Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Istorie

Unirea cu Biserica Romei

Benchea Joca Maricica

Grupa H111

Iași, 2014
 Unirea cu Biserica Romei

Transilvania trecuse sub stăpănirea Habsburgică în ziua de 9 mai 1688 după ce sfaturile țării
subscriseră actul de supunere, prin care treceau de sub stăpănirea turcească sub stăpănirea
habsburgică, păstrându-și totuși principele indigen.

Casa de Hbsburg nu putea stabili o unitate între atât de deosebitele popoare și țări, pe care le
avea sub cârma ei, decât prin trei elemente armata, religia și administrația. S-a văzut că nu de
multe ori împăratul a făcut apel la militari de carieră, nuimdu-i guvernatori pentru a-și consolida
stăpânirea politică asupra Transilvaniei. Catolicismul a servit ca armată în capitularea
sufletească a populației din zona cucerită1.

Procesul de catolicizare intreprinsă de Casa Imperială și-a îndreptat politica de propagandă

asupra românilor. Propagandiștii catolici profitînd de faptul că românii erau lipsiți de drepturi
sociale, le-au promis că le vor oferi aceste drepturi doar dacă vor trece la catolicism2.

Propaganda uionistă în Ardeal a fost începută de câtre preotul Barany și tovarășul său Gavril
Hevenessy, care găsiseră sprijin puternic în persoana primatelui ungar Leopold Kollonits.
Barany se străduia să câștige încredera mitropoliților români, iar Hevenessy trebuia să
promoveze opera de convertire la Curtea din Viena. Cei doi erau atât de siguri de izbândă, încît
cel dintâi, încă din 1696 se subscria episcopul a fi drept , străjerul sălbăticiei națiuni române3.

În anul 1687, armata victorioasă a Majestății Imperiale, în râstimpul unei singure toamne, după
ce a obținut victoria în câmpul de la Mahács, a pus stăpănirea pe Transilvania. Încă din acel an
au început opera apostolică de a educa clerul românilor. Toată această operă avea ca scop unirea
clerului schismatic cu Biserica Romei4.
1
Mariana Lupaș-Vlasiu, Aspecte din istoria Transilvaniei, Editura Romănia Press, București, 2001, p. 140.
2
Ibidem, p.141.
3
Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, Volumul I ,Editura Dacia, Cluj
Napoca, 2002, p.66.
4
Andreas Freyberger, Relatarea istorică despre unirea Bisericii Românești cu Biserica Romei, Editura Clusium, 1996,
p. 40.
În februarie 1697, biserica românilor a convocat un sinod general la Alba Iulia. La acest sinod a
participat și părintele Brany , care a luat cuvântul și a prezentat problema unirii, rugând cu mare
stăruință atât pe episcop cât și întregul cler să analizeze cu atenție ceea ce e plăcut lui Dumnezeu
și ceea ce va fi de folos propriilor suflete și celor credincioși lor5.

În luna martie episcopul Teofil , prin intermediul unei scrisori anunță că în urma discuțiilor care
au avut loc în sinodul general, s-a hotărât unirea cu Biserica Romano-Catolică, primind ,
mărturisind și crezând toate cele pe care le primește, mărturisește și crede aceasta.

Ei îl vor recunoaște pe Papa de la Roma capul biserici universale, existența Purgatoriului,

folosirea pâinii nedospite (hostia) și credința în Duhul Sfănt a treia persoana a Sfintei Treimi,
care purcede de la Tatăl și Fiul, rămânând neschimbate ritul și disciplina ortodoxă.

După stabilirea condițiunilor bisericești, s-au discutat condițiile politice : să se dea Bisericii și
preoțimii românești aceleași drepturi care le au catolicii, și să nu mai fie socotiți doar tolerați, să
fie scutiți de dări, contribuții și alte impozite. Pe lângă acestea s –au mai stabilit următoarele: în
fiecare sat să existe câte un preot, biserica să aibă casă parohială. Preoții să fie supuși față de
episcop, nu față de laici cum era până acum.

Apoi s-a stabilit ca hotărârile luate, să fie aduse la cunoștința împăratului habsburgic Leopold I și
a cardinalului Kolonich. Pe baza hotărârii aduse la Sinodul din februarie, la 21 martie 1697, s-a
redactat prima declarație prin care Biserica românească din Transilvania se unește cu Biserica
Romei : “Noi, Teofil, cu mila lui Dumnezeu episcopul Bisericii românești din Ardeal și din
părțile Țării Ungureștilui împreunate și tot clerul aceleiași Biserici, lăsăm pomenire prin scris
aevea aceasta tuturor cărora se cuvine, cum că în trecuta lună din februarie când am avut săbor
mare în Bălgrad cu o inimă am așezat ca să ne întoarcem în sânul Maicii Biserici romano-
catolicești și iarăși să ne unim cu ea, toate acele primindu-le și crezându-le, care ea le primește,
le mărturisește și le crede. Și mai întâi mărturisim acele patru puncte în care până acum ne-am
împerechea6.

În același an, 1697 Teofil moare. Unii considerau că acesta ar fi fost otrăvit. Faptul părea
providențial pentru mitropolitul Teodosie și pentru schismatici, de râu augur pentru catolici, și

5
Ibidem, p. 45.
6
Ibiem,pp.45-46.
descurajant pentru părintele Barany. Cu toate acestea s-a produs un salt uriaș al acțiunii latine iar
unirea a devenit cu mult mai stabilă sub succesorul său Atanasie, decât se spera sub predecesorul
său Teofil7.

După moartea lui Teofil, mitropolitul Teodosie cu sprijinul celor mai puternici laici l-au pus ca
episcop pe Atanasie, un diacon găsit la intmplare, ce aparținea ritul grec găsit la întămplare.
Atunci când a fost numit episcop nu a avut intenția de a sprijini sau îmbrățișa unirea8.

Părintele Barany, amintindu-și cât de mult folos a adus unirii acțiunea rapidă sub Teofil,
socotind că nu trebuie să piardă timpul, s-a dus la protopoi și la fruntași ai bisericii ca să îi
sfătuiască, să îi înntrebe dacă sunt statornici în cele începute, să îi îndemne și să-i intrebe în mod
confidențial dacă poate pune la încercare gândul lui Atanasie cu privire la unire. În ceea ce
privește prima chestiune o susțineau cu toții, mărturisindu-și fiecare statornicia,în timp ce cea
de-a doua chestiuneera susțunută doar ce câtre o parte minoritară.

Atanasie întors la Alba Iulia după o scurtă ședere la București, care avea ca scop puneri mâinilor
pentru demnitatea episcopală cu daruri din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu, dar și
cu instrucțiuni precise de la patriarhul Dosithei al Ierusalimului (aflat în refugiu la București).
Aceste instrucțiuni erau redactate în 22 de puncte, printre care și consacratul punct 5, și anume
de a nu întrebuința la slujbe limba românească, ci aceea “slovinească sau elinească”. Toate
punctele prevăd dispoziții împotriva calvinismului, doar punctul 10 pare a se referi la catolici,
cerând să facă Sfânta Cuminecătură numai cu pâine dospită.

Episcopul Athanasiu Anghel a convocat Sinodul de la 7 octombrie 1698, la care, la început au

fost invitați numai protopopii, apoi, având în vedere importanța hotărârilor ce trebuiau luate,
Sinodul a fost întregit cu preoții și cu câte doi sau trei fruntași din fiecare parohie. În urma
acestei adeziuni s-a redactat declarația de unire de la 7 octombrie 1698, adică Cartea de mărturie,
semnată de episcopul Athanasiu și 38 protopopi districtuali: și după ce se gândise bine, a hotărât
unirea. El împreună cu 54 de protopopi aduceau la cunoștință dorința de a dse uni cu Biserica
Catolică.

7
Ibidem, p.47.
8
Ibidem, p. 48.
Mitropolitul Atanasie a fost chemat la Viena pentru a-l pune la probă și pentru a i se pune la
încercare perseverența, sinceritate și tăria în catolicism. Lui i s-a acordat titlul de de episcop,
limitându-i-se atribuțiile prin faptul că trebuie să fie asistat în toate actele lui de cître un teolog
iezuit9.

În timpul cât se purtau discuțiile de unire, între 20 octombrie – 12 decembrie 1698, și-a ținut și
Dieta transilvană ședințele, tot la Alba Iulia, cu scopul declarat de a stabili noi contribuții asupra
clerului român, precum și în legătură cu cantonarea de trupe imperiale în țară. La 23 noiembrie
1698, Dieta a luat în dezbatere și rezoluția împăratului de la Viena, din 16 aprilie, rugându-l să
renunțe la punerea pe picior de egalitate a preoților români, chiar dacă se vor uni cu vreunul din
cele patru culte recunoscute oficial, aceasta constituind o injurie, o umilință și un prejudiciu
pentru cele trei națiuni.

Pe fondul acestei proble la 16 februarie 1699, împăratul, emite diploma cunoscută sub numele
de Diploma I Leopoldină, prin care stabilește ca biserica ortodoxă unită cu Biserica Romei va
avea aceleași drepturi.

Discuțiile încinse, controversele iscate și, cu deosebire, agitația calvinilor l-au obligat pe împărat
să intervină cu încă o diplomă, la 12 decembrie 1699, prin care respinge afirmațiile că românii ar
fi constrânși la unire cu catolicii și arată că au libertatea de a se uni cu una din cele patru religii
recepte sau a rămâne în starea lor de acum (schismatici tolerați).

Făcând vizitații canonice, cu deosebire în părțile mai “fierbinți” ale diecezei, episcopul
Athanasiu Anghel s-a convins de rezistența unor preoți, cum au fost cei din Țara Hațegului, care
se socoteau uniți cu calvinii, sau cei din părțile Brașovului și Făgărașului, mult timp scoși de sub
jurisdicția Bălgradului, hotărând să convoace un nou sinod la 4 septembrie 1700. După ce
domnul a pus în discuție problema unirii, s-au declarat toți de acord, inclusiv boierii din Țara
Făgărașului. Mai greu s-au lăsat convinși cei din Hunedoara și din scaunele săsești ale
Brașovului și Sibiului. În ziua a 2-a, la 5 septembrie, Sinodul a stabilit că primește cele patru
puncte și altceva nimic, apoi,redactând în aceeași zi Manifestul de Unire în care arată că
“slobozi de bună voie și porniți de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica Romano-Catolică și prin
rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le, mărturisindu-le și crezându-

9
Mariana Lupaș-Vlasiu,op.cit., p.143.
le, câte le primește, le mărturisește și le crede dânsa și mai ales acele patru puncturi, în carele ne
vedem până acuma a fi osebiți…”.Manifestul” a fost semnat de episcopul Athanasiu și de 54
protopopi reprezentanți a 1640 preoți.

Pe lângă învinuirea dreaptă că ține legături de sânge cu domnii din Țare Românească“, Atanasie
era învinăvățit direct la Viena că umblă la vânâtoare, că este zgărcit, că nu este suficient de cult,
că întreține corespondența cu domnitorul din Muntenia, este afurisit de toți ortodocșii sub numele
de “Satanie” și este trădător ca Iuda și “lup răpitor”10.

Ca râspuns Episcopul Atanasie deschide în propria sa casă o școală și hotârește printr-un nou
sinod ținut în 1702 ca în fiecare an să plece în străinătate pentru studii cinci dintre cei mai buni
tineri români de asemenea hotârâște înființarea unei tipigrafi11.

În 1707, Atanasie convoacă un sinod în care solicita noi garanții privind unirea. Ca urmare la 30
mai 1708 împăratul reînoiește toate drepturile acordate românilor printr-o diploma leopoldină.

Consolidare unirii a deschis succesorilor un drum de urmat atât pe tărâmul religios cât și pe cel
national. Pașii făcuți de Teofil și Atanasie au fost realizați cu sufletul. Nefiind bazele unei
speculații, folosind într-o perioadă critică o intuiție clară izvorâtă din discernământul logic
roman.

Mitropolitl Atanasie moare în 1713, lui urmându-I Ioan Patachi, provăduitor al unirii și
ascultător poruncilor de la Viena. El mută reședința episcopală de la Alba Iulia la Făgărași, în
ctitoria lui Constantin Brâncoveanu, apărător al ortodoxiei12.

Lui Ioan Patachi îi urmează Inochentie Micu Kleani, o figură emblematică din galeria ierarhilor
uniți. Acesta ajunge episcop al românilor uniți la vârsta de 36 de ani.

Încă de la începutul activității, el își dă toată sărguința să imbunătățeasca condiția socială și

economică a credincioșilor lui. În acest context el trimite la Viena nu mai puțin de 24 de petiții,
în care cere pentru preoții și românii uniți drepturi egale cu ale preoților și credincioșilor care

10
Ovidiu V. Buțiu, Istoria Bisericii Greco-Catolice Române. Unirea spiritualăcu Roma, Editura Casa de Editură Mureș,
Târgu Mureș, 2003, p. 55.
11
Ibidem, p.56.
12
Mariana Lupaș-Vlasiu, op.cit.,p. 153.
aparțineau confesiunilor recepte. Pe lângă acestea , el cere reducerea zilelor de robotă la două ,
restituirea pământurilor, să se desființeze iobăgia13.

Nobilii din Transilvania au reușit să oprească întreaga acțiune a tănârului episcop. Dezamăgirea
lui Iochentie Micu capătă accente de revolt pe care nu le poate stăpânii în fața magnaților unguri.

Autoritățile de la Viena iau la cunoștință atitudinea lui Inochentie și-l invită să se prezinte la
Curtea imperială, în fața unei comisii de anchetă pentru a se justifica.

Înainte de a pleca la Viena, episcopul Inochentie convoacă la Blaj în 1744 un sinos, în care nu
ezită să spună că va face dreptate :” Dacă mă mao întorcinapoi trec cu voi dincolo de munți”.

Ajungând la Viena, i se aduce învinuiri, nefâcânduise dreptate. De aici pleaca la Roma sperând
că acolo i se va face dreptate, însă nici aici nu i se va face dreptate.

Inochentie moare la 23 septembrie 1768, inmormântat în biserica Madona del Pascola din
Roma14.

13
Ibidem, pp. 153-154.
14
Ibidem, p.155.
 Bibliografie

Buțiu, Oviviu. Istoria Bisericii Greco-Catolice Romaâne.Unirea spirituală cu Roma,Editura

Casa de Editură “Mureș“, Târgu Mureș, 2003.

Freyberger, Andreas. Relatarea istorică despre unirea Bisericii Românesști cu Biserica Romei,
Editura Clusium, 1996.

Lupaș-Vlasiu, Mariana. Aspecte din istoria Transilvaniei, Editura România Press, București,
2001.

Silviu, Dragomir. Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, Volumul
I, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002.