Domnia lui Heraclius I (610-641)

Împăratul Heraclius (610-642) pune bazele unei noi dinastii imperiale, dinastia
Heraclizilor. Urmașii săi,vor conduce imperiul până în 717. Domnia lui Heraclius este foarte
importantă. Prin reformele inițiate de Heraclius și continuate de urmașii săi, Imperiul a suferit o
transformare decisivă. Începând de acum nu mai putem vorbi de un Imperiu roman ci de un
Imperiu grec medieval. În a doua jumătate a secolului al VII-lea, Imperiul de Răsărit a încetat de
a mai fi un Imperiu roman în alcătuirile sale geopolitice, în administrație sau chiar în ideologie;
din acest moment putem vorbi de Imperiul Bizantin în adevăratul sens al cuvântului.

1. Politica internă
Conducerea autoritară a împăratului Phocas şi atmosfera de teroare instaurată în întregul
Imperiu Bizantin în timpul domniei sale au dus în cele din urmă la înlăturarea sa de pe tronul
imperial. Succesorul lui Phocas, Heraclius (610-641 d.Hr.), a fost încoronat împărat de către
patriarhul Serghie al Constantinopolului, la 5 octombrie 610 d. Hr.. Heraclius era fiul exarhului
de Cartagina. Cu sprijinul aristocrației constantinopolitane și al poporului din capitală, Heraclius
l-a înlăturat pe tiranul Focas.
Pe plan intern, statul bizantin se confrunta cu o gravă criză economică şi financiară. În
plus, structurile statului, moştenite de la Diocleţian şi Constantin erau învechite şi ameninţau să
ducă la moartea organismului imperial. Organizarea militară bazată pe recrutarea mercenarilor
nu mai era funcţională1.

Organizarea administrativă
O transformare importantă apare la nivelul administrației provinciale. Vechea organizare
administrativă creată de Dioclețian-Constantin a cedat locul unei noi organizări administrative a
cărei celulă este thema.
La origine, thema desemna un corp militar, o trupă de soldați. Inițial termenul a desemnat
corpul militar trimis într-o regiune de împărat. Regiunea în care a fost cantonat contingentul
militar (thema) a luat numele acestuia din urmă. Marea originalitate pe care o aducea noua
organizare față de vechiul sistem administrativ este concentrarea la nivelul themei a puterii civile
și militare în mâna strategului care era un militar. Până atunci puterea civilă era distinctă față de
puterea militară.

1
G. Ostrogorski, op. cit., p. 121.
47
 Revenind la organizarea themelor, repetăm că thema a devenit cu timpul o subdiviziune
administrativă a Imperiului. Thema a preluat numele corpului militar instalat în regiunea
respectivă. Cele dintâi theme apar în Asia Mică și poartă numele corpurilor militare staționate în
regiune. Thema Opsikion situată în fața Constantinopolului și-a luat numele prin colonizarea
corpului de gardă din Constantinopol în fața capitalei. Mai târziu s-a înființat thema Anatolicilor
(Anatolikon),iar prima themă înființată este cea a Armeniacilor (Armeniakon) în scopul protejării
Asiei Mici în fața invaziilor arabe; thema Opsikion a fost creată pentru apărarea capitalei. Exista
și o themă maritimă (Karabisiani) care trebuia să răspundă amenințării flotei arabe.
În Europa, prima themă este thema Traciei care avea rolul de a asigura apărarea teritoriului
Imperiului în fața atacurilor bulgarilor. Această themă a fost organizată de către Constantin al
IV-lea Pogonatul, în scopul apărării Constantinopolului în fața tânărului stat bulgar fondat de
Asparuh. Thema Helladei este organizată în Thesalia în ultimi ani ai sec VIII, împotriva slavilor
care amenințau Grecia. În Occident a fost organizată thema Siciliei cu scopul de a lupta
împotriva amenințării arabe din Occident. Din această minoră enumerare se poate constata că
organizarea themelor a luat sfârșit în sec VIII. Cei mai mulți istorici îl creditează pe Heraclius ca
fondator al sistemului themelor prin 623. Alți istorici susțin că nucleul noii organizări trebuie
căutat în sistemul exarhatelor lui Mauricius. Și exarhul, la fel ca strategul mai târziu, concentra
în mâna sa atât puterea civilă cât și pe cea militară. Noua organizare în theme a fost desăvârșită
de către urmașii lui Heraclius.
Chiar și după secolul al XI-lea, Imperiul bizantin continuă să fie împărțit în circumscripții
administrative denumite theme, dar acestea nu mai au nimic din originalitatea și forța sistemului
de odinioară.
O dată cu crearea themelor armata bizantină este împărțită în două secțiuni distincte:
1. Armata din provincie (themata) aflată sub comanda strategilor care în sec X numără
70000 de soldați în provinciile asiatice și 40000-45000 în cele europene.
2. Armata centrală (tagmata) aflată sub comanda împăratului care intervenea oriunde
în Imperiu. Această armată este formată din mercenari, numărând 24000 de soldați de elită.
Flota bizantină era organizată după același model, la fel ca și armata terestră:
1. O flotă a themelor maritime (M.Egee, Samos, Kefalonia)
2. O flotă centrală bizantină

Organizarea armatei bizantine

Instituția stratioților
Armata bizantină în cadrul căreia trupele de mercenari au ajuns să aibă o pondere
însemnată se restructurează. Aceste trupe de mercenari vor fi înlocuite de milițiile rurale

48
recrutate din rândul țărănimii libere din theme. Împărații heraclizi și isaurieni pun bazele unei
armate populare. Soldații instalați în anumite locuri au devenit cu timpul legați de acel pământ.
Ei au creat în provincii bunuri stratiotice (stratiotika ktemata), cu titlu ereditar pe care țăranul
soldat (stratiotes) le lucra cu membrii familiei sale. În sec VIII-X, instituția stratioților are un
caracter profund original. În lupta pentru supraviețuire, în fața amenințării arabe, armata
bizantină dobândește un pregnant caracter popular, fiind recrutată dintre țăranii liberi. Astfel nu
se mai poate vorbi de o armată bazată pe un sistem clasic de recrutare, ci de o înrolare ereditară.
Stratiotul este membrul unei armate teritoriale, fiind obligat să se echipeze pe cont
propriu și să vină la chemarea strategului themei la nevoie. Serviciul militar nu era permanent.
Pe perioada campaniilor militare stratiotul avea o soldă, iar pe timp de pace se putea întoarce
acasă, ocupânde-se de cultivarea pământului pe care-l avea în proprietate.Țăranul stratriot primea
de la stat un lot de pământ în schimbul îndepliniri obligațiilor militare. Stratiotul lucra lotul
împreună cu membrii familiei și îl putea transmite ereditar dacă fiul moștenea condiția tatălui.
Valoarea unui lot stratriotic era de 4 livre (288 de nomisme) pentru soldați și 2 livre pentru
marinari. Venitul anual al unui stratiot era de 18,5 nomisme în primii ani ai sec IX. În sec al X-
lea prin reformele lui Nikephor Phocas (963-969) valoarea unui lot stratiotic crește de 3 ori, fapt
care determină o schimbare profundă și în condiția socială proprietarului său care devine un mic
nobil. Acestă măsură a urmărit să modifice substanțial natura instituției, intrată în declin datorită
ofensivei victorioase a marii proprietăți funciare și a rolului crescând jucat de mercenari în
armata bizantină.
În sec XI instituția stratioților se prăbușește, punând în pericol existența statului bizantin.
Resturi ale țăranilor-stratioți se mențin în veacurile următoare. Pe plan local instituția este
revitalizată de unii împărați: Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143), Ioan al III-lea Vatatzes
(1222-1254), însă fără rezultate notabile.

2. Politica externă
În Peninsula Balcanică s-au instalat avarii şi slavii; oraşele mai importante din Balcani –
Singidunum (Belgrad), Viminacium (Kostolatz), Naissus (Niş), Serdica (Sofia) – vor fi cucerite
rând pe rând de către slavi. Singurele puncte de sprijin ale puterii imperiale în Balcani au rămas,
în afară de Constantinopol, Thesalonicul şi câteva oraşe de pe coasta Mării Adriatice: Jader
(Zadar, Zara) şi Trogurium (Trogir) la nord, Butua (Budva), Scorda (Skadar) şi Lissus (Ljech) în
sud2.
În Orient, perşii au ocupat Egiptul şi Armenia (611 d. Hr.); la 26 mai 614, armata persană
a cucerit Ierusalimul. Patriarhul Zaharia al Ierusalimului a fost luat prizonier, iar Sfânta Cruce a

2
Ibidem, p. 122-123.
49
fost dusă la Ctesiphon. Marşul triumfal al perşilor în Orient a fost facilitat şi de disputele
religioase dintre ortodocşi, monofiziţi şi evrei 3.
Confruntându-se cu această situaţie extrem de dificilă, Heraclius a fost tentat să-şi
stabilească capitala la Cartagina, renunţând astfel la Constantinopol. Profunda descurajare pe
care această decizie a provocat-o în rândul populaţiei Constantinopolului şi opoziţia energică a
patriarhului Serghie l-au determinat pe Heraclius să renunţe la acest plan4.
Împăratul Heraclius era conştient că cea mai mare ameninţare pentru Imperiul Bizantin o
constituiau perşii. De aceea, într-o perioadă scurtă de timp el şi-a recrutat o armată capabilă să
înfrunte ameninţarea persană. În plus, împăratul a conferit războiului un caracter sfânt. În ajunul
declanşării marii expediţii din Orient împotriva perşilor, situaţia financiară a statului bizantin era
disperată; vistieria era goală. În 621 Biserica a acceptat să împrumute statului o mare parte din
avuţiile sale, constând din podoabe de aur şi argint, care au fost topite şi transformate în monede
cu scopul de a finanţa un război sfânt de amploare. Acest gest al Bisericii scoate în evidenţă
relaţia strânsă de colaborare între patriarhul Serghie şi împăratul Heraclius, precum şi faptul că
patriarhul socotea topirea tezaurului Bisericii un gest pe deplin legitim 5.
Războiul cu perşii a început într-o atmosferă de emoţie religioasă pe care epoca
precedentă nu o cunoscuse. Acest război a fost socotit primul război tipic medieval care, prin
caracterul său „sfânt”, ne trimite cu gândul la viitoarele cruciade declanşate în secolele XI-XII
care au fost dominate iniţial de un ideal profund religios, şi anume eliberarea Locurilor Sfinte de
sub ocupaţia arabă6.
Împăratul Heraclius a preluat personal conducerea expediţiei împotriva Marelui rege; în
timpul absenţei sale din capitală, el a încredinţat puterea celui dintâi fiu al său, minor, pus sub
tutela patriarhului Serghie şi a comandantului militar al Constantinopolului, patriciul Bonus 7. De
altfel, este un fapt ştiut că în lipsa împăratului din capitală, patriarhul Serghie era cea mai
influentă persoană în stat8.
Pentru a-şi asigura spatele în Peninsula Balcanică, unde s-au aşezat masiv avarii şi slavii
a căror ameninţare împotriva Constantinopolului era iminentă, în 629, Heraclius a încheiat pacea
cu khaganul avarilor, însă o pace care era condiţionată de vărsarea către avari a unui tribut
consistent.

3
N. Chifăr, Istoria creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2000, p. 226.
4
Jan Louis van Dieten, Geschichte der Patriarchen von Sergios I. Bis Johannes VI. (610-715), Verlag Adolf M.
Hakkert, Amsterdam, 1972, p. 8-9.
5
Ibidem, p. 10.
6
Emanoil Băbuș, Bizanțul între Occidentul creștin și Orientul islamic (secolele VII-XV), Ed. Sofia, București, 2006,
p. 244-246; vezi și André Grabar, Iconoclasmul bizantin. Dosarul arheologic, traducere, prefață și note de Daniel
Barbu, Ed. Meridiane, București, 1991, p. 57-60.
7
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 82.
8
Jan Louis van Dieten, op. cit., p. 7, nota 27.
50
 În lunea Paştelui, în data de 5 aprilie 622, Heraclius a părăsit capitala după ce a participat
la Sfânta Liturghie şi după ce, în prealabil, trupele sale au trecut pe ţărmul Asiei Mici. Împăratul
a sosit în Asia Mică unde întreaga vară s-a ocupat foarte activ de strategia militară, punând la
punct o nouă tactică de luptă împotriva perşilor. În viziunea lui Heraclius, rolul cavaleriei
devenea din ce în ce mai mare în cadrul oastei bizantine; însă împăratul pare să fi acordat o
importanţă specială arcaşilor călare şi uşor înarmaţi9.
Campania propriu-zisă împotriva perşilor a început în toamna anului 622. Cu un plan
genial, Heraclius a evitat o confruntare cu cei doi mari generali persani Şahin şi Şahrbaraz care
controlau toate provinciile orientale ale Imperiului Bizantin. El a înaintat de-a lungul litoralului
pontic al Asiei Mici, pentru a cădea în spatele lui Şahin şi a ameninţa să lovească în inimă
regatul sasanid. În Armenia, bizantinii au obţinut o strălucită victorie asupra marelui general
persan Şahrbaraz, obligându-l pe Şahin să evacueze fără luptă Asia Mică. Astfel, Heraclius şi-a
atins primul obiectiv: eliberarea Asiei Mici de sub ocupaţia persană 10.
Atitudinea ameninţătoare a khaganului avarilor l-a obligat pe împărat să revină pentru
scurtă vreme la Constantinopol, probabil la începutul anului 623. Probabil că în această
circumstanţă, împăratul a sporit tributul acordat avarilor; tot acum rudele apropiate ale
împăratului au fost trimişi ca ostatici khaganului avar11.
În martie 623, împăratul a declanşat cea de-a doua expediţie împotriva perşilor. În ciuda
înfrângerii suferite în anul precedent, regele Chosroes al II-lea nu a vrut să încheie un tratat de
pace cu Bizanţul12. Mai mult, Marele Rege i-a trimis împăratului o scrisoare plină de expresii
extrem de ofensatoare şi de invective blasfematoare la adresa împăratului şi a credinţei creştine:
„Cel mai nobil dintre zei, regele întregului pământ, fiul marelui Oromazdez, Chosroes către
Heraclius, sclavul său netrebnic şi neghiob... Tu spui că ai încredere în Dumnezeu; atunci,
Dumnezeul tău de ce nu a eliberat Caesareea, Ierusalimul, marea Alexandrie din mâinile mele?
Nu te mai amăgi cu speranţe deşarte în Hristos care nu s-a putut salva nici de evreii care l-au
răstignit”13. În 623, Heraclius a cucerit rând pe rând principalele cetăţi armene, culminând cu
Gandzak (Tabriz), reşedinţa primului dintre Sasanizi, Ardachir, şi important centru religios al
Persiei, unde a distrus marele templu al lui Zoroastru. Chosroes al II-lea s-a retras în derută spre
sud, iar Heraclius s-a întors spre nord, ducând cu sine 50.000 de prizonieri (624). În 625,
Heraclius a recrutat o nouă armată din rândurile populaţiilor creştine din Caucaz – iberi, lazi şi
abasgi, încercând, fără succes, să pătrundă în Persia; obligat să bată în retragere în faţa lui

9
G. Ostrogorski, op. cit., p. 129.
10
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 82.
11
G. Ostrogorski, op. cit., p. 130.
12
Ibidem.
13
Jan Louis van Dieten, op. cit., p. 11; G. Ostrogorski, op. cit., p. 130 și nota 4.
51
Şahrbaraz, Heraclius a mers în Cilicia, unde îi provoacă generalului persan o grea înfrângere pe
râul Saros, obligându-l să se retragă spre est14.
Anul 626 a fost un moment de grea cumpănă pentru Heraclius; în acest an
Constantinopolul s-a confruntat cu teribila ameninţare a unui atac conjugat, al perşilor şi avarilor.
În fruntea unei armate considerabile, Şahrbaraz a traversat Asia Mică şi şi-a instalat tabăra în faţa
Constantinopolului, în vreme ce avaro-slavii, bulgarii şi gepizii au atacat oraşul dinspre Tracia
(27 iulie 626).
Rezistenţa bizantină a fost condusă de către patriarhul Serghie şi patriciul Bonus.
Corăbiile slavilor au fost distruse de flota bizantină, după care khaganul avar s-a retras cu forţele
sale, urmat în curând de generalul persan Şahrbaraz care a evacuat Asia Mică, retrăgându-se cu
trupele sale în Siria15.
Patriarhul Serghie a mobilizat energiile bizantinilor, purtând icoana Fecioarei Maria în
procesiune pe zidurile cetăţii. Acelaşi Serghie, eroul oraşului, a compus imnul Acatist, imn de
triumf consacrat Sfintei Fecioare Maria, un kontakion mai vechi, remaniat cu această ocazie.
Locuitorii capitalei i-au atribuit Fecioarei Maria biruinţa asupra duşmanului, iar mama lui Iisus a
fost cinstită în calitate de protectoare a marii metropole. Imnul Acatist este cântat şi astăzi în
cadrul Sfintei Liturghii ortodoxe16.
În toamna anului 627, Heraclius a iniţiat o campanie decisivă împotriva perşilor.
Împăratul a coborât pe fluviul Tigru, zdrobind pe perşi la Ninive (12 decembrie 627 d. Hr.).
Astfel, drumul spre Ctesiphon era deschis; împăratul a ocupat reşedinţa lui Chosroes al II-lea din
Dastagerd şi împrejurimile capitalei (ianuarie 628 d. Hr.). În urma unei lovituri de palat la
Ctesiphon, Chosroes al II-lea a fost detronat şi asasinat (24 februarie 628 d. Hr.).
Fiul său, Kovrad-Şiroe i-a succedat la tron. Noul rege a încheiat un tratat de pace cu
împăratul bizantin care stipula restituirea tuturor teritoriilor bizantine ocupate de perşi (Armenia,
Mesopotamia, Siria, Palestina şi Egiptul), eliberarea prizonierilor şi restituirea Sfintei Cruci
(iunie 628 d. Hr.). Suveranul persan s-a numit „fiul” şi „sclavul” împăratului bizantin, după ce a
renunţat şi la titlul de basileus. Dar generalul Şarbaraz s-a răsculat împotriva noului rege şi a
continuat să stăpânească Siria şi Egiptul; după o întrevedere cu Heraclius, strategul persan a fost
convins să abandoneze teritoriile bizantine (iunie 629 d. Hr.) 17.
După o absenţă de şase ani, împăratul s-a întors la Constantinopol, unde a fost primit în
triumf pe coasta Asiei Mici, la Hiereia, de către fiul său Constantin, patriarhul Serghie, cler,

14
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 82.
15
Ibidem, p. 82-83.
16
Ibidem, p. 83; vezi și Cécile Morrisson (coord.), Le Monde byzantin. L’Empire romain d’Orient (330-641), vol. I,
PUF, Paris, 2004, p. 44.
17
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 83.
52
senat şi popor, ca un glorios învingător al duşmanilor lui Hristos, cu ramuri de măslin, făclii, cu
strigăte de victorie şi imnuri sacre18.
În primăvara anului 630 d. Hr., Heraclius s-a întors la Ierusalim. Aici, în mijlocul unei
veselii generale, în 21 martie, el a reinstalat Sfânta Cruce. Acest gest solemn simboliza ieşirea
victorioasă a bizantinilor din primul mare război sfânt cunoscut de lumea creştină19.
Pe plan extern, anul 630 este o piatră de hotar în istoria Bizanțului. În 629, Heraclie a
încheiat victorios campania împotriva perșilor. Împăratul este primit în triumf la Constantinopol,
aducând cu el și părți din Sf Cruce a Mântuitorului luată de perși în 614 când ei au cucerit
Ierusalimul. În 630, Heraclie va reșeza aceste părți din crucea lui Hristos la Ierusalim.
În Orient arabii se vor contura ca o amenințare iminentă la adresa Imperiului Bizantin. În
jurul anului 629, Mahomed a organizat o serie de raiduri în teritoriile bizantine. Între 636-643,
arabii au spulberat opera militară a lui Heraclius și rezultatele politici romane de 7 secole. După
bătălia de la Yarmuk (636), musulmanii pun stăpânire pe Siria. În 638 Ierusalimul capitulează și
Palestina este supusă de arabi. În 639-640, arabii pun stăpânire pe Mesopotamia. În 641-642 este
ocupat Egiptul, iar în 643 Armenia.
În urma pierderilor teritoriale suferite, Imperiul Bizantin rămâne numai cu Asia Mică,
Constantinopol, Tesalonic, o fâsie de teren în Grecia și insulele din arhipelag.

3. Politica religioasă a împăratului Heraclie

Din punct de vedere religios, la începutul secolului al VII-lea, Bizanţul se confruntă cu
disputele dintre calcedonieni şi necalcedonieni. Împăratul Justinian I şi Sinodul al V-lea
ecumenic nu au reuşit să refacă unitatea bisericească, iar atitudinea persecutoare a împăratului
Phocas faţă de evrei şi necalcedonieni a adâncit şi mai mult ura dintre cele două grupări
religioase. De aceea, împăratul Heraclius a interzis persecutarea anticalcedonienilor şi a deschis
noi perspective ale dialogului dintre ortodocşi şi necalcedonieni.
Prima jumătate a veacului al VII-lea este dominată de personalitatea remarcabilă a
împăratului Heraclius. Pe plan politic, împăratul se angajează în războaiele cu perșii care
amenințau Imperiul. În decursul luptelor cu perșii, împăratul a constatat totala lipsă de loialitate a
populației din provinciile orientale, majoritar monofizită, faţă de bizantini socotiţi duşmanii
monofizismului. De aceea, Heraclius a inaugurat o politică bisericească bazată pe reconcilierea
cu monofiziţii, în particular cu cei care se găseau în teritoriile cucerite de către perşi. În politica
sa religioasă, împăratul Heraclius a primit o susţinere totală şi necondiţionată din partea
patriarhului Constantinopolului, Serghie (610-638 d. Hr.) care a conceput formulele de

18
G. Ostrogorski, op.cit., p. 132.
19
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 83.
53
compromis dogmatic cu ajutorul cărora împăratul nădăjduia să câştige de partea imperiului pe
monofiziţi. De altfel, toate evenimentele dramatice care au avut loc de-a lungul domniei sale,
culminând cu apărarea capitalei în faţa atacului avaro-persan din 626 d. Hr. şi salvarea ei prin
protecţia Maicii Domnului au constituit fondul politicii religioase a împăratului Heraclius 20.

3.1. Personalitatea patriarhului Serghie şi relaţia sa cu împăratul Heraclius

În promovarea politicii religioase, împăratul Heraclius a beneficiat încă de la începutul
domniei sale de sprijinul şi ajutorul patriarhului Serghie, personalitate marcantă a secolului al
VII-lea.
Serghie a urcat pe scaunul episcopal la 18 aprilie 610 d. Hr.. El era originar din Siria şi
părinţii lui aparţineau Bisericii iacobite necalcedoniene organizată după 543, cu centrul la
Antiohia. Clericul convertit la ortodoxie trebuie să se fi remarcat prin calităţi deosebite pentru a
face carieră atât de rapid. Nu deţinem nici o informaţie despre momentul convertirii lui Serghie
la ortodoxie. De altfel originea siro-iacobită a patriarhului Serghie a fost presupusă datorită
îmbrăţişării şi promovării de către acesta a monotelismului şi monoenergismului21.
În momentul investirii lui Serghie cu funcţia de patriarh, tocmai se făceau pregătirile
pentru detronarea lui Phocas. O jumătate de an mai târziu, Heraclius, fiul exarhului omonim al
Cartaginei a intrat ca eliberator în Constantinopol. El a pus capăt regimului de teroare instituit de
Phocas care a fost detronat şi asasinat. Astfel, tânărului patriarh Serghie i s-a alăturat un împărat
la fel de tânăr care părea predestinat să salveze şi să restaureze statul bizantin ajuns în pragul
dezintegrării.
La 5 octombrie 610, împăratul Heraclius a primit coroana imperială din mâinile
patriarhului Serghie, care în aceeaşi zi a oficiat căsătoria împăratului cu soţia sa, împărăteasa
Eudochia. Din prima sa căsătorie cu Eudochia au rezultat o fiică Epiphania / Eudochia şi un fiu,
Heraclius Constantin, născuţi în 611 şi 612, care au fost încoronaţi amândoi spre sfârşitul anului
612, la scurtă vreme după decesul mamei lor, împărăteasa Eudochia22.
Îndată după moartea Eudochiei, împăratul Heraclius s-a decis să se căsătorească cu
nepoata sa Martina, mariaj socotit incestuos de către patriarhul Serghie. Într-o scrisoare, Serghie
a încercat să-l determine pe împărat să renunţe la această căsătorie necanonică care putea să-i
afecteze popularitatea. Se pare că în cele din urmă patriarhul a binecuvântat căsătoria împăratului
cu nepoata sa, Martina, încoronând-o ca împărăteasă pe aceasta din urmă. Cedarea lui Serghie în
faţa dorinţei împăratului poate fi explicată prin faptul că patriarhul a considerat că este mai
important să-şi păstreze buna colaborare cu Heraclius, iar pe de altă parte a socotit că prin

20
Pr. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 170.
21
Jan Louis van Dieten, op. cit., p. 1.
22
Cécile Morrisson (coord.), op. cit., p. 43.
54
căsătoria cu energica şi ambiţioasa Martina, activitatea împăratului ar fi influenţată în bine.
Ambele aspecte erau mult mai importante decât respectarea unui canon bisericesc. Poziţia
patriarhului trebuie să fi dus la consolidarea afecţiunii împăratului faţă de acesta. De fapt aceasta
a fost singura divergenţă dintre patriarh şi împărat, de-a lungul domniei sale23.

În 621, Serghie i-a acordat un ajutor nesperat împăratului cu ocazia declanşării campaniei
militare contra perşilor. Biserica a acceptat să împrumute statului o mare parte din avuţiile sale,
constând din podoabe de aur şi argint, care au fost topite şi transformate în monede cu scopul de
a finanţa războiul sfânt declanşat împotriva perşilor. La asediul Constantinopolului din 626,
patriarhul Serghie a mobilizat energiile bizantinilor, purtând icoana Fecioarei Maria în
procesiune pe zidurile cetăţii. Rezistenţa bizantină a fost condusă de Seghie care a salvat capitala
din cleştele avaro-slavo-persan.

3.2. Criza monoenergismului şi monotelismului

În urma recuceririi provinciilor orientale, Imperiul s-a confruntat din nou cu problema
monofizismului. În timpul expediţiilor împotriva perşilor, împăratul Heraclius şi-a dat seama de
pericolul pe care îl reprezintă monofizismul pentru unitatea politică a imperiului. Căci era
evident pentru toată lumea faptul că vechea dispută teologică între Constantinopol şi populaţia
monofizită din provinciile orientale facilitau în mod considerabil cucerirea persană a Orientului.
De aceea, mânat de raţiuni politice, împăratul Heraclius a încercat cu disperare, la apogeul
puterii sale să stabilească unitatea supuşilor săi prin soluţionarea disputelor religioase dintre
chalcedonieni şi monofiziţi.
În timpul expediţiilor împotriva perşilor, împăratul Heraclius a purtat discuţii cu mai
mulţi ierarhi ai Bisericii iacobite necalcedoniene organizată după 543, cu centrul la Antiohia.
Patriarhul iacobit Atanasie I al Antiohiei (595-631) realizare în anul 616 unirea cu Biserica
iacobită din Alexandria condusă de patriarhul Anastasie (604-616). Aşadar, necalcedonienii
aveau în Orient o Biserică puternică şi bine organizată. La întâlnirea de la Mabbourg care a avut
loc probabil înainte de 633, împăratul Heraclius i-a înmânat patriarhului iacobit Anastasie I o
scrisoare care conţinea următoarea mărturisire de credinţă: „Dumnezeu – Cuvântul nepărtinitor a
suferit cu trupul său pătimitor. Este evident că dumnezeirea rămânând nepătimitoare, noi spunem
că El are două naturi: aceea a lui Dumnezeu şi aceea a omului care sunt unite în Iisus Hristos,
Dumnezeu – Cuvântul, Fiul Preacurat, neamestecat şi nedespărţit, ceea ce înseamnă că ele sunt
două naturi unite într-o singură lucrare, care este după cum a învăţat Chiril de prea fericită

23
Jan Louis van Dieten, op. cit., p. 6.
55
pomenire: o fire întrupată a lui Dumnezeu – Cuvântul”24. În textul acestei mărturisiri de credinţă
se mărturisesc două firi în Iisus Hristos dar o singură lucrare.
Se pare că formula despre o singură lucrare ( mia energheia) a fost lansată pentru prima
dată ca bază a discuţiilor teologice purtate de către împăratul Heraclius cu Pavel Oftalmos, în
Armenia, în cursul anului 622. Eşecul discuţiilor l-a determinat pe Heraclius să ceară
arhiepiscopului Arcadie de Cipru să ia măsuri împotriva lui Pavel Oftalmos, impunându-i
interdicţia de a învăţa că în Hristos, după unirea celor două firi, există două lucrări 25.
Acţiunea de unire a ortodocşilor şi necalcedonienilor a fost susţinută şi de către Patriarhul
Serghie care împărtăşea învăţătura celor două firi în Hristos, însă a unei singure lucrări. În 618,
Serghie i-ar fi cerut lui Gheorghe Arsas să-i trimită texte patristice care vorbesc despre o singură
lucrare în Hristos.
Patriarhul Serghie îmbrăţişează monofizismul şi utilizează această învăţătură în
negocierile de pace cu monofiziţii în Armenia, Siria şi Egipt. În scrisoarea adresată episcopului
Teodor de Faran, înainte de 622 cu scopul realizării unirii religioase, patriarhul Serghie a anexat
libelul patriarhului Mina al Constantinopolului (536-522) către papa Vigiliu al Romei (537-555)
în care se mărturiseşte o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos.
Aceste documente l-au determinat pe episcopul Cir de Phasis în Egipt să afirme că, după
unirea firilor, în Hristos există o singură lucrare sau energie. El i-a cerut patriarhului Serghie
detalii în acest sens. Acesta din urmă i-a răspuns lui Cir că nu există o formulă sinodală despre o
singură lucrare, dar că unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii, printre care se află şi Sfântul Chiril, vorbesc
despre o singură lucrare de viaţă făcătoare a lui Hristos.
Episcopul Cir, după ce şi-a dat acordul asupra formulei o singură lucrare în Hristos, a
fost numit de către împăratul Heraclius patriarh al Alexandriei în 630/631. Cir a pus în practică
politica unionistă a Constantinopolului. Biserica necalcedoniană din Egipt ostilă autorităţii de
stat de la Constantinopol era împărţită în două grupări: teodorienii şi iulianiştii. Pe baza formulei
o singură lucrare în Hristos, patriarhul Cir a reuşit să realizeze unirea unei fracţiuni a
teodosienilor cu Biserica Ortodoxă sau calcedoniană. La 3 iunie 633 d. Hr., episcopul Cir lansa
la Alexandria formula de unire monoenergistă prin care se urmărea realizarea unirii dintre
gruparea teodosienilor şi Biserica calcedoniană: „… şi dacă cineva nu recunoaşte că acest Unul
şi Acelaşi Hristos, a lucrat la fel atât ceea ce era dumnezeiesc, cât şi ceea ce era omenesc prin
unica lucrare teandrică (mia theandrikè energeia) aşa cum învăţa Sfântul Dionisie”26.

24
Apud, N. Chifăr, op. cit., vol. II, p. 227.
25
Diac. Asist. Viorel Ioniță, Sinodul al VI-lea Ecumenic și importanța sa pentru ecumenismul actual, în „Studii
Teologice”, nr. 5-8, 1978, p. 376-378; N. Chifăr, op. cit., vol. II, p. 227.
26
Diac. Asist. Viorel Ioniță, op. cit., p. 378-379.
56
 Această unire era impusă şi nu liber consfinţită. Ea a produs o mare discordie în rândul
necalcedonienilor dar mai ales printre ortodocşi. Sfântul Sofronie, viitorul patriarh al
Ierusalimului descoperă noua erezie, cerându-i patriarhului Cir să nu publice documentul.
Sinodul endemic de la Constantinopol ajunge la concluzia că accentul nu trebuie să cadă pe
acţiunea lucrare-energie ci pe subiectul lucrător-operant, vorbindu-se astfel despre unicul subiect
operant al lucrărilor divine şi umane în Hristos.
Acest decret sinodal nu anula decretul de unire din 3 iunie 633 d. Hr. de la Alexandria,
deoarece patriarhul Serghie a aprobat unirea cu teodosienii conform tomosului atacat de către
Sfântul Sofronie, într-o scrisoare adresată pariarhului Cir al Alexandriei în august-septembrie,
633 d. Hr.. Însă Serghie a menționat în scrisoare că trebuie subliniată unitatea persoanei
lucrătoare și nu lucrarea în sine. Aceeași idee se regăsește și în scrisoarea adresată de către
patriarhul Serghie Sfântului Sofronie în august-septembrie, 633 d. Hr.. Serghie i-a scris o
epistolă și împăratului Heraclius aflat în Orient, în care îl acuza pe Sfântul Sofronie de tulburarea
provocată în Biserică pentru că refuza să accepte să nu se mai vorbească despre una sau două
lucrări în Hristos în loc să adere la formula un singur lucrător. În 633/634 d. Hr., Sfântul
Sofronie a fost ales patriarh al Ierusalimului (634-638 d. Hr.). Din acest moment el era pierdut
pentru cauza monoenergismului.
Din acest motiv, patriarhul Serghie i-a adresat o scrisoare papei Honorius (625-638 d.
Hr.) prin care a încercat să-l atragă de partea lui. El l-a informat pe papa Honorius atât despre
unirea săvârșită la Alexandria între gruparea teodosienilor aparținând Bisericii necalcedoniene și
Biserica Ortodoxă (633 d. Hr.) cât și despre opoziția Sfântului Sofronie. Serghie l-a făcut pe
Honorius să creadă că, învățând despre două lucrări în Hristos s-ar putea înțelege că în persoana
Mântuitorului există și două voințe, ceea ce ar duce la concluzia că una și aceeași persoană, adică
Hristos poate acționa cu o voință contradictorie27.
Papa Honorius i-a răspuns lui Serghie în 634 d. Hr.. El a acceptat ideile confratelui
bizantin, lăudându-i tactul, prevederea și vigilența. În ochii papei, opoziția patriarhului Sofronie
era o simplă controversă provocată de o neînțelegere de expresii. Astfel, în răspunsul său,
Honorius a acreditat fără să vrea monotelismul, ca o rezultantă a monoenergismului; papa
interzicea să se vorbească despre una sau două lucrări în Hristos, recomandând să se
mărturisească o singură voință în Hristos. Răspunsul papei nu a influențat confruntările teologice
din răsărit, însă crea o mare confuzie și dădea curs noii erezii monotelite.

27
Bernard Sesboüé, Joseph Wolinski, Histoire des dogmes. Le Dieu du salut, vol. I, Desclée, Paris, 1994, p. 433.
57
 3.3. Reacția ortodoxă față de monotelism și monoenergism
Reacția ortodoxă față de doctrina monoenergistă nu s-a lăsat așteptată. În 634 d. Hr.,
Sfântul Sofronie a convocat un sinod la Ierusalim în cadrul căruia a fost condamnat
monotelismul. După încheierea lucrărilor sinodului, el a adresat o scrisoare sinodală (Sinodicon)
patriarhului Serghie al Constantinopolului, papei Honorius al Romei și altor ierarhi însemnați.
După expunerea doctrinei hristologice formulată la Calcedon, Sfântul Sofronie punea accentul pe
unitatea de lucrare în Hristos ca o consecință a unității subiectului lucrător care acționează și cele
dumnezeiești și cele omenești. Episcopul Ierusalimului afirma: „noi cunoaștem de la o natură și
cealaltă, una și cealaltă lucrare, lucrare existențială și firească conform fiecărei naturi, care
provine în mod nesepărțit de la fiecare substanță și natură, după calitatea naturală și substanțială
care Lui îi aparține în mod natural; și noi cunoațtem în același timp împreună-lucrarea fără
despărțire sau amestecare a fiecărei substanțe”. Astfel, Sfântul Sofronie expunea învățătura
ortodoxă că fiecare dintre cele două firi sau naturi a lui Hristos, trebuie să-și aibă propria sa
voință, căci altfel nu ar fi depline, deorece voința reprezintă o însușire necesară și firească a
firii28.
Împotriva ereziei lui Nestorie, Sfântul Sofronie învăța că, admițând două forme care
acționează în comun și fiecare potrivit proprietății sale, afirmăm că Unul și Același Hristos a
săvârșit lucruri superioare și lucruri inferioare potrivit proprietăților esențiale fiecărei firi, căci
firile rămân neschimbate și neamestecate. Ele sunt cunoscute în mod distinct, ca fiind două, însă
sunt unite fără amestecare și privite într-un singur ipostas.
Sfântul Sofronie se pronunță și împotriva eutihianismului, afirmând că fiecare fire a
săvârșit în comuniune cu cealaltă ceea ce îi era propriu, fără a fi suferit împărțire sau schimbare
și rămânând distinctă de cealaltă a păstrat comuniunea și compoziția în mod nedespărțit și
neîmpărțit.
Episcopul Ierusalimului a realizat o sinteză între hristologia papei Leon I și cea a
Sfântului Chiril al Alexandriei. Sfântul Sofronie precizează că lucrarea este în relație cu firea și
nu cu persoana sau ipostasul. Prin urmare, dacă în persoana unică a Mântuitorului există două
firi, în mod implicit există și două lucrări naturale; însă, cele două lucrări naturale sunt unite
pentru că lucrătorul sau subiectul operant este unul și același, adică Mântuitorul Iisus Hristos.
Cuvântul lui Dumnezeu lucrează cele dumnezeiești ca Dumnezeu, iar pe cele omenești ca om
desăvârșit, pentru că umanitatea sa nu are un ipostas propriu, ci este enipostasiată de Logos.
Sfântul Sofronie nu acceptă ideea de fire compusă, deoarece acest lucru ar implica
mărturisirea unei singure firi în Hristos. Plecând de la raționamentul anterior, Sofronie nu

28
Diac. Asist. Viorel Ioniță, op. cit., p. 383-385.
58
acceptă nici ideea de lucrare compusă pentru că lucrarea aparținând firii ar conduce clar spre
mărturisirea doctrinei despre o singură fire compusă, deci spre eutihianism 29.
Sofronie acceptă și o lucrare divino-umană (teandrică). Potrivit învățăturii sale, lucrarea
divin-umană nu reprezintă o singură lucrare ci ea se raportează după genuri diferite. Ea constituie
în același timp ceea ce aparține divinității și umanității și manifestă în mod perfect lucrarea
proprie fiecărei firi sau esențe într-o acțiune simultană. Astfel, Sfântul Sofronie este primul care
introduce conceptul de sinergism30.
Problema monotelismului a fost abordată indirect de către Sofronie. Scrisoarea sinodală a
Sfântului Sofronie nu a eliminat monoenergismul profesat de către patriarhul Serghie și papa
Honorius. În schimb, Sinodiconul a reprezentat o luare fermă de poziţie împotriva planurilor
unioniste promovate de către patriarhul Serghie și împăratul Heraclius.

3.4. Elaborarea și conținutul Expunerii de credință

Pentru a pune capăt disputelor care frământau Biserica Răsăritului, împăratul Heraclius –
urmând modelul predecesorilor săi din secolul al VI-lea – a promulgat în 638 d. Hr. un nou edict
teologic, Ekthesis sau Expunerea de credință. Ekthesis – redactat de către patriarhul Serghie – a
fost afișat în nartexul catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol31. El avea următorul conținut:
„(...) Nu permitem nimănui să vorbească sau să învețe despre una sau două lucrări ale Cuvântului
divin întrupat. Dimpotrivă trebuie mărturisit, cum ne-au transmis sfintele sinoade ecumenice, că
unul și același Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, lucrează cele
dumnezeiești și cele omenești și că această lucrare dumnezeiască și omenească este făcută în
mod neîmpărțit și neamestecat de același Cuvânt întrupat al lui Dumnezeu și se întoarce în unul
și același (subiect n. a.).
Referitor la expresia o singură lucrare, ea este străină și produce unora rătăcire, chiar
dacă a fost folosită de unii Părinți. Ei cred că ea desființează cele două firi în Hristos,
Dunmnezeul nostru, care sunt unite ipostatic. De asemenea, produce tulburare multora și
învățătura despre două lucrări, deoarece n-a fost mărturisită de nici un sfânt și ortodox dascăl al
Bisericii. De aici ar rezulta să cinstim două voințe care se contrazic reciproc, așa încât în timp ce
voința Logosului divin vrea să săvârșească patima mântuitoare, voința omenească se opune cu
dușmănie. Aceasta înseamnă că învățăm despre două voințe contradictorii, ceea ce este nebunesc
și străin învățăturii creștine. Căci dacă nici nebunul Nestorie nu și-a permis să vorbească despre
29
Christoph von Chönborne, Vie monastique et confession dogmatique, Ed. Beauchesne, Paris, 1972, p. 210-211.
30
Ibidem, p. 225-226; N. Chifăr, op. cit., vol. II, p. 232-233.
31
Sfântul Maxim mărturisitorul (580-662) şi tovarăşii săi întru martiriu: papa Martin, Anastasie Monahul,
Anastasie Apocrisiarul. „Vieţi” – actele procesului, documentele exilului, traducere şi prezentare de diac. Ioan I. Ică
jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 51.
59
două voințe, deși el împărțea Logosul divin întrupat în doi fii, dar credea într-o singură voință a
celor două persoane, cum este posibil ca cei care mărturisesc credința ortodoxă într-un singur Fiu
și Domn Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, să accepte în el două voințe contrarii?
Urmând întru toate Sfinților Părinți mărturisim o singură voință a Domnului nostru Iisus
Hristos, adevăratul Dumnezeu. Căci el n-a fost niciodată despărțit de trupul său însuflețit cu
suflet rațional și n-a făcut vreo mișcare naturală contrarie celui unit ipostatic cu Logosul divin. El
acționează dimpotrivă când, cum și cât de des vrea Logosul divin însuși” 32.
Așadar, edictul interzicea folosirea expresiilor o lucrare sau două lucrări, ca fiind foarte
periculoase, însă cerea să fie mărturisită o singură voință în Hristos; căci trupul lui însuflețit cu
suflet rațional, n-a exercitat lucrarea sa firească niciodată în mod separat și împotriva
asentimentului Logosului divin cu care este unit ipostatic, ci numai în momentul, în modul și în
măsura în care o voia Logosul.
Logosul și-a însușit firea umană asumându-și-o, iar patimile și lucrările acesteia sunt
atribuite Logosului care lucrează și suferă și prin această fire umană. Însă firea umană nu este un
simplu instrument al Logosului. Persoana lui Hristos nu poate exista în afara firii umane, care o
dinamizează și o face activă. În cazul Mântuitorului, firea umană există în ființa Logosului ca în
ipostasul sau în persoana sa și ea lucrează și pătimește. Aceste lucrări și patimi sunt atribuite
întregului concret, adică persoanei Logosului întrupat.
Lucrările dumnezeiești și omenești ale Mântuitorului formează două serii paralele; ele se
află în persoana Cuvântului întrupat, însă nu sunt produse de către această persoană; fiecare serie
de lucrări este produsă de firea ei proprie, și anume lucrările dumnezeiești reprezintă produsul
firii divine a Mântuitorului iar lucrările umane sunt produse de firea umană a lui Iisus Hristos.
Aceste serii de lucrări sunt paralele și nu subordonate; lucrarea umană nu este subordonată,
natural, lucrării divine, pentru că nu firea divină ci persoana Logosului și-a însușit umanitatea.
Armonia lucrărilor nu este mecanică, ci liberă, pentru că omul aderă spontan la voința și lucrările
divine.
Monoteliștii subordonau lucrările umane celor divine. Ei susțineau că lucrările umane nu
sunt spontane și libere, ci apar exclusiv sub impulsul voinței divine. Potrivit raționamentului lor,
deoarece voința umană rămâne în stare pur pasivă, în Hristos nu există în realitate decât o
singură voință, cea divină, și o singură lucrare, cea divină33.
În noiembrie 638, patriarhul Serghie a organizat un sinod la Constantinopol; cu această
ocazie, el a emis un decret sinodal care prevedea depunerea din treapta clericală a episcopilor,

32
Apud, N. Chifăr, op. cit., vol. II, p. 234-235.
33
Ibidem, p. 235-236.
60
preoților și diaconilor și excomunicarea monahilor și laicilor în caz de nerespectare a acestui
decret dogmatic.
Patriarhii Cir al Alexandriei, Macedoniu al Antiohiei, Serghie al Ierusalimului și
împăratul Heraclius au semnat Ekthesis-ul; de asemenea, Pir (Pyrrhos), succesorul patriarhului
Serghie pe scaunul episcopal de la Constantinopol (638-641 și 654 d. Hr.) a iscălit această
mărturisire de credință, întărind-o în 639 cu ocazia unui sinod ținut la Constantinopol. Papa
Honorius nu a știut de existența acestui decret deoarece s-a stins din viață în 12 octombrie 638.
Urmașul lui Honoriu, papa Severin (640 d. Hr.) a murit două luni după alegerea sa pe scaunul
papal, fără să fi acceptat învățătura monotelită. Succesorul său, papa Ioan al IV-lea (640-642 d.
Hr.), la scurtă vreme după instalare, cu ocazia unui sinod roman, a respins faimosul Ekthesis,
căutând chiar să-l absolve de monotelism pe Honorius. El a făcut cunoscut acest lucru
patriarhului Pir și împăratului Heraclius printr-o scrisoare care le-a fost adresată. Ioan al IV-lea îl
acuza de erezie pe împăratul Heraclius. La primirea acestei vești, suveranul bizantin i-a trimis o
scrisoare papei Ioan al IV-lea prin care se dezvinovățea că nu el este autorul Ekthesis-ului, ci
fostul patriarh Serghie care i l-a dat să-l semneze la întoarcerea sa din Orient.
Edictul teologic Ekthesis nu a rezolvat disputele religioase dintre ortodocși și
necalcedonieni. Mai mult, noua erezie monotelită a produs noi dificultăți în Orient și a contribuit
la agravarea agitației religioase în provinciile orientale, favorizând astfel expansiunea arabă, așa
cum în primele decenii ale secolului al VII-lea dezbinarea dintre calcedonieni și monofiziți a
facilitat expansiunea perșilor în teritoriile orientale ale Bizanțului. După moartea împăratului
Heraclius (11 februarie 641), Biserica a rămas dezbinată din cauza ereziei monotelite, iar
provinciile orientale au fost cucerite de către arabi: Siria (636 d. Hr.), Palestina, inclusiv
Ierusalimul (638), cărora le-a urmat Egiptul în 642 d. Hr.. De altfel, provinciile monofizite Siria,
palestina şi Egiptul ajung să-şi dorească desprinderea de Bizanţ, preferând dominaţia arabă,
cunoscută pentru toleranţa ei.

61