romă
(Roma Cezarilor) și Noua Romă (A doua Romă) cum mai era numit Constantinopolul, capitala
Imperiului bizantin, oraș ctitorit și inaugurat la 11 mai 330 de către împăratul Constantin cel
Mare. Suveranii Bizanțului se intitulează basilei ai romanilor, în vreme ce cetățenii Imperiului se
autodefinesc romani (rhômaioi sau romei). Începând din secolul al IX-lea, termenul de rhômaioi
(romei / la singular rhomaios) desemna populația de limbă greacă a statului bizantin sau mai
precis, îi desemna pe cetățenii Imperiului Bizantin, vorbitori de limbă greacă; termenul de
rhômaioi s-a raportat inițial la locuitorii Imperiului roman vorbitori de limbă latină.
Un alt termen prin care s-a definit realitatea teritorială a statului roman și mai târziu
bizantin a fost cel de Romania. Termenul de Romania a apărut în textele latine din secolul al IV-lea,
fiind foarte probabil un termen de origine populară. În toate aceste texte, conceptul de Romania
desemnează teritoriul Imperiul roman, cultura și civilizația latină, în opoziție cu Barbaricum,
teritoriul din afara granițelor Imperiului roman, locuit de triburile barbare. Occidentalii vor
denumi prin acest termen statul bizantin. De la acest concept își trag numele și unele provincii
stăpânite cândva de către bizantini; este cazul provinciei italiene Romagna cu capitala la
Ravenna care cuprinde teritoriul vechiului exarhat bizantin cu centrul în același oraș, al
sultanatului de Rum creat în secolul al XI-lea de către turcii selgiucizi în Asia Mică bizantină, ori
al provinciei Rumelia, organizată de otomani în teritoriile balcanice, cucerite de la imperiu.
Capitala statului bizantin era Constantinopol – Orașul lui Constantin, numit și Noua
Romă sau A doua Romă, (azi Istanbul); de altminteri, turcescul Stambulul nu transliterează
altceva decât grecesul Stenpolin (sten polin < eis ten polin – la Oraș). Al-Masudi, geograf arab
decedat prin 956/957 ne informează că grecii contemporani cu el își numeau capitala simplu
Cetatea, Orașul (Polis).

1
 Noua Romă cum se autointitula Bizanțul a fost continuatoarea, nu moștenitoarea Romei
Cezarilor. Însă, de-a lungul unei evoluții de unsprezece secole statul și civilizația bizantină au
dobândit o originalitate incontestabilă în raport cu Imperiul pe care l-a continuat.

2. Dimensiunea geografică a Imperiului Bizantin

Prin împărțirea statului roman de către Teodosie cel Mare (în 395) celor doi fii ai săi
Honorius și Arcadius, împăratul a lăsat Răsăritului cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice,
Asia Mică, Mesopotamia Superioară, Siria, Palestina și Egiptul. Noua Romă și-a mai rezervat și
stăpânirea asupra Mediteranei Orientale și bazinului Pontului, cu Strâmtorile. Aceasta era
regiunea cea mai populată și cea mai prosperă a vechiului Imperiu, ce explică destinele
împărăției lui Constantin cel Mare. Forța noului Imperiu decurge din faptul că el domină căile de
comunicație care veneau din Europa răsăriteană și centrală, Asia și Africa orientală și care se
întâlneau în cele din urmă în metropola de pe Bosfor.
Opera istorică a Bizanțului a fost facilitată de dimensiunea geografică a istoriei bizantine.
Granițele imperiului au fost într-o continuă schimbare, păstrând inițialul, Constantinopolul și
teritoriul din jurul său, care poate fi considerat o placa turnantă a teritoriului imperiului.
Domeniul geografic alcătuit din Tracia, Bythinia, Asia Mică a asigurat securitatea metropolei
imperiale și existența sa materială.
Situat în punctul de separație dintre Europa și Asia, Constantinopolul era un oraș maritim
și în același timp continental. El se situa la răscrucea drumurilor comerciale și strategice ce
formau coloana vertebrală a Imperiului. Rețeaua rutieră imperială, adaptată începând cu crearea
Constantinopolului, urma mai ales direcția vest-est. Principalele drumuri erau:
 Peninsula Balcanică era străbătută la nord de un drum militar – diagonala Balcanilor
– numit și Drumul regelui, care unea Singidunum (Belgrad) cu Constantinopolul:
Singidunum (Belgrad) → Naissus (Niš) → Serdica (Sofia) → Philippopolis
(Plovdiv) → Adrianopol (Edirne) → Constantinopol; acest drum traversa văile
râurilor Morava și Marița, având o bifurcație spre Thessalonic, începând de la
Naissus prin Scupi (Skopje) și valea râului Vardar;
 În Balcani, la sud Via Egnatia lega Constantinopolul de Italia, pe următorul itinerar:
Constantinopol → Thessalonic (Salonic) → Dyrrachium (Durres) → Roma;
 Al treilea drum lega Constantinopolul de Dobrogea, spre nord;
În Asia Mică, Imperiul dispunea de asemenea de o rețea de drumuri comerciale care
urmează litoralul de nord, vest și sud al Asiei Mici; unul dintre drumuri urmează litoralul sudic al
Pontului Euxin; trecând prin Trebizonda → Munții Caucaz → sudul Mării Caspice, acest drum
se leagă cu drumul mătăsii, fiind disputat între statul persan și Bizanț până în secolul al VII-lea și
2
între Bizanț și arabi în secolele X-XI; alt drum urmează litoralul de vest și sud al Asiei Mici,
trecând prin Milet → Efes → portul Atalia (Cipru) → Antiohia → Edessa. În Asia Mică, axa
principală lega Constantinopolul, Bythinia, Dorylaeum, Ankyra (Ankara), pe de o parte de
Melitene și Eufratul de sus sau Armenia, prin Sebasteia (Sivas), pe de altă parte de Antiohia prin
defileul «Porțile ciliciene» (în Munții Ciliciei).
Fluviile (Nilul, Dunărea, Marița, acesta din urmă navigabil până la Adrianopol, Halys și
câteva altele) și mările ofereau o rețea fluvială și maritimă unde transportul era mai puțin
costisitor și mai rapid. Era nevoie de exemplu de 8 zile în loc de 25 de zile pe uscat, pentru a face
drumul între Constantinopol și Theodosioupolis și conform edictului lui Dioclețian, transportul
de grâu costa de șaptesprezece până la douăzeci și două de ori mai puțin pe mare decât pe uscat.
Dificultățile Mediteranei (curenții și vânturile dominante) condiționau deopotrivă traseele
rutelor maritime și anotimpurile de călătorie. Din noiembrie până în martie, incertitudinea vremii
făcea navigația primejdioasă și marea era calificată ca «închisă» (mare clausum).

3. Componentele civilizației bizantine

Civilizația bizantină este o civilizație sincretică; componente diferite au contribuit la
nașterea ei, și anume: componenta romană, componenta greacă, componenta creștină și
componenta orientală. Aceste componente ale civilizației bizantine sunt prezente de-a lungul
întregii istorii a Bizanțului, însă ponderea lor se modifică de la un secol la altul în cadrul sintezei
bizantine, fapt ce-i conferă acesteia o remarcabilă dinamică.
Componenta romană apare în ideologia politică și în structurile administrative și militare
ale imperiului, deținând cea mai mare pondere în secolele IV-VI. Imperiul bizantin a fost
continuatorul direct al Imperiului roman. Împărații bizantini au păstrat o lungă perioadă de timp
titulatura imperială a împăraților romani, considerându-se până la sfârșitul imperiului urmașii
direcți ai acestora din urmă și revendicând toate teritoriile aflate în stăpânirea lor. Așadar Noua
Romă a lui Constantin cel Mare a preluat de la imperiul lui Octavianus Augustus pretențiile de
dominație universală. Pe de altă parte, în Imperiul bizantin au supraviețuit forme de organizare
statală, administrativă sau socială de tradiție romană. Dreptul și normele juridice romane au
rămas în vigoare multă vreme fără să sufere modificări esențiale. Până la începutul secolului al
VII-lea, limba latină a fost limba oficială a Imperiului. În primele trei secole de existență,
Bizanțul avea o masivă populație romanică în Balcani și în Italia.
Continuitatea între vechea și Noua Romă (Constantinopol) este reflectată de numele
statului și al locuitorilor Noii Rome. Statul este până în ultimele sale zile de existență împărăția
romanilor (basileia tôn Rhomaiôn) ; suveranii bizantini se intitulează basilei ai romanilor, în
vreme ce cetățenii imperiului se numeau pe sine romei (Rhomaioi) iar țara lor era numită
3
Romania. Arabii și, mai târziu, turcii utilizează aceeași terminologie: Bizanțul era numit Rum,
adică Roma ; de aici provine numele sultanatului de Rum, creat de către turcii selgiucizi în Asia
Mică bizantină în secolul al XI-lea, în vreme ce otomanii vor numi mai târziu teritoriul balcanic
de la sud de Dunăre Rumelia. Începând din secolul al VII-lea și mai ales pe parcursul secolului al
VIII-lea, componenta romană a civilizației bizantine se diminuează considerabil, odată cu
pierderea populației romanice din Balcani și Italia. Începând cu domnia împăratului Heraclius
(610-642) se face trecerea de la statul universal roman la Imperiul grec medieval. Limba greacă
va deveni limba oficială a statului bizantin, înlocuind latina care în secolul al IX-lea va fi
declarată chiar limbă barbară în raport cu greaca. După 1204, componenta romană rezistă, în
principal, în titulatura imperială și în numele locuitorilor Bizanțului.
Componenta greacă a sintezei bizantine este foarte bine reprezentată la nivelul palierului
intelectual, în cadrul culturii și artei. Limba greacă devine limba oficială a Bizanțului. Începând
cu domnia împăratului Heraclius (610-642) componenta greacă domină cultura, armata și
administrația bizantină. Grecismul va deveni mai pregnant în secolele următoare, când între
Apus și Răsărit vor interveni disensiuni religioase majore (iconoclasmul, marea schismă) și chiar
conflicte politice, cum este cazul cruciadelor. Cultura greacă se dezvoltă în provinciile orientale
ale Bizanțului, locuite de o masivă populație greacă. Această supremație a grecilor și a culturii
grecești în Orient avea să atragă împotriva lor o puternică aversiune din partea populațiilor
orientale care locuiau Egiptul, Siria și Palestina care încercau să iasă de sub autoritatea
Constantinopolului și să graviteze în sfera de influență politică a Asiei. Opoziția orientalilor față
de greci se va concretiza pe plan religios prin îmbrățișarea de către cei dintâi a monofizismului.
Persistența tradițiilor grecești și a populației de limbă greacă în Imperiul bizantin l-au determinat
pe istoricul August Heisenberg să afirme că : „Bizanțul este Imperiul roman devenit creștin, dar
de naționalitate greacă”.
Componenta creștină a fost cea mai importantă componentă a civilizației bizantine. Ea
are o dinamică asemănătoare cu cea a componentei grecești, impunându-se în secolele IV-V și
dominând imperiul alături de componenta greacă. Orașul lui Constantin este și orașul creștinilor
opus Romei, orașul păgânilor. Mai ales după experiența tragică de la 1204, Bizanțul se refugiază
în valorile lui ortodoxe, iar metropola lui Constantin revendică titlul de Noul Ierusalim și îl trece
sub tăcere pe cel de Noua Romă. Religia creștină a reprezentat osatura spirituală a Imperiului
bizantin. Întreaga viață publică și particulară a creștinilor era pătrunsă de învățătura creștină.
Literatura bizantină, precum și majoritatea creațiilor artistice și arhitectonice își au sursa de
inspirație în creștinism.
Componenta orientală era răspândită inițial doar în provinciile orientale ale Bizanțului
(Palestina, Siria, Egipt) ; aici ea își disputa influența cu cultura greacă. În timp ce componenta
4
greacă domină orașele, cea orientală domină așezările rurale. Componenta orientală va câștiga
teren în perioada iconoclastă, odată cu pierderea de către Bizanț a provinciilor orientale. După
secolul al IX-lea, influența orientală se diminuează treptat.

4. Periodizarea istoriei Bizanțului

Delimitarea în timp a existenței Imperiului Bizantin a fost destul de fluctuantă. Nu la fel
se poate spune despre sfârșitul existenței sale plasat la 29 mai 1453, odată cu cucerirea
Constantinopolului de către turci, în timpul domniei ultimului suveran bizantin Constantin al XI-
lea.
În cadrul istoriei Bizanțului se disting patru etape:
 Prima etapă se poate delimita între 324 și 632 d. Hr.; această etapă este numită și
perioada romană târzie, din cauza predominării elementelor romanice sau etapa
protobizantină; din punct de vedere teologic, sinodul de la Niceea din 325 reprezintă
un moment de răscruce, întrucât este momentul din care religia creștină începe să se
manifeste în mod liber; de asemenea anul 632 reprezintă momentul declanșării
cuceririlor arabe în Orient cu consecințe economice și politice nefaste pentru Imperiul
bizantin.
 A doua etapă a istoriei Bizanțului este cuprinsă între anii 632 și 850, perioadă în care
Imperiul bizantin luptă pentru supraviețuire în fața primejdiei islamice;
 A treia etapă a istoriei Bizanțului a fost delimitată între anii 850 – 1204 d. Hr.; aceasta
este o perioadă de apogeu și de expansiune a imperiului; acum bizantinii domină
Balcanii și dețin supremația în Marea Mediterană; în această perioadă se produce
confruntarea Bizanțului cu Occidentul, confruntare care îmbracă forma cruciadelor. În
anul 1204, Imperiul bizantin se destramă ca urmare a cuceririi Constantinopolului de
către cruciați, în timpul cruciadei a IV-a. Pe cea mai mare parte a teritoriului său se
formează Imperiul latin de răsărit cu capitala la Constantinopol care dăinuie până în
1261. Administrația bizantină s-a retras în Asia Mică, la Niceea, unde a rămas până în
1261. Tot la Niceea și-a stabilit reședința începând din 1208 și patriarhul ecumenic.
Astfel, Bizanțul a supraviețuit în Asia Mică sub forma Imperiului grec de Niceea.
Bizantinii mai dețineau despotatul de Epir în Balcani și Imperiul grec de Trebizonda
în Asia Mică, menținut până în 1461.
 A patra etapă a istoriei Bizanțului, numită și etapa târzie bizantină este cuprinsă între
1204 – 1453; aceasta este o perioadă de agonie lentă a imperiului care se confruntă cu
expansiunea otomană care în cele din urmă a dus la prăbușirea sa în 1453.