Biserică și stat în Bizanț în timpul domniei lui Heraclie (610-641)

Secolul al VII-lea prezintă o importanță excepțională pentru istoria Imperiului Bizantin.

În primul deceniu al acestui veac, Bizanțul s-a confruntat cu o gravă criză economică, politică
și financiară care l-a adus pe marginea prăpastiei. Structurile administrative ale Imperiului
moștenite de la Dioclețian și Constantin erau învechite și amenințau să ducă la disoluția statului.
Organizarea militară bazată pe recrutarea mercenarilor nu mai era funcțională. Situația critică
în care se afla statul bizantin a coincis cu urcarea pe tron a împăratului Heraclie (610-641), care
a pus bazele unei noi dinastii imperiale, dinastia Heraclizilor. Urmașii lui Heraclie s-au
succedat pe tronul imperial al Bizanțului de-a lungul unui secol încheiat (până în 711), ceea ce
constituie o premieră în istoria Imperiului; este vorba despre Constans al II-lea (641-668),
Constantin al IV-lea (668-685), Iustinian al II-lea (685-695), Leonțiu (695-698), Tiberiu al II-
lea (698-705), Iustinian al II-lea (705-711).

1. Organizarea administrativă a Imperiului : sistemul themelor

O transformare importantă apare la nivelul administraţiei provinciale. Vechea
organizare administrativă creată de împăraţii Diocleţian şi Constantin cel Mare a cedat locul
unei noi organizări administrative a cărei celulă a fost thema.
La origine, termenul grecesc θέμα desemna un corp militar sau o trupă de soldaţi
cantonată într-o regiune, a cărei principală sarcină era apărarea acelei regiuni. Începând din
secolul al IX-lea, cuvântul θέμα a început să fie folosit pentru a desemna nu numai corpul
militar, ci şi provincia în care acesta staţiona și de unde își recruta combatanții. Astfel, el a
început să fie aplicat şi unităţilor administrative ale Imperiului. Este foarte plauzibilă ipoteza
că unitatea administrativă (θέμα), în care a fost cantonat un contingent militar a preluat treptat
numele acestuia din urmă. Noua organizare administrativă a Imperiului în theme are drept
model exarhatele Ravennei şi Cartaginei, create la sfârşitul secolului al VI-lea de către
Mauricius. Cei mai mulţi istorici consideră că Heraclie a pus bazele noului sistem administrativ
al themelor prin 622, cu puțin timp înainte de declanșarea campaniilor militare contra perșilor.
Noul sistem de organizare administrativă a fost desăvârșit de către succesorii lui Heraclie, care
au urmat exemplul marelui împărat. Fără îndoială că primele theme au fost create în Asia Mică,
cu scopul de a contracara atacurile arabilor; este vorba despre themele Armeniakon, Anatolikon
(situată în centrul Asiei Mici), Opsikion (situată în Asia Mică, lângă Marea de Marmara) şi
Karabisianoi (aflată pe litoralul sudic al Asiei Mici şi în insulele învecinate. Prin 680/681,
Constantin al IV-lea a pus bazele primei theme europene, Tracia, pentru a asigura apărarea
capitalei imperiale în faţa ameninţărilor ce puteau veni din partea bulgarilor. Între 687 şi 695,
Iustinian al II-lea a creat thema Hellada, în Thessalia, destinată să apere Grecia împotriva
incursiunilor slavilor. Prin 698, același Iustinian al II-lea a organizat thema Siciliei, pentru a
preîntâmpina atacurile flotei arabe, care a început să ameninţe partea de vest a bazinului Mării
Mediterane.
Marea originalitate pe care o aducea noua formă de organizare administrativă, faţă de
vechiul sistem administrativ din timpul lui Dioclețian-Constantin, o constituia concentrarea la
nivelul themei a puterii civile şi militare, până atunci net distincte, în mâna strategului
(στρατηγός) comandantul militar al themei. Strategul era subordonat direct împăratului;
principala sa sarcină era să mobilizeze toate resursele materiale şi umane ale themei în lupta
contra oricărei ameninţări externe.

2. Reorganizarea armatei bizantine

O reformă de structură a cunoscut şi armata bizantină, în care trupele de mercenari,
costisitoare, nesigure și cu o pondere însemnată, au fost înlocuite de miliţiile rurale recrutate
din rândul ţărănimii libere din theme. Soldaţii din contingentele militare, pe care Heraclie le-a
instalat în diferite regiuni ale Asiei Mici, au fost împroprietăriţi cu loturi de pământ în schimbul
prestării obligatorii a serviciului militar. „Beneficiind de nu-meroase facilităţi fiscale şi de o
protecţie juridică, ei au devenit cu timpul legaţi de acel pământ”. Astfel, Heraclie şi succesorii
săi au pus bazele unei armate populare de soldaţi-ţărani (στρατιώται)1.
Pentru a conferi stabilitate noii armate populare, împăraţii heraclizi şi isaurieni au creat
în cadrul themelor bunuri stratiotice (στρατιωτικὰ κτήματα), constând din loturi de pământ pe
care ţăranii-soldaţi le primeau de la stat în schimbul îndeplinirii serviciului militar; ţăranul-
stratiot lucra lotul de pământ împreună cu membrii familiei sale şi îl putea transmite ereditar
dacă fiul moştenea condiţia tatălui2. În cazul în care familia nu era în măsură să trimită un om
în armată, dacă de exemplu soţul ucis în război sau luat prizonier n-a lăsat decât copii minori,
ea era obligată să plătească o compensaţie sau să găsească un înlocuitor3. „Astfel, nu se mai
putea vorbi de o armată bazată pe un sistem clasic de recrutare, ci de o înrolare voluntară şi
ereditară”4. O trăsătură originală a noului sistem de recrutare îl constituie caracterul său

1
Ostrogorski, Histoire, p. 126.
2
Ibidem; Bréhier, Institutions, p. 104.
3
Jean-Claude Cheynet (coord.), op. cit., vol. II, p. 154.
4
Pr. Dr. Emanoil Băbuș, Bizanțul, istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2003, p. 181.
regional, în sensul că armata din theme își recruta combatanții din rândurile țărănimii stratiotice
din thema în care ea era cantonată. Deci, stratiotul era membrul unei armate teritoriale, fiind
obligat să se echipeze pe cont propriu şi să vină la chemarea strategului themei ori de câte ori
era convocat. „Serviciul militar nu era permanent. Pe perioada campaniilor militare, stratiotul
avea o soldă, iar pe timp de pace el se putea întoarce acasă, ocupându-se de cultivarea
pământului pe care-l avea în proprietate”5.

3. Implicarea Bisericii în lupta împotriva slavilor și perșilor în primul deceniu al

domniei lui Heraclie
La gravele probleme de ordin intern cu care se confrunta Bizanțul în al doilea deceniu al
secolului al VII-lea, se adaugă cele de ordin extern. Între 614 și 620, orașele din Balcani s-au
confruntat cu repetate asedii ale slavilor. Izolate de Constantinopol și lipsite de orice sprijin din
partea autorităților imperiale, ele și-au recrutat câteodată trupe pentru a face față invadatorilor. Ca
urmare a dizolvării administrației provinciale în Balcani, cel mai adesea episcopul este cel care
conduce cetățile, le administrează și le reprezintă6. De exemplu, la începutul ofensivei avarilor,
o adunare a clericilor şi laicilor din Thessalonic a decis să trimită o solie la împărat,
încredinţându-i conducerea acesteia unui călugăr pe nume David, mai degrabă decât
arhiepiscopului, ”pentru ca – ni se spune – absenţa acestuia din urmă să nu lase oraşul fără
conducere”. Tot la Thessalonic, prima culegere a Miracolelor Sfântului Dimitrie indică, printre
altele, scăderea progresivă a autorităţii prefecturale, redusă la un rol fiscal şi militar, înainte de
a dispărea în totalitate, precum şi poziţia dominantă de căpetenie a Bisericii, care decide totul.
Astfel, nu este de mirare că listele care conțin titularii scaunului episcopal al Thesalonicului
sunt, pentru secolele VII-VIII, relativ mai puţin lacunare decât cele ale înalţilor funcţionari
civili, furnizându-ne o serie semnificativă de nume ale arhiepiscopilor din metropola balcanică.
În Orient, Imperiul Persan a rămas cea mai iminentă primejdie pentru Bizanț. Între 611-
613, trupele persane au cucerit principalele orașe siriene Antiohia, Emessa și Damasc. După ce
și-au impus autoritatea asupra Siriei, perșii au pătruns în Palestina care a fost ocupată în scurtă
vreme. În mai 614, armata persană a cucerit Ierusalimul. Patriarhul Zaharia a condus rezistența
împotriva asediatorilor. Relicva Sfintei Cruci a căzut în mâinile cuceritorilor şi a fost dusă la

5
Ibidem, p. 181; Bréhier, Institutions, p. 104.
6
Gilbert Dagron, Pierre Riché, André Vauchez (coord.), Histoire du Christianisme des origines à nos jours, vol.
IV: Évêques, moines et empereurs (610-1054), Paris, Desclée, 1993, p. 12.
Ctesiphon ca pradă de război. Biserica Sfântului Mormânt construită de către Constantin cel
Mare a fost incendiată7.
După cucerirea și organizarea Palestinei, perșii au invadat Egiptul; în 619, ei au cucerit
Alexandria. Întregul Egipt a intrat sub ocupația persană. Astfel, în decurs de zece ani, perșii au
cucerit întregul Orient, reușind să refacă marele imperiu al Ahemenizilor de odinioară.

4. Împăratul Heraclie și Biserica imperială

În opera de redresare a statului bizantin și de reconstituire a integrității sale teritoriale,
împăratul Heraclius a fost susținut de către patriarhul Sergius al Constantinopolului (610-638).
Pentru a redresa finanțele statului, împăratul Heraclius a inițiat o politică de economii
favorizată de către Biserică, precum o demonstrează reducerea efectivelor clerului și
funcționarilor de la Catedrala Sfânta Sofia și de la Biserica ”Sfânta Maria” din Vlacherne.
Inițiativa împăratului a fost aprobată de către patriarhul Sergius.
Novella emisă de către Heraclius în 612 reglementează statutul și efectivele clerului de
la Catedrala Sfânta Sofia. Textul novellei face distincţie între clericii care deţin funcţii
administrative (epitagmata) şi slujitorii propriu-zişi ai Bisericii; celor dintâi li se acordă o
demnitate care juxtapune de acum înainte rangul lor în ierarhia bisericească (citeţi, ipodiaconi,
diaconi, preoţi) şi funcţia administrativă deținută (sincel care se ocupă de administraţie în
general, chartophylax şi notari care lucrează în cancelarie, iconomi şi chartulari care
gestionează bunurile şi proprietăţile funciare ale Bisericii, skeuophylax care se îngrijește de
vistierie şi de slujirea liturghiei, ekdikoi care veghează la păstrarea disciplinei şi a ordinii).
Pe de altă parte, novella lui Heraclius ne furnizează informaţii exacte cu privire la
numărul clericilor care slujesc la Catedrala Sfânta Sofia. Împăratul constată că un cler numeros
grevează resursele bisericilor din Constantinopol care s-au înmulțit. De aceea, fără a
disponibiliza pe nimeni, Heraclius a decis să blocheze orice numire pe post la Catedrala Sfânta
Sofia până când efectivele clerului vor scădea la 80 de preoţi, 150 diaconi, 40 de diaconiţe, 70
de ipodiaconi, 160 de citeţi, 25 de cantori şi 75 de uşieri, aşadar în total 600 persoane. Pentru a
degreva vistieria statului de o serie de cheltuieli în folosul Bisericii, patriarhul Sergius a decis
că şi alţi clerici puteau fi angajaţi la catedrala Sfânta Sofia – peste numărul prestabilit – însă
doar cu condiţia ca aceştia ”să doneze” Marii Biserici o sumă suficient de mare astfel încât prin
angajarea lor să nu se creeze deficite financiare, ci dimpotrivă, ea să contribuie la un surplus
financiar.

7
Chronicon Paschale, vol. I, ed. Ludovicus Dindorfius, in ”Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae” 11-12, Bonn,
1832, p. 704-705.
 De asemenea, prin aceeaşi novellă, Heraclius a fixat efectivele clerului de la Biserica
”Sfânta Maria” din Vlacherne la 12 preoţi, 18 diaconi, 6 diaconiţe, 8 ipodiaconi, 20 citeţi, 4
cantori şi 6 uşieri, în total 74 de persoane8.
Ultima novellă emisă de către Heraclius în 21 martie 629 (genikos nomos)
reglementează scoaterea clerului de sub incidența jurisdicției civile. Potrivit prevederilor noii
legi, pe viitor doar patriarhul Constantinopolului sau un judecător delegat de către el puteau să
judece procesele civile ale clericilor. Prin intermediul judecătorului delegat, clericii puteau face
apel la patriarh. În cazul în care un episcop, un cleric sau un călugăr urma să apară într-un
proces în capitală, el nu mai era obligat, la fel ca până atunci, să se prezinte în fața lui praefectus
praetorio per Orientem, ci avea posibilitatea să aleagă între acesta din urmă, patriarh sau un
judecător repartizat de către împărat. În toate procesele, fiecare cleric sau călugăr trebuia
judecat de către cel responsabil cu jurisdicția bisericească. Și pronunțarea sentinței ținea tot de
judecătorul bisericesc. Patriarhul Constantinopolului judeca toate procesele penale intentate
clericilor și călugărilor; tot el stabilea pedepsele care urmau să fie acordate pe baza dreptului
canonic. În cazul unor abateri mai grave, acuzatul putea fi exclus din rândurile preoțimii și era
deferit unui judecător laic9. Genikos nomos a marcat începutul unei noi etape în privința
relațiilor dintre Biserică și stat, etapă caracterizată de încercarea de emancipare a Bisericii de
sub tutela autorității imperiale10.

5. Ideologia politică bizantină în timpul împăratului Heraclie (610-641)

Împăratul Heraclie era conştient de faptul că cea mai mare ameninţare pentru Imperiul
Bizantin era Persia. Pierderea de către Bizanţ a provinciilor orientale şi, în special, a Egiptului –
„grânarul Imperiului” – precum şi capturarea de către perşi a Sfintei Cruci, o relicvă atât de
preţioasă pentru creştini, au constituit principalele motive care i-au determinat pe bizantini să
declanşeze războiul împotriva Imperiului Ahemenizilor.
Reacţia bizantinilor împotriva perșilor s-a declanşat în numele unei ideologii politice, a
cărei apariţie şi punere în practică a marcat o cotitură decisivă în istoria Imperiului. Noua
ideologie bizantină reflectă relația dintre Biserică și stat. Războiul împotriva perşilor a căpătat
o amplă dimensiune religioasă, amplificată de însuşi împăratul Heraclie ; acesta a jurat că-i va
înfrânge pe duşmanii creștinismului şi va smulge din mâinile lor Sfânta Cruce. Basileul a

8
J. Konidaris, Die Novellen..., I, p. 68.
9
Ibidem, IV, p. 84-91; 103-105; vezi și J. L. van Dieten, op. cit., p. 22-23.
10
J. F. Haldon, Byzantium in the Seventh Century. The Transformation of a Culture, Cambridge, Cambridge
University Press, 1990, p. 303 și n. 54.
declanşat războiul împotriva perşilor în numele lui Hristos. De aceea, acest război purtat de
basileul bizantin – considerat „alesul lui Dumnezeu” pe pământ – era drept şi sfânt11.
Iniţiativa lui Heraclie a fost susţinută de către Biserică. Cooperarea dintre Heraclie și
patriarhul Serghie a constituit un element decisiv atât pentru purtarea războiului împotriva
perșilor, cât și pentru definirea politicii religioase a basileului bizantin. Icoanele Mântuitorului
Iisus Hristos și Fecioarei Maria au însoțit armata bizantină în expedițiile militare purtate
împotriva perșilor și avarilor. La începutul campaniei antipersane din 622, Heraclie însuși a
purtat icoana acheiropoiete („nefăcută de mâna omului”) a lui Hristos și le-a arătat-o soldaților
săi care se pregăteau să-i înfrunte pe perși: „Împăratul a luat în mâini imaginea Dumnezeului-
Om, pe care nu au pictat-o mâini [omenești] ci pe care Cuvântul, Cel Care le-a dat chip și le-a
plăsmuit pe toate, a întipărit-o în icoană fără a-i da chip prin pictură, precum o sarcină fără
sămânță. Având încredere în această imagine zugrăvită de Dumnezeu, a început luptele…”12.
În 626, când capitala imperială s-a confruntat cu teribilul atac al avarilor și perșilor,
patriarhul Serghie a mobilizat energiile bizantinilor prin procesiuni şi rugăciuni. El a organizat
o procesiune pe zidurile de apărare ale Constantinopolului, purtând icoana acheiropoiete
(„nefăcută de mâna omului”) a lui Hristos; de asemenea, patriarhul a poruncit ca icoana
Fecioarei Maria cu pruncul să fie așezată pe fiecare poartă a zidului de apus al cetăţii. Locuitorii
capitalei imperiale i-au atribuit Fecioarei Maria biruința asupra avarilor și salvarea orașului. În
semn de recunoștință și cinstire, populația Constantinopolului i-a consacrat Maicii Domnului
Imnul Acatist13. Începând din acel moment, Maica Domnului a fost cinstită în calitate de
protectoare a capitalei imperiale, cinstire de care, la întemeierea Constantinopolului, a avut parte
Iisus Hristos, în calitatea sa de protector al metropolei bizantine. Așadar, atât icoana
acheiropoiete a lui Hristos, dar mai ales cea a Fecioarei Maria cu Pruncul au devenit simboluri
ale protecției divine acordate bizantinilor și instrumente ale biruinței suveranului creștin.

11
Pr. Dr. Emanoil Băbuș, Bizanțul între Occidentul creștin și Orientul islamic (secolele VII-XV), Ed. Sofia,
București, 2006, pp. 245-246; potrivit lui Gheorghe Pisidul, poetul oficial al împăratului Heraclie, războiul împotriva
perșilor era pe deplin justificat, fiind considerat drept o luptă împotriva necredinței sassanizilor și a statului lor.
Armata lui Heraclie personifica „dreptatea care mărşăluieşte” (δίκη κινουμένη), iar disputa dintre Heraclie şi Chosroes
a fost comparată cu o cursă din hipodromul imperial, având însă drept spectatori pe toţi oamenii, iar, ca arbitru, pe
însuşi Dumnezeu, A. Grabar, op. cit., pp. 57-58.
12
Teofan, Cronografia, 12..33.13.13.3., p. 302 Icoana acheiropoiete a fost, în timpul războaielor cu perşii purtate în
secolul al VI-lea şi în primele trei decenii ale secolului următor, ceea ce fusese labarum-ul în timpul lui Constantin
cel Mare, și anume un simbol și totodată un instrument al victoriei imperiale, vezi André Grabar, op. cit., p. 60;
62-65.
13
Teofan, Cronografia, 16.38.17.17.7., p. 312: „[Timp de] zece zile [avarii] au împresurat orașul pe uscat și pe mare,
dar, prin puterea lui Dumnezeu și cu împreună-lucrarea și rugăciunile Preacuratei și Născătoarei de Dumnezeu
Fecioare, au fost înfrânți”. În semn de mulțumire, populația Constantinopolului și-a petrecut întreaga noapte
cântând în picioare Imnul Acatist în Biserica Fecioarei Maria din Vlaherne.
 Începând din timpul conflictelor cu perșii dintre 622 și 628, se prefigurează ideea că
bizantinii sunt noul popor ales al lui Dumnezeu, după cum Constantinopolul devine pentru
locuitorii săi „Noul Ierusalim”. Imperiul bizantin este sortit să devină apărătorul creștinătății, iar
statul și armata bizantină sunt considerate armele Domnului ridicate contra necredincioșilor.

6. Semnificația noii titulaturi imperiale adoptată de către împăratul Heraclie

Titulatura imperială adoptată în 629 de către împăratul Heraclie ne apare profund
modificată şi substanţial simplificată faţă de vechea titulatură romană folosită de către împărat
în timpl primei perioade a domniei sale14. Heraclie a renunţat la titulatura imperială latină în
favoarea termenului pur grecesc de βασιλεύς; începând cu Heraclie, basileus va deveni titlul
oficial al suveranului bizantin până la căderea Constantinopolului (1453).
Titlul imperial de βασιλεύς apare pentru prima oară într-o novelă publicată în 629, în
numele împăratului Heraclie şi a fiului său, Noul Constantin. Heraclie este calificat drept πίστος
ἐν Χριστῷ βασιλεὺς (împărat care are credinţă în Hristos)15. Schimbarea titulaturii imperiale a
fost interpretată ca semnul unei noi conştiinţe „elenice” a bizantinilor sau ca o imitație a titlului
suveranului persan de „rege al regilor”; potrivit lui Jean Meyendorff, factorul decisiv care a
contribuit la această schimbare a fost faptul că basileus era un termen biblic şi mesianic; în
Noul Testament, Hristos este adevăratul şi unicul basileus sau „rege”, astfel încât împăratul
bizantin, prin credinţa sa în Hristos („πίστος ἐν Χριστῷ”), se asocia pe sine însuşi cu slujirea
împărătească a lui Hristos. Adoptarea de către Heraclie a noii titulaturi imperiale a consfințit
încreștinarea definitivă a tuturor simbolurilor imperiale.

7. Politica religioasă a împăratului Heraclie

În timpul campaniei militare împotriva perșilor, între 622 și 628, împăratul Heraclie a
purtat discuții cu mai mulți ierarhi ai Bisericii iacobite necalcedoniene, organizată după anul
543, cu centrul la Antiohia. În 616, patriarhul iacobit Atanasie I al Antiohiei (595-631) realizase
unirea cu Biserica iacobită din Alexandria condusă de către patriarhul Anastasie (604-616) ;
astfel, necalcedonienii aveau în Orient o biserică puternică și bine organizată.
Prima încercare a împăratului Heraclius de a realiza unirea dintre calcedonieni şi
necalcedonieni, pe baza doctrinei monoenergiste, s-a consumat în 622/623, la Theodosiopolis

14
Până în anul 629, împăratul Heraclie a folosit, la fel ca predecesorii săi, vechea titulatură imperială romană:
„αὐτοκράτορες καίσαρες Φλάβιοι Ἡράκλειος καὶ Ἡράκλειος νέος Κωνσταντῖνος πιστοὶ ἐν Χριστῷ αὔγουστοι”.
15
În novela emisă în 629, Heraclie și fiul său, Noul Constantin, s-au autointitulat: „Ἡράκλειος καὶ Ἡράκλειος
νέος Κωνσταντῖνος πιστοὶ ἐν Χριστῷ βασιλεῖς”.
(în Armenia), în decursul discuţiilor purtate între Heraclius şi Pavel cel Orb (sau Pavel de
Armenia), conducătorul partidei acephalilor („cei fără episcop”) ciprioţi. În ciuda insistenţelor
sale, cât şi ale patriarhului Sergius, Heraclius nu l-a putut convinge pe Pavel să accepte unirea
monofiziţilor din Insula Cipru cu Biserica imperială. În replică, în 625, împăratul a adresat
arhiepiscopului Arcadius de Cipru un edict (keleusis) împotriva aceluiaşi Pavel, „căpetenia
celor fără episcopi”, în care se interzice să se vorbească despre două energii în Hristos, după
unirea celor două naturi în persoana Mântuitorului.
În 626, pe când se afla în provincia Lazica (situată pe coasta de est a Mării Negre),
împăratul Heraclius a avut o întâlnire cu episcopul calcedonian Cyrus de Phasis. În urma
întrevederii cu Heraclius, Cyrus a fost câştigat pentru doctrina monoenergistă.
După înfrângerea definitivă a perșilor (ianuarie 628) și eliberarea fostelor teritorii
bizantine de sub ocupația persană, Heraclius a inițiat tratative de unire cu ierahii Bisericii
iacobite cu centrul la Antiohia. Cu ocazia unei vizite a lui Heraclius la Edessa, probabil în
628/629, mitropolitul Isaia al Edessei a refuzat să-i acorde basileului Sfânta Împărtăşanie,
cerându-i în mod public să anatemizeze sinodul de la Chalkedon şi Tomosul papei Leon I. În
replică, împăratul l-a depus pe mitropolitul Isaia și l-a înlocuit cu un episcop calcedonian.
În ciuda eşecului suferit la Edessa, basileul nu a renunţat la planurile sale de unire a
iacobiţilor cu Biserica imperială. Heraclius l-a contactat pentru negocieri pe patriarhul iacobit
al Antiohiei, Atanasius Camelarius, care era cunoscut pentru moderaţia sa teologică şi
loialitatea sa faţă de împărat. În 629/630, Atanasius Camelarius şi alţi 12 episcopi iacobiţi s-au
întâlnit cu împăratul Heraclius la Mabboug (Hierapolis) în Siria, unde au purtat discuţii timp de
12 zile. Heraclius i-a promis lui Atanasius că îl va numi patriarh al Antiohiei, însă cu condiţia
ca el să îmbrăţişeze hotărârile sinodului de la Chalkedon. Patriarhul iacobit a respins
mărturisirea de credință pe care i-a prezentat-o împăratul, suspectând-o de nestorianism. În
replică, Heraclius a declanşat o persecuţie împotriva iacobiţilor, încercând să le impună cu forţa
unirea cu Biserica imperială pe baza doctrinei monoenergiste. Ca urmare a persecuţiei, multe
mănăstiri şi comunităţi monofizite din jurul Antiohiei au acceptat calcedonismul cu nuanţă
monoenergistă. Printre cei care au acceptat unirea cu Biserica oficială s-au numărat și călugării
ortodocși de la mănăstirile ”Sfântul Ioan Maron”, (lângă Emesa), Mabboug şi Emesa.
În Egipt, la fel ca în celelalte provincii orientale, împăratul Heraclius nu a întârziat să-
şi pună în aplicare planul său de unire a monofiziţilor cu Biserica imperială. În 630/631,
împăratul l-a numit patriarh al Alexandriei pe Cyrus, fostul episcop de Phasis, care a îmbrăţişat
monoenergismul în urma discuţiilor cu Heraclius din provincia Lazica (626). Îndată după
instalarea sa pe scaunul patriarhal al Alexandriei, Cyrus a pus în practică politica bisericească
unionistă a Constantinopolului. La 3 iunie 633, el a reuşit să realizeze unirea unei fracţiuni a
teodosienilor (monofiziţii moderaţi) cu Biserica melkită calcedoniană, pe baza formulei despre
o singură lucrare în Hristos16.
Unirea săvârșită de Cyrus la Alexandria a generat reacția promptă a monahului
palestinian Sofronius care l-a implorat pe patriarh să nu publice decretul de unire care proclama
monoenergismul. Sfântul Sofronie susținea că trebuie neapărat să se admită două «lucrări» în
Hristos și nu una, lucrarea situându-se la nivelul firilor (naturilor) și nu la nivelul persoanei
Mântuitorului. Îndată după instalarea sa pe scaunul patriarhal al Ierusalimului (la începutul
anului 634), Sfântul Sofronie a trimis o scrisoare sinodală (Sinodikon) patriarhului Sergius și
tuturor celorlalți patriarhi și episcopi ai pentarhiei în care mărturisea dualitatea lucrărilor în
Iisus Hristos.

7.1. Promulgarea decretului Ekthesis

Răspunsul Constantinopolului la scrisoarea sinodală a Sfântului Sofronie l-a constituit
publicarea, în septembrie-octombrie 638, a decretului imperial Ekthesis, conceput de către
patriarhul Sergius. Decretul Ekthesis interzicea folosirea expresiilor o lucrare (m…a ™nšreia)
sau două lucrări (dÚo ™nšrgeiai) în Iisus Hristos, însă cerea să fie mărturisită o singură voinţă
în Hristos (›n qšlhma toà Kur…ou ¹mîn 'Ihsoà Cristoà toà ¢lhqinoà Qeoà Ðmologoàmen).
Prin favorizarea expresiei o singură voință, decretul Ekthesis a contribuit la transformarea
monoenergismului în monotelism. Având ca scop să dezamorseze» criza monoenergismului,
decretul Ekthesis o va lansa pe cea a monotelismului. Așadar, monoteliții admiteau două firi în
persoana Mântuitorului, însă o singură voință (thelema), voința divină, căreia voința umană i se
conformează până la anihilare.
Ekthesis-ul a fost acceptat de către majoritatea episcopilor răsăriteni, însă a fost respins
de Biserica Romei. După moartea lui Heraclie (11 februarie 641), Biserica a rămas dezbinată
din cauza monotelismului, iar provinciile răsăritene ale Imperiului bizantin au fost cucerite de
către arabi : Siria (636), Palestina (638) și Egiptul (642).
Decretul Ekthesis prin care s-a impus monotelismul reprezintă o expresie evidentă a
cezaropapismului imperial. Prin emiterea acestui decret, Heraclius și-a depășit rolul de
conducător temporal al Bisericii și de apărător al Ortodoxiei, aprobând printr-un act oficial o
decizie sinodală. Însă acest decret nu a fost acceptat de către Biserică ca fiind în sine o expresie

16
„… Si dacă cineva nu recunoaşte că acest Unul şi Acelaşi Hristos, a lucrat la fel atât ceea ce era dumnezeiesc,
cât şi ceea ce era omenesc prin unica lucrare teandrică (mia theandrikè energeia) aşa cum învăţa Sfântul Dionisie,
să fie anatema”.
autorizată a învățăturii ortodoxe. De altfel, Ekthesis-ul nu a rezolvat problema disputelor
teologice dintre calcedonieni și necalcedonieni. Mai mult, el a avut consecințe nefaste pentru
statul bizantin, deoarece a contribuit la agravarea conflictelor religioase în provinciile răsăritene
ale Imperiului și a facilitat cucerirea lor de către arabi. Pe de altă parte, decretul Ekthesis a
contribuit la izbucnirea conflictului dintre Biserică și stat care a atins punctul culminant în
timpul domniei lui Constans al II-lea (641-668).
În concluzie, în prima jumătate a secolului al VII-lea, Biserica s-a manifestat ca un factor
activ pe scena vieții politice bizantine. Ea a sprijinit statul bizantin în lupta împotriva slavilor,
avarilor și perșilor. În condițiile dizolvării administrației provinciale în Peninsula Balcanică și
în Orient, ca urmare a atacurilor slavilor și a expansiunii persane, Biserica s-a substituit
structurilor administrative ale statului, asigurând protecția populației și organizând rezistența
împotriva invadatorilor. Astfel, patriarhul Zaharia al Ierusalimului a condus rezistența
locuitorilor ”Cetății Sfinte” în timpul asedierii acesteia de către perși (614). Patriarhul Ioan
Milostivul al Alexandriei s-a îngrijit de creştinii din Siria şi Palestina refugiaţi în Egipt, după
cucerirea celor două provincii de către perşi (614), cărora le-a acordat hrană și protecție.
Biserica a susținut reformele inițiate de către împăratul Heraclius, care aveau drept scop
redresarea statului bizantin. Relațiile cordiale dintre Biserică și stat au constituit cheia reușitei
politicii reformatoare a împăratului Heraclius. În prima decadă a domniei lui Heraclius,
colaborarea dintre Biserică și stat s-a întemeiat pe principiul symphoniei bizantine formulate de
către împăratul Iustinian. Cuplul Heraclius-Sergius constituie unul dintre cele mai
reprezentative modele bizantine de echilibru și colaborare a puterilor temporală și spirituală din
istoria Bizanțului. Patriarhul Sergius ne oferă un rar exemplu de susținere a politicii imperiale.
La fel ca predecesorii săi, împăratul Heraclius a încercat să domine și să controleze
Biserica. El a folosit-o ca un instrument pentru realizarea obiectivelor sale politice. Ferm
convins că la baza unității politice a statului stă unitatea religioasă a supușilor săi, Heraclius a
urmărit să refacă unitatea Bisericii răsăritene prin reconcilierea Constantinopolului cu Bisericile
necalcedoniene din Orient, fapt care a contribuit la nașterea monotelismului. Erezia monotelită
a fost concepută în mod deliberat pentru a readuce pe monofiziți în Biserica imperială; acesta a
fost obiectivul principal al politicii religioase a lui Heraclius, pe care împăratul s-a străduit să-
l îndeplinească, asumându-și încălcarea principiului symphoniei care stă la baza relației dintre
stat și Biserică.