Secolele IV-IX[modificare | modificare sursă]

Eusebiu din Cezareea

Portretul lui Iustinian - model de împărat bizantin în privința vestimentației imperiale impunătoare;
se observă și aura specifică sfinților

Ideea imperială a unui imperiu infinit în spațiu-timp a fost de origine orientală, fiind preluată de la
greci de către romani, apoi de către bizantini. Eusebiu de Cezareea a fost considerat ca fiind
teoreticianul ideologiei imperiale bizantine. El și dascălul său au fost victime ale persecuțiilor
creștine din timpul lui Dioclețian. A fost închis, însă a fost eliberat în timpul lui Galerius și a
devenit unul dintre consilierii apropiați ai lui Constantin cel Mare.A participat la Conciliul
Ecumenic de la Niceea din 325 și a încercat o formulă de compromis care nu a avut succes, fiind
adoptată formula episcopului Alexandrei.

Constantin al VII-lea Porfirogenetul încoronat de Hristos ca basileu și autocrator

Eusebiu de Cezareea a scris multe lucrări și o cronică universală în care a introdus dimensiunea
cronologică. A inaugurat genul istoriei ecleziastice. A scris „Vita Constantini” și discursul festiv
rostit în 336 cu prilejul aniversării de 30 de ani de domnie a împăratului Constantin. Consideră că
existența imperiului roman era expresia voinței lui Dumnezeu și a împărăției divine, ierarhia
terestră fiind preluată după cea cerească. Romanii se considerau a fi noul popor ales al lui
Dumnezeu. Imperiul era unic și universal și stăpânea omenirea.Nu avea limite spațiale și
cuprindea întreaga lume cunoscută. Orice expansiune era justificată prin impunerea credinței
creștine asupra tuturor popoarelor. Nu avea limite temporale, finalitatea fiind intrarea imperiului
terestru în planul divin.

Ținuta de războinic a împăratului Vasile al II-lea

Puterea împăratului era legitimată de Dumnezeu, împăratul fiind reprezentantul și alesul lui
Dumnezeu pe pământ. Orice act al împăratului era inspirat de divinitate, fiind un imitator al
gesturilor lui Hristos. Avea ca misiune providențială încredințată de divinitate de a face ca
creștinismul să domnească asupra întregului pământ. Împăratul era considerat un nou
Moise desemnat de Dumnezeu pentru a conduce noul popor ales. Împăratul era considerat cel
de-al treisprezecelea apostol, având o putere sacră. Împărații bizantini erau reprezentați cu aura
specifică sfinților încă din timpul vieții și tot ce dețineau era sacru, de la Palatul Imperial la
domeniile imperiale.

Ridicarea pe scut a lui Mihail I, care este încoronat de către patriarh

Deși era considerat alesul lui Dumnezeu, era ales de senat, armata și poporul imperial. Rolul
revenea armatei în perioadele tensionate, ceremonia având loc în tabăra militară din oraș. În
cadrul ceremoniei, bizantinii preluau de la romani ridicarea pe scut în mijlocul armatei a celui ales
ca împărat ce purta o diademă, urmând gratificarea senatului și aclamațiile poporului.
Nicefor al III-lea, cu Arhanghelul Mihail în stânga sa, primește o carte de predici de la Sf. Ioan Gură
de Aur

În perioadele stabile, rolul cel mai important revenea senatului, fiind respectate și celelalte rituri.
Senatul desemna noul împărat, ceremonia având loc tot în tabăra militară și încheindu-se cu
aclamațiile poporului. Din secolul V intervenea și Biserica în desemnarea împăratului, prin actul
încoronării religioase menite să întărească ideea alegerii împăratului ca rezultat al voinței divine.
Primul împărat încoronat de patriarhul Constantinopolului a fost Leon I, ceremonia desfășurându-
se la Biserica Sf Ștefan din cadrul Palatului imperial. Împăratul primea însemnele puterii
imperiale: coroana, mantia de purpură și încălțămintea de purpurǎ-mătasea roșie ce avea un
atribut al puterii imperiale. În timpul ceremoniei religioase însă, împăratul se încorona singur.
După secolul V, Biserica a căpătat cât mai multă putere, împăratul Anastasius I fiind nevoit să
semneze un jurământ-promissio. Acesta a ajuns la tron după ce s-a căsătorit cu văduva fostului
împărat, însă era cunoscut ca fiind eretic. Era obligat să semneze că va renunță la monofizism. În
timpul dinastiei macedonene, nu mai era recunoscut pe tron decât cel care organiza ceremonia
de încoronare ce se desfășura la Biserica Sf. Sofia din secolul VIII. Împăratul era comandantul
suprem al armatei, avea atribuții legislative, era protectorul bisericii și avea o putere absolută,
teoretic. În practică însă, erau o serie de factori ce limitau puterea imperială, împăratul fiind
reprezentantul unei grupări care ajungea pe tronul imperial și trebuia să țină cont de interesele
acesteia, putând da legi, dar nu putea încălca una existentă. Biserica îi recunoștea împăratului
anumite privilegii, anumite drepturi care îl ridicau deasupra supușilor. I se recunoștea să respecte
instituția imperială și să fie un model pentru supușii săi. Au fost patriarhi care s-au opus
împăraților care nu mai respectau principile.
Nu există o regulă clară privind moștenirea tronului, deci nu întotdeauna primul născut primea
tronul. Tronul revenea celui mai capabil fiu și au fost cazuri în care au primit ambii copii, existând
astfel riscul izbucnirii unui război civil. Inspirat de Dumnezeu, împăratul își desemna urmașul încă
din timpul vieții, iar dacă nu avea fii, se asocia la tron cu o altă rudă sau o persoană în funcție de
propriile merite, această persoană fiind declarată co-împărat. În cazul desemnării unui co-
împărat, erau respectate aceleași rituri ca și în desemnarea împăratului, doar că în cadrul
ceremoniei religioase, împăratul îl încorona pe co-împărat. Moștenitorul tronului primea
demnitatea de Cezar, ce își va pierde din importanță în secolul VII. De la sfârșitul secolului VII a
fost acordat și altor persoane care nu aveau însă să urmeze la tron. Titulatura imperială s-a
menținut din perioada romană, prin care împăratul primea pe viață anumite puteri excepționale și
epitete cu caracter onorific ce îi glorificau victoriile. Titlul oficial era cel de „Imperator”. În secolul
VII, protocolul a fost modificat în timpul lui Heraclius. Din 629, titlul oficial al împăratului bizantin
era cel de „Basileus” după ce titlul de „imperator” nu mai avea o semnificație deosebită pentru
populația grecizată.

Moneda „follis” cu Leon al VI-lea reprezentat ca Basileu

După 800, în urma încoronării lui Carol cel Mare ca împărat al romanilor, izbucnind rivalitatea
titulaturilor dintre apus și răsărit, bizantinii au modificat protocolul și titlul oficial al împăraților
devine cel de „Basileu al romanilor/romeilor”, susținând că împăratul bizantin era adevăratul
împărat roman și continuator al politicii imperiale romane, titulatura fiind menținută până la
sfârșitul Imperiului Bizantin. Din secolul X își adaugă titlul de Autokrator după ce țarul Bulgariei s-
a proclamat basileu în 927. Împăratul arată că era stăpânul absolut al imperiului și că nu
depindea de nimeni pe plan extern, fiind singurul reprezentant al lui Dumnezeu.

Încoronarea lui Constantin al VII-lea (co-împărat în 908)

Secolele IX-XV[modificare | modificare sursă]
La mijlocul sec. IX, Bizanțul își adaptează teoria politică la noile realități, cu precizarea că
Imperiul Bizantin renunță la universalism. Din contră, se revine la această teorie. Imperiul este
privit în continuare ca neavând limite în timp și spațiu, iar puterea împăratului este universală,
absolută și de origine divină. Această idee poate fi analizată în una dintre lucrările lui Constantin
VII Porphyrogenetul ( lucrarea Despre administrarea Imperiului). Astfel că toți locuitorii
pământului trebuie să se închine în fața împăratului bizantin.
În sec. IX, Bizanțul evoluează într-un nou context și este nevoit să își adapteze ideologia la noile
realități: apariția unor state creștine ( un imperiu în Occident; un stat bulgar creștin la frontieră
Imperiului; un regat armean creștin și Principate creștine ale sârbilor).
Din acest motiv, Bizanțul nu mai putea susține universalismul în termenii formulați de Eusebiu din
Cezareea. Principalul element de noutate este familia de principi, care era în viziunea bizantină o
familie spirituală alcătuită de principii creștini, această fiind condusă de împăratul de la
Constantinopol, care avea calitatea de părinte spiritual și era singurul în măsură să legitimeze
puterea tuturor principilor creștini. Împăratul din Occident era considerat fratele împăratului din
Constantinopol. Țarul Bulgar era considerat „fiul preaiubit al împăratului”. Urmau „prietenii”
împăratului de la Constantinopol (Dogele Veneției, conducătorii Genovei, regii Angliei etc.) iar la
baza piramidei se aflau supușii, douloi, în această categorie intrând principii sârbi sau români.
Conducătorul fiecărui stat creștin era integrat în familia de principi în funcție de cât de mult putea
fi de folos imperiului, de gradul de independențǎ pe care îl avea statul pe care îl conducea, de
atitudinea și resursele de care dispunea fiecare conducător în parte.
În sec. X, episcopul de Cremona, Liutprand, a fost trimis de Otto cel Mare la împărat pentru a
obține recunoașterea titlului de împărat pentru Otto, și a fost profund indignat când a fost așezat
la masă în urma reprezentantului țarului bulgar.
Împăratul, ca urmare a poziției pe care o deținea în familia de principi, era singurul reprezentant
al lui Dumnezeu pe pământ. Împărații binzantini nu au evidențiat acest lucru în titulatură,
deoarece se consideră că acest lucru era de la sine de înțeles. De asemenea, împărații erau
singurii în măsură să legimiteze puterea principilor creștini și acordau privilegii acestora ( nu
încheiau tratate de pe picior de egalitate), erau singurii care puteau acorda chrysobule ( Bule de
Aur), putea folosi cerneală roșie și purpura ( nu era produsă în atelierele din Constantinopol; era
produsă numai în atelierele de la curtea imperială și era folosită numai de către împărat și curtea
imperială; putea face cadou unui principe străin bucăți de purpura). Pe lângă toate acestea,
împăratul putea realiza panouri un mozaic ( mozaicul era un atribut al puterii imperiale; vor
apărea în sec XII și în Sicilia, fiind realizate de normanzi fără aprobarea împăratului). Orice
revoltă împotriva împăratului era considerată o revoltă îndreptată împotriva lui Dumnezeu, iar
conducătorul revoltei era considerat apostat.

Manuel al II-lea Paleologul și familia imperială

Erau și alte aspecte care țineau să evidențieze poziția împăratului. O descriere amplă a
ceremoniilor de la curtea imperială bizantină o face Constantin VII în lucrarea sa Despre
ceremoniile curții bizantine. Potrivit acestei surse, ceremonialul bizantin este atât de strict
reglementat deoarece are ca scop evidențierea măreției imperiului și a împăratului, a caracterului
maiestuos și inaccesibil al împăratului bizantin. În cadrul acestui ceremonial, fiecare persoană își
cunoștea locul în cadrul ceremoniei și se păstra o tăcere solemnă.
În timpul ceremoniilor nimeni nu putea veni în contact direct cu persoana împăratului care avea
un caracter sfânt. Chiar atunci când o persoană primea un obiect, acesta era transmis prin mâna
unor intermediari, iar dacă era primit direct de la împărat, își acoperea mâinile cu poală mantiei
pentru a nu veni în contact direct cu mâinile împăratului.
Pentru a rezolva problema succesiunii la tron, de la mijlocul sec. IX se impune principiul ereditar.
Împărații din dinastia macedoneană, Leon VI Înțeleptul introduce instituția porphyrogenetilor ( cei
născuți în camera de purpură dobândeau drepturi de neconstestat la moștenirea tronului).
Porphynogeneții apar și înainte de acest moment, însă în sec IX va apărea această instituție.
Primul care va beneficia de acest drept și care a fost născut în camera de purpură a fost
Constantin VII Porphyrogenetul ( cu toate că tatăl sǎu avusese mai multe căsătorii, Biserica l-a
acceptat pe Constantin ca împărat; întotdeauna biserica acceptând compromisuri care au ca
rezultat bunăstarea statului).
Misiunea împăratului este adaptată la noile realități. O expunere magistrala referitoare la
misiunea împăratului o face patriarhul Constantinopolului, Photios, într-o culegere de legi din
timpul lui Vasile I Macedoneanul. Primul titlu al acestei culegeri de legi este dedicat împăratului,
definit ca autoritate legitimă, țelul împăratului fiind de a asigura menținerea bunurilor imperiului,
de a recupera bunurile pierdute și de a dobândi prin victoriile sale bunurile care îi lipsesc.
Această este ideea care justifică de acum înainte acțiunile de recucerire ale imperiului, fiind
obligația împăraților bizantini să își extindă stăpânirea la nivelul întregului pământ.
Principiul „Constantinian” era cel care stătea la baza afirmării superiorității împăratului bizantin,
care era privit de supușii săi drept stăpânul întregii lumi. Acest principiu este expus de același
împărat, Constantin VII în lucrarea Despre administrarea imperiului, făcând referire la însemnele
primului împărat creștin ( aceste însemne nu trebuiau lăsate în seama nimănui). Puteau fi
realizate căsătorii cu francii, având în vedere că erau creștini și formau un imperiu.
Referitor la titulatura imperială, din 812 a început să fie folosit titlul de „Basileu al romeilor”. În sec
X apare o modificare a protocolului imperial ( pusă în legătură cu recunoașterea țarului Petru),
apărând titlul de Basileu al bulgarilor, Petru fiind introdus în familia de principi. După
recunoașterea acestui titlul lui Petru, împărații bizantini au adoptat în titulatura lor titlul de
„Autokrator”, care avea o dublă semnificație: puterea absolută pe plan intern, iar pe plan extern,
împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu.
Titlul avea să fie preluat ulterior în 1016 de țarul bulgar. În spațiul românesc a fost preluat sub
forma de „singur stăpânitor”. Evident că toate aceste prerogative puteau fi uzurpate atunci când
un principe dorea să își afirme ieșirea din familia de principi, preluând unele dintre semnele
puterii împăratului bizantin și chiar titlul imperial. Așa au procedat Simeon în sec X și Petru Asan.
Această teorie nu a fost în realitate contestată până în sec XV.[1]

Origini
Începând cu secolele VII şi VIII au avut loc câteva modificări profunde în
ideologia imperiului creştin universal, consecinţa a disparităţii dintre realitatea
politică şi dimensiunea teoretică a imperiului creştin. Zona de epicentru a acestui
fenomen a fost Italia. De-a lungul acestor secole, legitimitatea pretenţiilor
bizantine în Italia nu a fost contestată, încă de la disoluţia imperiului roman, în
secolul V. În toată perioada dominaţiei ostrogote în Italia, urmată de reconquista
lui Iustinian şi apoi, în secolul VII, sub Heraclizi, împăraţii constantinopolitani
erau consideraţi posesori legitimi ai Italiei.

Suportul Papalităţii pentru Constantinopol a rămas constant pe toată perioada, datorită

simbolului legitimităţii pe care Constantinopolul îl deţinea, dar şi din considerente
practice, deoarece armatele imperiale susţineau autoritatea papală în Italia.

Numeroasele dificultăţi pe care secolele VI-VIII le-au adus împăraţilor din Răsărit au
condus la o schimbare dramatică a acestei situaţii. Dacă politica răsăriteană până în
secolul VI s-a bazat pe o concurenţă militară cu Imperiul Persan, vechi inamic al
romanilor, a doua jumătate a secolului VII aduce o modificare importantă în dinamica
geopolitică a Orientului. Ascensiunea arabilor, victoriile pe care aceştia le obţin, obligă
Imperiul Bizantin să işi consolideze frontierele estice, în dauna intereselor sale din
Italia. Dificultăţile create de arabi, care sub Moavia ocupă Egiptul şi Palestina, teritorii
tradiţional aflate sub dominaţia împaratului bizantin, coroborate cu invazia
longobarzilor din nord, care au cucerit o parte importanta a peninsulei italice (de la
Milano şi Pavia in nord, până la Benevento şi Spoleto în zona centrală a ţării).

Doctrina Sfântului Apostol Pavel

Declinul politic al Bizanţului a fost însoţit şi de un declin al autorităţii sale spirituale.

Afirmarea controversei iconoclaste a dinamitat Concordia dintre bisericile apusene şi
cele orientale. Iconoclasmul a apărut în Asia Mică, sub influenţa probabilă a lumii
islamice, în timpul domniei împăratului Leon al III-lea din dinastia Isauriana.
Iconoclasmul a fost folosit de Isaurieni şi ca un levier politic, menit să impună
dominaţia incontestabilă a instituţiei imperiale asupra bisericii. Cererea explicită de
subordonare, pe care monarhii o impun, se află în legătură cu situaţia delicată prin care
trecea imperiul, din punct de vedere economic şi militar. Impăraţii iconoclasti au fost
neclintiţi în decizia lor de redefinire a dogmelor, într-un sistem de interpretare conform
cu necesităţile instituţiei imperiale.

Dacă în Orient autoritatea seculară era puternică, iar iconoclasmul avea adeziunea unor
segmente sociale, în Occident, politica imperială a avut repercusiuni grave pentru
interesele statului bizantin. Fiind ferită de autoritatea seculară a Constantinopolului,
Roma şi-a permis o politică divergentă în ceea ce priveşte iconoclastia. Această criză
teologică a adâncit linia de fractură existentă deja între biserica constantinopolitană şi
cea romană, afirmandu-se şi o dimensiune politică a conflictului. Dacă până atunci
contrele dintre scaunele patriarhale se petreceau în plan teologic, în cadrul conciliilor
ecumenice, odată cu slăbirea autorităţii imperiale în Italia şi cu definirea articulată a
doctrinei Sfântului Apostol Pavel, care legitimează tendinţele cezariste al episcopului
roman, disensiunea se va manifesta pe plan politic, un lung proces prin care
Papalitatea încearcă să iasă de sub autoritatea morală şi politică a Imperiului Bizantin.

Un rol proeminent în conturarea indepedenţei Romei faţă de autoritatea laică de la

Constantinopol l-a avut Papa Grigore I, care a contestat vehement, pe plan teologic,
politica iconoclastă a împăratului Leon al III-lea. De asemenea, Grigore I a acţionat pe
plan politic şi diplomatic în convergentă cu obiectivele directe ale Romei, fără a urma
politica impusă de Constantinopole. Conflictul tacit cu autoritatea imperială s-a
transformat într-o actiune fătişă, odată cu cererea expresă a împăratului de a susţine
politica sa iconoclastă.

Grigore s-a opus cererii, statuând principiul primei autorităţi pontificale în materie de
dogmă şi a cerut anatemizarea sustinătorilor iconoclastiei.

Papalitatea şi regii franci

În plan diplomatic, conştientizând incapacitatea puterii imperiale de a proteja Roma de

intruziunile longobarde, Grigore a solicitat ajutorul regatului franc. Situaţia politică şi
scăderea autorităţii reale a Imperiului Bizantin în Occident au reprezentat argumente
serioase pentru o politică papală viguroasă şi independentă.

Regatul franc a fost cel mai important aliat al Papalităţii în această perioadă tulbure din
istoria bisericii romane. Alianţa între Papi şi regii franci a fost un succes pentru ambele
părţi, în acest context Papalitatea mărindu-şi rolul politic în peninsula Italică, în timp
ce regii franci au obţinut o legitimare simbolică.

Un episod elocvent al colaborării între cele două autorităţi s-a consumat la mijlocul
secolului VIII, al cărui protagonisti au fost Papa Ştefan al II-lea şi Pepin cel Scund,
fondatorul dinastiei Carolingiene. La solicitarea Papei, regele franc a purtat un război
împotriva longobarzilor, pe care i-a infrânt, confiscând o parte importantă din Italia
centrală şi de nord. Printre cuceririle lui Pepin s-a numarat şi exarhatul Ravenei, vechi
simbol al autorităţii bizantine în peninsulă. Consecinţele acestui război au fost extrem
de interesante în plan politic, acolo unde s-au adus grave atingeri intereselor
împaratului constantinopolitan. Exarhatul Ravenei, ca şi Italia, de altfel, era considerat
a fi o posesiune legitimă a Bizanţului, pe care Pepin nu a considerat oportun să i-o
retrocedeze, teritoriul în cauză fiind donat Papalităţii.

Papa, devenit şi autoritate seculară, i-a conferit lui Pepin o demnitate romană
importantă, privilegiu rezervat până în acel moment doar împăraţilor.

Acest moment anticipează cea mai puternică linie de fractură între conceptul unitar al
imperiului creştin universal cu capitala la Constantinopole şi definirea conceptului de
creştinătate latină, unde autoritatea episcopului Roman era preeminentă.
Secolul VIII este esenţial pentru cristalizarea autoritatii laice a Papalitatii, fapt
fundamentat, după cum am vazut, pe un reflux al puterii bizantine şi o divergenţă acută
între dogmele agreate în Orient şi Occident.

Papalitatea a avut inspiraţia de a-şi legitima pretenţiile de preeminenţă atat în plan

ecleziastic cât şi laic. Dacă în materie de legitimitate religioasă, biserica romană a
creionat în decursul a trei secole o doctrina prin care să justifice primatul Romei în
raport cu celelalte scaune patriarhale(Doctrina Sfântului Apostol Petru), în plan politic
această legitimitate a fost fabricată, în lipsa unor argumente reale. Cheia de bolta a
pretenţiilor laice ale episcopilor romani a fost, fără îndoială, Donatio Constantini.
Acest document a reprezentat, timp de şapte secole, argumentul suprem al Romei în
plan politic. Donatio Constantini este un act falsificat de cancelaria romană la
jumătatea secolului VIII. Acest document conferea Papei autoritate temporală asupra
părţii apusene a Imperiului Roman, fiind pretinsa operă a Împăratului Constantin cel
Mare. Tradiţia afirmă că marele împărat a acordat acest privilegiu Papei Silvestru I
pentru că il iniţiase în tainele creştinismului şi îl vindecase de lepră.

Falsitatea documentului a fost dovedită în secolul XIV de renascentistul Lorenzo

Valla, care a arătat imposibilitatea redactării documentului în secolul IV.

Carol cel Mare-imperator augustus

Implicarea practică a Papalităii în afacerile politice ale Occidentului, dublată de

crearea unei baze teoretice, doctrinare, care să legitimize aceasta interferenţă, a atins
punctul culminant la pragul dintre secolele VIII şi IX. Susţinerea francilor şi ostilitatea
faţă de împăratul roman de la Constantinopole au determinat evenimente ce au creat o
falie insurmontabilă între Orient şi Occident, atât în plan politic, cât şi spiritual.

Imaginea asupra imperiului unic creştin, conturată de gândirea teologică a lui Eusebiu
din Cesareea şi a Fericitului Augustin la începuturile erei creştine, a început să se
modifice, datorită presiunilor exercitate de noul status-quo politic. Riftul teologic şi
politic, care işi are premisele descrise în rândurile de mai sus, a modificat in esenţă
relaţia Occident-Orient, prin afirmarea papo-cezarismului roman.

Cea mai puternică impresie asupra Constantinopolelui a lăsat-o ziua de Craciun a

anului 800, atunci când Papa Leon al III-lea, l-a încoronat pe Carol cel Mare în
catedrala Sfântul Petru din Roma ca Împărat Roman. Iniţiativa papală urmărea să
submineze tradiţia tipică a încoronării. La Constantinopol, ca o consecinţă a tradiţiei
romane, împaratul era recunoscut, în prima fază, de armată şi popor, ca abia apoi să fie
uns de către Patriarh, într-un act marginal. În concepţia politică bizantină basileul avea
o relaţie directă cu divinitatea, ca stăpân al “cetăţii oamenilor”, transpunere terestră a
“cetăţii lui Dumnezeu”, aşa cum o numeşte Augustin.

Leon al III-lea a încercat, prin ungerea lui Carol, să acrediteze ideea că episcopul
roman era singura autoritate care putea înfăptui voinţa lui Dumnezeu, schimbare
dramatică faţă de imaginarul politico-teologic al epocii.

Totuşi, Carol cel Mare şi-a acceptat rolul de defensor eccleşiae pentru a obţine un plus
de legitimitate, fără a avea dorinţa de a uzurpa titlul de împărat al romanilor. În fapt, în
imaginarul politic germanic, căruia Curtea de la Aachen îi era tributară, puteau
coexista mai multe imperii. Imperiul era, in virtutea acestui tip de gândire, suma a mai
multe regate (condiţie pe care regele Carol o îndeplinea în calitate de rege al francilor
şi longobarzilor). De altfel, chiar după recunoaşterea titlului său imperial de către
Mihail I Rangabe, titulatura lui Carol va arăta, atât concepţia sa politică, cât şi
recunoaşterea drepturilor legitime ale împaraţilor constantinopolitani (Carolus, gratia
Dei, rex Francorum et Longobardorum, imperator augustus). Aşadar, Carol va prefera
titlul de “imperator augustus” celui de “imperator romanorum”, folosit la
Constantinopol. De altfel, în timpul acestei perioade ciudate, împaratul Nikephor I işi
schimba titulatura de “basileus” în cea de “basileul ton Rhomaion”, pentru a sublinia
prestigiul Bizanţului.

Contextul politic a fost unul extrem de favorabil iniţiativei papale, Bizanţul trecând, la
sfârşitul secolului VIII, printr-un moment de cumpănă, în timpul dezastruoasei domnii
a Irenei (797-802), perioadă de mare instabilitate internă a Imperiului Bizantin.

Disensiunile dintre Biserica Romană şi cea Constantinopolitană au devenit din ce în ce

mai frecvente, în ultimele două secole ale primului mileniu creştin. La mijlocul
secolului IX are loc o criză care se încheie cu excomunicarea reciprocă a celor doi
patriarhi, cunoscută ca Schisma lui Photios. Aceste momente se vor încheia în plan
teologic prin schisma de la 1054, care separă definitiv spiritualitatea occidentala de cea
orientală. În plan politic, sentimentul de apartenenţă la valorile politice şi de civilizaţie
romane, persistent în evul mediu timpuriu în Occident, se disipează, lăsând loc unei
noi identităţi occidentale, cu rădăcini germanice. Cel mai traumatizant moment pentru
bizantini, esenţial pentru înţelegerea noilor relaţii dintre Occident şi Orient este
ocuparea Constantinopolului de către latini în 1204.